Archive

Monthly Archives: May 2016

Putin a venit la muntele Athos.
Putin is here? Really?
Matt plutește pe spate ca o nutrie, strângându-și la piept mâinile mari.
Hope he`s coming to the wedding.

Îi place mult gluma pe care a făcut-o cu Putin. I-o spune și soției.
Mi-o mai spune mie o dată și apoi mă invită încă o dată și pe mine la nunta prietenilor din New York care au ales Hydra să se unească în fața lui Dumnezeu, a prietenilor și, sperăm cu toți, a lui Putin.

O să vedem ce o să iasă cu Rusia, mâinile stăpânei restaurantului favorit de pe insulă al lui Leonard Cohen se rotesc ca doi câini care își aleargă coada. Mă hipnotizează și le urmăresc fuga în timp ce femeia spune că nimic nu mai e la fel ca înainte de 2008. Turiștii vin, e drept, dar nu mai cheltuiesc ca înainte. Nici atenienii nu mai trec gârla iarna, deși în decembrie se poate încă înota. Nici localnicii nu mai aliniază tavernele, preferă să își prăjească sepia și caracatița-n fundul curții. 6 luni pe an Geitoniko e închis. Iar Khristina, cu mâinile ei alergând marathoane, ar vrea să mai facă un copil. Dar nu au din ce să îl crească. Leonard Cohen nu îi poate ajuta. Poate Putin.

La Vlychos este botez. Barmanul albanez a aliniat mese și scaune într-un U gigant. Trei popi cu bărbi întinse ca niște bavețici peste piepturile înghesuite de burțile imense, și-au împărțit U-ul în segmente și mermelesc invitații. 300 de pisici blănoase cotcodăcesc printre mese, primindu-și ocazional șpițuri scurte în burtă. Muzica urlă, copiii urlă, nemții de la masa de lângă sunt obosiți ca după respingerea primului val de britanici debarcați. Cum să consumi când ești obosit?
Își comandă cartofi prăjiți și o bere Amstel.

Ce-o face Putin?
Eleni are un magazin chiar în portul Hydra. Cea mai ieftină bluză e 117 euro. Rochiile sunt 340 și o cămașă sare de 200. Marfă din Franța și Italia. Grecia face ulei de măsline, nu cânepă și in. Nu se va îmbogăți niciodată, Eleni știe. Dar preferă calitatea vieții, așa cum preferă calitatea lucrurilor pe care le vinde. De 20 de ani e în Hydra, nu mașini, nu scutere, doar măgari, cai, Leonard Cohen și Pink Floyd, yachturi și sardine marinate. 8 luni pe an muncește în fiecare zi la magazin, 4 luni călătorește. Calitate. Nu e interesată de politică, de Tsipras, socialiști, anarhiști, Merkel. Putin o lasă rece.
Undeva la umbra unei vițe de vie, un bătrân cu floare la ureche înhață o chitară și cântă o baladă sfâșietoare. Matt mimează nostalgia, toți americanii rămân suspendați în acest moment pe care îl vor descrie familiei din Mid West: nașul de botez al lui Leonard Cohen a scos chitara primită de la Leonard Cohen și a interpretat un vechi cântec al partizanilor eleni care s-au opus ocupantului neamț, un cântec pe care Leonard Cohen l-a folosit ca inspirație pentru Bird on Wire.

Like a bird on the wire,
like a drunk in a midnight choir
I have tried in my way to be free.

Oare lui Putin îi place Leonard Cohen?

Marți, ora 23.52. Pe terasă sunt 7 fete, ciocnind și cântând Mulți ani trăiască! Înăuntru, 6 macaroane aprind țigările și trec la a a-6-a carafă de vin.

Se fumează înăuntru.
Nu există niciun gărduț care să separe fumători și nefumători, suntem în pierduta grădină a Edenului, unde pun pariu că dacă mă uit mai atent, se bea lichior Arctic și se ascultă Ace of Base.

Fete cu păr creț și bocanci linși trimit râsete curajoase către barmanii cu mustăți virile. Nimeni nu pleacă singur acasă.
Peste drum, între ruinele invadate de leandrii din Metaxourghio, un teatru alternativ își trimite în stradă oștirea de dame în rochii de mătase și bărbați gelați, în cămăși și sacouri.
Nimeni nu pleacă, în general, acasă.
Acasă e strada.

