Archive

Monthly Archives: May 2014

Acum 8-9 ani, îmi povestea Mihnea că a zburat cu 1 liră de la Londra la Bordeaux. Sau Toulouse? 1 liră, cum e posibil? Cu Ryanair, lowcost-ul care a descălecat lowcosturile, înaintea oului și a găinii, prima zburătoare care nu lua pielea de pe tine ca să te ducă din A în C. Dar de ce e atât de ieftin?-l-am întrebat pe Mihnea. ”Pentru că zboară pe aeroporturi mai mici, unde taxele sunt scăzute. Pentru că bagă mai mulți oameni în avion, adică au scaunele puse la intervale mai mici, pentru că nu îți dau mâncare și băutură în prețul biletului ci îți cumperi tu dacă ai chef. Pentru că îți cer bani pe bagajul de cală, nu cel mic pe care îl iei cu tine în avion.”

Nici nu am știut că Ryanair e în România până acum vreo lună. Biletul până la Londra, într-un combo cu Wizz, a fost vreo 80 de euro. Nu 1 liră ca-n 2005, dar totuși o pleașcă bine venită, după ce te compari cu sutele de euro pe care trebuie să le verși Taromului sau Britishului în poală. Cât de nasol poate să fie să mergi cu Ryanairul? Marius mi-a zis că această companie ar trebui să aibă stema heraldică a lui Bolton, din Game of Thrones: omul jupuit. Îți iau bani pentru bagajul de cală, pentru papa, pentru locuri în față, pentru locuri cu un pic mai mult spațiu pentru picioare, pentru că nu ți-ai făcut check-inul online, pentru că nu ți-ai printat cartea de îmbarcare. Angajații veghează ca niște corbi lângă rama în care trebuie să-ți potrivești bagajul de mână, gata să te ciugulească de 10 euro, poate 20, dacă nu reușești să-l vâri cum se cade între bările metalice. Așa mi-a zis Marius dar eu nu l-am crezut, că dracul, știm cu toții, e mai mult gri.

La coadă la Ryanair, mulți țigani. Foarte mulți țigani. Haoleu mânca-ți-aș, să vezi ce halimai o să iasă pe zborul ăsta. Țiganca din față, fuste crețe, broboadă tivită cu aur, inele mai multe decât regele-zeu Xerxes. Ajunge la counter, duduia din spate îi cere biletul, țiganca scoate un Blackberri și îi arată că a făcut checkinul. ”Da, dar nu ați printat biletul. Trebuie să vă ..”, ”Ce să fac?”, ”Să scoateți biletul. Vă costă 15 euro că nu ați printat biletul.”

”Păi nu eu, fratele meu a făcut pe enternet cecin, eu nu..”, ”Vă duceți la ghișeu acolo, în spate și plătiți 15 euro pentru bilet”. ”Bine, mulțumesc frumos” spune regina politeții de etnie romă și, cuminte, se duce să le dea bani irlandezilor.

Următorul la rând, un țigan in trening, cu o burtă crescută ca un tumul sub care e îngropat un rege scit, țuguindu-se pe o siluetă alminteri suplă. Are lanț gros de argint la gât. El are de plătit 70 de euro pentru că nu a făcut nici check-in și nici nu a printat biletul. Se conformează uimit dar ascultător. Vin eu, am totul la mine, sunt betonată. Canci. Am depășit cu 2 kile greutatea bagajului pentru care am plătit deja 30 de euro online.

”2 kile în plus, 10 euro pe kil, 20 de euro la casa din spate”. Unde scrie?-încerc o țigăneală pe care țiganii nu au făcut-o. Mi-o iau peste bot urgent: ”uite aici” îmi indică locul o unghie mai roșie ca mânia.

Țiganul cu lanț se jură că nu mai zboară vreodată cu ăștia. El vine, de obicei, cu mașina. Face două zile din Londra, unde muncește de 2 ani. Vine și cu băieții cu el, clar se scoate cu banii că-i împart. Ăștia de la Ryaniar iau și pielea de pe el. ”Păi trebuie să vă faceți checkinul online și să printați, scria că …” Mă întrerup, omul se uită cu ochi mari la mine, mi-e clar că nu știe ce vorbesc și că probabil nu lucrează într-o papetărie. Să printați? Ce-o fi? Prin Tați? Dar tata  murit acu 12 ani, l-a lovit calu în față. Calu era un băiat de la noi din Gârcin care acum e la închisoare.

Îmbarcare. Ora 12, când trebuia să plecăm, e demult rămasă în urmă. Avionul a venit cu întârziere de la Londra. Poporul stă în picioare și o duduie de la Ryanair și-a pus o măsuță de picnic la intrarea de la poarta 38. Ne ia biletele și ne mâzgălește ceva cu portocaliu pe ele, rupe o bucată și șterge un nume de pe listă. Complex.

