În cutia mea poștală am găsit fluturași de la PSD. Pe ei scrie că 60000 de pensionari vor primi bilete de tratament în stațiuni balneare. Mă gândesc la celelalte 4 milioane de pensionari care nu vor primi bilete de tratament cu preț redus în stațiuni balneare și apoi mă gândesc la stațiunile balneare distruse bucată cu bucată de cei 24 de ani de guvernare FSN-PDSR-PSD.
Apoi mai scrie că pensia în douăzeci-douăzeci va dubla pensia din 2016, dată de Cioloș. Nu spune nicăieri cât e inflația și cum creșterile au fost anulate de scumpiri. Nu spune nicăieri că mărirea asta de pensii vine din bani împrumutați de guvern la dobânzi uriașe. Nu spune nicăieri că cineva, adică noi ăștia de mai suntem prin țară, am rămas fără pilonul II și vom plăti creditele făcute de PSD.
Mai scrie pe fluturaș că lista compensatelor a fost mărită, n-are a face că geaba o mărești pe hârtie dacă tu nu ai medicamentele ălea în farmacii și în spitale sau că pică spitalele pe tine și dacă totuși scapi de sub dărâmături, o faci cărând o poală de nozocomiale în tine.
Pe fluturaș e o poză cu doi bătrâni. El are pălăriuță și e ușor nebărbierit, ea râde un pic stânjenită și are părul nepieptănat, intuiești prezența căruciorului de mers la piață și a șosetei de nylon transparent vârâtă în pantoful decupat la călcâi. Nu au nimic din eleganța pensionarilor spanioli care se strâng în cafenele să joace remi, pălăriile sexi, machiajul rafinat, frizurile îndrăznețe, penajul viu.
Pensionarii români surâd amar ca dintr-o poză de pe piatra de mormânt care le strivește deja viețile. Sunt îngropați sub sudălmile noastre, sunt îngropați sub promisiunile lor, sunt îngropați sub nevoi, boli, nepăsare și un imens val de nostalgie.
Pe vremea noastră nu era golăneala asta de acum, spun ei. Pe vremea noastră eram respectați.
Ca să se întoarcă pe vremea lor să reviziteze vitrina plină de bibelouri ale respectului pe care le primeai de la tovarășii locatari, colegi de muncă, pietoni, vilegituriști, trebuie să pui ștampila pe acela care îți promite respect.
Adică PSD-ul.
Ce contează că fură și nu fac autostrăzi, școli și spitale?
Morții nu dau teze, nu fug la mare și nici nu se îmbolnăvesc.
Ei doar votează.
Și nici măcar nu trebuie să îi dezgropi ca să facă asta. Cimitirul e pe băncuțe în parc și la cozi la farmacii, își așteaptă pensia și respectul promis.
Cimitirul viu și trist.
Mai jos un text de acum 2 ani, din Siberia.
În 1897, RL Jefferson, un melanj de Lance Armstrong și Bear Grylls, ajungea în una din numeroasele lui expediții pe bicicletă în Rusia țaristă până la Krasnoyarsk, atunci un târguleț micuț de pe Enisei. Acum capitala administrativă a unei bucăți uriașe de Siberia, orașul unde statuia lui Lenin e atât de frumoasă și completează atât de elegant piața centrală (asta spunea ghida Larisa), încât localnicii nu s-au îndurat să-i ardă 3 baroase și s-o dea jos de pe soclu.
Și bine au făcut că au fost liniștiți, uite că acum Lenin a revenit în forță. Și Stalin a revenit în forță. Ultimul iese miss în fiecare an la concursurile de cel mai frumos, mare, curajos rus. Deși, nu-i așa, e gruzin.

Dar revenind la RL Jefferson, sosind dumnealui în 1897 în orașul de pe malul Eniseiului a descoperit că populația formată în marea majoritate din foști deținuți era extrem de suspicioasă în privința celor care nu puteau proba cu documente apartenența la micul trib al rău-făcătorilor respectabili.