Un chinez iese în balconul singurului bloc locuit de pe strada plină de cârciumioare și muzică. Întinde un cearceaf la uscat. E 1 dimineața, chinezul însă nu a ieșit cu o căniță cu apă să alunge petrecăreții. Se reazemă nostalgic de balustradă. Se vede că îi place Johnny Cash.

Bucătăria duduie și farfurii cu cârnați și salate cu feta ocupă mesele, printre scrumiere și pahare minione de vin alb. Cântă Elvis și copii se fugăresc printre zidurile pe care poporul e îndemnat la anarhie și luptă. Trezirea! ne cheamă Infowar, postere schițează roboți goliați trântiți de mâini mici, de copilandri.

Metaxourghio a fost părăsit zeci de ani. Curți pline de gunoaie, miros de pipi, cohorte de mâțe jigărite, graffitiuri care se cațără vitale peste mașini, borduri, ziduri și ferestre.
Între case prăbușite, cresc construcții scandinave, tăieturi precise care ordonează haosul.

Atena nu poate fi gentrificată. Urbanismul ei e inexistent. Orașul izbucnește eroic și improbabil, ca o tufă de trandafiri imperiali în vârful unui munte de gunoi. Asfaltul crăpat, peticit inexact, magazinele de nimicuri și cei 3 împletitori de cozi de usturoi, ferestrele sparte ale clădirii pe care tronează un dragon, festivaluri ale revoltei și homeleși pe lângă care trec zâne îmbrăcate cu eleganța unor milenii populate de strămoși obișnuiți cu viața bună.
Straturi de viață care se așează peste iarba arsă a parcurilor, printre mesele mereu pline ale teraselor de unde ț-uri se ridică în stoluri în aer: țațiki, țipras, țipuro.

Miile de ani trecute peste ei i-au învățat să accepte accidentele cu bunăvoința și deschiderea cu care primesc darul dragostei. Toate sunt trecătoare și jegul Metaxourghioului va naște, din humă, pipi și mieunat de pisici, vopsea, praf și peturi, noua scenă artistică a Atenei.
Zeii sunt aici, dorm în ghiveciul ăsta sau la umbra motocicletei parcate pe trotuar.

Ieri a fost grevă între 11 și 16, metroul și autobuzele nu au mers. Economia e zob. O apă minerală în cartierul Primăverii al Atenei costă 0,13 cenți. E soare.
Iar dacii sunt departe.

 

 

Am un prieten care mi-a spus așa: pe 21 mai se fac 25 de ani de la asasinarea lui Culianu. Nu ai vrea să faci un Frontline despre asta?
Ba da.
Prietenul meu mi-a cerut să ne întâlnim. E bântuit de povestea asta. Știe și alte cazuri. Tentative, dispariții.
Poate e mai bine să nu vorbim la telefon.
Nu apucăm să ne vedem. Corvezi, corbi, corsete sociale ne împiedică dar eu reușesc acum 3 zile să vorbesc cu Liviu despre o dezbatere mai largă: asasinatul politic în România.
De la Barbu Catargiu, la Călinescu, de la Iorga, la Codreanu și Culianu.
Zice Liviu: mi-a spus cineva, nu mai știu cine, că suntem poporul cel mai asasin din Europa.
Nu cred. Cine, noi? Pâinea lui Dumnezeu, băieții care cresc castraveți în grădina Maicii Domnului, cel mai ospitalier popor din lume, adevăratul neam ales?
Noi.
Flecăreala și scuipatul strâns la colțul gurii au acoperit gemetele victimelor. Cu ochii la marele vecin rus și borgienele lui metode de vătămare a inamicului, am încetat să ne uităm în plictisitoarea noastră ogradă.
De ce am face-o?
Departamentul asasinate și cover-up al serviciilor este populat de oameni lipsiți de imaginație care ne agasează teribil cu lipsa lor de fantezie.
Procurori care se sinucid aruncându-se de la etaj. Oameni de afaceri veroși care se sinucid intrând cu mașina în copac.
Pe bune dragă servicii, doar atât puteți?
În timp ce cinemaul românesc face furori la Cannes, scenariștii voștri nu pot să vină decât cu un banal accident de circulație, mă rog, sinucidere, în cazul Condrea?
Un suflet slav ne-ar trebui, o poezie siberiană.
O linguriță de poloniu de la vecinu Putin.
Un accident de elicopter în centrul centrului energetic din munții Bucegi.
Sau, de ce nu, un accident de vânătoare, cu Adrian Năstase la trăgaci, în calitate de iubit părăsit, ca să avem și o crimă pasională.
Sau atacul unui tigru scăpat de la grădina zoologică. Un meteorit care a căzut pe casă sau un porumbel telecomandat care a lansat o bombă pe mașină.

