Archive

Monthly Archives: May 2019

Nu-mi iese din cap povestea Mihaelei care a mers să voteze la consulatul din Marsilia. A stat câteva ore, coada de o mie de oameni nu înainta așa că s-a rugat de oameni să o lase să voteze că pierde avionul și toată lumea a poftit-o în față, oameni simpli și oameni complicați, oameni care stăteau de 7 ore la coadă, de ce dracului durează atât de mult?
Înăuntru, comisia de votare formată din 4 doamne trecute și un tinerel imberb, 5 cabine din care 4 goale, 10 minute de fiecare vot, nu aveți voie să filmați în secția de vot-urlă cu o palmă pusă în față, înfoiat, un al doilea cetățean care supraveghea defășurarea exemplară a votului.
Exemplar s-a desfășurat.
Și se întreba Mihaela care e psiholog, așa se întreba Mihaela: cum ajungi să nu mai fii om? Când ajungi să nu mai fii om? Cum să ții 10 ore niște oameni la poartă și apoi să pui poliția să-i disperseze?
Și m-am uitat la ea uimită, eu sunt contabilă nu psiholog, de fapt poate tocmai d-aia, că sunt contabil eu înțeleg cum suma dintre frică și dipreț este mereu nu 2 ci 11, am priceput ce i-a mânat în luptă pe gardienii lagărelor de concentrare și pe torționarii de la Pitești, pe mâinile drepte și pe cele stângi și consilierii și amantele dictatorilor.
Este frica de a pierde poziția socială pe care o datorează exclusiv sistemului pe care îl deservesc, normal că vin ăștia noi și ne trimit acasă și e mai bine în Marsilia sau Munchen decât în Dorohoi și Teiuș.
Și mai este o perversă reflecție a luminii care face ca lucrurile să se vadă în retrovizoarea acestor funcționari de stat mai departe decât sunt.
Restul lumii, colegii de școală, vecinii de acasă, prietenele din parc, verișoarele și băeții cu care s-au pupat în liceu, cei rămași acasă sunt ratații, prea proști să înțeleagă cum funcționează lumea, incapabili să urmeze instrucțiunile Ikea pe care ți le oferă viața, invocând că nu vor să-și piardă sufletul, ce idioți, sufletul ăsta nu e de mâncare dar cere de mâncare, la ce bun  un suflet în plus când ai putea să plutești așa, amoral, până la consulat la Marsilia sau, cine știe, chiar la ambasadă la Buenos Aires sau Singapore?
Disprețul doamnelor de la consulatul din Marsilia pentru românii veniți să voteze este același ca disprețul maică-mii pentru vânzătoare.
Pentru ea, femeile ălea cu mâini mereu roz, opărite, cu halate murdare de grăsime și boia, Dumnezei de galantar care trebuiau îmbunați cu săpunuri și ciocolată, țigări și pachete de cafea, reprezentau ultima scursură a societății. Trădătorii, negustorii din templu, prostia combinată cu lăcomia combinată cu puterea dicreționară pe care nici măcar nu le puteai urî pe față, ca pe Securitate, trebuia să le perii, să le mângâi, să le câștigi încrederea și doar acasă, între 4 pereți, să le drăcui cu sete, de unde plecasem?
Aaaaa, ura asta pentru vânzătoarele din comunism, proaste norocoase, ajunse, căpătuite, pe care trebuie să le suporți că ăsta e sistemul, o consuma pe maică-mea atunci și o consumă acum când se uită la televizor și le vede pe Dăncilă, Olguța, Firea, Udrea și restul de pupeze pesediste. Și disprețul ăsta reciproc este o pilă care tocește umanitatea, ne face din nume-numere, au votat 300 sau au votat 1300, matematica e abstractă.
Toate mamele urăsc vânzătoarele, cred, pentru că știu să adune și nu știu să împartă.

Despre asta este vorba în cartea Să nu râzi :(( pe care o lansez pe 13 iunie, la ora 19, la Seneca Anticafe. Mai jos o bucățică.

Ura înseamnă foc la –20 de grade. Când scade tempera‐ tura raţiunii, un strat de gheaţă de şapte centimetri acoperă tot mobilierul faptelor, amintirilor, sentimentelor. Îngheaţă respiraţia, îngheaţă leucocitele şi îngheaţă hematiile, îngheaţă lipidele şi proteinele, şi acizii şi nu mai simţi decât acea fierbinţeală a degerării care e în tine ieşind în aburi pe nas şi pe ochi, condensând pe obraz în lacrimi de ură.