Nimeni nu anunță întârzierea. ”Păi ce, nu se vede că întârzie?” Primul autobuz își mută încărcătura după 15 minute după ce pasagerii au fost urcați. Cât pe ce să-l prind dar nu, suntem opriți, trebuie să-l așteptăm pe următorul. Cele 3 fete de la companie și-au prins urechile între listele tăiate, bucățile de bilete rupte și mâzgălelile cu marcăre portocalii. Le numără, le îndoaie, le renumără. Nu dau la socoteală. Mai scriu ceva cu marcărul portocaliu. Una dintre ele pare mai înfiptă și îi spune colegei, care e în pragul unui atac cerebral, să stea calmă, să renumere și să o sune: ”Dacă nu ai minute, ia telefonul de la colega..” Pardon? 2014? Cine nu are minute în 2014 când toate companiile de telefonie mobilă te lapidează cu oferte, ca pe femeile adultere din Kabul?

Țiganca se suie prin spatele avionului deși pe bilet scrie că stă pe rândul 2. Stewardesa o întoarce, o pune să coboare scara și să o urce pe cea din față. Fără să crâcnească, femeia se execută și zice ”Bine, mulțumesc frumos”.

Politețe. Nu mă așteptam să o găsesc în țiganii noștri. După anii petrecuți în Anglia, s-au prins cum e cu rezistența pasivă. Or fi auzit chiar și de Ghandi. Probabil că asta e singura armă atunci când ai de-a face cu UKIP și Ryanair.

Mall Băneasa, duminică, plin de popor care nu a votat dar a venit să se regaleze la un Starbucks.

Pe culoarul din față de la Sephora e lungit un bărbat, adidașii se lovesc, spasmodic, de gresia culoarea untului. În jur se strâng 4-5 oameni, o fată blondă îi dă niște apă și bărbatul care îl însoțește pe cel căzut, îi așează capul pe o geantă paralelipipedică, de piele. Acum îl văd bine, ochii se dau peste cap, gura se deschide și se-nchide ca la un biban aruncat de un val pe plajă. N-are aer și corpul e scuturat de convulsii. Însoțitorul lui vorbește ceva repede, în arabă cred, îi dă palme scurte, de frizer care te refreșează după bărbierit și, neștiind ce să mai facă, rotește ochii cât farfurioarele și zice ”help”.

Vânzătoarele de la Sephora se uită din ușă. ”Aveți cumva un serviciu de prim ajutor în mall?”, ”Nu știu” zice una din ele. Apoi rămâne nemișcată, privind fix cum arabul își dă sufletul, ce noroc, undeva în afara teritoriului ei. ”Întrebați pe cineva, lucrați în mall și nu știți dacă aveți serviciu de ..”, ”O să o întreb pe șefa.” Fata dispare, restul de colege rămân în ușă. Sunt deja aici de 3 minute și băiatul care încearcă să prindă salvarea la telefon nu reușește. Arabului i-a căzut capul într-o parte. Alerg la Vodafone, ”aveți cumva un prim ajutor în mall, un om moare pe hol și nimeni..”. Tânărul de la casă se scuză în fața clienților, sare cu telefonul în mână și sună Salvarea. Nimeni nu știe să fie un punct de prim ajutor aici, la mall. De ce ar fi? Cu ce te poți răni aici? Este acel loc perfect izolat, ca-n Final Destination, unde moartea nu te poate ajunge;  ea se oprește la IKEA sau la KFC, nu are cum să intre prin ușile batante ale imperiului distracției.

O pisi de la informații, convinsă cu greu că este o urgență, apare după 7-8 minute cu o stație în mână. A sunat la punctul de prim ajutor, dar n-a răspuns nimeni. Unde e? Uite acolo, lângă Nord See. Pe ușa metalică scrie Centrul Medical Academica. E închis. Duminica nu se poate să ai probleme de sănătate. Ei, doctorii, când să se mai odihnească dacă matale te trezești să te îmbolnăvești duminica?

Mă-ntorc la arabul cu atac de cord. Cred eu că asta are. Diagnostic neconfirmat pentru că niciun medic nu a apărut deși au trecut 15 minute deja de când omul a fost întins pe jos. În jur s-au strâns malacii inepți de la BGS și vreo alți 4 balauri cu tricouri care indică apartenența la diferite servicii de securitate. Acei oameni care apar într-o secundă în parcare, să te verifice dacă ai autorizație să pui mașina la handicapați. Sunt aici, ciopor și nu fac nimic. Stau și se uită și comentează mărunt între ei.

