Archive

Monthly Archives: December 2015

Cu Oana sunt prietenă pe facebook. După Colectiv, a vrut să facă o hartă a solidarității dar pentru asta avea nevoie de participare și nu s-au înghesuit prea mulți să împingă cataroiul spaimelor și vorbelor la deal, să le cațere taman în vârful muntelui și să le arate poporului. Așa că vorbele și spaimele au rămas nerostite, gândite dar nespuse. Istoria să ne judece. Așa și-au zis toți de parcă biata istorie nu ar fi doar un pudel artritic, cu ochii acoperiți de cataractă, prins cu molfăitul unei mingi de tenis.
Anul l-am început cu Charlie Hebdo, am trecut prin cutremure în Nepal, masacre în Nigeria și Kenya, prăbușirea voluntară a unui Airbus de către un pilot stricat la cap, stâlcirea lui Blatter, intrarea în irelevanță a Greciei, trosnirea între ochi a lui Volkswagen, apă pe Marte și un acord climatic global.
Și Colectiv. Care nu mai fumegă. Au aruncat pe el atâta apă, din Sâmbăta au luat-o și au turnat-o și tăciunii zac acum negri pe fundul unei bălți de resemnare.
Nu putem să schimbăm nimic, nu suntem capabili nici măcar să desenăm munții, d-apăi să-i mutăm, doar și pe hârtie.
Mai jos e textul pe care i l-am trimis Oanei, rămas în sertar, din lipsă de relief solidar. Îl pun aici, pentru că e 30 decembrie, ziua Republicii și mâine mă duc la Războiul Stelelor. La mulți ani.
M-am întâlnit cu Ciprian, e arhitect. Stă în București dar e din Brașov. Vine să evalueze o casă pe care aș vrea să o cumpăr. De fapt e un apartament într-o clădire veche, cu fațada distrusă de vărsat de vânt mai ceva ca fața lui Cioloș. Dar atunci eu nu mă gândesc la Cioloș, pentru că nu e nicăieri aproape de shopping listul meu mental de politicieni. E 30 octombrie, 7 seara, suntem în casa doamnei Maria, pensionară cu fetele plecate în Suedia, incapabilă să plătească iarna factura la gaz. Trebuie să vândă, spune. Apartamentul e mare, întunecos, singurele lumini care se aleargă pe pereți se nasc din televizorul lat, însoțite de bodogănelile doamnei Maria. Zice că Ponta e un nenorocit, că sunt toți niște ploșnițe care au supt țara. 
Ciprian se învârte prin casă, măsoară camerele cu pasu, cu ruleta, cu o sculă cu luminițe roșii, laser, frate.
Întreabă de fațadă. Loto o s-o repare, au autorizație deja, locatarii sunt fericiți că nu trebuie să scoată 7000 de euro de căciulă din buzunar. Păi și care e proiectu? Cine e firma? Ciprian își ascunde greu disperarea. Încă o clădire monument istoric lăsată pe mâna unor măcelari. Doamna Maria ridică din umeri, îi spune ceva despre acoperirea cu polistiren, Ciprian explodează. Nu d-aia și-a lăsat el un job super bun la Hamburg, să se întoarcă în țara unde rezolvarea catastrofelor arhitecturale este simplă și criminală: polistiren extrudat. 
La televizor, Oprea își ridică sprâncenele pensate. Arată ca un hibrid defect creat din genele Reginei Mamă din Albă ca Zăpada și ale lui Mr. Incredible.
Plecăm. Ciprian spune să nu cumpăr. Și apoi rupe coaja de pe o bubă a sistemului. Îmi povestește despre păcăleala numită termoizolație. Cum bucățile de polistiren care îmbracă fațadele blocurilor opresc trecerea aerului, cum se face igrasie, cum, la 3-4 ani după lucrări, deja au început să se cojească. Dar cel mai grav, sunt extrem de inflamabile. Ard în câteva secunde, cu fum negru, sunt o capcană sinistră și e o chestiune de noroc, atât, că până acum nu s-a întâmplat nimic. 
2 noiembrie. Andreea Raicu intră în cadrul luat de camera așezată pe Calea Victoriei și pare că își face un selfie cu mulțimea care trece colorat-mânioasă-zâmbitor-numeroasă în drumul ei spre Primăria lui Piedone.
4 noiembrie. La Troiță, un răgușit cu portavoce comandă să îngenunchem. Nu vreau să îngenunchez. Din spate o mână mă trage de geacă: stai jos, stați jos!!! Durează 4 secunde, hop în picioare, decide răgușitul cu portavocea. Imediat după, colegii lui antrenori de fitness decid că e cazul să cânte hitul: cine nu sare, cine nu sare…blablabla, România nu e de vânzareeee!!! 
Mulțimea sare. Lângă mine un domn cu obraji roșii și halenă se lansează în aer, îndoindu-și genunchii, strângându-se în el ca o pisică înainte de salt. El nu crede că România e de vânzare.
Holul de la Inter, bar. Un domn în plovăr de Petre Roman la Revoluție cântă la pian. Televizorul e pe mute și noi toți când vedem prețurile. Scump la Revoluție, chelnerii nu sunt cu noi. O bere este 19 lei. Ursus.
Andreea Raicu a intrat să se încălzească. Îmi arată postul de pe Facebook în care își cheamă prietenii și fanii la Universitate. O admiratoare o întreabă: Andreea, dar o să porți rochia aceea superbă din colecția ta?
Undeva într-o cafenea ascunsă în intestinele unei clădiri de pe Carol, 20 de oameni fumează, beau bere și scriu revendicări. Deși e 2015, mă simt ca în 1990, miros de rânced și tutun, păr lung și geci de motor preistorice. 
Neputință.
Cioloș e prim ministru. Soroș nu Cioloș, urlă internetu. Chiar dacă am sărit pe călcâie, România iată că e de vânzare.
25 noiembrie. Tren spre București. Raed e praf, zice Dorian. ISU a știut de Colectiv, a fost demisă conducerea. Lângă mine, unei doamne îi sună telefonul cu melodia lui Kio: Dragostea nu se stinge, iubirea învinge, mereeeeeu!!!!
Iubirea poate. Nu dreptatea. Nu adevărul.