— Mily, am ajuns! striga taică‐miu din prag şi vocea lui rupea încremenirea şi maică‐mea ţâşnea din cameră, începând să vomite în spasme cuvinte pline de salivă:

— De ce te‐ai întors, nenorocitule? Du‐te la Geta, crezi că nu ştiu, crezi că sunt atât de proastă încât să nu aflu că ai o aventură cu curva aia de coafeză? Aşa ai fost toată viaţa, ţi‐au plăcut numai proaste, vânzătoare şi picoliţe, o femeie adevărată nu ţi‐a plăcut, normal. Că nicio femeie adevărată nu ar fi umblat cu tine. M‐ai găsit pe mine de tâmpită, da. Proastă am fost eu că te‐am luat de bărbat, trebuia să te las să pleci cu Nuţi sau cum o chema pe târâtura aia din Focşani cu care umblai când eram gravidă cu Vlad.

Taică‐miu traversa fluviul mocirlos de invective şi reuşea într‐o pauză în care maică‐mea îşi recupera respiraţia să vâre:

— Despre ce vorbeşti, Mily, pe bune, ce s‐a întâmplat?

— Las că ştii prea bine, bestie, că vorbesc despre tine şi Geta, coafeza…

— Care Geta, Mily, te rog linişteşte‐te.

— Tu să nu‐mi spui mie ce să fac, nemernicule, toată viaţa ai încercat să îmi dictezi ce să fac!

— Nu cunosc nicio Geta.

— Geta, Geta, am fost împreună cu bărbată‐su, Toni, ăla de repară televizoare. Te‐am văzut eu cum o strângeai de mână când credeai că nu mă uit şi îi…

— Doamne fereşte, cum, mă, să îmi placă de pachioanţa aia? Tu ai înnebunit? E grasă, buhăită, are faţă de vacă.

— Şi ce, Nuţi arăta mai bine?
— Hai să nu începem iar discuţia.
— Nu vrei să vorbeşti, de ce nu vrei să vorbeşti, ţi‐e ruşine că m‐ai înşelat cu toate stârpiturile?
— Nu te‐am înşelat decât o dată şi nu era stârpitură.
— Îi iei apărarea scroafei care voia să‐l lase pe Vlad fără tată, care ţi‐a păpat banii…
— Nu mi‐a păpat banii, aduceam toţi banii acasă, aveai fluturaşul, ştii bine cât câştigam.
— Nu ştiu nimic, toată viaţa ai ascuns de mine tot. Ce ştiu eu, poate mergeai la poker şi jucai ca înainte să mă cunoşti pe mine, poate făceai bani şi aşa îţi permiteai să o scoţi în oraş şi să îi faci cadouri curvei de Focşani.

 

Game of Thrones ediția pe România s-a terminat satisfăcător.
Frizerul rău care a acaparat puterea a primit 3 ani și jumate de închisoare. Pe stradă lumea zâmbește, Night King a fost străpuns de cuțitașu Aryei Stark de la Casație și Justiție. Dar hei, câte mai sunt de făcut. De pildă să stabilim cum mama dracului partidul lui Ghiță a reușit să strângă pentru înscrierea în cursa europarlamentarelor 200.000 de semnături dar a luat 51.000 de voturi. Idem partidul lui Oprea, cu 48.800. Cine a mermelit listele și cine a închis ochii? Nu că n-am știi, dar să se facă toarăși o anchetă penală, să intre niște procurori peste Autoritatea Electorală, nu?
Apoi, Diaspora.
Iar Diaspora.
Ce s-a întâmplat cu plângerile din 2014 pentru obstrucționarea exercitării dreptului la vot?
Știe cineva?
A căzut vreun cap în ăștia 5 ani?
Măcar un fir de păr a fost smuls de pe scalpul lui Meleșcanu?
Nu? De ce?
Mi-a povestit o prietenă care a votat ieri la Marsillia că erau 4 cabine de vot goale în timp ce personalul dezumanizat al consulatului, un echipaj despre care tot alegătoru știa că sunt cu ăștia de la putere, făcea tot ce îi stătea în putere să întârzie votul. Scriau încet, te țineau la ușă, scanau pe îndelete buletinu, comentau că nu cunoști regulile și că ai face bine să aștepți, erau acrii și triști, cum îi stă bine oricărui copil de vânzătoare la o măcelărie comunistă să se comporte cu plăvanul de la coadă.
Oare cum au ajuns oamenii ăștia să lucreze în misiunile diplomatice românești? Eu știu doar o fătuță, fiică de securist de rit nou, care la numai 25 de ani deja era școlită pe banii mei și trimisă în misiuni diplomatice în țări importante, doar pentru că era fiica lu tac-su. Oare nu trebuie intrat cu furtunul în cotețul lui Meleșcanu, nu trebuie luate la purecat ambasadele și consulatele și văzut cine sunt baroneții care umflă mațul în străinătate finanțați din banii noștri?
Mai departe, Darius Vâlcov a rămas în cucul gol. Cine îl ține pe nenea ăsta în brațe? De ce nu e în dubă împreună cu Lyviu?
Ce se mai aude cu …
Ok. Știu că trebuie să le luăm pe rând, pas cu pas cum spune melcul liberal care încearcă de 5 ani să treacă strada.
Dar am încredere în timingul meu. De fiecare dată când am scos o carte, a căzut un cap. Și pe 13 iunie scot o carte.
Se cheamă: Să nu râzi.
Mai jos o bucățică. E cu râs și plâns.
Și cu o condamnare penală pe vine. Încă nu știm pentru cine.