La salvare sună ocupat. Shoppaholicii circulă pe lângă bolnav sau mort, nu-mi dau seama, aruncând priviri furișe. Nu se oprește nimeni. Pe nimeni nu interesează că poți să crăpi în mijlocul mall-ului.

Nu mă pricep la legislație. Dar nu ar trebui-exact ca la meciuri sau la manifestații-demonstrații, să fii obligat, prin lege, să ai în mall-uri, unde sunt sute de oameni strânse în fiecare minuțel, măcar o salvare? Sau un punct de prim ajutor, mic, discret, să nu ocupe mult din spațiul de vânzare de pantofi și trențe? Nu ar fi normal să ai într-un astfel de loc, în loc de 600 de bodiguarzi imbecili, 100 de oameni care să fie trainuiți să-ți ofere primul ajutor?

Băneasa Shopping Mall se laudă că ne învață să trăim frumos. Și să murim întinși pe jos, fără tam-tam. Că deranjăm clienții de la shopping.
* am modificat titlul la cererea Baneasa Developments care mi-a trimis o notificare in acest sens. In document se spunea ca n-a murit nimeni si ca bolnavul a primit ingrijirile medicale necesare de la Ambulanta, dupa 10 minute (posibil, nu m-am uitat la ceas). Tot ceea ce am scris sunt constatarile mele personale directe, opiniile subiective pe care nu am cum sa le modific, atat timp cat au fost formulate cu buna credinta si pe un subiect de interes general.

 

 

Ilinca a băut două beri în plus și și-a luat viteză pe derdeluș. Repetă a șasea oară în 5 minute discursul: ”Votul de la europarlamentare e un test pentru prezidențiale. Să ieșim la vot, împotriva PSD-ului. Scrie pe blog că e doar un test pentru prezidențiale, că PSD-ul o să ne mănânce dacă nu ieșim la vot acum, scrie ca să iasă lumea la..”

Am văzut de curând un video care explică foarte clar cum este afectat creierul de consumul de alcool. Pe scurt, neurotransmițătorii, aceste Scufițe Roșii care plimbă-n coșulețe informația prin creier,  sunt de două feluri: unii sunt excitatori-senzoriali și ceilalți sunt inhibitori-organizatori. Când bem, primul tip, numit glutamat, este blocat și astfel nu mai primim atât de multă informație senzorială. Simțim și percepem mai puține lucruri și ne amintim mai puțin. În schimb alcoolul face loc celorlalți neurotransmițători, gaba, care trebuie să se descurce, ca o pensionară ceapistă din Teleorman, cu pensia de 30 de lei pe lună. Adică trebuie să o scoată la capăt cu puțina informație furnizată de glutamat.

Atunci când ești beat, gândești puțin dar cu o claritate extraordinară și aceeași idee, una singură, dar precisă, fiecare por studiat, pipăit, adulmecat, continuă să se întoarcă în loop-ul din creierul tău, ca o biluță aruncată de manetele unui joc mecanic, care nu a nimerit gaura.

Gândești mai clar ca niciodată și mai concentrat ca niciodată, nefiind întrerupt de nimic altceva, pentru că citirica stă de gardă și oprește lucrurile din afară să te tulbure.

Rupți de beți la o petrecere de laborator, japonezii de la National Institute for Materials Science in Japan care se chinuiau să creeze superconductorul mileniului, au decis să înmoaie aliajul testat în vin, shochu și ce mai aveau ei pe fundul paharelor. Și ce să vezi? Au observat că șprițul crește conductivitatea materialului testat, făcându-l cu 62% mai capabil să transmită curentul decât apa în care îl înmuiaseră înainte. Iuhuuuu, trăiască beuturica și ideile puține dar clare și precise!

Ilinca strigă. Cele 7 berici îngurgitate au fiecare o voce și, adunate cu vocea ei, fac un cor solid care urlă, speriind mesenii din jur: ”Trebuie să spui tuturor că votul de la europarlamentare e un test pentru prezidențiale. Să ieșim la vot, împotriva PSD-ului. Vrei să-l ai pe Ponta președinte? Băăăăăi, trebuie să ieșim la vot duminică, este un test..”

Mai clar ca niciodată Ilinca înțelege pericolul întoarcerii lu papa Iliescu la putere. Neurotransmițătorii gaba și-au făcut treaba. Credeți că dacă am trece România pe cocârț, mâine am avea mulți oameni beți dar mai înțelepți la vot?

