Archive

Monthly Archives: April 2016

Suntem pe terasa unui restaurant. Soarele își suflecă mânecile, gospodărește, și toarnă o căldare de lumină fierbinte peste masa noastră.
-Mută paharele de vin că o să fiarbă!
Dorian îl pune pe al lui undeva la umbra fragilă a scaunului. Se lasă într-o rână spre dreapta, îl culege cu vârful degetelor, ca o ghiară de la capătul unui braț robotic alegând o păpușă dintr-un vending machine acvariu.
E cald și câinele se foiește în brațele Andreei, începe să dea din picioarele din spate, le mișcă în gol ca un gândac căzut pe spate care nu poate să se întoarcă. Se smulge, sare și trântește paharul care se crapă.
-Cine e de vină? Cine plătește?
Darius are 8 ani dar e mânat de milenara dorință de sânge pe care o simte o mulțime de târgoveți chemată să asiste la o judecată publică.
-E doar un pahar. L-a lovit câinele, nu există vreun vinovat pentru că nu există o vină.
Copilul nu înțelege. De unde vine el, de unde vin eu, de unde venim noi, ghinionul, accidentul, întâmplătorul sunt anulate de raționamente post-factuale gata să tragă linii cauzale între horoscop, vestimentație, dietă, credință în Dumnezeu și realitate.
“E zodia Scorpionului, știi că ăstea sunt rele de muscă, normal că a rămas borțoasă.”
“Umbla în fuste scurte, bineînțeles că au luat-o cu japca, doar și-o căuta cu lumânarea.”
“O dată nu l-am văzut cu nevastă-sa la biserică, bineînețeles că a dat mașina peste el.”

Cine e de vină? Cine plătește?
Câinele e de vină, la prima vedere. El a sărit din brațele Andreei, el a răsturnat paharul. Dar dacă stai să te gândești mai bine, Andreea e de vină pentru că l-a luat în brațe, dacă îl lăsa jos, nu mai era isteric, nu mai sărea, nu mai răsturna paharul. Dar, de fapt, ce căuta paharul jos? Dorian e de vină, pentru că el l-a pitit de soare după scaun. Acum însă, îmi spun că ăștia cu terasa sunt vinovați, că nu au pus o umbrelă ca să protejeze mesele. Dar ei nu ne-au obligat să venim aici, noi am făcut-o, ceea ce înseamnă că eu sunt vinovată, pentru că am ales terasa asta și nu aia cu umbrele. Dar, acum realizez că Darius e de vină, el a vrut să vină la pizza. Dar Darius nu ar fi fost cu mine dacă nu ar fi venit Dorian la Brașov și deci Dorian, dacă stătea pe fundul lui acasă, nu ajungeam la cârciumă, cu copil și câine și vin alb și pahar casant și …

Darius vrea un vinovat pentru că un pahar spart este o vină. Crescut într-un sistem în care sărăcia punea semnul egal între un pahar spart și o palmă zdravănă primită de cel care l-a spart, băiatul urăște dublul standard.
De ce să scape vinovatul? El nu se mai joacă așa. El știe alte reguli după care se dansează hora asta. Spui: el e vinovat. Sau: nu știu, nu eu am făcut, eu nu sunt din localitate.
Dar să spui că nimeni nu trebuie să plătească, asta e chiar o aberație.
La fel cum este să crezi în imprevizibil.
Întâmplătorul trebuie pedepsit. Unicornii trebuie făcuți salam. Lebedele negre albite cu clor.

De ce suntem bolnavi, săraci, batjocoriți, mințiți, violați, abuzați, înfometați?
Pentru că merităm.
Opusul lui nimeni este vinovat este las că știi tu de ce ești vinovat.
Fiecare își merită soarta.
Chiar și paharul.

Paharul e vinovat pentru ce i s-a întâmplat. Era un pahar prost care merita să fie spart.
Darius mestecă mulțumit pizza.
Cineva a plătit. Să vină lăutarii.

Mai jos am republicat un post din octombrie 2014. L-am scos de la borcan pentru că ieri am primit pe mail această fotografie:13087299_10154143789989168_2863197142212396222_n

S-a suprapus cu comemorarea a 30 de ani de la Cernobîl. Dacă nu am suferit de pe urma radioactivității norului, e clar că tragem ponoasele unei radioactivități mult mai vicioase. Cea a mizeriei, bădărăniei și neomeniei practicate de presa din `90, ajunsă acum la maturitate.