 

Ce este timpul?

Mily se uită în oglindă, are pete maronii şi trei dungi pe frunte, urmele mirărilor care i‐au săltat sprâncenele. Are şi câteva riduri în coada ochilor, ca nişte năvoade încercând să prindă lacrimi. Dar găurile plasei sunt prea mari şi lacri‐ mile au scăpat, au curs pe faţă, au săpat o vale, două văi: una pe dreapta, una pe stânga.

Ce este timpul?
Ce a făcut cu viaţa ei?
Când s‐au dus zilele şi de ce s‐au dus zilele şi cum de nu le‐a oprit, de ce le‐a lăsat să plece exact ca pe profesorul de matematică Titi, care era frumos şi deştept şi o iubea, şi ea era frumoasă şi deşteaptă şi îl iubea?

Nu avea atunci pete pe frunte, nici cozi de cometă la ochi, nici şanţuri pe faţă. Şi nici nu avea 80 de kilograme ca acum, ci 50. Nu avea pielea pergament pe mână şi nici picioarele umflate, nu avea burtă şi nici guşă şi deasupra buzei nu îi creştea buruienişul mustăţii pe care trebuie să o prăşească la fiecare săptămână.

Era frumoasă şi iute şi putea să‐şi pună piciorul pe după gât, ceea ce înseamnă că era elastică, ar fi putut să fie o dansatoare superbă. O balerină.

Ce este timpul, dacă nu betoniera asta din care curge întruna peste ea ciment, mai întâi i‐a prins picioarele, nu a putut să‐şi mai mişte tălpile şi cimentul a continuat să urce şi nu a mai putut să‐şi mişte nici genunchii, apoi bazinul, apoi mâinile şi acum e prinsă în cimentul ud până la gât?

Asta e timpul.

Te îngroapă şi tu nu încerci să‐i scapi atunci când încă mai poţi, atunci când încă nu a urcat prea sus. Nu zgârii, nu smulgi bucăţi ca să te eliberezi, nu strigi după ajutor, rămâi în captivitatea umedă convins că aşa e bine, că oamenii adevăraţi sunt cei de neclintit, cei care îşi găsesc locul şi rămân acolo unde le‐a fost dat să se oprească.

Dar timpul nu se opreşte. Timpul te îngroapă şi ea nu a fugit cum fug unii oameni de bătrâneţe, ignorând cea‐ sul, lunile şi rotaţia pământului în jurul axei proprii. Cum şi‐a risipit viaţa?

Ce ar face dacă ar putea să dea timpul înapoi? Dacă betoniera ar putea fi convinsă să‐nghită tot cimentul pe care l‐a turnat asupra ei?

Probabil ar munci să facă bani pentru o şcoală mai acătării. Da, asta ar face. Ar munci şi nu ar face copii atât de repede, a greşit să creadă că singura ei scăpare din mizeria satului sunt copiii făcuţi repede şi că şansa ei este să găsească un băiat de la oraş, de familie bună, cu mama care să ştie să gătească raţă cu vişine, săraca mama, cât a suferit cu nebunul!

Oare mama, dacă ar fi putut să dea timpul înapoi, l‐ar mai fi făcut pe Vick? S‐ar fi măritat cu dementul de frizer şi l‐ar fi făcut pe Vick sau poate, cu puţin noroc, lua un ofiţer neamţ, doar vorbea germană mama, îl lua şi pleca în Germania şi scăpa de frizer şi de comunism, şi de cancer scăpa. Şi ea, Mily, ar fi scăpat de Vick şi de copiii nebuni şi ar fi

făcut şcoală, ar fi fost cineva, Ci‐ne‐va, respectată de soţ, de copii, de vecini. Ar fi avut prietene cu care ar fi jucat remi şi tabinet şi ar fi intrat poate şi în politică după revoluţie, căci soţul ar fi sprijinit‐o şi ar fi stat acasă ca să aibă grijă de copii. De fapt nu, ar fi avut femeie în casă, servitoare ca Anca, consăteanca ei care acum are mall la Braşov, o terchea‐berchea care a furat de a stins; şi ea, şi bărbată‐su, un analfabet, au furat de‐au rupt, au început cu un chioşc la gară şi apoi au intrat în afaceri cu primarul şi acum au mall şi hotel, şi culmea tupeului, Anca a chemat‐o pe Mily să o ajute la curăţenie în vilăul ei din Schei, o urâţenie, plină de bări de inox şi spoturi şi o cafea nu i‐a dat lui Mily proasta aia de Anca, a uitat de unde a plecat, a uitat când ea, Mily, a ajutat‐o la Giurgiu să treacă proasta clasa, că era vai de capul ei.