Accident de mașină cu victima desfigurată?
Convenabil și mediocru.
Unde sunt asasinatele de altă dată?
Încercăm să descoperim pe 6 sau 7 iunie la Frontline Club Bucharest.

Tom este istoric. A venit prima oară în România în 1990. Până acum a reușit să învețe să ceară cafea, nota la restaurant, să spună mulțumesc și la revedere. E scoțian, rostogolește cuvintele ca pe butoaie pline, unele îi cad de pe limbă și se terciuiesc pe fața de masă.
Ce ai spus? Poți să repeți?
Sunt deja la a 6-a rugăminte de “poți să repeți?”.
-În primăvara lui 1990 lumea era isterică în București, repetă Tom.
Agitată, cu poalele-n cap, dată-n foc.
În primăvara lui 1990, în București nu găseai un om calm, doar bande de nuntași beți de încântarea descoperirii democrației. Capacul odată smuls, poporul clocotitor cobora pe pereții oalei, clamând, cerând, invocând.
Votând.
-La început mi-a fost frică, lume nervoasă, o agresivitatea verbală incredibilă. Apoi mi-am dat seama că nimeni nu o să facă nimic, că nu vor fi violențe, că amenințările rămân doar cuvinte și că nu vor reuși să condenseze în lupte de stradă.
Tom a ajuns în aprilie 1990 în Cluj.
Altă țară, alt popor. Miting Rațiu. Strânși în jurul candidatului, oameni calmi, cumpătați, cu mâneci suflecate, puși pe treabă. Ascultau ce zice Rațiu, aprobau cu mișcări verticale de bărbie. Păreau că știu foarte bine ce este de făcut, că au un plan, că drumul lor este mai scurt decât cel al muștelor demente de la București.
-Dar apoi l-au ales pe Funar, spune Tom.
Oamenii calmi, cumpătați și cu mânecile suflecate erau doar ceea ce păreau, niște oameni calmi și cumpătați, cu un mare deficit de scandal. Așa că au ales nebunu tricolor.
O țară de gravide pline de pofte, unele să-njure, altele să râdă, altele să doarmă în liniște vreo 26 de ani, până s-o face frumos și pe strada noastră.
-Nimeni nu vă poate scăpa de voi înșivă.
Poți să repeți?
-Nimeni nu vă poate scăpa de voi înșivă. Uniunea Europeană, americani, englezi, nimeni.
Înțeleg abrupt că România nu a ieșit niciodată din Duminica Orbului.
O retrăiește într-un limbo infinit și nu e nimeni care să ne spună: dacă vreți să se oprească, dacă ați obosit să vă învârtiți în cerc, apăsați pe butonul ăsta și puteți în sfârșit să vedeți zorii  lui 21 mai 1990.
Și dacă ne-ar spune, oricum nu ne-ar păsa.
Îngroziți de surprizele viitorului, ne aruncăm în decolteul trecutului.
Se știe, înainte era mai bine.
Tom mă îmbărbătează: măcar voi, românii, nu sunteți nici pe departe atât de paranoici și depresivi ca bulgarii.
Duminica Orbului pus pe șotii.
Mă duc să-mi pun singură pastă de dinți pe clanță și muștar în ghete.
Noapte bună.