Chinezoaica e agitată. Consultă a 18-a oară tabelul cu trenuri, își plimbă ochii rapid, degetele corneei pieptănând cifrele, orele, stațiile. Mai sunt 3 minute, 2 minute, 1 minut și 45 de secunde și iată cum locomotiva galbenă intră în stație și chinezoaica lasă să scape un strigăt agitat, surprinsă de punctualitatea garniturii, își zorește nepotul supraponderal, haide, haide, înfiorată că trenul va țâșni și o va împărți în două, ca pe o înghețată servită unei perechi de gemeni. Jumătatea de pe peron, care va rămâne cu nepotul lent-grăsimos, jumătatea din vagon, care a urcat să țină ușile, să proptească trenul.
Venim și eu și ea din popoare călcate pe degete atunci când se apleacă să culeagă un chiștoc de pe trotuar. Din nații obișnuite să le plece viitorul de sub nas, conduse de neni care fură freestyle, fără program. Țări unde nimic nu e croit pe măsura cetățeanului, unde se pleacă înainte de a veni și orarul trenurilor e la fel de misterios pentru mecanic și pentru călător.
Ne mișcăm stângaci în aceste universuri ordonate, unde oamenii au drepturi, unde autobuzele au orare precise, unde poți să calci iarba, uite ca familia asta cu cărucior și bebeluș dormind cu capul în piept, ca un muncitor la Steagu ieșit din schimbul 3 și tinerii ăștia doi care citesc lățiți sub copacul cu trunchiul împletit din 46 de trunchiuri subțiri.
Cum să calci iarba? Cum să ocupi petecul ăsta de iarbă cu trupul tău când petecul ăsta de iarbă este proprietatea municipalității, care municipalitate nu e a ta sau a doamnei Chu, este a ei însăși, își aleargă coada ca un câine nebun.
În Sydney armate de indieni, chinezi, coreeni, sârbi, indonezieni, arabi, africani, englezi, germani, americani îndoaie scările Operei sub greutatea pașilor. Par toți la fel, migranți, refugiați, imigranți. Dar nu-s. Sunt ei și suntem noi. Ei, cei care calcă iarba și nu sunt uimiți de punctualitatea trenurilor. Și noi. Paranoicii. Mereu cu mâna pe buzunare, ne-a ciordit guvernul portofelul, ne-a strecurat o mână la brăcinari?
Pe o pietonală, înconjurat de tropăitul miriapozilor lacomi puși pe cumpărături, un alt chinez, în crocși, joacă șah simultan cu 6 concurenți, tablele de șah aliniate pe beton. Chinezul folosește un clește de plastic ca să mute piesele. Undeva, la zeci de mii de kilometri și 9 fusuri orare depărtare, într-o iarnă care nu mai vine, pensionari se înghesuie să joace sau să chibițeze în jurul unor mese de șah din beton.
Atunci când nu ai voie să calci iarba, devii bun la mutat calul și ciordit regina.
Bănuiesc.