Toată noaptea a visat că locuia în alt corp. Era o femeie brunetă, mătăhăloasă, în vis ştia că este ea, dar cumva înţelegea că nu e faţa ei, e o altă piele, sunt alte trăsături pe care le‐a primit, ca şi cum ar putea să o ia de la început.

Şi când s‐a trezit, şi‐a pipăit faţa şi a răsuflat uşurată, dar după, imediat după, a început să respire iute, agitat. Înainte să i se formeze gândul în minte, a fost panica, vâjâind şi despicând aerul ca un buzdugan.

Nu are cum să o ia de la început cu o altă viaţă.

Este la sfârşitul propriei vieţi pe care a trăit‐o blurată de ură, frustrare şi lacrimi. Când a fost bucuroasă? Când a fost fericită?

În bula mea se bea șampanie și se sărbătorește înfrângerea pesedelei. În bula mea procentele usereului și peneleului sunt mai umflate ca testiculele unui moș cu hernie inghinală.
În bula mea se știe că Dragnea e deja în pușcărie, de 2 ani se știe asta, d-aia nici nu ne-am agitat să ieșim în stradă, ce rost are.
Mersul istoriei este INEXORABIL înainte.
Inexorabil o să fie mai bine.
Inexorabil și indubitabil nu există mers în cerc.
În bula mea sunt oameni care nu votează pentru că inexorabil va fi mai bine căci victoria se obține prin erodare.
În bula mea se știe că toți sunt niște mizerabili, drăgni și bușoi, acelși gunoi, să curgă rozeul, uite ce vreme frumoasă, ce tot ne fut ăștia la cap cu încălzirea globală?
Inexorabil o să fie mai bine căci inexorabil suntem mai proști, comozi și nesimțiți.
Alegerile ăstea o să fie o nouă dovadă că până și ecou a plecat din țară.

feher

Cele trei blocuri au fost înfipte până-n fălci în verdele parcului.
Capetele li se ițesc timid peste masa de frunze, arată ca un grup de puști care se ridică pe vârfuri la tejghea, să-și ceară o limonadă.
În jurul meu se vorbește despre seri la teatru experimental, excursii în Japonia și care erau scorurile la burger fest și Mircea spune: nu-i așa că Bucureștiul ăsta are o energie unică?
Mă uit la el trăznită.
-Nu.
Nu mi se pare.
E rândul lui să mă privească strâmb.
-Cum adică nu simți energia Bucureștiului? E un oraș viu, un oraș genial, uite câte cârciumi s-au deschis, acum e și seara muzeelor și Romanian Design Week și…
Aveam o mătușă care se dădea cu spray peste bluza transpirată. Parfumul crea un gărduț olfactiv prin care mirosul dulceag de subraț nu reușea să treacă, trebuia să sape o groapă pe dedesubt și numai după…