Jefferson a aflat povestea unui negustor care, curat fiind, era paria, afacerile nu mergeau, neam nu putea să își atragă clienți din rândurile mândrilor krasnoyaskari.

Așa că negustorul a apelat la o măsură disperată. S-a dus la Sankt Petersburg, a dat în cap brutarului sau a împins în fața trăsurii o bătrânică, a înjurat un sergent sau…pe scurt a făcut o infracțiune care era pedepsită cu exilul în Siberia. După ispășirea scurtei pedepse în Irkutsk s-a întors acoperit de lauri în Krasnoyarsk unde a trăit fericit până la adânci bătrânețe. Și, desigur, afacerile i-au mers strună.
Încă de când am auzit povestea asta, acum o lună, mă tot gândesc la asemănarea cetățenilor din Krasnoyarskul sfârșitului de secol XIX cu cei din parlamentul României.
Suspiciunea față de puținii curați, linșajul celor care nu au cv-ul corespunzător, ostracizarea oneștilor se practică în Legislativul românesc ca într-un târg de la capătul lumii unde mâna legii nu ajunge să se scarpine. Și cu toate astea, exact ca în Krasnoyarsk, infracționalitatea grupărilor parlamentare nu înseamnă dezordine. Pentru că, în această Siberie politică populată de derbedei, lăutari și mercenari care este parlamentul României, există un cod de reguli care este aplicat cu sfințenie.
Ascultă-ți șeful pe linie de partid, fură cu 6 mâini, pentru partid, ajută-ți colegii care fură cu 6 mâini, pentru partid, nu ieși din linia partidului și nu-ți fă griji, chiar și în cazul în care capul tău va cădea. Doar știi bine că trebuie câteodată să dăm impresia că funcționează justiția, vom avea grijă de tine și de familia ta, vom avea grijă să nu pierzi niciunul din bănuții făcuți, vom avea grijă în 2, maxim 3 ani, să fii eliberat.
Când ești la capătul hărții, despărțit de restul lumii civilizate de mii de kilometri de prăpăstii educaționale, munți de impostură, văi de sărăcie, regulile lumii civilizate nu se aplică.
Păi ori suntem golani, ori nu suntem? cerea solidaritate țiganul cu perversa de pe Târgu Ocna.
Începe sesiunea parlamentară de toamnă. Bunghiu pe portofele. O să fie rău, dar rău de tot. Și cine nu e cu ei-încă-dacă vrea să joace barbutul politicii românești trebuie să facă un drum până la Petersburg, să înjure un comisar european sau să deturneze un fonduleț ceva și, demonstrându-și astfel abnegația și dăruirea pentru cauza infracționalității parlamentare, poate să primească chiar preșidinția unei comisii. Să spunem finanțe sau apărare.

S-o găsi ceva.
Căci dacă e ceva ce există aici, în Siberia politică românească este răsplata. Nimeni nu este lăsat să plece cu mațele gheorțăind acasă, mai ales după ce a adus un serviciu comunității.
Lannisters always pays their debts.

Roli spune că nu-l interesează politica, nu merge la vot, el face ce știe să facă, societatea e atât de evoluată încât ar trebui să își regleze ph-ul singură nu să-i ceară lui să facă extraefortul de a se ocupa și de asta. Lui Roli îi plac ceasurile scumpe, și-a cumpărat două, un Omega de 8000 de euro și un Rolex de 9000.
Banii erau dintr-o moștenire.
Altfel Roli trăiește frugal. Când îl rog să sune un prieten îmi spune că nu are credit pe telefon. Nu are carduri bancare, nu are facebook, nu are televizor, trăiește underground.
Când nu bea cafea și fumează țigările prietenilor, Roli se uită la filmulețe pe net cu ceasornicari care desfac ceasurile și apoi le reconstruiesc minuțios, potrivind piesă cu piesă.
