Nimeni nu crede că ne mai facem bine. Poveștile spuse la un pahar de vin sunt toate despre dezumanizare, ticăloșie, perfidie, trădare. Despre bătrâni păcăliți că li se vor curăța burlanele pentru 60 de lei și apoi mulși de 800 de lei pentru că, mamaie, ți-am tăiat și crăcile ăstea de la copac care intrau pe geam, scoate banul sau îți luăm televizorul. Despre femeia care vine să te ajute la curățenie și ciordește cerceii de aur de la bunica. Despre copii lăsați pe mâna prietenilor care încasează alocația și îi lasă să moară de foame. Despre medici care te lasă să crăpi la ușa cabinetului pentru că nu ai bani să-i plătești.
Nu avem nicio șansă, spunem și mai luăm o gură de vin.
L-am întrebat pe bătrânul arhitect dacă a vrut vreodată să plece din țară.
Nu. Nu a vrut. Nu s-a imaginat niciodată altundeva decât aici, copac pentru care singura mișcare e pe verticală, singura axă importantă, departele se vede doar de sus, nu plecând departe.
Are 82 de ani și o memorie limpede, de dulap de farmacist, cu toate amintirile etichetate cu nume și ani. Cum arăta Bacăul când el avea 5 ani. Cum arătau atunci Botoșaniul, Iașiul, Rădăuțiul, cine era tanti Liliana din Râmnicu Vâlcea unde au stat cât au fost refugiați în al doilea război mondial, cine îi era coleg de bancă în 58, la arhitectură. Știi de ce a ajuns Suceava reședință de județ? Pentru că Emil Bodnăraș era din Suceava.

Seara curge cu povești despre cutremur, despre alocarea de apartamente de serviciu pe vremea lui Piticu și sforile pe care trebuia să le tragi ca să te muți în apartamentul de 4 camere pe care îl ocupase secretarul de partid cu nevastă-sa, despre burse în străinătate pierdute în favoarea unor desculți cu rude în CC, despre rezistență și biserica neputinței la care ne-nchinăm înainte să dăm drumul la Netflix.

Rădăuți era un târg mare, mulți evrei, nemți și polonezi și sârbi. Erau sinagogi și catedrale și biserici. Case mari, de negustori, cârciumi și teatru. Acum pare mușcat, mestecat și scuipat în batistă de un uriaș cu sensibilitate la dinți. Blocuri între case și orori de sticlă între fațade interbelice, linii ferate îl decupează în fâșii și lângă calea ferată, un om cu o capră în funie se uită lung la mine și apoi îmi face un semn cu degetu trecut peste gât, zâmbind.
Mori.
Bătrânul arhitect a luptat să nu-i pună un bloc în mijlocul unei ciupercării de case. A pierdut.
Bătrânul arhitect a luptat ca centrul comerical să se-mbine blând cu restul clădirilor. A pierdut.
Bătrânul arhitect a vrut să facă o biserică altfel. A pierdut.

Nu ne mai facem bine dar nu plecăm.
Unde să plecăm?
Undeva de unde să putem să ne întoarcem mai puternici. Un loc unde ne cresc pumnii, cât capul ni se fac, nu mai putem să purtăm cămăși cu manșete strânse pe încheietură căci încheieturile sunt groase cât coapsele noastre.
Am citit despre indienii Crow din Canada pentru care sfârșitul civilizației lor a însemnat sfârșitul timpului. Nu mai există nimic, nimic nu s-a mai întâmplat de când și-au pierdut libertatea.
Un popor fără control asupra lumii pe care o umple, este un popor pentru care nu mai există prezent și viitor. Pentru care acțiunile își pierd semnificația.
Îl invidiez pe bătrânul arhitect. El încă are repere, are un ieri, un azi și un mâine.
A pierdut. S-a ridicat. A intrat într-o altă luptă. A pierdut. A căzut, s-a ridicat, a intrat într-o altă luptă. Nimic nu s-a schimbat pentru el. Poate doar o lecuță de reumatism, dar creierul e viu, cu bocceluța la ușă, gata să plece într-o nouă încercare.
Dar noi, noi nu știm de ce facem ce facem. Ne trezim, mergem la serviciu, facem baletul fără sens al existenței, cumpărăm creveți și bere, șosete și bilete în Grecia, dar nu avem un scop.
Nu vrem să ne facem bine.
Pentru că nimic nu ne face bine, am stabilit, și, resemnați, pozăm veseli pentru Insta, incapabili să ne amintim ce-am mâncat ieri, d-apăi care e numele colegului de bancă din clasa a IV-a care avea disc cu Jean Michel Jarre.