Cerul albastru e zgâriat de andreaua înfiptă în ghemul de clădiri ale parlamentului din Canberra. Pe pășunea de lângă parlament, un stol de coreeni molfăie pașnic chipsuri, înconjurați de pescăruși care trebăluiesc, capul strecurat între umeri, ca niște mămăi înfrigurate. Șosele cu 4 benzi sunt despărțite de parcele de iarbă arsă, e cald și nu-i țipenie de om în orașul decupat în felii de pizza, geometric aranjat întru bucuria unui privitor de pe lună.
De la înălțimea celor 1,65 metri ai mei nu văd decât liniile trasate precis ale indicatoarelor rutiere: la stânga, la dreapta, 60 kilometri la oră, bicicletă.
Grăbesc pasul, sper să fie deschis vreun restaurant în centrul capitalei Australiei, cele două cârciumi de lângă hotelul meu funcționează doar cu rezervări, sunt pocnite ca niște cămeși trase pe trupuri umflate de căldură și afară, pe terasă, au curs juni cu fesuri roșii și tătăi în sandale și cămăși cu mânecă scurtă. Se urlă, se bea vin spumant și se ascultă Mariah Carey.
Orașul e gol.
Ecoul vieții din ajun zace sub o masă într-o suburbie d-asta ascunsă în parcuri cu eucalipți gri și iarbă galbenă.
Unde s-a pitit toată lumulița care ieri strivea sub decibelii excitării pavaj și pereți, strâmba tacâmurile, geamurile și mesele de tablă ca Uri Geller, ce navă extraterestră a venit și i-a supt ca pe o cireadă de vite?

Din centrul comercial al orașului se aude muzică. Vine de la instalația de brad, o gigantic și nătângă reprezentare a Crăciunului, cu globuri imense, atârnând de crengi ca niște ouă de pterodactil. Niciun suflet în jur.
Ba da.
Pe o bancă zace un penăr, rupt de crystal meth, învie când trec pe lângă el, cât să-mi ceară niște bani. Iubire, miracolul ăsta, al reînvierii, e bun de Paște, acum e steaua, ieslea, măgarul, cei trei crai.
Nu știe trucuri d-ăstea.
Istovit de efort, se năruie pe băncuță și eu îmi adun sufletul vărsat de groază, ca o poală de boabe de mazăre pe asfaltul plin de gumă de mestecat.

În fața mea se ridică un zid de pânză de polistiren. Are o transparență pixelată și, înăuntru, văd câțiva copii de chinezi, vreo 3 indieni și 2 negri, călărind sănii butaforice și învârtindu-se în acest univers hibernal de grădină zoologică din Zalău, păzit de oameni grași cu găleți în mână în care ar trebui să strângă donații de Crăciun. Dar creștinii nu-s pe stradă, creștinii au fost răpiți, v-am spus doar, de extratereștrii plictisiți să fure vite.

De după țarcul unde Crăciunul e mimat mai prost ca inteligența de catre generalul Oprea, un grup de alcoolici în tricouri negre, de bikeri, urlă ceva. Cred că recită Shakespeare, asta trebuie că fac, declamă Shakespeare, cu ură, aruncă vorbe înspre mine, le văd picături de spumă sărind din gură, e Macbeath, sigur. Așa îmi spun și măresc pasul, acum aproape alerg și recit și eu: mi-e frică, mi-e frică, să merg singurică.