Jetul acrișor i-a zguduit cerul gurii

Anul este 1994, ziarul este Observatorul, locul este Brașov. La redacția din piața Sfatului apare Horia Tabacu. Vine de la Ziua, București, omu de la capitală care știe cu presa nu ca noi, provincialii cu nasu băgat în cur. E degajat, voce gâjâită, e tovarăș cu Sorin Roșca Stănescu, Nistorescu, Cristoiu, tăticii puiului născut viu dintr-o găină cu facultatea terminată la Harvard. Ne uităm la el cu gurile căscate. Nu la pui, la domnul Horia. El ne explică-degajat-că habar nu avem să scriem și preia frâiele ziarului pe care se hotărăște să-l transforme într-o poveste de succes. Dar în România, povestea de succes, ca să ajungă pe trotuarul ei mai înalt cu 12 centimetri decât cel pe care stă povestea ordinară, trebuie să treacă prin zoaiele din șanț.

Prima zi a noului regim. Nu mai știu cine, cred că Sorin, vine de pe teren, de la OPC, cu o pradă subțire. Ce-ai găsit mă? Nu mare lucru, un fir de păr într-un pateu. Tu Simona, ce ai? Criză de vată în farmacii. Pe biroul redactorului-șef-consultant-consilier-extraterestru care a venit să ne conducă în viitorul presei-patriarh luminat-scânteie jurnalistică, pe bucata aia de mobilier trist, cu vopseaua sărită, se stivuiesc hârtiile culese de Gabi cu știrile mici care compun mărunta viață de provincie. Nu e chiar bine. Horia ne învață cum să facem investigație. Ca la București. Se duce, descoperă, scrie.

Ziarul Observatorul a doua zi. Prima pagină, avem un mercurial al perversiunilor sexuale, aflăm cât costă oralul, analul, pe drumul de Poiană. Scrie cu tuș negru: muia costă…500 de lei (nu rețin prețul, era acum 20 de ani). Din unghere se aud oftaturi. Sunt colegii mei, provincialii, uimiți de curajul consilierului. Mai departe, tot prima pagină, firul de păr în pateu a devenit titlul ”Răvașe cu floci”, povestea penuriei de vată este tradusă pentru mirean în: ”Din cauza crizei de vată, femeile își pun cârpe la coțcăitoare”.

Coț-că-i..cum? Coțcăitoare. Coțcăitoare făă, ești tută? Da. Sunt tută. Râd ca proasta repetând coțcăitoare, coțcăitoare. Am o scuză, am 20 de ani, cum dracu să nu râzi la 20 de ani. Râzi și nu te gândești că vei face riduri de râs și o să-ți taie coțcăitoarea în obraji două șanțuri, pornind de la nas și alergând înspre gură, prin care curg lacrimile de râs sau plâns, acum, la 40 de ani.

Zilele trec, știrile sună altfel: avem tentativa de viol care se transformă în ”După ce i-a dat cracul jos de la pantalon, jetul acrișor i-a izbit cerul gurii”. Poezie. Avem un așa-zis bordel pe drumul de Poiană, avem găina în care a intrat spiritul soțului decedat și care doarme acum pe perna defunctului, privind cu ochi drăgăstoși văduva care doarme pe perna de lângă. Și avem știrea despre micuța încăierare conjugală care poartă titlul inspirat: ”De 1 martie, Elena a primit de la soțul ei un buchețel de pumni în cap”.

20 de ani mai târziu. Echipa de Mengele care au desfășurat experimente pe fragila presă liberă românească și-a pierdut un membru. Sorin Roșca Stănescu e la închisoare, condamnat în dosarul Rompetrol. 2 ani și 4 luni. Hm. Nimeni nu l-a judecat, nici pe el, nici pe tovarășii lui din presa experimentală de tip hazna a anilor `90, pentru distrugerea conceptului de jurnalism. Nimeni nu le-a pus în cârcă acestor cetățeni, lor și Cristoilor și Nistoreștilor, păcatul violării presei, a paternității roabelor de rahat turnate pe tubul catodic de OTV, Antena 3, emisiunilor lui Banciu, România TV și Realitatea, Cancan și Libertatea.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.