Mașină cu număr de Italia, mașină cu număr de Germania, mașină cu număr de Belgia, mașină cu volan pe dreapta. Românii au venit acasă. E luna nunților, hotelurile sunt pline de cucoane coafate, tăvălite în sclipici, toc-toc-toc, leagă hore cu mămăi cu părul strâns sub batice înflorate, călcând îngrijorat în pantofii care le strâng picioarele obișnuite să pună talpa goală pe iarbă.
O lume despărțită de mii de kilometri de pământ și apă dar unită acum, în august, de acordurile lui Taraf tv și a chiuielilor nașilor. Iuiuiuiuiuuuuuuuuuu!!!!
Viscri e plin. Prințu Charles, dacă vine, trebuie să parcheze la intrarea dinspre Bunești. Se merge pe cruzing, cu 4 la oră, printre mânji, copii, femei hurducăind căruciore pe cataroaiele de pe ulița principală, printre mașini puse-n porți, printre copăcei, gâște și falange de turiști dezorientați care, totuși, nu vor să-și cumpere, la 30 de grade, ciupici de fetru sau ciorapi de lână.
Doamna Vio are picioarele umflate de la tromboflebita care o chinuie. Stă-n picioare în bucătărie toată ziua, trebuie să muncim, zice, că dacă nu noi, cine?
Numerele de mașini se schimbă în secuime. Nu mai avem Italia, Olanda și Anglia ci Ungaria.
Secuii s-au pitit de căldură în case cu steaguri albastre, viță de vie și mușcate la geam. În Cristuru sunt 4 oameni pe stradă, nici ei nu știu de ce. Berzele nu au plecat de aici. Berzele secuilor nu se grăbesc nicăieri, par să rămână în ariegardă, să asigure că retragerea se produce în condiții optime.
Apoi începe codrul și mașina e înghițită de verde, niciun sat, doar copaci alergând pe la geam, din când în când o cabană de pe vremea lui Piticu, unde e împărat vreun vânător de-al lui Tanczos.
Oare-am intrat în Moldova?
Pe-o parte și pe alta a drumului sunt căsuțe de lemn care vând berze din plastic și blănuri de oaie făcută din plastic, mături și pitici cu nas de boxer, spart de un upercut. Din ce trăiesc proprietarii, câte berze de plastic vând pe an? Câte ciubăre și câte statui de câini lup cu strabism?
Mașini cu numere de Belgia opresc și din ele coboară domni cu borsete ținând de braț tătăiți cu picioarele strâmbate de muncă. Pe-o parte și pe alta, casele au porțile decorate cu voal, baloane colorate și funde, mașini cu garoafe pe capotă trimit claxoane în aer.
Și-apoi ștau. Ne oprim într-o coloană, drumul gâtuit pe-o parte și pe alta de mașinile parcate, sute, mii, ce e aici?
E Lacul Roșu. Număr cel puțin 5 agenți de circulație, învârtind mâinile inutil, nu ai unde să mergi mai iute. Juma de Românie e aici, pe malul lacului, mergând în șir indian spre debarcader, unde așteptările le sunt ghilotinate căci toate bărcile sunt pline, o micro bătălie navală se desfășoară sub un nor de chiote și fum de eșapament.
Tarabele de sub pometele muntelui vând și ele berze de plastic, câini din cauciuc cu ochi bulbucați și langoș.
25 de kilometri, până-n Tașca, îi faci într-o oră ș-un pic, ocărându-ți prostia de a ieși cu mașina din casă duminica și apoi scăpăm printre sate cu busturi de bătrâni lipite de băncuțele de la poartă, alte nunți, femei în rochii aurii cu părul ridicat în turnuri Eiffel și bărbați cu flori la buzunarul de la piept.
Casele își pierd țiglele, acum toate au tablă colorată și un etaj în plus, în care nu stă nimeni, termopane tăiate nefiresc, în romb, trapez sau triunghi și câte-un morman de moloz în curte. O țară întreagă mirosind a mortar, construită cu transpirație scursă p-afară, pe la D, I, GB, B sau H, trăind câte 6 într-o casă, fără un drum la Mcdo, că de ce să risipești banii de ușă când ai zeamă de pui făcută de nevastă-ta acasă?
La margini de orașe, depozite de fericire, temple grecești în fața cărora sunt parcate merțuri, beemveuri, porșane, hamăruri și, ăștia mai săraki, audiuri.
Noi nunți, repede-repede, fă-ți o familie, toarn-un copil, doi, trei, viața trece pe lângă tine, nu o să stai toată viața în Anglia cu 5 bărbați într-un apartament puchinos, nu degeaba îți faci casă la tine la Fălticeni sau Praid, frumoasă, cu acoperiș albastru și uși ca ochiul de muscă, cu geamuri umflate.
Auziți, dumneavoastră credeți în stafii?, întreabă chelnerul și eu mă gândesc că seamăn cu vreun neam de-al lui întors să-l bântuie că nu a făcut pomana de 40 de zile cum se cuvine.
Nu.
El da. S-a mutat într-un apartament, mai întâi doar el vedea, nevasta nu, cădeau obiecte, se aprindea televizoru aiurea, se trânteau uși, credea că a înebunit. Și apoi a văzut și nevastă-sa fantoma, doamnă, stătea după ușă, am văzut-o cum vă văd pe dumneavoastră. Mi-am luat viteză și nu m-am mai întors, deși plăteam chirie mică.
Stafiile pe după uși ne trimit pe toți p-afară, ușile trântite-n nas și oglinzile sparte-n față.
Cei mai mulți dintre noi nu se mai întorc decât ca să-și plimbe pentru 5 zile succesul în fața neamurilor prea betege să-și ia tălpășița la timp.
E 3 dimineața și nuntașii chiuie. La țigară, se vorbește italoenglezoromână.
Bona night, pisi!
Mă gândesc la documentarul despre inelele lui Saturn și cum au fost formate ele. O lună din gheață s-a apropiat prea tare de planetă și a fost pulverizată de gravitația prea puternică. Bucățile de lună explodate au încercuit planeta în numai o zi. Asta s-a-ntâmplat și cu noi, 5 milioane de români, împrăștiați de uriașa explozie de impotență a statului, rotindu-se în inele în jurul planetei-casă.
Incapabili să se întoarcă.