Cristos a înviat! se răstește semipareza unui cerșetor adunat pe o bancă lângă biserică. Arată ca un gargoyle rătăcit din gura căruia nu curge apă de ploaie ci rugăminți fierbinți.
Dă-mi și mie doamnă ceva, dă-mi un leuț să-mi iau de mâncare, susură de sub broboadă o femeie făcută sul lângă intrarea în Sfântu Nicolae.
Alți 4 cerșetori, cu pungi decorate cu fotografii cu iepuri, toți cu chipiuri de ceferiști și mustăți cleioase, reazemă pereții toaletei bisericii.
Iote bre, ăștia au făcut WC aici, îmi zic. Deștept lucru, nu pierzi Învierea din cauza unor mațe stricate. WC temeinic au la Sfântu Nicolae, cu termopane mari, maronii și cu scăriță placată cu gresie pe care să ne rupem gâții iarna, dar oricum iarnă nu o să mai fie niciodată. Pare curat și brusc îmi doresc să mă spăl pe mâini, să fac un pipi și să mă spăl pe mâini și să-i mulțumesc Domnului pentru toaletă și să-i spun că uite că se poate precum în cer așa și pe pământ, curat și termopanat.

Dar bufnițele nu sunt ceea ce par, cum bine ne-a zis Twin Peaks, căci WC-ul cu ferestre mari este un soi de bucătărie în care tronează o giga-hotă sub care ard lumânări într-o cădiță de inox ciuruită, inundată de un lichid cleios.
Sunt sufletele lumânărilor pierite pentru VII și pentru MORȚI.
Cu mâna greblă, un muștiuc știrb curăța găurile, eliberându-le pentru noi lumânări. 1 leu una, o iei din biserică, cum intri pe lângă doamna făcută sul de lângă poartă.

Muștiucul spune Doamne Ajută!!!
Miroase a urină. El miroase a urină. Mă gândesc că a intrat aici, crezând și el că e toaletă și când a văzut că e cu lumânări, s-a scăpat pe el.
Urină și ceară arsă.
VIII și MORȚII.

Doamne Ajută!
În răcoarea bisericii, sfinți zgribuliți privesc strâmb umanitatea venită la cerșit favoruri de la Ăl de Sus. În dreapta, în spatele unei mese, se ascunde o femeie îmbrobodită. Vinde lumânări, iconițe, icoane, giga-icoane, cărți, catastife, nimicuri de surdo-mut de tren. Pe masă e o cutie pentru donații. Scrie pe ea: donații pentru bolnavi. Imediat lângă, pe un scaun este o altă cutie pe care scrie: donații pentru operații chirurgicale. La 3 metri, pe o altă măsuță este o altă cutie pe care scrie: donații pentru bolnavi gravi. Încă una anunță că în ea este așteptat mărunțiș pentru bolnavi cu afecțiuni pulmonare.

Mă uit după canceroși, cardiaci, diabetici.
Nu au ajuns la o segmentare dibace, pe tipologii de boli.
Dar dacă se suprapun bubele? Dacă chirurgicalul e și grav și dacă pulmonarul e chirurgical?
Cum facem împărțeala donațiilor?

Preotul calcă atent, folosindu-și cârjele de plastic. Un enoriaș ghiduș întreabă: și-a rupt piciorul la ski?
Se râde înfundat.
Popa încearcă să scape de o coafată care îi explică cum se face treabă la Cluj. Nu poate să fugă, femeia îl urmărește ca o muscă rea.
La Cluj e mai bine ca la Brașov, au mai multe cutii pentru donații, strâng bani pentru cei cu nasul coroiat și pentru fetele cu sânii mici, pentru doamnele cu căderi de calciu și pentru bărbații cu complexe de cocoșel.
În Cluj e mai bine.
Lumânările se ard în viluțe cu gresie mai scumpă, termopane mai profesioniste, inoxuri mai lucioase. Cerșetorii lor au pungi decorate cu poze mai frumoase, zâmbete mai profesioniste și, în loc de Cristos a Înviat! aruncat la 3 săptămâni după sărbătoare, la Cluj există un tratat de cântecele de cerșit, întocmit de un grup de sociologi experți în psihologia creștină.

Și au toaletă la biserică la Cluj. Pentru vii și pentru morți. Că și ei, morții, au nevoile lor. Și votează. Uite d-aia o să câștige Boc alegerile.
Sau ăla era Dragnea?