 

Tzortzis Rallis e născut în 1984, la 3 ani după ce Grecia, țara lui, intrase în Comunitatea Europeană. În 2010, când criza a intrat cu bocancii plini de noroi pe covorașul imaculat al economiei elene, Tzortzis și-a făcut băgăjelul, și-a luat prietena și a plecat la Londra să studieze designul. Un an mai târziu, cum mergea el pe stradă, ce să vezi? Un cort în plin City, în bătătura bursei și a bancherilor care fac alba-neagra zilnic cu miliarde de dolari. ”Ce se întâmplă?”, ”Facem ziarul Occupied Times, că e păcat să nu afle toată lumea care sunt doleanțele noastre, de ce am ieșit să ne luăm la trântă cu bancherii.”

”Și nu aveți nevoie de un designer?”. ”Ba da.” Și uite așa Tzortzis care face tzatziki a ajuns să facă și ziare. Și nu orice ziar, ci unul care a câștigat o grămadă de premii de design, exemplu de dibăcie a alegerii unui font care să facă trimitere clară la fascismul anilor `30, de îndemânare de paginare, de istețime a headlineurilor, de intuiție în alegerea culorilor, de franchețe în tăietura fotografiilor. Băgați un ochi și vă minunați. Citiți și vă ciupiți. http://theoccupiedtimes.org/?p=12750

Occupied Times a ajuns la Muzeul Londrei, secțiunea istorie a mass mediei. Este un organism viu, apare și acum, e și acum scris de voluntari. Tzortzis continuă să îi facă designul și ieri a fost la Frontline să vorbească despre activismul social. Occupied TimesA avut jumătate de oră de prezentare în care a arătat că un protest poate să fie nu numai deștept, cât și frumos. Ca om care lucrează de 14 ani în publicitate și are în spate alți 7 de mass media, m-am simțit prost că sunt român. Că nu reușim să trecem de graba medievală de a fușeri, de parcă permanent avem o pântecăraie care ne trimite la budă. De sărăcia vizuală a protestelor noastre, de pancardele triste și simbolistica pueril-primitivă, de acest merge și așa, că doar contează ideea. Contează ideea, desigur, contează mesajul, cum să nu. Dar contează și că foie gras-ul pe care mi-l servești e trântit într-o străchinioară bolnavă. Că pe furculiță e ștanțat cuvântul ”furat” și că șervețelul de gură e plin de muci uscați de la comeseanul meu răcit.

Privind Occupied Times și seria de postere fabuloase pe care Tzortzis le-a făcut pentru protestatarii greci și apoi uitându-mă la materialele aduse de cei de la UnițiSalvăm, m-am simțit ca-n copilărie, când împreună cu vecinii de bloc atârnam pe lângă linia ferată, așteptând să vină Mitropa-trenul plin cu străini care, dacă aveam noroc, ne aruncau pe geam pachete de gumă de mestecat.

Mitropa a trecut și pe la noi ieri. Se cheamă Tzortzis Rallis. A ieșit pe geam și a aruncat pachete de ciungă și ciocolată și tot ce ar putea să viseze un cineva care se vrea designer și care dorește să se implice în activismul social. Întrebarea este dacă era cineva în sală care să ridice de jos bunătățile. Eu sper că da, dar tare mi-e teamă că nu.

”Nu există eroi, ci animale de abator şi parlagii de la cartierele generale” zice Jaroslav Hasek in ”Peripețiile bunului soldat Svejk”, una din cărțile cele mai spectaculoase ale copilăriei mele. Mâine-poimâine se fac 100 de ani de când Gavrilo Princip, folosind un pistol Browning, a dat cep arhiducelui Franz Ferdinand, trimițând lumea în primul război mondial. 100 de ani în care vopseaua absurdului nu s-a uscat deloc, mare grijă unde te așezi, să nu te murdărești pe haină.

Hasek avea pata pusă pe birocrație, biserica catolică și rigiditatea imperială austro-ungară. Ce dracului s-a schimbat? Birocrația e gigantică. Biserica catolică nu mai e atât de colțoasă dar uite cât de viguroși sunt colegii estici, cu bărbi de Chewbacca, cum au ei un cuvânt de spus despre orice, de la Eurovision, la europarlamentare. Cât despre rigiditatea imperială austro-ungară, ea a fost înlocuită cu succes de artrita merkeliană: ză lăzăm deschisă calea dialogului, ja. Ză nu-i zupărăm pe ruji!

Am citit Peripețiile acum 30 și ceva de ani. Preferatul meu era preotul de front Otto Katz, cel care și-a pierdut ordonanța, pe Svejk adică, la poker. Îmi amintesc cum eram să mă sufoc de râs la  descrierea tripticului cu Isusul sportiv dotat cu stomac de atlet și Dumnezeul cu față de tâlhar din Vestul Sălbatic.