La sfârșit de aprilie 2019, întreaga planetă discuta despre Jon Snow, Targaryeni și dacă Tyrion scapă cu viață.
Între timp, în Yemen, Siria, Afganistan, Sudan măcelurile continuau ignorate.
Dacă tot nu pot să fac nimic, mai bine să mă strâng virtual de gât cu un fan din Montevideo pe strategia de luptă a armatei Viilor decât să cobor în fosa cu rahat geopolitic internațional.
2 ani mai târziu, știrea că Messi pleacă de la Barcelona bate asaltul talibanilor asupra Kabulului.
Normal, cu Messi înțelegi intriga, cine e de partea Binelui și cine de partea Răului, cine ia banii și cine dă banii. E simplu, matematică cristalină ca apa de izvor.
Kabul, talibani, Afganistan…?
Un război din care nu înțelegi nimic, dus de căprari înarmați cu iatagane desprinși din bătăliile cu cruciații în 1099, sub zidurile Antiochului, oameni antrenați de americani să spargă tâmple de sovietici, care acum s-au întors împotriva mâinii care i-a hrănit. Un acvariu mâlos, în care nu vezi la 2 centimetri în față.
Nu mai bine îți dai cu părerea despre Messi?
Acum 5 ani juma am fost pentru 2 luni ș-un pic în Australia. Acolo am întâlnit câțiva refugiați afgani.
O simplă conversație cu ei a clarificat tot, ceea ce vă doresc și vouă.