Ce i-ai spune lui Roli ca să-l faci să meargă la vot?
Că d-aia nu are șosele, că d-aia nu are spitale, că d-aia…, spune Marius. Marius e antreprenor și e iritat de izolarea morală în care trăiește Roli și este ofensat de respingerea responsabilității civice pe care o afișează acesta.
Dar Roli nu are mașină, merge cu bicicleta sau pe jos până la cârciumă, nu călătorește și, norocul lui, nu se îmbolnăvește.
Irina intervine în discuție: dar de ce trebuie convins Roli să meargă la vot? Dacă nu merge la vot ce i se întâmplă? Dacă merge ce o să se întâmple? Ce înseamnă votul unui om care nu vrea să aibă sub nicio formă de a face cu statul, un om atât de ușor încât nu lasă urme pe zăpada realității?
Matteo crede că nu cantitatea ci candidatea contează, da, nu m-am putut abține să nu fac jocul ăsta de cuvinte. Geaba mergem mulți la vot dacă trimitem niște oameni subcalificați, agramați, desculți pe jarul politicii europene să ne reprezinte. Ce ne facem cu problema asta, când trebuie să alegem între gumari și pantofi de mort, cu talpă de carton, când suntem subscriși alternativelor prost și foarte prost?
Alegem prost. Și mergem mai departe.
Dar nu există partidul îngerilor, unde toată lumea e perfectă, izbucnește Horia. El merge la vot, el nu voteză pe contră. El nu i-ar spune nimic lui Roli pentru că știe că Roli nu poate fi convins. Horia a plecat din țară 9 ani și s-a întors și acum e scos din minți de standardele înalte pe care le cer românii de la politicieni.
Ne-am găsit tocmai noi să comandăm oul poșat cu forma perfect elipsoidală, așezat exact în mijlocul unui cuib de rucola culeasă acum 32 de secunde, dacă ar fi fost și 9 secunde mai târziu ne-ar puți tot aranjamentul. La noi să nu veniți cu d-ăstea, noi vrem numai tot ce e mai bun, ne-am săturat în ăștia 30 de ani să alegem răul cel mai mic.
Nu există partidul îngerilor.
E 2019. Ce am făcut ăștia 30 de ani noi, generația 45-50 de ani?
Am făcut bani și am făcut afaceri, am făcut credite și copii și am făcut case. Și ne-a durut în cur de politică. Lasă-i p-ăia, noi avem viața de trăit. Noi avem guri de hrănit.
Și în 2015 am aflat că avem și moartea de murit.
Chiar dacă aveam bani, chiar dacă aveam relații, chiar dacă aveam putere, s-a murit pentru că nouă nu ne-a păsat 26 de ani pe cine am lăsat să ne conducă.
Colectiv este culpă colectivă.
Pe care Roli nu o resimte pentru că nu are facebook, carduri, credite, televizor. El are doar 2 ceasuri cumpărate din bani moșteniți.
Dacă i-am lua lui Roli un ceas, pe ăla mai ieftin, i l-am desface pe măsuța cafenelei și i-am spune că doar politicianul x poate să îl așeze la loc piesă cu piesă dar pentru asta trebuie să mergă la vot și să-l voteze, Roli ar merge la vot pentru că l-am făcut să înțeleagă ce pierde.
Eu am pierdut 30 de ani pe care niciun ceasornicar nu mai poate să-i îngrămădească la loc în cutiuță și să o facă să meargă.
Nu am de gând să mai pierd nici măcar unul în plus.

Barbu e foarte deștept. Atât de deștept încât a lăsat Bucureștiul și s-a mutat la Cluj. Și-a făcut următorul calcul: dacă în 2020 o să iasă miraculos primar Nicușor tot îi trebuie un mandat să bată birocrația și cel puțin două mandate, adică minim 8 ani ca să pună cât de cât pe picioare prăvălia.

Sunt fumător, o să am 51 de ani peste 12 ani, dacă îi apuc, poate nu îi apuc.