Trăim în lumina faptelor de acum 20 de ani. Jetul acrișor, deși a țâșnit acum 20 de ani, încă ne mai zguduie cerul gurii.

 

PS. Un cititor spune că fotografia cu Lungu de la Nehoiu este veche. Într-adevăr, văd că are 2 ani. Din punctul meu de vedere nu modifică absolut deloc natura cancerului care ne mănâncă.

Recepționera are ghete de punkeriță, o pereche de iegări jigăriți urcă pe picioarele lungi și un maieu cu steluțe acoperă pieptul de băiețandru. Simți s-âurile de spaniolă lipindu-se de talpa cuvintelor, ca o hârtie igienică pe care o târăște când iese din baie. E venită acum doi ani din Madrid. Oribil Madridul, făcea zilnic o oră jumate dus și o oră jumate întors până și de la serviciu. O cheamă Maria și crede că acasă la ea consumismul a înghițit și umbreluța din cocktailul vieții. Nu le pasă decât de haine și de bani.
De ce Valletta?
Ca să învețe engleză. Când a ajuns nu știa să ceară o cafea și uite acum: poate să comande chiar și două. Îi place aici, e cald, soare și mare și are un serviciu bun unde cunoaște oameni interesanți. Poate ne vom întâlni cândva, în Tailanda.
Diego e argentinian. Are față de ursuleț, un ursuleț de 2 metri și 120 de kile, dar cu inocența unui Coccolino decis să îți parfumeze prosoapele. E avocat dar nu în ultimii doi ani de când este aici. E chelner la Little Argentina unde o juma de kil de friptură de vită argentiniană e 29 de euro și merită fiecare bănuț. Totuși, Diego crede că morcilla nu e așa de bună ca acasă pentru că Uniunea Europeană te pune să asomezi porcul, nu poți să faci sângeretele cinstit. Îi e dor de casă de îi crapă capul lui de ursuleț și ar zice: moooor de dor de casă!!!! dar stă aici pentru că salariile sunt de 6 ori mai mari decât în Argentina, pentru că toată America de Sud este în criză, uită-te la ce se întâmplă în Brazilia, la Peru și Chile și…
Dar stai puțin, la voi tocmai a ieșit Macri președinte, o să fie mai bine, o să vezi.
Nu poate Macri să rezolve ce au distrus ceilalți. E doar un pas spre mai bine, nu o soluție. Ursulețul zâmbește unui viitor de avocat în Buenos. Dar poate nu chiar acum. Acum poate serviți un dulce de leche. Dacă nu, vă fac dosar penal.

Aleksander și frate-su lucrează de 6 luni la Loop, o speluncă de pe Strait Street, fostul cartier roșu al Vallettei. Vorbesc engleză cu un accent ruginit, au cravate roșii cu dungi verzi înodate la gât, peste cămăși albe și, pentru 2 minute, cred că sunt italieni. Greșit.
Sunt sârbi, din Belgrad. Au reușit să se angajeze în Malta pentru că au avut noroc. Norocul înseamnă un bunic croat ceea ce le-a permis să își ia și ei acte croate. Sârbi camuflați în croați cărora nu le este frică să recunoască asta. Atât de rău este în Serbia.
18% e șomajul. Dacă totuși găsești job, câștigi 250 de euro pe lună pe care îi dai pe chirie. “Și nu o să fie mai bine. Vucic va câștiga alegerile probabil, e pro-european și va încerca să facă reformă, dar reformele nu au fost niciodată populare și deja Seselj și naționalismul lui grobian au scos capul.”
Aleksander vrea să nu mai citească presa sârbească. Dar nu poate, speră să se întoarcă acasă, cândva, într-un viitor unde temperatura șomajului o să scadă măcar cu 10 grade.
Lucian e binevoitor, cu un zâmbet ușor zeflemitor și o superioritate la vedere, ca o cămașă ieșită din pantaloni. E din Constanța, e de 7 ani în Malta și când îmi vede laptopul se pronunță profesionist în privința ramului, mega ramului, râului și ramului, ssd-ului și mdmstrm-ului.
Sunteți turiști?
Da.
Mai știe români veniți la muncă aici. Niciunul nu știe boabă de malteză, de ce ar face-o? Engleza e de bază, e limba oficială aici.
Dar, mă risc eu, am văzut că o grămadă din personalul hotelurilor și barurilor sunt italieni și localnicii vorbesc toți italiană, că Sicilia e acote. Ai învățat și ita…?
Țțțțțțțțț!!!
Lucian face un platouaș cu dispreț: italienii și spaniolii sunt niște cretini insuportabili, nu o să meargă în viața lui în Italia sau Spania pentru că a văzut el ce vine de acolo. “Niște ciobani. Poate ăia din nord să fie mai spălați dar ăștia din sud sunt pielea. Și maltezii sunt ciobani. Nu sunt în stare decât să crească oi. Dacă ar fi după mine l-aș aduce pe Gigi aici să candideze. Ăsta e președintele pe care îl merită.”
Își suge dinții și ne urează vacanță frumoasă.