Restaurantele sunt închise. Doar Kimchi e deschis dar cine are chef de haleală coreană? Fac și nazuri, știu, dar nu se face ca în ziua în care Domnul nostru a readus lumina în lume eu să…Las, mai bine dorm cu burta goală, mai dau și eu jos ceva slană.
Taximetristul e indian. Muncește azi, că e hindu, nu are treabă cu Nazareth, bazinul mediteranean, prunci, crai, chestii, socoteli. La radio doamna Dj zice așa: în Australia anul trecut au fost cheltuite pe daruri 500 de milioane de dolari australieni. Majoritatea lucruri nedorite, care, după 3 folosiri, au fost uitate într-o debara (ia zi Cod, ce mai face imprimanta aia, nu mi-o dai mie?). Și că, spre satisfacția ei, a DJ-iței, anul acesta serviciul de recuperare mâncare a primit cereri nenumărate de la cetățenii care plecau de acasă și aveau frigiderul plin, care s-au gândit să nu arunce mâncarea, că e păcat. Mai bine i-o dau domnului cu crystal meth sau amărâților de refugiați, că tot vin vreo 10.000.  Aaaaa, și domnii ăștia recuperează mâncare de la hoteluri și restaurante care au avut sindrofii și overkilluri, bufet pentru 200 de persoane la care s-au prezentat 60. Asta mi se pare o idee fabuloasă pentru țara noastră unde incapacitatea de a estima consumul este direct proporțională cu o boierie prost înțeleasă, lasă dragă, iau să fie, că are cine să mănânce și dacă nu, ce, mă fac pe mine 3 kile de banane în plus, 4 de carne tocată în plus, 7 de ciocolată în plus, 2 de icre de știucă în plus și 8 bibani în plus?

În parcare mă opresc să ascult liniștea țiuitoare lăsată în urmă de explozia sărbătorilor. La televizor, Papa îndeamnă la moderație și anticonsumism.
PS. Azi ziarele spun că în Australia s-au cheltuit de sărbători 1 miliard de dolari australieni.

Crystal methamphetamină, canguri și chinezi. Cei trei “C” care au rupt Australia pe genunchi.
În fața gării, în miros acru de pipi, îngropați în cârpe și în ei, sunt iubitorii de crystal meth. Robyn spune că sunt foarte mulți, că e un flagel, că sunt vlăstarele familiilor care …Că, de fapt,  nu au o familie, că mami și tati s-au intersectat într-un șopron și apoi el, viitorul junkie, a fost țapul ispășitor pentru toate nenorocirile care s-au abătut asupra mamei, inclusiv pumnii lu tătuțu venit răngi din port. Căci Australia este și locul în care bătaia nevestei făcută cu vigoare este încă o practică națională. Așa zice Robyn, așa confirmă datele guvernului australian:

  • One in six women experience violence from a current or former partner
  • So far in 2015, 63 women have been killed in alleged domestic violence incidents
  • Indigenous women are 34 times more likely to be hospitalised due to domestic violence
  • Domestic and sexual violence against women costs the nation A$13.6bn ($9.6bn, £6.3bn) a year

Nu știu cum au făcut calculul, o fi din facturi din spitalizări, o fi din cheltuieli de judecată și înmormântare, o fi din mormanul de sticle pe care el le-a spart în tâmpla ei, din scaune făcute guler și topoare de șnițel îndoite în occipitalul decedatei.
Prim-ministrul a scos la bătaie în septembrie 100 de milioane de dolari pentru un program de prevenire a violenței în familie. Asta înseamnă educație, asta înseamnă mutat sticla cu spirt la 1,8 metri de aripa albatrosului alcoolic, ca să nu o ajungă, asta înseamnă că “ne-ar trebuuuuuuiiiiii, o mie de ani să reclădim…”. 100 de milioane de ani, asta ne-ar trebui.
Sau un influx de chinezi blânzi și buni, care să domolească sângele rău al localnicilor.
S-a rezolvat și asta. Chinezii au venit. Cu cash. Au cumpărat blocuri, mall-uri, fabrici de lactate, terenuri. Au cafenele și hoteluri, au cazinouri și coaforuri. Lui Val nu îi plac chinezii. Nici lui Robyn. Privesc cu neîncredere cum domnul Li și doamna Yung care li s-au cățărat în pat, acum le trag plapuma de pe picioare și le ciordesc perna. Tinerii australieni nu mai au cum să își cumpere apartamente, prețurile sunt imense, prohibitive sunt prețurile, zice Val. 1 milion de dolari costă două camere în Melbourne, cum să nu coste când la noi, în 2007, 500.000 de euro era un 100 metri pătrați într-un bloc debil la marginea Cișmigiului?
Cum să nu coste când scuipi 16 dolari pe un pahar de shiraz?
Și dacă nu cu banii chinezilor, cu firfireii cui să uzi însetata industrie de construcții?
12 miliarde de dolari australieni au fost investiți de China în 2014 în piața imobiliară din Australia. Un articol interesant despre cum spală bani triadele în Oz, citiți aici: http://www.abc.net.au/news/2015-10-12/chinese-investors-flooding-billions-into-australian-real-estate/6841816
Daaa, guvernul australian e îngrijorat dar nu a făcut nimic împotriva chinezilor hapsâni, de fapt cine ar opri 12 miliarde de dolari, doar pentru că au o dungă de jeg pe guler? Banii nu are miros, de fapt ei nu există, cum ar spune Adrian Minune.