Și Barbu s-a mutat la Cluj unde a observat entuziasmat în doar câteva zile că există primărie, că cineva chiar administreză orașul, că panseluțele nu sunt atât de scumpe și că PSD-ul poate fi deturnat prin simpla înscriere a 10 anti-pesediști în partid dar nimeni nu își bate capul cu glume d-ăstea.
Aaaaaaa, și merge Uber. Și Bolt. Și nu se claxonează.
Să ne întoarcem puțin la PSD. De ce grupul de la Cluj, oameni mai spălați, nu toate secretarele și tractoriștii lui Dragnea, de ce nu au un cuvânt de spus în partid?
Zice Barbu: pentru că nu sunt importanți.
Sunt prea ardeleni pentru pesediști și prea pesediști pentru ardeleni.
Zice Barbu: se duc dracului, uită-te și tu la Antena 3, sunt fericiți ăia de la Antena 3? Nu, nu sunt. Asta însemnă că PSD-ul e pe ducă.
De la Cluj lucrurile se văd printr-un filtru roz.
Pune Boc ceva în apă. Pliculețe cu droguri, probabil.
Bucureștiul e la 9 ore jumate de mers cu trenul. Viena e mai aproape. Dar ce te faci că, la Arad, Adrian Năstase e făcut doctor honoris causa și aplaudat de audiența extatică a membrilor și simpatizanților PSD?
Nu te faci nimic tu fată, ce tot atâta agitație, ăștia trag să moară, uită-te la Antena 3, Iașiul și toată Moldova cresc, nu îi mai votează, au răms doar cu Muntenia, la anul totul o să fie bine.
Dar eu stau doar până luni la halucinogenele lui Boc și apoi mă întorc în deprimatul București. Unde am scris textul de mai jos.

Anul trecut a murit ultimul șef al Securității, generalul Iulian Vlad.
Bătrânii spun: era un patriot, un luptător, dacă nu era el, eram și acum sub cizmar. Bătrânii zic: dacă nu era el, ne ocupau rușii.
Bătrânii subliniază: dacă nu era el, ne luau ungurii Transilvania și bulgarii ne furau castraveții, ca Iugoslavia ajungeam de nu era el.
Bătrânii ne reamintesc triumfal: dar a fost el.
El, generalul, patriotul dar, totuși, securistul avea un fiu. Fiul lui trăiește și muncește, ca și tatăl său, pentru țară. De 15 ani neîntrerupți, indiferent de guvernare, fiul fostului șef al Securității muncește la Corpul de Control al Guvernului.
A fost acolo începând cu Năstase, a trecut prin Tăriceanu, Boc, Ungureanu, Ponta, Cioloș și cei trei trandafiri care i-au urmat acestuia după alegerile din decembrie 2016.
Dacă e ceva cu care sunt de acord cu Dragnea Liviu Nicolae este afirmația că Securitatea conduce țara. Da, telefoanele sunt ascultate, da, există protocoale de colaborare între SRI și parchete (încă de pe vremea colegului împușcat în eșarfă), da, avem tone de mandate, mult mai multe decât media europeană.
Securitatea trăiește în fiecare partid politic din România, Securitatea a infiltrat partidele noi, Securitatea mărșăluiește la Pride dar duce crucea și alături de Noua Dreaptă, Securitatea ia bani de la Soroș și organizează festivaluri de artă și design dar și mănâncă mici și râgâie la serbări populare, Securitatea are firme de publicitate dar și de salubritate, are televiziuni mereu aproape și linie directă cu Dumnezeu prin intermediul preasfinților, Securitatea e în consiliile locale și în cele de administrație, în Academie și în asociațiile de locatari, în coaforuri și mânăstiri.
Securitatea scrie discursurile lui Dragnea dar și pe ale lui Orban, Securitatea alege iile Olguței, Găbiței și Vioricăi, e în succesul analfabeților și în victoriile precupeților, scrie listele de doctoranzi și numește directori de muzee.