Pasajul ăsta, pe care l-am găsit întâmplător acum pe net, nu mi-a lăsat nicio amintire în minte. În el, Svejk descrie experiența din azilul de nebuni unde a fost închis:

“There’s a freedom there which not even Socialists have ever dreamed of. . . . Everyone could say exactly what he pleased and what was on the tip of his tongue, just as if he was in Parliament. . . . No one would come to you and tell you: ‘You mustn’t do that, sir.  It’s not decent.  You should be ashamed of yourself. . . .’  As I say it was very pleasant there and those few days which I spent in the lunatic asylum are among the loveliest hours of my life.”

Ca în Parlament. Libertate mai mare decât cea promisă de socialiști. Superbă, tuciurie ironie.

După 30 de ani, am luat din nou Svejkul din raft. Merită mai mult decât amuzamentul subțire, din copilărie. În definitiv vin vremuri căcănii. Cum zice Hasek: “And somewhere from the dim ages of history the truth dawned upon Europe that the morrow would obliterate the plans of today.” Citiți și vă pregătiți.

Pachețel de duminică. Am pus la un loc două știri din această săptămână care ne ajută să înțelegem cetățeanul român mai bine. Prima: la sărbătoarea bujorului dintr-o comună din județul Dolj, cei 10.000 de oameni prezenți au reușit să distrugă o bună parte din rezervația de bujori, ocrotiți prin lege. Deși erau puse plăcuțe cu ”nu rupeți florile” și amenda pentru distrugerea florei din aria protejată este cuprinsă între 6000 și 12.000 de lei, românachele abțiguit, venit la ziua bujorului, nu numai că i-a culcat sub sacii de cărbuni pentru grătare dar a plecat și cu brațul de flori acasă.

Zice primarul din comuna Plenița, de unde se trag majoritatea ciorditorilor-distrugători de flori: „Oamenii care vin la această sărbătoare vin şi mai şi iau câte un bujor. Dar au rămas destui bujori că sunt 60 de hectare. Sunt indicatoare că nu ai voie să rupi florile, dar ce să-i faci, aşa e cetăţeanul român… Oricum, prin ruperea bujorului seminţele lui se răspândesc şi bujorul se înmulţeşte.”

Nici vorbă să se înmulțească-explică silvicultorul care îngrijește rezervația-pentru că specia asta de bujor are nevoie de anumite condiții și ălea sunt oferite de pădure, nu de bătătura senatorului Geoană din Dăbuleni, Dolj.

N-are a face, nimeni nu dă amenzi, ia mai dă-l dreacu de bujor, că de fapt putem să facem la anul sărbătoarea bujorului și fără el. Vopsim o garoafă în vișiniu și gata. Cui îi pasă că nu-i bujor?

A doua știre vine din Mălureni, județul Argeș unde sătenii și-au furat propriul dig de protecție, înălțat de Apele Române, ca să ferească de inundații 400 de gospodării.

E mult spus dig, erau saci cu materiale de construcție, grași și plini, ale căror forme rubiconde au trezit pofte în sânul comunității mălurenilor. Patronul unui magazin din comună a venit chiar cu excavatorul-zice ziaristul care a scris articolul-și a cărat sacii cu nisip la el în curte, căci vroia să-și construiască o rampă pentru descărcarea mărfii.

Excepțional.

Deci știm cine e tâlharul, știm ce a furat, regia Apelor știe sigur care sunt costurile materialelor, cei de la asigurări ar putea să facă rapid o evaluare a pierderilor celor 400 de gospodării în caz de inundație. Ce nu avem însă e mâna legii. Aia de se zice că are un braț viguros și te înhață de ceafă, de pe budă, unde citești ultima rețetă de papanași apărută în ”Practic în bucătărie”.

Ca și în povestea bujorilor, nu e niciun chipiu care să te otânjească pentru că furi, distrugi, periclitezi, pui în pericol specii, oameni, vieți.

Unde-i poliția? Și dacă e de față de ce dracului nu face nimic?

Curând nu o să mai putem nici măcar să spunem: ultimul stinge lumina. Pentru că becul e de mult ciordit de un întreprinzător cu chioșc.

Când eram mici, frate-miu a găsit un pui de pisică și l-a adus acasă. I-am spus Pisicel. Avea o prostie împiedicată, de câine bătrân, chiar și la pubertate. Un soi de Emil Bobu al mâțelor, singura pisică din lume care a căzut de pe scaun, de la 42 de centimetri de sol și și-a scrântit piciorul.