Eduardo e din Venezuela. Familia lui a plecat acum 15 ani din Caracas, de groaza lui Chavez dar accentul a rămas cu el, ca un miros de haine vechi care nu pleacă indiferent de câte ori le-ai spăla. Navi, iubitul lui indian, e punjabi. Engleza lui e mai coafată, dar e tot un venetic, un ambalaj de înghețată adus de pârâiașul care curăță rigolele Indiei, Chinei, Balcanilor, cărând oameni înspre Australia, oameni care plutesc mai bine sau care îndură mai ușor sau au răbdare mai multă sau pur și simplu au mai puțin de pierdut.
Navi e bucătar la Andrea care e italian, de fapt italian din Croația. În fine, Andrea a ajuns în finala la Masterchef Australia acum câțiva ani. E o celebritate. Și fiind faimos și-a deschis restaurant unde lucrează Navi care încă nu e faimos.

Ne spune să mergem să mâncăm la restaurantul preferat al lui Andrea. Parwana. Face rezervare pentru că acolo mereu e plin. E undeva mult în afara centrului Adeleide, dar oamenii vin de la zeci de kilometri distanță.
Parwana înseamnă “fluture”. Aflu asta de la o larvă cu ochelari, care învârte un caiet mâzgălit din care ridică mereu, alarmată ochii negri. Pare că nu-i dă la socoteală ceva dar miros trucul. Se face că are treabă și o lasă pe sor-sa, trupeșă, blugi strânși pe fund, tricou alb cu o pată de sos care magnetizează atenția, o lasă pe nevăstuica asta brunetă să care tăvi cu mâncare și să ia comenzi, în timp ce studioasă, larva grasă rearanjează strategic tabela de joc. Mută curry-ul de cartofi la G7 și apoi într-o rocadă spectaculoasă schimbă vinetele cu găluștele cu carne la A4.

Larva Fatihma e fata patronului Fluturelui. Fratele ei muncește la bucătărie. Tatăl, descălecătorul, e chel și atletic, pogoară din când în când în încăpere, cu mâinile în șold ca un antrenor la marginea terenului, cântărind jocul. Fatihma e clar un fel de Cămătaru, se svârcolește pe jos, trăgând de timp. Apare cu o carte imensă de bucate, cu poze, diversitatea bucătăriei Australiei de Sud. Uite aici e Parwana. Și uite-i pe tata și mama și rețetele.

Haide bre, suntem turiști, unde ne târâm noi cu cataroiul ăsta acasă. Ia mai bine zi când și cum ați ajuns aici.