View original post 436 more words

În cutia mea poștală am găsit fluturași de la PSD. Pe ei scrie că 60000 de pensionari vor primi bilete de tratament în stațiuni balneare. Mă gândesc la celelalte 4 milioane de pensionari care nu vor primi bilete de tratament cu preț redus în stațiuni balneare și apoi mă gândesc la stațiunile balneare distruse bucată cu bucată de cei 24 de ani de guvernare FSN-PDSR-PSD.
Apoi mai scrie că pensia în douăzeci-douăzeci va dubla pensia din 2016, dată de Cioloș. Nu spune nicăieri cât e inflația și cum creșterile au fost anulate de scumpiri. Nu spune nicăieri că mărirea asta de pensii vine din bani împrumutați de guvern la dobânzi uriașe. Nu spune nicăieri că cineva, adică noi ăștia de mai suntem prin țară, am rămas fără pilonul II și vom plăti creditele făcute de PSD.
Mai scrie pe fluturaș că lista compensatelor a fost mărită, n-are a face că geaba o mărești pe hârtie dacă tu nu ai medicamentele ălea în farmacii și în spitale sau că pică spitalele pe tine și dacă totuși scapi de sub dărâmături, o faci cărând o poală de nozocomiale în tine.
Pe fluturaș e o poză cu doi bătrâni. El are pălăriuță și e ușor nebărbierit, ea râde un pic stânjenită și are părul nepieptănat, intuiești prezența căruciorului de mers la piață și a șosetei de nylon transparent vârâtă în pantoful decupat la călcâi. Nu au nimic din eleganța pensionarilor spanioli care se strâng în cafenele să joace remi, pălăriile sexi, machiajul rafinat, frizurile îndrăznețe, penajul viu.
Pensionarii români surâd amar ca dintr-o poză de pe piatra de mormânt care le strivește deja viețile. Sunt îngropați sub sudălmile noastre, sunt îngropați sub promisiunile lor, sunt îngropați sub nevoi, boli, nepăsare și un imens val de nostalgie.
Pe vremea noastră nu era golăneala asta de acum, spun ei. Pe vremea noastră eram respectați.
Ca să se întoarcă pe vremea lor să reviziteze vitrina plină de bibelouri ale respectului pe care le primeai de la tovarășii locatari, colegi de muncă, pietoni, vilegituriști, trebuie să pui ștampila pe acela care îți promite respect.
Adică PSD-ul.
Ce contează că fură și nu fac autostrăzi, școli și spitale?
Morții nu dau teze, nu fug la mare și nici nu se îmbolnăvesc.
Ei doar votează.
Și nici măcar nu trebuie să îi dezgropi ca să facă asta. Cimitirul e pe băncuțe în parc și la cozi la farmacii, își așteaptă pensia și respectul promis.
Cimitirul viu și trist.
Mai jos un text de acum 2 ani, din Siberia.
În 1897, RL Jefferson, un melanj de Lance Armstrong și Bear Grylls, ajungea în una din numeroasele lui expediții pe bicicletă în Rusia țaristă până la Krasnoyarsk, atunci un târguleț micuț de pe Enisei. Acum capitala administrativă a unei bucăți uriașe de Siberia, orașul unde statuia lui Lenin e atât de frumoasă și completează atât de elegant piața centrală (asta spunea ghida Larisa), încât localnicii nu s-au îndurat să-i ardă 3 baroase și s-o dea jos de pe soclu.
Și bine au făcut că au fost liniștiți, uite că acum Lenin a revenit în forță. Și Stalin a revenit în forță. Ultimul iese miss în fiecare an la concursurile de cel mai frumos, mare, curajos rus. Deși, nu-i așa, e gruzin.

Dar revenind la RL Jefferson, sosind dumnealui în 1897 în orașul de pe malul Eniseiului a descoperit că populația formată în marea majoritate din foști deținuți era extrem de suspicioasă în privința celor care nu puteau proba cu documente apartenența la micul trib al rău-făcătorilor respectabili.
Jefferson a aflat povestea unui negustor care, curat fiind, era paria, afacerile nu mergeau, neam nu putea să își atragă clienți din rândurile mândrilor krasnoyaskari.

Așa că negustorul a apelat la o măsură disperată. S-a dus la Sankt Petersburg, a dat în cap brutarului sau a împins în fața trăsurii o bătrânică, a înjurat un sergent sau…pe scurt a făcut o infracțiune care era pedepsită cu exilul în Siberia. După ispășirea scurtei pedepse în Irkutsk s-a întors acoperit de lauri în Krasnoyarsk unde a trăit fericit până la adânci bătrânețe. Și, desigur, afacerile i-au mers strună.
Încă de când am auzit povestea asta, acum o lună, mă tot gândesc la asemănarea cetățenilor din Krasnoyarskul sfârșitului de secol XIX cu cei din parlamentul României.
Suspiciunea față de puținii curați, linșajul celor care nu au cv-ul corespunzător, ostracizarea oneștilor se practică în Legislativul românesc ca într-un târg de la capătul lumii unde mâna legii nu ajunge să se scarpine. Și cu toate astea, exact ca în Krasnoyarsk, infracționalitatea grupărilor parlamentare nu înseamnă dezordine. Pentru că, în această Siberie politică populată de derbedei, lăutari și mercenari care este parlamentul României, există un cod de reguli care este aplicat cu sfințenie.
Ascultă-ți șeful pe linie de partid, fură cu 6 mâini, pentru partid, ajută-ți colegii care fură cu 6 mâini, pentru partid, nu ieși din linia partidului și nu-ți fă griji, chiar și în cazul în care capul tău va cădea. Doar știi bine că trebuie câteodată să dăm impresia că funcționează justiția, vom avea grijă de tine și de familia ta, vom avea grijă să nu pierzi niciunul din bănuții făcuți, vom avea grijă în 2, maxim 3 ani, să fii eliberat.
Când ești la capătul hărții, despărțit de restul lumii civilizate de mii de kilometri de prăpăstii educaționale, munți de impostură, văi de sărăcie, regulile lumii civilizate nu se aplică.
Păi ori suntem golani, ori nu suntem? cerea solidaritate țiganul cu perversa de pe Târgu Ocna.
Începe sesiunea parlamentară de toamnă. Bunghiu pe portofele. O să fie rău, dar rău de tot. Și cine nu e cu ei-încă-dacă vrea să joace barbutul politicii românești trebuie să facă un drum până la Petersburg, să înjure un comisar european sau să deturneze un fonduleț ceva și, demonstrându-și astfel abnegația și dăruirea pentru cauza infracționalității parlamentare, poate să primească chiar preșidinția unei comisii. Să spunem finanțe sau apărare.