 

În Brazilia, președinta Dilma Rousseff a fost trasă la depou sub acuzații de corupție. Dilma Rouseff este creația predecesorului ei, Lula de Silva, eroul providențial care a scos Brazilia din foame. Putem spune că relația dintre Dilma și Lula e cam ca cea dintre Ponta și Năstase sau Ghiță și Ponta. Om fi noi Brazilia Europei dar și ei sunt România Americii de Sud.
Mai jos, un pasaj din America dezgolită de la brâu în jos, volumul 2, în care Bob prevestește încă din 2012 sfârșitul marelui boom brazilian și schițează profilul unui candidat clasic la atenția DNA-ului, măcar să aibă și brazilienii o Kovesi ca a noastră.

“— Bob, ia zi tată, care-i treaba cu economia braziliană, că nu-nţeleg nimic.

Bob îşi freacă picioruşele ca un greiere bătrân şi dă play la teorie.

— Se duce-n cap.

Mă uit în stânga în dreapta, favelarul roboteşte, trage cabluri, construieşte. Duduie înserarea de muzici şi ciocane.

— Cine se duce-n cap?

— Economia. Nu asta ai întrebat? Economia Braziliei se duce dracului. America a produs inflaţie, a aruncat multă monedă pe piaţă ca să-şi ajute exporturile şi să fie competitivă în caftul cu China. Acum realul este mult prea tare, 1,8 la dolar, e prea puţin. Exporturile Braziliei s-au prăbuşit şi ritmul de creştere e mic, comparativ cu anii trecuţi.

OK, nu e criza din Europa sau America, pentru că aici nu s-au dat credite. Erau scumpe şi nimeni nu-şi permitea să împrumute, la dobânzile pe care le cereau băncile. Tot ce s-a construit, s-a făcut cu bani reali, nu cu fantasme ca-n State. Dar înainte de Lula, inflaţia era de 18% pe lună.

— Deci Lula e ce trebuie?

Am rupt coaja unei bube vechi. Bob îşi suflecă mânecile imaginare, la fel de imaginare ca banii din America. Desigur, ca întotdeauna, e la bustul gol, înşurubat în scaunul din faţa laptopului. Un soi de centaur cu trup ergonomic de Markus, scaun rotativ de la IKEA. Sau o fi Malkolm, nu pot să spun cu certitudine. Părerea lui despre Lula, preşedintele paralăudat şi multiaplaudat al Braziliei, vine că urina împinsă de vânt împotriva nădragilor evazaţi ai majorităţii.

— Lula nu a făcut nimic, toată schema de redresare a Braziliei a fost pusă la cale de antecesorul său. Ăla era deştept.

Zice un nume, nu-l ţin minte şi nu pot să-l caut, pentru că iar a căzut netul, sub greutatea celor 2 387 de elefanţi digitali care se leagănă pe pânza de păianjen. Ca să câştig timp şi să-mi fac ordine în minte întreb:

— Deci preşedintele dinaintea lui Lula e tatăl reformei?

— Yes, darling, Lula e un cioban, un primitiv. Un soi de Lech Walesa. A făcut şi el un lucru bun, i-a ţinut în frâu pe extremiştii din partidul lui, care-s nişte câini de stânga, capabili să distrugă tot ce s-a construit până acum. Asta a făcut, da. Dar ştii că acum Lula este între cei 50 cei mai bogaţi oameni din Brazilia?

Face o pauză, mingea pe care a şutat-o este undeva sus, dar se întoarce şi el pregăteşte bombeul ca să o şpiţuiască năpraznic direct în poartă. Jbaaaaang!

— Ia zi-mi tu mie, domnişoară, cum un lider de sindicat, un coate-goale, ajunge între primii 50 cei mai bogaţi oameni în câţiva ani? Cum altfel decât furând? Eu am şi o teorie, ştiu de la cine a luat banii.

Fostul guvernator al regiunii São Paolo era cunoscut ca un cal breaz. Fura de stingea. Lula l-a băgat la pârnaie pe tătăiţă, nu i-a păsat că omul are 70 de ani. L-a închis şi pe fi-su şi, strânşi cu uşa, ăştia şi-au cumpărat libertatea vărsându-i 70 de miliarde de dolari lui Lula în cont, care acum a anunţat că bătrânelul va fi eliberat, pentru că nu suportă regimul de detenţie. Toată lumea e liberă şi fericită.