Vara am luat-o cu noi la Bragadiru de Teleorman, unde am sperat să o integrăm în rândul pisicilor din curtea bunicilor și să o lăsăm acolo. Noi, copiii, nu vroiam asta. Părinții însă se săturaseră de mirosul de urină de mâță-n casă. Era 1984, nu se găsea nisip special de pisici, am ciordit cu taică-miu niște nisip de la groapa de sărituri în lungime de la școala nr.3 și l-am pus într-o ramă de insectar. Ne chinuiam sa îi găsim ceva, cât de cât civilizat, de mâncare. Oscilam între parizer tăiat mărunt amestecat cu pâine înmuiată în ceai și miez de pâine combinat cu ou. Lactate ioc. Vremuri în care mai bine creșteai o muscă între geamuri, dacă te apuca dorința fierbinte să ții un pet.

Așadar am lăsat pisica la țară și ne-am întors la Brașov. La vreo două luni, când maică-mea a dat ceremoniosul telefon la centrala comunei, a aflat că Pisicel a fost asasinat. Mai precis executat de către faimosul vecin Ion al lui Păpușe (păpușă de porumb, nu avea nicio legătură cu jucăria de fetițe). Țăranul Păpușe tocmai fusese la pescuit, prinsese în Vedea cea uleios de motor curgătoare niște baboi cât degetu, pe care îi pusese într-un lighean de plastic, pe jos, în curte. Pisicel s-a întâmplat să treacă pe lângă lighean, omul a zis ”Zââââââât d-aci boală!”. Dar Pisicel era de la oraș, habar nu avea ce e aia Zâââât, așa că nu s-a clintit și a continuat să-și miște mustățile, amușinând de la 1 metru peștii lui Ion. Enervat la culme de lipsa de reacție a mâței, interpretată ca un semn de obrăznicie, frondă și poate chiar viitoare revoltă, Păpușe a luat sapa și i-a tăiat capul lui Pisicel.

Pe cuvânt. Țăranul i-a tăiat capul pisicii pentru că nu a plecat când a zis ”zââât” și pentru vina de a pofti la baboii lui.

30 de ani mai târziu, urmașii lui Păpușe taie capete de câini, smulg ciocul la berze și urlă că odraslele lor nu sunt în siguranță pe străzi. Iar de alaltăieri, aceeași oameni care au răcnit la Romană, cerând dreptate pentru copilașul intrat în curtea unui depozit părăsit, sfâșiat de câinii paznicului (sau nu, că nu mai știm dacă s-a stabilit cu certitudine că a fost ucis de acei câini), își pasează în draci, veseli nevoie mare, acest videoclip: https://www.youtube.com/watch?v=Bg6fQAW3vz8

În spot, vedem o pisică aruncându-se hotărâtă asupra unui câine care sfâșie piciorul unui copil. Acesta se plimba cu bicicleta pe domeniul public, pe trotuar, câinele vecinului-o corcitură ceva-iese din curte și îl atacă, total neprovocat. Mama copilului nu iese cu sapa, nu zice nimic de vecin, nu cere daune, nu cere eutanasierea câinelui, nu se strânge un sobor de preoți. Pune un video pe youtube, zice că putea fi mai rău. Și atât. Nu se dau acatiste sau se învață metode de otrăvire a potăii agresive.

S-a întâmplat, câinele nu e săltat de hingheri, nu apare primarul și senatorul nu-și face campanie electorală decorând pisica. Se trece cu grație peste incident. Și cu niște copci. Asta se întâmplă când nu ai un Mândruță și o sectă de mame isterice, gata să te linșeze atunci când nu ești de acord cu ele.

PS. Mâine ar trebui să vorbim și despre acest caz http://stirileprotv.ro/stiri/socant/au-scapat-la-limita-de-o-moarte-ingrozitoare-un-roi-de-albine-furioase-a-atacat-5-adulti-si-un-copil-doi-cai-au-murit.html. Ce face comitetul mamelor care urlau la atacurile câinilor? De ce nu avem o legislație care să permită eutanasierea albinelor periculoase? Sau măcar să înfințăm hingherii de albine?

 

Un banner gigantic întins între doi stâlpi la metrou Obor anunță că Ingrid sau Mathilda sau Grete, nu am reținut numele, o să voteze pe 25 mai cine să conducă Europa. Din fotografie zâmbește o damă bine, pe la 60 de ani, botox la colțul ochiului și-ntre sprâncene, cum am fi vrut să arate doamna Nina și n-a fost să fie, că tovarășu Iliescu mereu a preferat fondu nu forma. Banneru are steluțele Uniunii Europene în colț, se vede că poza e de calitate și DTP-ul a fost făcut bine și fontu ales cu atenție. Treabă de meseriași.

Când ieși de la metrou, agățate ca niște izmene pe sârmă, sunt bannerele triste sau vesele, depinde cum privești lucrurile, ale candidaților diverselor partide pentru Europarlamentare. Avem Monica Macovei cu pungi sub ochi dar clar mai vie decât Stolojan care arată mai descărnat ca niciodată. Cei doi promit scris c-un portocaliu de oranjadă de pe vremea lu Piticu`: ”Aducem Europa în fiecare casă”. Beeei, tu la mine în casă nu aduci nimic. Unde dracu să o mai pun și pe Europa? Că n-am loc de sacii ăștia de ciment.