Pe peretele din stânga, sub o policioară cu ulcele, e poza unei fete cu pampoane la codițe, îmbrăcată în uniformă școlară. Poza a fost trimisă la începutul anilor `90, de un verișor. Când familia Fatihmei a decis în `85 să plece din Afganistan au lăsat tot, absolut tot în urmă. Au reușit să treacă granița cu hainele de pe ei și cu documente false, de nomazi. Erau câteva triburi care se mișcau atunci spre Pakistan, dar restul țării era închisă. A lăsat păpușile, rochițele și bunicii care au spus că războiul trece, că nu-i nimic grav, rușii se vor retrage. Au ajuns în Australia de unde se uită cu stupoare cum Afganistanul continuă să se deșire. De fapt, e deșirat cu bună știință, ca un plovăr al cărui model nu-ți mai place, dar totuși vrei lâna pentru un fular.
“Pakistan a zis că plătește mult pentru cupru și atunci oamenii, sărmani, au început să fure cablurile de comunicații și să le vândă la Pakistan. Apoi au zis că plătesc pentru rădăcini de ficus și oamenii, sărmani, au început să smulgă ficușii, arbori de sute de ani, i-au smuls și au vândut ficușii în Pakistan. ”

Țara se dezintegrează, se scurge în crevasele fostei țări, se topește în valuri de refugiați care ajung în Europa sau America. Sau aici, în Adelaide.

“Afganistanul dispare, e furat bucată cu bucată. Fiecare putere regională își ia partea ei. Când au intrat rușii, tot poporul a luptat împotriva lor. Dar când am câștigat războiul, vidul de putere a creat ceea ce vedem acum. Totul e o farsă. Ocupația are un singur rost: să tragă americanii cât mai mult gaz, opium și litiu. Știi la ce e bun litiul? La baterii, da. Dar e parte din toate medicamentele împotriva depresiei.”

Care va să zică avem armate care merg la război, soldați care se întorc cu tulburări psihice și depresii care sunt tratați cu litiul pentru care ei au mers la război, că doar nu au mers pentru pace, fraternitate, libertate.

Australienii au și ei oameni în Afganistan. Și mulți soldați sinugași care nu apucă să-și ia porția de litiu. Nici de opiu. Nici de gaz.
Părinții lor continuă să trăiască în lumea asta strâmbă, cu fii care merg la război în țări care se descompun și care își trimit cetățenii, ca pe niște spori, să colonizeze alte continente, de unde ei, sporii, sunt recoltați și trimiși să lupte în alte țări care sunt curățate ca un fund de cratiță cu pită de un trib de înfometați și de acolo alți rupți în gură pleacă în lume și tot așa și tot așa.
Cum dracului să nu te deprimi lelițo? Dați-mi niște litiu, por favor.

Raportați orice lucru suspect, ni se cere prin stație de către o voce feminină care a luat 3000 de euro ca să înregistreze acest mesaj. Nu e nimic suspect în Otopeni. Toate sunt la fel ca înainte, banda rulantă nu merge, nu e aer condiționat. Suspect ar fi să fie.

La aterizare, românii au aplaudat cu tot ce au avut ei, chiar și cu palmele. Au aplaudat că au ajuns în țara din care în 2 săptămâni nu o să știe cum să plece mai iute. Oameni cu mâini muncite și cu grumazu ars. Oameni care vin acasă în fiecare an, în august, să mai pună un termopan, să mai mărite o nepoată, să mai bea un rachiu și să să spună cât de proști sunt ăștia la care muncesc, putori, cum se face că ei sunt mai bine decât noi? Au furat startul.

Pe columna lu Traian, strămoșii daci pierd bătălia cu cea mai mare civilizație a omenirii. Iar și iar și iar, sub privirile a milioane de turiști, dacii nu își doresc la fel de mult victoria ca inamicii romani, Traian le ia aurul și, zice Dănuț Zuzeac în adevarul.ro: Înainte de războiul purtat cu dacii, romanii treceau printr-o criză economică destul de mare. Prada capturată de armata romană l-a făcut pe împăratul Traian să renunţe la impozite şi să construiască fortificaţii prin întreg imperiul. Acesta a sărbătorit victoria în faţa lui Decebal timp de 123 de zile, perioadă în care 10.000 de gladiatori s-au luptat, iar peste 11.000 de animale au fost sacrificate. Traian a ridicat şi două monumente impresionante dedicate victoriei împotriva dacilor, respectiv Tropaeum Traiani şi Columna lui Traian.