S-o găsi ceva.
Căci dacă e ceva ce există aici, în Siberia politică românească este răsplata. Nimeni nu este lăsat să plece cu mațele gheorțăind acasă, mai ales după ce a adus un serviciu comunității.
Lannisters always pays their debts.

Turma autobuzelor și microbuzelor e înghesuită în țarcul prea mic al autogării, pasc ude prin bălți în care își târșâie picioarele bătrâni cu bască și femei cu geci de piele din buzunarele cărora ies pachete de biscuiți ungurești.
Un bărbat dă buzna în cutia de plastic unde o doamnă blondă mângâie ecranul unui smartphone, plimbându-și degetul pe el ca pe spinarea unei șopârle. Este casierița. Domnul a ajuns exact la 3 la autogară când autocarul de Bistrița ieșea prin găurica din gardul de sârmă. I-a făcut semn șoferului, era fix 3, nu 3 și un minut, 3 fix, dr șoferul nu a vrut să oprească. Când e următorul autocar spre Bistrița?
Blonda mestecă gumă. Spune: peste 2 ore jumate.
Bărbatul primește vestea cu furie. Trântește valijioara, spune că taică-su e pe moarte, că taică-su poate moare acum la Bistrița și el nu poate să ajungă la căpătâiul lui din cauza ticăloșiei șoferului, de fapt a companiei. O să dea în judecată compania dacă ajunge la Bistrița și-l găsește pe tătică-su mort. Blonda îl poftește să nu mai strige și să scrie o plângere. Apoi îl dă afară din casieria unde persoanele străine nu au ce să caute.
Apoi vine microbuzul. Șoferul e în cămașă cadrilată, pe la 57-58 de ani hrăniți cu slană. O poftește pe doamna care s-a pus pe un scaun în față să își mute sarsanalele că încurcă pasagerii care urcă în mașină. O spune fără vreun pronume de politețe, mută-ți bagajele. Pe unguroaica de pe scaunul din spate care fâșâie niște pungi cu biscuiți o atenționează vigilent că nu are voie să mănânce în mașină.
Pastrati curațenia. Ne reprezinta pe toti!!!!-scrie fără diacritice pe o foaie plastifiată. Apoi dă tare radioul pe Digi unde Mândruță întrebă oamenii de ce nu au încredere în instituții dar, în schimb, au încredere în oameni ca Iohannis, ca Tăriceanu, ca Firea.
-Ei de ce?, pufnește șoferul privind decis înainte.
Aștept răspunsul dar este atât de evident acest de ce încât mă gândesc ce prost e Mândruță că pune întrebări atât de idioate. Scârbit, dă radioul încet și vorbește despre cartofii de Bihor care sunt extrem de gustoși. Apoi bălăcărește țiganii, în față e o căruță-dop în spatele căreia s-a făcut rând de mașini, inclusiv o mașină de poliție care nu se bagă în depășire pentru că e bandă continuă, cum să fii atât de idiot încât să nu știi că teleguța nu e autovehicul rutier, țâpăăă mă pe lângăă.
Oricum țiganii sunt vinovați, clar că ăștia au furat lucerna de la români, că nimeni nu-i îmblânzește pe ăștia, au zis nemții și francejii să îi dăm lor, că sunt prost tratați dar ei știu cum să îi ia și ce au făcut?
Nimic.
Și haț, Mândruță apare din nou în microbuz. Se ceartă cu un taximetrist care îl acuză că ia bani de la Uber, dă-i în mă-sa de taximetriști, niște jigodii, zice șoferul nostru și baba unguroaică aprobă împingând un biscuite în gură. Ăștia de la Uber sunt curați și au mașini noi și plătesc taxe, nu javre ca voi, strigă către radio șoferul nostru și un noruleț de așa e, dada se ridică din piepturile pasagerilor.

Și apoi, pe ultimii kilometri, aflăm totul.
USR e un partid plin de neica-nimeni.
PNL sunt morți.
PSD se va rupe în câteva luni.
Marinaru s-a înecat.
PMP sunt trei oameni.

Ne rămâne Pro România.
Coborâm. Îi mulțumesc. Îmi spune sărumâna. Doar mie.
Pe restul îi mână spre fundul microbuzului să-și ia bagajele.
Oamenii nu se supără. Familiaritatea crează un iz de bădărănie dar ei se simt bine în strânsoarea obișnuinței, nu sunt sufocați de ea.
Mă gândesc la bărbatul cu tatăl posibil mort la Bistrița. S-a enervat că șoferul a plecat la timp, respectând orarul. A pierdut pe mâna obișnuinței că în țara asta nu există punctualitate. Vă dau în judecată, a zis, vă dau în judecată dacă ajung la Bistrița și tata moare punctual, exact acum când eu nu am fost punctual dar nu eu sunt vinovat ci voi ăștia de vreți să o ardeți nemți sau japonezi, ce avem cu toți un ceas în cur?
Ne rămâne Pro România.
Și taximetria.
Și răspunsul corect la întrebarea idioată de ce nu avem încredere în instituții: ei de ce?
Nuapte bună.