Securitatea nu mai este de mult timp o instituție în România.
Este fundația pe care a fost construită societatea noastră post-comunistă.
Fără fundație, se dărâmă întreaga Românie.
Nu ai cum să zici toți acoperiții să iasă la lumină, bre Căline.
Nu e destul soare pe cer ca să arate marea de descoperiți. Nu ar mai rămâne îndeajuns de mulți oameni pe lângă care să întemeieze măcar un comitet de numărat descoperiții.
Securitatea e indestructibilă pentru că Securitatea suntem noi.
Și cum te poți apăra de tine însuți?

Anul este 2000, luna mai.
Locuiesc într-o casă dintr-o curte de pe o stradă pietruită ascunsă după clădirile nord-coreene ale lui Ceaușescu în care Iliescu a înghesuit servicii și autorități, oficii și ministere, dar în spate sunt țărână, duzi și copii desculți care ies seara din clădiri coșcovite și se stropesc cu apă din peturi găurite, părinții sparg semințe și beau bere, își drăcuie copiii și se înjură cu sete între ei apoi mai iau un gât de bere pe care o cumpără de la magazinul din colț unde au parizer și ștrampi, elastice de păr și uischi făcut într-un beci în Colentina. Aici stau eu la kilometrul zero, e și o mânăstire la kilometrul zero, vin babe și se roagă, pentru sănătate și pentru noroc la copii dar pentru mine nu se roagă nimeni pentru că uite cum îmi sparg acasă, probabil țiganii din zonă, își dau cu părerea polițiștii care stau 3-4 ore la locul faptei și iau amprente, murdăresc dulapul cu un praf negru care scoate la iveală urmele de degete, dar poate sunt ale mele, poate ale lu bărbată-miu, poate hoții au folosit mănuși.
Nu cred că au folosit mănuși, asta pare o lovitură dată de țiganii din zonă, v-au filat niște luni și v-au învățat programul, a spus unul dintre polițiști, cel în blugi și cămașă deschisă la 2 nasturi că îi e un pic cald.
Au luat televizorul și combina muzicală, bani, haine, chiar și niște blugi pătați cu pastă albastră de la un pix spart în buzunar, și pe ăia i-au luat și toate cd-urile, toate casetele. Casa e goală fără muzică și e anul 2000, nu ai streaming pe net.
Las că-i prindem noi doamnă, mă asigură sobru-eficient celălalt polițist și eu îl servesc, optimistă, cu o bere. Bea că e 3 dimineața, cum să nu bei la 3 dimineața?
Beau și eu cu el. Am cumpărat de la non-stop 5 beri. Să avem în casă, pe ăstea nu le-au furat hoții.
A doua zi am un interviu de angajare, vreau să plec din presă, îi scriu patronului prăvăliei unde vreau să mă recalific: îmi pare rău, nu pot să ajung azi, mi-a fost spartă casa, am stat cu poliția până la ora 4 în zori, sunt ruptă. Vă rog frumos amânați și el mi-a răspuns: ar fi bine să fie așa.
Zero empatie. Ce dracu s-a întâmplat cu oamenii dacă e mai important pentru ei să nu fie mințiți decât să audă că cineva a pățit o nenorocire?