— Bob, acum pe bune, de unde crezi că vin eu? Avem şi noi Lulii noaştri, mai sărmani, dar mai fuduli. Doar România e Brazilia Europei.

Cefe late şi hoţii nemăsurate.

În favelă, un grup de cetăţeni cu urechea muzicală cerată bagă karaoke. E imnul favelei. Urlete de încântare şi aplauze umplu aerul, bubuie artificiile de le sar câinilor inimioarele din piept şi, speriaţi, trimit lasouri de lătrături ca să le aducă înapoi. E 2:00 dimineaţa şi voci cristaline, de copilaşi, se ridică din stradă.”

Și acum zic, e asta carte de călătorii sau ditamai tratatul de geopolitică?
America dezgolită de la brâu în jos, volumele 1 și 2, sunt de găsit atât în format electronic aici http://www.elefant.ro/ebooks/biografii-memorii/memorii-jurnale/america-dezgolita-de-la-brau-in-jos-vol-ii-251228.html si aici http://www.elefant.ro/ebooks/id/-319625.html

Sau în librării.

Învățămintele regelui Shang, regatul Qin, secol IV înaintea erei noastre:
“Un stat care folosește oameni de treabă ca să guverneze ticăloși se va îmbolnăvi ușor de dezordine și va fi distrus. Un stat care folosește ticăloși ca să guverneze oameni buni, se va bucura de pace și va prospera.”
Deci asta era. Ce nu facem noi pentru pace și pentru propășirea patriei?
Cu învățăturile regelui Shang pe noptieră, poporul și-a tras pătura peste cap, bucurându-se de flatulațiile de ciorbiță de fasole care parfumează pacea nopții eterne.
În Polonia, 240.000 de oameni au ieșit săptămâna trecută să protesteze împotriva puterii. La Brașov, 4 manifestanți și niscaiva presă s-au făcut că admiră panseluțele din fața prefecturii, așteptându-i pe ceilalți. Ceilalți. Oamenii cu protestul.
Unde-i domle manifestația împotriva Hexi? La Modarom sau la fântână?
Ce-i drept, la fântână, în Piața Sfatului, erau strânși așa, la vreo 200 de oameni. Zilele Brașovului-scria pe pânza întinsă în spatele unei dizeuze fugită de la cercul de preparat sărățele condus de Marina Voica.
Mai lăsați-ne domle în pace cu protestele ăstea, vrem hituri din `88 și vată de zahăr, vrem să închidem ochii și să nu luăm nicio decizie. Hexi și Achimaș, doctorate, plagiate, Ponta se întoarce și Iliescu nu a plecat niciodată. Cui îi pasă?

Nu vreau decât să scap cu viață din viața asta, pare să își zică omul cel bun care și-a lăsat destinul în mâinile omului cel rău. Dar asta nu prea se poate, că Valar Morgulis. Cu-o moarte toți suntem datori.
Păi tocmai, și atunci de ce să mă agit atât, când rezultatul este același?
Cred că pe scenă e Silvia Dumitrescu despre care tabloidele spun că are un corp superb la 54 de ani. Tot tabloidele spun că băiețelul lovit de Traian Băsescu când avea 10 ani, acum are 22 și nu o să-mi vină să cred ce s-a ales de viața lui. Vreau să văd. Dă-i dracu pe Hexi, vreau să văd ce a crescut unde a dat Băsescu.
Ce-mi pasă de Achimaș când Istrătoiu a făcut o carieră în modeling și cinema? Cine?
Istrătoiu. Băiatul bătut de Băsescu acum 12 ani. Băsescu, ăsta care a furat flota și a distrus țara. Care acum e cu Turcescu. Chiar, iartă-mi șpagatul conversațional, dar ai văzut ce pantofi sidefați are Firea?
Hrănit cu furaje, omul mult și bun trăiește la firul ierbii admirând copleșitoarele drame din lumea râmelor, furnicilor și puricilor de plante.
E pace.

Undeva sus, în birourile lor de stăpâni, regi, împărați, mari-preoți, ticăloșii fac ticăloșii ca noi să trăim liniștiți.
E și ăsta un sacrificiu.