Roli spune că nu-l interesează politica, nu merge la vot, el face ce știe să facă, societatea e atât de evoluată încât ar trebui să își regleze ph-ul singură nu să-i ceară lui să facă extraefortul de a se ocupa și de asta. Lui Roli îi plac ceasurile scumpe, și-a cumpărat două, un Omega de 8000 de euro și un Rolex de 9000.
Banii erau dintr-o moștenire.
Altfel Roli trăiește frugal. Când îl rog să sune un prieten îmi spune că nu are credit pe telefon. Nu are carduri bancare, nu are facebook, nu are televizor, trăiește underground.
Când nu bea cafea și fumează țigările prietenilor, Roli se uită la filmulețe pe net cu ceasornicari care desfac ceasurile și apoi le reconstruiesc minuțios, potrivind piesă cu piesă.
Ce i-ai spune lui Roli ca să-l faci să meargă la vot?
Că d-aia nu are șosele, că d-aia nu are spitale, că d-aia…, spune Marius. Marius e antreprenor și e iritat de izolarea morală în care trăiește Roli și este ofensat de respingerea responsabilității civice pe care o afișează acesta.
Dar Roli nu are mașină, merge cu bicicleta sau pe jos până la cârciumă, nu călătorește și, norocul lui, nu se îmbolnăvește.
Irina intervine în discuție: dar de ce trebuie convins Roli să meargă la vot? Dacă nu merge la vot ce i se întâmplă? Dacă merge ce o să se întâmple? Ce înseamnă votul unui om care nu vrea să aibă sub nicio formă de a face cu statul, un om atât de ușor încât nu lasă urme pe zăpada realității?
Matteo crede că nu cantitatea ci candidatea contează, da, nu m-am putut abține să nu fac jocul ăsta de cuvinte. Geaba mergem mulți la vot dacă trimitem niște oameni subcalificați, agramați, desculți pe jarul politicii europene să ne reprezinte. Ce ne facem cu problema asta, când trebuie să alegem între gumari și pantofi de mort, cu talpă de carton, când suntem subscriși alternativelor prost și foarte prost?
Alegem prost. Și mergem mai departe.
Dar nu există partidul îngerilor, unde toată lumea e perfectă, izbucnește Horia. El merge la vot, el nu voteză pe contră. El nu i-ar spune nimic lui Roli pentru că știe că Roli nu poate fi convins. Horia a plecat din țară 9 ani și s-a întors și acum e scos din minți de standardele înalte pe care le cer românii de la politicieni.
Ne-am găsit tocmai noi să comandăm oul poșat cu forma perfect elipsoidală, așezat exact în mijlocul unui cuib de rucola culeasă acum 32 de secunde, dacă ar fi fost și 9 secunde mai târziu ne-ar puți tot aranjamentul. La noi să nu veniți cu d-ăstea, noi vrem numai tot ce e mai bun, ne-am săturat în ăștia 30 de ani să alegem răul cel mai mic.
Nu există partidul îngerilor.
E 2019. Ce am făcut ăștia 30 de ani noi, generația 45-50 de ani?
Am făcut bani și am făcut afaceri, am făcut credite și copii și am făcut case. Și ne-a durut în cur de politică. Lasă-i p-ăia, noi avem viața de trăit. Noi avem guri de hrănit.
Și în 2015 am aflat că avem și moartea de murit.
Chiar dacă aveam bani, chiar dacă aveam relații, chiar dacă aveam putere, s-a murit pentru că nouă nu ne-a păsat 26 de ani pe cine am lăsat să ne conducă.
Colectiv este culpă colectivă.
Pe care Roli nu o resimte pentru că nu are facebook, carduri, credite, televizor. El are doar 2 ceasuri cumpărate din bani moșteniți.
Dacă i-am lua lui Roli un ceas, pe ăla mai ieftin, i l-am desface pe măsuța cafenelei și i-am spune că doar politicianul x poate să îl așeze la loc piesă cu piesă dar pentru asta trebuie să mergă la vot și să-l voteze, Roli ar merge la vot pentru că l-am făcut să înțeleagă ce pierde.
Eu am pierdut 30 de ani pe care niciun ceasornicar nu mai poate să-i îngrămădească la loc în cutiuță și să o facă să meargă.
Nu am de gând să mai pierd nici măcar unul în plus.