Apoi se face iunie. Mă duc la nunta celui mai bun prieten. Nași sunt Adrian Ursu și soția care candidează acum la europarlamentare din partea PSD. Mă duc să îmi cumpăr pantofi, nu pot să apar la nunta unde sunt nași Carmen și Ady așa, desculță. Sunt într-un magazin pe Magheru, am un rucsac în spate în care am înghesuit ținuta mea de prințesă. Nu găsesc sandale, dau să ies. În fața mea, pe trepte, un bărbat îngenunchează și începe să-și lege, tacticos, șiretul pantofului. Cum frate, exact în ușă, mă întorc să-i spun lu bărbată-miu dar întâlnesc figura ușor perplexă a unui alt cetățean, lipit de rucsacul meu. Omul clipește, ca un iepure prins între farurile mașinii, creierul meu e o muscă picată în borcanul cu zacuscă, nu reușesc să înțeleg ce se întâmplă deși ceva sigur se întâmplă, bărbatul cu șireturile a dispărut, cobor treptele, pe lângă mine trece grăbit individul din spate, mâna îmi urcă la buzunarul de sus al rucsacului, verific, respir ușurată, banii sunt acolo daaaar, mâna coboară spre buzunarul de jos, e deschis, mi-a dispărut legitimația de la Capital, mi-a dispărut cardul de salariu, mi-a dispărut buletinul.
Alerg după hoț, îl găsesc vârât într-o firidă întunecată între două case, nu spun nimic, întind doar mâna și el trece pe lângă mine și îmi așează în palmă, tot fără o vorbă, actele și cardul.
Și se face august. Sunt la Vama Veche și stau la cort cu prietena mea, Eva. Ea are rucsacul pus undeva spre intrarea în cort, al meu este vârât în spate, ascuns sub un sac de dormit. Mă întorc noaptea de la Mitocanu, rucsacul meu nu-i. Plecăm cu lanternele de la telefoane aprinse undeva pe faleza dinspre 2 Mai, unde fiul Lenuței știe că duc hoții rucsacele după ce le golesc de aparate foto sau telefoane, că trențe nu au nevoie. E plin printre ciulini de tricouri și blugi, teniși și sutiene. Nu sunt și ale mele. Hainele mele, pline de alge, sare și nisip, sunt înșirate pe plajă ca și cum Hansel și Gretel s-au asigurat că lasă în urmă niște borne ca să știe pe unde să se întoarcă și uite și buletinul și uite și legitimația de presă, a doua oare furate, a doua oare recuperate.
Poate universul vrea să-mi spună ceva.
Ce voia să-mi spună universul?

De 3 ori în 3 luni prădată.
Sub Constantinescu, cel înfrânt de sistem.
Poate universul încerca să mă pregătească de marea prăduială care a urmat. De epoca Iliescu 3 și epoca Năstase 1. Sau poate îmi spune despre Băsescu, cel care a inventat Udrea și binoamele, cel cu care se luptă în continuare Tăriceanu, Voiculescu și tot PSD-ul saaaau universul îmi spunea că ar trebui să mă car, că a patra oară nu mai scap, una e să-ți fure muzica și blugii pătați de pastă de pix, una e să-ți fure buletinul și cardul și legitimația de presă de care oricum vrei să te lași, alta e să-ți fure viitorul și speranțele.
Pleacă domniță din țară, asta mi-a spus universul la fel cum i-a spus și lui Emil că dacă vrea să-și scape băiatul de pârnaie trebuie să rupă franzela Convenției, juma lu Stolo, juma lu Isă.
Dar eu nu vorbesc limba universului căci universul, ca extraterestrul de pe Trafalmadore bate step și se bășește morse și eu nu știu să citesc în pași de dans și lungimea flatulației, așa că nu am înțeles și am rămas.
Și de atunci, nimeni nu m-a mai furat cinstit.
Nimeni nu m-a mai furat pe față.
M-au tâlhărit la taxe, la rest, la vot, promițând, înșelând, păcălind, cățărându-se pe morți, pe vii, pe copii.
Nu ai cum să vii cu un praf să dai pe țara asta să cauți amprente. E plin de degetele noastre ridicate în muiepsd, ei lucrează cu mănuși, ca niște proctologi adevărați ce sunt.
Și când simțim cum ne palpează prostata, să știți că nu asta fac, ci doar ne fură și ultima brumă de speranță pe care noi, Papillonii închiși în ocna României, ne-am vârât-o atent în anus, așteptând marea evadare. Care nu a fost să fie.
Pentru că nu am înțeles limbajul universului.