Sunt aidoma cangurilor, a căror prezență e anunțată de indicatoare galbene plasate pe marginea șoselelor, dar pe care nu îi vezi, sute de kilometri, decât în mormane de oase și blană gri, putreziți la marginea drumului. Sunt cu 9 milioane mai mulți decât anul trecut, zic statisticile, distrug pășunile cu 9 milioane de guri în plus, așa că pocnește-i duduie cu mașina. Șoseaua trece printre hoituri de pui înțepeniți, cu burțile umflate de căldură și adulți trimițându-și cozile vânjoase în șosea, răsturnați sub ciocurile ciorilor care sculptează în carnea moartă.
Și apoi brusc, când dispar indicatoarele și nu mai crezi că o să vezi vreun cangur vreodată, din iarba înaltă, ciulite 2 câte 2, urechile ascuțite împung aerul. Sunt 3, ba nu, sunt 13, uite-i și pe ăia pe deal. Sunt 53. Se uită concentrați la tine, turistul uimit care a coborât din mașina trasă grăbit pe stânga, alergând ca netotul, cu aparatul în mână. Sunt primii canguri vii pe care îi vezi și ei răspund cu stupoare la stupoarea ta. Nici ei nu au mai văzut Ralucă Feher. Ia te uită ce neghioabă, cum a lăsat mașina pe avarii, își zic apoi, realizând că nu e nimic interesant la o Ralucă, dispar pe rând, în salturi svelte prin iarba imensă, sub cerul roz turbat, ca obrazul tumefiat al unei doamne pocnite din dragoste de concubin.
Crăciun fericit, deci. Și bucurați-vă că nu aveți crystal meth, canguri și chinezi!

În ianuarie `90 am auzit, probabil pentru a 8 a oară în viața mea, numele Țiriac. Eram elevă la Șaguna, unde studiaseră și ilustrele mustăți, și primisem de la el, de la marele antrenor al lui Boris Becker, fiecare elev, câte 3 portocale. Sau să fi fost 4? Nu mai știu. Taică-miu s-a lansat în ovații la adresa șagunistului procopsit care iată, nu a uitat de unde a plecat, profesorii au făcut temenele, mustățile au fost periate, apretate, așa da, uite că unul din fiii Brașovului cei mai de frunte a organizat și o strângere de ajutoare în valea Ruhrului și a umplut sala de sport a liceului cu budigăi ciupiți de gingii de molii și mehlemiți de intestine de neamț cu incontinență. Șoșoni stâlciți, rochițe molfăite, n-are a face, sunt de dat, nu de luat.

Și sunt de la Țiriac.

Apoi, mult mai târziu, am auzit că Țiriac o babardește pe Andreea Marin. Bravo lui, mi-am zis și nu l-am mai băgat în seamă decât când am auzit că o să candideze la președinție din partea, desigur, PSD. Și apoi iar nimic. De fapt mint, au picurat intermitentele înștiințări ale vânătorilor de la Balc care nu erau niște simple măceluri cum ar fi putut crede un profan plin de reavoință, ci instrumente de lobby prin care, din nou, Țiriac al nostru, de la Șaguna, ajuta România să-și schimbe imaginea în lume. Această Grădină a Maicii Domnului, unde ursul, mistrețul și căprioara se aruncă în fața glonțului, orice numai ca tu să vii și să investești în România, să faci 3 kilometri de autostradă sau 2 vile la Corbeanca. Vino la noi în patrie, îți zic mistrețul, căprioara și ursul și când tu le spui “da”, ele mor fericite, se așează chiar și în grămezi, ca să îți fie mai simplu să le tragi în poză.
Așa deci, vânătoarea de la Balc face bine la economie. Iar eu am altele pe cap, dă-i dracu de mistreți, urși și căprioare, eu am primit 3 portocale de la Țiriac în ianuarie 1990. Eu nu spun nimic rău despre el.