Barbu e foarte deștept. Atât de deștept încât a lăsat Bucureștiul și s-a mutat la Cluj. Și-a făcut următorul calcul: dacă în 2020 o să iasă miraculos primar Nicușor tot îi trebuie un mandat să bată birocrația și cel puțin două mandate, adică minim 8 ani ca să pună cât de cât pe picioare prăvălia.

Sunt fumător, o să am 51 de ani peste 12 ani, dacă îi apuc, poate nu îi apuc.
Și Barbu s-a mutat la Cluj unde a observat entuziasmat în doar câteva zile că există primărie, că cineva chiar administreză orașul, că panseluțele nu sunt atât de scumpe și că PSD-ul poate fi deturnat prin simpla înscriere a 10 anti-pesediști în partid dar nimeni nu își bate capul cu glume d-ăstea.
Aaaaaaa, și merge Uber. Și Bolt. Și nu se claxonează.
Să ne întoarcem puțin la PSD. De ce grupul de la Cluj, oameni mai spălați, nu toate secretarele și tractoriștii lui Dragnea, de ce nu au un cuvânt de spus în partid?
Zice Barbu: pentru că nu sunt importanți.
Sunt prea ardeleni pentru pesediști și prea pesediști pentru ardeleni.
Zice Barbu: se duc dracului, uită-te și tu la Antena 3, sunt fericiți ăia de la Antena 3? Nu, nu sunt. Asta însemnă că PSD-ul e pe ducă.
De la Cluj lucrurile se văd printr-un filtru roz.
Pune Boc ceva în apă. Pliculețe cu droguri, probabil.
Bucureștiul e la 9 ore jumate de mers cu trenul. Viena e mai aproape. Dar ce te faci că, la Arad, Adrian Năstase e făcut doctor honoris causa și aplaudat de audiența extatică a membrilor și simpatizanților PSD?
Nu te faci nimic tu fată, ce tot atâta agitație, ăștia trag să moară, uită-te la Antena 3, Iașiul și toată Moldova cresc, nu îi mai votează, au răms doar cu Muntenia, la anul totul o să fie bine.
Dar eu stau doar până luni la halucinogenele lui Boc și apoi mă întorc în deprimatul București. Unde am scris textul de mai jos.

Anul trecut a murit ultimul șef al Securității, generalul Iulian Vlad.
Bătrânii spun: era un patriot, un luptător, dacă nu era el, eram și acum sub cizmar. Bătrânii zic: dacă nu era el, ne ocupau rușii.
Bătrânii subliniază: dacă nu era el, ne luau ungurii Transilvania și bulgarii ne furau castraveții, ca Iugoslavia ajungeam de nu era el.
Bătrânii ne reamintesc triumfal: dar a fost el.
El, generalul, patriotul dar, totuși, securistul avea un fiu. Fiul lui trăiește și muncește, ca și tatăl său, pentru țară. De 15 ani neîntrerupți, indiferent de guvernare, fiul fostului șef al Securității muncește la Corpul de Control al Guvernului.
A fost acolo începând cu Năstase, a trecut prin Tăriceanu, Boc, Ungureanu, Ponta, Cioloș și cei trei trandafiri care i-au urmat acestuia după alegerile din decembrie 2016.
Dacă e ceva cu care sunt de acord cu Dragnea Liviu Nicolae este afirmația că Securitatea conduce țara. Da, telefoanele sunt ascultate, da, există protocoale de colaborare între SRI și parchete (încă de pe vremea colegului împușcat în eșarfă), da, avem tone de mandate, mult mai multe decât media europeană.
Securitatea trăiește în fiecare partid politic din România, Securitatea a infiltrat partidele noi, Securitatea mărșăluiește la Pride dar duce crucea și alături de Noua Dreaptă, Securitatea ia bani de la Soroș și organizează festivaluri de artă și design dar și mănâncă mici și râgâie la serbări populare, Securitatea are firme de publicitate dar și de salubritate, are televiziuni mereu aproape și linie directă cu Dumnezeu prin intermediul preasfinților, Securitatea e în consiliile locale și în cele de administrație, în Academie și în asociațiile de locatari, în coaforuri și mânăstiri.
Securitatea scrie discursurile lui Dragnea dar și pe ale lui Orban, Securitatea alege iile Olguței, Găbiței și Vioricăi, e în succesul analfabeților și în victoriile precupeților, scrie listele de doctoranzi și numește directori de muzee.
Securitatea nu mai este de mult timp o instituție în România.
Este fundația pe care a fost construită societatea noastră post-comunistă.
Fără fundație, se dărâmă întreaga Românie.
Nu ai cum să zici toți acoperiții să iasă la lumină, bre Căline.
Nu e destul soare pe cer ca să arate marea de descoperiți. Nu ar mai rămâne îndeajuns de mulți oameni pe lângă care să întemeieze măcar un comitet de numărat descoperiții.
Securitatea e indestructibilă pentru că Securitatea suntem noi.
Și cum te poți apăra de tine însuți?