Bălăngănindu-se între firele care stau să plesnească, este o fâșie pe care scrie ”Mândri că suntem Români”, fața lui Ponta, că poate am uitat cum arată și fața unui gorobete cu ceafa în față, catindatul. Două perechi de ochi care te privesc dintr-o ramă de motive populare, una cu o privire obraznică și cealaltă cu o privire de bivol lovit în moalele capului.

Imediat lângă, pe fond violet scrie așa ”Cu mândrie dar fără trufie, reprezentâm întreaga Românie!”. Avem și aici două poze care încadrează această maiastră poezie, un necunoscut și chiar Vadim Tudor, de data asta fără ochelari de Bono, semeț și aprig la mânie.

Aștia ne iau de proști. Cu mândrie dar fără trufie, ni se cacă-n pălărie. Desigur că ne iau de proști pentru că asta suntem. Habar nu avem cât de important e să avem în parlamentul european niște oameni care înțeleg ce înseamnă politici europene, interese europene, intrigi europene, obiective și agende. Cine-ce agendă are și noi cum putem să influențăm această agendă? Cum să facem să beneficiem din politicile agricole, de un sistem bancar mai curat și sănătos? Parlamentul European nu e un cimitir unde trimiți să se-ngrașe un cefos mândru că e român. E un loc în care trebuie să ai minți luminate care să poată să spună ”nu” atunci când se discută o legislație care ar duce la o cenzură a internetului sau pe cineva care să priceapă de ce nu e bine să dai subvenții agricultorului francez în detrimentul celui est-european.

Ocupat să fie mândru că-i român, conaționalului i se rupe de europarlamentare. Ia mai dă-i în pizda mă`sii p`ăștia cu Europa lor. El are altă treabă. Pariez că o să fie sub 20% prezența la vot. Dacă ar ști că Maria Grapini -în ciuda prostiei irefutabile de care suferă-va câștiga pe lună 8000 de euro, dacă lucrează numai 3 zile pe săptămână, plus alte beneficii (mai precis bilete la clasa business cu avionul pentru deplasări la Bruxelles+21.209 euro lunar pentru cheltuielile legate de biroul europarlamentarului, aceasta însemnând salariile colaboratorilor angajați+indemnizație de lunară de 4.299 euro/lună pentru acoperirea cheltuielilor făcute în statul membru de unde vine eurodeputatul, cheltuieli legate de biroul său de europarlamentar, telefon, chirie, cumpărare și folosirea de echipamente electronice), adică vreo 30.000 de euro pe lună, poate că nu ar mai urina mândru și trufaș pe Europarlamentare și și-ar pune problema pe cine dracului trimitem să ne reprezinte în Europa.

 

Anul trecut pe vremea asta, un prieten m-a întrebat dacă mă uit la Game of Thrones. ”Nu, nu mă uit. De fapt am tras cu ochiul și am văzut prea multe țâțe și carne dezvelită, pare mai facil decât un film cu Jojo și Florin Călinescu, făcut la studiourile MediaPro.” Dar ai citit cărțile? a continuat prietenul să mă chestioneze. ”Nu, nici nu știam că sunt cărți.” Sunt sorela, chiar 6 volume.

Mă uit acum la ele, cum umplu un raft de bibliotecă. 6 înmulțit cu, în medie, 700 de pagini face 4200 de pagini umplute de domnul George R.R. Martin. Primele două cărți le-am terminat într-o săptămână. Următoarele două în zece zile. Și ultimele două în două săptămâni. Și acum ce fac? Ca un fumător căruia i-a pocnit bricheta și nu poate să-și aprindă nenorocita de țigară, am intrat în sevraj în câteva ore după ce am lăsat jos ultimul volum. Când iese oare următorul?

2015 în cel mai bun caz, zice internetu. Mă uit la poza lui George R.R. Martin și mi se pare un moș cam șubred. Treci domle și scrie, ești cretin, îți bați joc de noi? Mă gândesc cu milă la cititorii care au avut nenorocul să se-mpiedice de ”A Game of Thrones” în 1996 și să rămână agățați până în 1998, când a apărut ”A Clash of Kings”, să-și roadă unghiile până îm 2000 când a ieșit ”A Storm of Swords” și să se dea cu capul de pereți până în 2005, când a dat dumnezeu să apară ”A Feast For Crows”.