Dar uite că cineva, un suflet nerecunoscător, care a primit și el 3 portocale, nu s-a lăsat atât de lesne mituit. Codruț Feher, fratele meu și tovarășul dumisale, Claudiu Dumitriu, un alt șpăguit în `90 cu portocale, au decis să facă, an de an, ceva care să oprească măcelul de la Balc.

Zice Codruț: în 2004, Năstase Adrian a emis cu dedicație directă pentru Țiriac Ion, OG 81/2004 privind înființarea crescătoriilor de vânat și complexurilor de vânătoare. “Ca urmare, Nastase e invitat de gala la “vanatoarea” de la Balc in 2005, 2006, etc., unde reuseste de fiecare data sa impuste de unul singur cate 20-25 de animale”.

Prin OG 81/2004, se permite recoltarea prin împușcare a animalelor din complexurile de vânătoare în urma unei autorizări date de proprietarul complexului. Deci Țiriac e acoperit.

Sau nu. Căci animalele din complexele de vânătoare sunt scoase de sub incidența Legii 407/2006 privind vânătoarea și protecția fondului cinegetic, prin prevederile art. 52 ( Art. 52. – Animalele sălbatice din grădinile zoologice, din centrele de reabilitare, cele deţinute sau folosite în scopuri artistice, precum şi cele din crescătoriile de vânat şi din complexurile de vânătoare autorizate nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi). 

Ca toate lucrurile făcute de Năstase, și acest cadou oferit lui Țiriac e o cârpeală, un șopron teleormănean de ținut porcii, care cade la prima pală de vânt. Așadar, dacă te uiți în lege, și frate-miu s-a uitat, potrivit art. 37 din legea Armelor si munițiilor (legea 295/2004 modicată ultima oară în 2014) , uzul de armă de vânătoare se poate face numai împotriva animalelor care intră sub incidența legii vânătorii (Art. 37. Uzul de armă de vânătoare (1) Titularul dreptului de a purta şi folosi arme de vânătoare poate face uz de arma înscrisă în permisul de armă numai asupra vânatului pentru care a fost autorizat în condiţiile Legii nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pentru antrenament, în poligoanele autorizate în condiţiile legii), iar uzul de armă letală fără drept este infracțiune potrivit art. 343 din Codul penal și se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani.

Mai mult, pentru că animalelor din complexurile de vânătoare nu li se aplică prevederile Legii vânătorii, rezultă că animalele de la Balc sunt protejate prin legea 205/2004 care la art. 25 prevede că tirul aupra animalelor domestice sau asupra animalelor sălbatice aflate în captivitate este infracțiune (Legea privind protecția animalelor se aplică cu prioritate față de OG 81/2004, pentru că este modificată ulterior modificării OG 81/2004).

Așadar, cârpeala lu tataia Năstase, îl cam lasă pe Țiriac în cucul gol, dar cine să vadă că hainele împăratului nu există?
Acum câteva zile, un articol candid de pe un mare portal de știri românesc spune așa: un cetățean a sesizat poliția și a oprit vânătoarea de la Balc. Nu știm cine e cetățeanul, nu știm dacă vânătoarea s-a oprit de tot, adică au plecat toți prinții și magnații acasă fără să bage-n tolbă măcar un popândău românesc. Nu știm și nici nu ne interesează.
Cetățeanul, omul care și-a folosit minutele de mobil într-un scop nobil, în loc să trimită absurde urări implicând lumină, spiritul sărbătorilor și rețete dacice de împlinire la cumpăna dintre ani, are un nume. Îl cheamă Claudiu Dumitriu și a sunat la 112. Sosiți la fața locului, comisarul Buboi și echipa au intrat în incinta de la Balc, au stat 3 ore, poate au primit și ei trei portocale, d-ălea din care îți iei o casă în Sălaj, și au ieșit.
Nu au vrut să oprească, să explice celor câțiva ziariști strânși la fața locului ce s-a întâmplat, ce măsuri au luat. Buboi și echipajul au țâșnit pe șosea, ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Vânătoarea nu s-a oprit decât preț de 3 ore.
Iar la anul, dacă o da ăl de sus să iasă cine trebuie, (normal că o să iasă, că doar ăl de Sus urăște surprizele), omul cu portocalele va aduce alți prinți și magnați care vor ucide nestingheriți zeci de mistreți, căprioare și urși, căci mare e grădina domnului Țiriac și altfel se face legea în ea.