Aroganța românească mă uluiește.
Plecat din ograda lui Mazăre, Lucian al meu nu a venit să învețe engleză, nu și-a urmat iubirea și nici nu s-a mascat în ungur ca să scape dintr-un cimitir economic. Pentru Lucian, Malta nu este țara care îl ajută să își crească mai bine copilul, care pune proptele bugetului de pensionar al părinților lui de acasă. Malta este un loc de ciobani, populat de inferiori, o insulă seacă și tristă ca o bucătărie de chirpici dintr-o Oltenie terfelită de foamete în care s-a întâmplat să intre și să le facă gazdelor onoarea să le stea la masă.

Și să doarmă.

Și să facă copii la ei în pat.
Și când va hotărî că s-a săturat, va pleca fără să spele vasele și fără să salute. Nu saluți ciobanii, ar putea să creadă că sunteți prieteni.

Capa arde roșu pe caldarâmul unde călăul cu tâmplele rase și bretonul întors peste frunte îi taie beregata lui Ioan Botezătorul. Din gât se întinde tăcută o pată de sânge roșcat, Ioan trage să moară cu ochi sticloși și Salome întinde o farfurie pe care capul sfântului să fie așezat și trimis către mama sa, Herodia. De la fereastra cu zăbrele, doi târgoveți ciupiți, privesc chicotind execuția. Așa-i trebuie dacă a avut gura mare.
ISIS.
În ureche, un domn englez cu voce măsurată citește la pas un text despre Caravaggio. Decapitarea Botezãtorului e singura operă semnată de Caravaggio și i-a obținut acestuia un loc între cavalerii de la Malta, bani și iertarea crimelor care l-au alungat în exil. Dar Caravaggio, caracter de rahat, cum ar spune maică-mea, nu a putut să se abțină și, ca Mutu al nostru, în loc să-și vadă de treabă, a dat cu mucii în fasole. Iar s-a bătut, băutura, mama ei de băutură, și a pierdut tot, a fost închis, fiind dezbrăcat de toate titlurile.
Chiaroscuro.
Ca să poți sufoca lumina în întuneric, ca să smulgi raze din umbră, trebuie să știi pasaje ascunse și tuneluri secrete,  trebuie să cobori unde bezna doarme și unde uiți că există iertare. Pentru asta trebuie să fii bețiv și bătăuș, să fii mânios și dezbrăcat de umanitatea modernă, din izopren, în care facem cu toții pipi, să ne încălzim când apele oceanului sunt mult prea reci. Gol și turbat. Asta trebuie să fii și Caravaggio era. Și d-aia vedea tenebrele și le priponea pe pânză.
În fața tabloului ‘Decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul”, 60 de pensionari nemți gem ascultând textul spus de povestitorul englez: Caravaggio era un alcolic, bătăuș, ucigaș. Și ce dacă era talentat? Nu era muncitor și nu era loial. Și, desigur, era needucat.
500 de ani între noi și el. Flip-flopși, crocși, gecuțe de plastic, bețe de selfie, căști, smartphonuri.
În stația de autobuz sunt 82 de oameni. Autobuzele trec dar nu opresc, insensibile la brațele întinse, fluturînd frenetic. Pe tabela care afișează destinația scrie Valletta dar șoferii nu merg acolo sau pleacă în 25 de minute, mașinile sunt prea pline sau se retrag la garaj. Nemți, englezi, italieni și francezi se bulucesc către primul autobuz oprit: unde merge, e loc? Civilizația curge de pe reprezentanții ei, dispare ca o vopsea proastă care nu prinde pe părul femeii înainte de ciclu. În 45 de minute de așteptare, suntem înapoi cu 400 de ani, gata să ne pocnim vitejește pentru un scaun în autobuz, gata să ne strângem de gât pentru un loc la ferry.
Chiaroscuro.
Bătălia din stația de autobuz Mdina, aprilie, 2016. Caravaggio ar fi pictat superb înfruntarea maselor. Și ar fi lăsat pensula jos, gata să participe la trozneala generală. Căci degeaba ne tragem pe noi rochița educației și condurii umanismului, dedesubt, din dermă, crește vânos blana animalului imposibil de domesticit.
Civilizația e un cuvânt care a intrat la apă. Pe vremuri în el intrau și călăi care tăiau capete, și pictori ucigași, și prostituate-sfinte. Acum nu e loc decât de pensionari nemți și moravuri de carton.
Caravaggio le-ar rupe capul.