Moș Martin nu se grăbește nicăieri. I-au luat alți 6 ani, din 2005 până în 2011, să scrie ”A Dance with Dragons”, atât de mult încât trupa Dinosaur Feathers a scos și-un cântecel ”Please, please George”. A mers. Cică la 3 săptămâni după apariția cântecului, a ieșit și cartea în librării. Dar după 6 ani de așteptare.

Ca să omor timpul, am început să mă uit la serial. Eeeeee, dar în carte nu e așa și fii atent că aici nu ar trebui să facă asta ci….Frustrant. Sugestie: așteptați să iasă și ultimele două volume, 2020-2022, când le-o scoate nea caisă. Dar așteptați până atunci ca să le aveți pe toate. Și să evitați astfel suferința inutilă a sevrajului.

 

Toată iarna s-a tânguit presa de mila amărâților de hotelieri de la munte: nu au zăpadă, dau faliment, după atâtea pregătiri pentru sărbători, nu o să meargă nimeni în Poiană, să scuipe 1000 de euro și să se plimbe prin noroaie. S-au scos tunurile de zăpadă, au mai dat câteva ninsori firave și iaca, au reușit să treacă și sezonul ăsta.

Prost să fii, noroc să ai.

Am fost acum vreo două luni jumate în Poiana Brașov. Aceeași buluceală de turiști evrei la Coliba Haiducilor, același grătar de mici din spatele stației de autobuz, aceleași căciuli de miel și geci de piele, de secretari de partid veniți în vizită de lucru, plimbându-se pe malul lacului. Peste toată stațiunea plutește o stânjeneală de țăran ajuns prima oară la oraș, care-și ține traista-n poală. După ce ai făcut plimbarea printre vile portocalii de fotbaliști, șantiere, printre biserici de lemn maramureșene și betoane ascuțit-unghice, ce mai ai de făcut? Nu poți skia pe pietre, să mergi sus la cabană, cu telecabina nu prea are sens, că ceaiul de acolo e un soi de apă de vase îndulcită. Deci pleci acasă, ai fost în Poiana. Ai plătit pe un platouaș 200 de lei și ai luat o țuică la 37 de lei.

Turismul românesc nu vede la 6 centimetri în față. Are -10 pe ochiul drept și +12 pe stângul. Geaba se chinuie niște tineri din Brașov să-l treacă strada. Turismul e dârz și nu vrea. Dar poate că anul ăsta reușim să-l obligăm. Trebuie doar să îi votați pe cei de la dirtbike. Bineînțeles după ce citiți mai jos despre ce este vorba.

DirtBike for să costruiască primul bike park din România în Poiană. Să construiască e mult spus. De fapt vor să se folosească de infrastructura existentă, cu mici, absolut modeste retușuri, întru beneficiul tuturor. Brașovenii au luat exemplu de la Maribor-Slovenia, unde, când se duce zăpada, bikerii ocupă fostele pârtii. Are de câștigat cabanieru care dă camere, are de câștigat chioșcarul și omul cu restaurantul, pentru că are turiști cu foamea în gât după 12 coborâri, are de câștigat omul cu telecabina, pentru că are pe cine să ducă la deal. Stațiunea nu mai moare atunci când zăpada dispare. Stațiunea-ca Jeana din cântec-se transformă pe timpul verii într-o destinație pentru tineretul și bătrânetul și copilăretul care vrea să-și călărească pe munte bicicletele. Căci, zice filmul pe care îl găsiți aici-http://www.dirtbike.ro/page/votati-bikepark-postavaru -că nu sunt numai adolescenți hormonali care se dau pe biclă ci și tătăiți aventuroși și copii zgomotoși și foști poștași pensionați-reciclați.

Investiția e mică, beneficiul e mare. E drept că nu pentru buzunarele edililor. Că nu-i vreo lucrare d-aia de unde se poate fura gros. Poate d-aia nici nu au băgat proiectul în seamă. E atât de simplu de implementat, încât nu-ți trebuie un hoț de la minister să te-mpingă-n față, contra unui comision baban.

Nebăgat în seamă de autorități, DirtBike a intrat în competiția ”Țara lui Andrei”, sperând să câștige finanțare și sprijin de acolo. Sunt 130 de proiecte în categoria lui. Ca să câștige trebuie să îl votați. Și asta nu-i simplu, că trebuie să vă faceți cont pe siteul competiției. E greu, nu-i la un click distanță. Dar e singura voastră-noastră șansă să se facă ceva civilizat în Poiana asta care s-a umplut de turism geriatric și de cocalari cu bani. Dacă așteptăm ministerul, guvernul și, în general statul să facă ceva, hohohoooo, putem să așteptăm lejer încă 25 de ani. Pentru că, vorba lui Pruteanu: tot ce-i de stat, stă.

Deci băgați vot aici www.dirtbike.ro/page/votati-bikepark-postavaru