 

În lift se suie Carla, un pudel negru cu botul tip trompă de căluț de mare. “Tatăl ei”, un Kenny Rogers de muzeul figurilor de ceară din Guangzhou, tras la față și puțin prea bronzat pentru a fi natural dus la plajă, turuie ceva despre numele pudelului. Deduc cu greu printre gâjâielile australiene că a botezat-o după Carla Bruni care taman când pudelul făcea ochi, se mărita cu Nicolas Sarkozy care…
Cobor din lift lăsând în urmă, cu șuvoiul de informații în gât, cel mai  prietenos australian întâlnit până acum. Mă rog, asta dacă nu pui la socoteală muștele melbournese care sunt extrem de prietenoase, atât de prietenoase încât nu pregetă să-ți intre în gură, să ți se așeze pe ochelari sau pe oul poșat din meniul Spartan, dar despre meniul Spartan într-o altă povestire. Musca melbournesă, MM să îi spunem, este tipul acela care nu se dă în lături să apară în castingul unui documentar despre copiii malnutriți din Nigeria. E profund implicată în viața cetății, ea musca melbournesă, e la terasă, în galerii de artă, în magazine și chiar și la expoziția Andy Warhol-Ai Weiwei am văzut cel puțin trei muște, fiecare cu salonul dumisale. Se vede treaba că sunt teritoriale.

Melbourne a ieșit, al cincilea an consecutiv, numărul 1 în topul The Economist al orașelor cu cel mai ridicat standard de viață. Criteriile sunt: stabilitate, sistem de sănătate, cultură, mediu, educație și infrastructură.
Macarale trimit litere de neon spre cer, sunt multe, căci orașul crește de nu se mai oprește. Se coace sub soarele care încinge the most liveable city in the world la 45 de grade. Celsius. Mă dor ochii de fierbințeală. Ouă poșate am în loc de ochi, peste care cobor pleoape umflate, încerc să le rulez încet dar mi-au rămas mici căci, de la caniculă, globurile oculare s-au dilatat. Sunt mari, de muscă, muscă melbournesă. Mă frige pieptul când trag aer, ca pe calul lui Harap Alb când halea jăratec încins. O doamnă cu spiritul camaraderesc umflat de căldură îmi mărturisește că este o zi minunată și când îi atrag atenția asupra disconfortului termic creat de cele 45 de grade îmi spune să înmagazinez căldură pentru sărbători. De unde sunt? -mă întreabă. Îi spun, ea zice: U-a-U, apoi declară că a stat 5 ani în Franța și că știe că acum România e sub ghețuri. Netul spune că la București sunt 11 grade. Probabil că și acolo sunt muște care bâzâie, probabil mai discret decât asta care îmi intră în ureche și îmi spune Zzzzzzzzz!!!!! intens.

Aș fi vrut să fiu Agârbiceanu, să pricep glasul animalelor. Să știu dacă musca Gina a poposit pe un caca înainte să calce pe fursecul meu. Nu sunt. Agârbiceanu.

Mă apăr, agitând isteric mâna dreaptă, de musca Gina și mă gândesc că totuși ar trebui, atunci când ți se spune că un loc este most liveable city in the world, să ți se spună că vara temperaturile ajung la 45 de grade, că este plin de muște care-și bagă picioarele-n gura ta, că gume de mestecat multiple te rețin într-o îmbrățișare nedorită cu asfaltul, ca o amantă decisă mai bine să facă o scenă decât să te lase să pleci la copii.

Și mai ales, ar trebui să ți se spună că aici femeile sunt urâte. Cu mâini groase, de matroz care aruncă odgoane și manevrează ancore de 45 de tone, cu pulpe colosale, de stabilopozi care nu lasă plaja căsniciei să fie invadată de mareea amantlâcurilor, tatuate sălbatic dar acoperite în rochițe de perdele, femeile din Melbourne sunt coșcogeamite trollii, cu suflete de vrăbii. Firave și inocente în carcasele lor enorme. Ca la dogi germani, te gândești cât costă masa, casa, hăinuțele fiecăreia și, probabil, dacă nu ești atât de pricopsit pe cât ți-ar plăcea, îți iei ceva mai mic. Să zicem categoria muscă. E plin doar aici de est europence firave și de asiatice svelte.
Muștele se aleargă pe masă, printre pahare. Una îmi intră în păr, se așează ca o agrafă cochetă, pe tâmplă și adoarme. Prin fața mea trece o femeie bronzată cu fundul mărit printr-o nereușită operație estetică. Arată ca doamna Bunghez, din Brașov, femeia cu cea mai mare tumoare din lume.