Uere iu from? Africa?
Sunt zeci de cetățeni ganezi, nigerieni, kennyeni care încearcă să-ți vândă, aici, la poalele columnei lui Traian, la 39 de grade, o brățară colorată, mai mult ca sigur fabricată în China care și ea, China, este tot Africa, toți suntem copiii lui Lucy care acum 3,2 milioane de ani a decis că e cazul să exerseze mersul în 2 picioare.
Raportați orice lucru suspect.
Toarșu căpitan de savană, permiteți-mi să raportez, Lucy merge în 2 picioare. Rămâi drăguță în copacul tău și ferește-ne de tragicomedia asta numită umanitate.

La Prezzemolina e o micro-cârciumioară din Roma. Deschide la 11 și închide la 18, marți e închis.
Ahhh, sunteți români, credeam că sunteți americani, spune fata care servește. Nu îi știu numele. E brunetă, nu are 30 de ani, maică-sa, blondă, vorbește afară, pe banchetă.
Prezzemolina e numărul 88 din 10340 de restaurante din Roma. Fata taie pizza cu foarfeca, le așează în batiste pe care le-ai putea duce la gură, în caz că te ia cu leșin. Te ia.
Fata e din Baia Mare, a făcut ASE-ul la Cluj și, apoi, a venit la mămică-sa la Roma, că nu era rost să stea acasă. Au deschis de 5 ani prăvălia. Le merge bine, covid, necovid, plătesc dări, chirii, salarii, nu mai vor să audă de țară.
Raportați ceva suspect.

200 de metri la deal e nea Constantin. Alți 12, e Sorina. Alți 7, e Mirela.
Niciunul nu vrea să se mai întoarcă în țară. Mirela, energică și îndesată ca o mingiucă săltând pe versurile unui cântec la karaoke, vorbește în italiană, politicos, cu un cerșetor înfășurat într-o pufoaică trăznind a pișat, îi spune că îl roagă să lase clienții în pace, că îi dă apă sau pâine sau ce vrea el, dar să plece.
Omul vociferează, e dreptul lui, e nedreptatea vieții, e Diogene.
Îi spune: du-te-n pizda mă-tii cu mă-ta.
Mirela nu zice nimic.
Raportați ceva suspect.

Înainte îmi era rușine să mă întâlnesc cu români p-afară.
Mi-era rușine că vin dintr-o țară de mârlani. De neciopliți. De coate goale.
Am spus, veneam din Sarajevo către casă, cu un autocar, singură, fără bani, că sunt ucrainiancă. De ce să spun că sunt româncă, ce mi-a dat mie țara asta, educație ioc, bani ioc, noroc ioc?
Ioc din plin.
Nu e meritul țării mele că m-am dat jos din copacul meu, ca Lucy cu 3,2 milioane de ani mai devreme, și mi-am văzut de treabă.
Nu e meritul țării mele că am devenit bipedă. Cum nu e nici dacă eu stau întinsă, la umbră între doi boscheți.

Suntem multe Lucy, unii care au ajuns ca fata din Baia Mare, unii care au ajuns ca Diogene de Galați.

Nu îmi mai e rușine. Sunt de unde sunt, cu oameni care zilnic se chinuie să le fie mai bine copiilor lor. Și nu-și explică de ce merge atât de greu. Totuși, e ceva suspect. Dar nu știu ce. Deci nu pot să raporteze posibila infracțiune organelor abilitate.

La terminalul plecări Otopeni, unde trebuie să mergi ca să fii preluat de mașinile parcărilor long-term, e o expoziție cu Vlad Țepeș. Alte câteva mii de euro, nu știu câte, dar sigur sunt mii. Expooziția constă în câteva planșe desenate de nepoata după soră a lui Lucy. Ridicole, patriotarde, tarante.

Expoziția e aproape de intrarea la baie unde nu sunt colace de plastic pe toalete. Nimic suspect. Nimic suspect.