Aș putea să o țin așa la nesfârșit, vorbind despre muște, femei, tumori și oameni neprietenoși sau mult mai puțin prietenoși decât muștele. Dar vreau să vă spun ce am citit pe un gard azi:  But after the revolution, who’s going to pick up the garbage on Monday morning?

Probabil nimeni, de unde și muștele.

 

Firișoare albe traversează drepte, ca urmele de lacrimi, paloarea pudrată a deșertului. Nimeni nu locuiește aici, în acest purgatoriu geografic. La sute de kilometri, albastrul oceanului a mușcat adânc în continent, ca atunci când flămând, rupi cu dinții ambalajul șaormei. Albastru și ocru, pete mai închise sau mai deschise de albastru, nuanțe mai decise sau firave de ocru.

Sub mine e Australia, în jurul meu sunt australieni care se întorc de sărbători acasă. Unii au copii, mici, capete blonde, urlete roz, gingii fără dinți și priviri care pipăie sâni. “O să adoarmă când aterizăm”, mă asigură, hâtru, un steward cu pielea sub care ghicești o bogată pânză freatică de sânge.

Aeroportu e mic, pășesc rapid, arunc picioarele înainte, ca si cum nu trebuie sa uit mersul. Culoare și coturi și holuri, uși de lift și reclame, privirea îmi fuge pe geamuri și apoi la picioarele mele care se depășesc, într-o competiție dementă, dar uite că nu țin minte ce era pe jos, mochetă poate sau poate dale de piatră. Ne vărsăm grăbiți într-un râu de turbane, India și-a trimis bunicii în vizită la nepotii australieni, mustăți răsucite anti-gravitațional, femei cu nasuri străpunse de inele de argint și puncte roșii desenate între sprâncene, picioare cu degete rășchirate, odihnindu-se pe mochetă, aici sigur era mochetă, o culoare închisă, ca să nu se vadă jegul. Coadă la poliția de frontieră. Înaintăm prin culoarele definite de benzi ridicate la înălțimea coapsei pe sub care sunt trecute bagaje, nu are rost să le cari când le poți trece la rândul următor și tot așa. Copiii urlă, bărbații sunt demni, unul din ei îmi înfige un umăr de demnitate între omoplați, aruncându-mă în coarda din stânga a culoarului, trece ca un uriaș cargobot dislocând masa de oameni și se oprește de-a dreapta soției. Copilul din fața mea se agită, tatăl lui, un vaporaș mai mic, a rămas undeva în spate, prins în rada toaletei, și acum nu are culoar de trecere. Se flutură mâini, se strigă comenzi, ordine, rugăminți și iată cum velierul cu turban albastru se apropie, se apleacă și trece pe sub una, două, trei elastice și răsare în fața mea, ca o zână bună: sorrrrriiii, sorrrrriiii, I was at toilet.

Ofițerul are sânge arab, ridică pașaportul în dreptul ochilor, se uită la poză, la mine, la poză iar, e clar că sunt eu, dar mai bătrână, obosită și, probabil grasă. Pune ștampila anapoda, ca un bărbat care vine obosit acasă și își aruncă șosetele pe după pat, pe lângă masă. Ieșim în cele 35 de grade de la ora 9, e un val de căldură trimis prin nara dreaptă de deșertul cel mare și realizez că nu înțeleg ce vorbesc oamenii ăștia. Cuvintele sunt extrase din gât ca o sabie pe care au fost înfipte roșii, ardei, ceapă și bucăți de pui. Frigăruile fonetice îmi sunt puse în farfurie, o să dezvolt un tic cu: say again, please say again.

Aștept autobuzul în dimineața lui 17 decembrie, la 9 ore în viitorul României, iar lângă mine un bărbat cu ghete maro-ciocolată care îi îmbracă glezna, rostește clar, decis și precis prin gura tâlhărită de jumătate de dantură de un pumn sau poate de consumul excesiv de alcool: you look very fine this morning.

Așa zice și eu clipesc tâmp, apoi mă adun din mine, de unde căzusem ca atunci când îți cedează spătarul scaunului.

Mulțumesc, îi zic.

Iar el spune: Thank you. Good bye.

Acum mi-e clar știrbii vorbesc mai limpede și chiorii văd mai bine. Probabil că oamenii aici merg în mâini. Și scriu cu picioarele, ca frate-miu, când era mic.