Cu mâinile pe podea, capul în jos, un vârf de picior ridicat în aer și celălalt picior fixat temeinic în covor, așteptam aplauzele și notele de 9,78 sau măcar 9,56 care să mă trimită pe podium după evoluția la sol. Eram sedusă de Emilia Eberle levitând în șpagat pe “Sanie cu zurgălăi”, suspendată ca un mic Harrier, cu motoarele turate la maxim, decolând și aterizând precis și grațios. Peste 3-4 ani, mutată la bloc, în mușuroiul de copii de muncitori lăsați cu cheia de gât, ne-nvârteam amețitor pe bătătoarele de covoare și nădușeam încercând salturi mici pe bârna de pe pista de PTAP. Nu cred să știu vreo fetiță care să nu fi vrut să fie Nadia sau Ecaterina Szabo sau Teodora Ungureanu.
Sătui de Ștefan, Mihai și Eminescu, am căutat să-mbogățim trista noastră dietă de figuri inspiraționale cu sportivi. În sport e mai puțin loc de politică, ne spuneam. În sport încape mai puțin subiectivism. Sportul șterge originile nesănătoase, îmbracă în pantaloni scurți și sărmanu și chivernisitul, și hoțul și vardistul.
Gimnastică, fotbal și tenis, box și haltere și atletism, handbal și înot. Copiii și părinții lor, strânși într-un vis comun ca un meniu cu un singur fel, fugeau din frigul umed al apartamentului spre olimpiade și campionate, spre bani și glorie, podium și imnuri cântate pe marile stadioane ale lumii.
Bani și glorie. Și recunoaștere.
O nevoie permanentă să subliniem că totuși, în ciuda comunismului și a Canalului, în ciuda lașității și a sărăciei, nu suntem ultimii oameni. Dacă am fi fost ultimii oameni, nu am fi putut să dăm un tenismen ca Ilie sau să inventăm nota 10 în gimnastică sau să fim puternici ca Nicu Vlad și vicleni ca Dobrin. Nu suntem clar ultimii oameni, că îl avem pe Gațiu și pe Maricel și pe Virginia.
Odată cu apariția noii galerii de modele, Gigi și Nuțu, Mutu și Mazăre, Bianca, Zăvoranca și Bahmuțeanca, sportul s-a mutat în cafenele, șaormării, televiziuni de apartament și bordeluri.
Sportivii români și performanțele sau eșecurile lor reușesc cu greu să își facă loc în headlineuri, trecând prin liniile de front minate cu maneliști, starlete tv, curviștine și copilași de securiști.
În ultimii 20 de ani, mândria națională nu s-a mai sprijinit pe performanțele sportivilor ci a fost luată pe genunchi și crescută cu pufuleți și pâine cu cartofi de Vadim, Funar, Păunescu și Dan Puric, iar acum, când e mare și i-au dat țâțele, a fost preluată de Ponta și PSD.
Ignorat, uitat sau folosit doar în campanii electorale, sportul românesc malnutrit și subdezvoltat putrezește într-o debara, ca o maimuță cu talgere cu blana mâncată de molii.
Și dacă până acum, când cotrobăiam după o damigeană sau o pereche de pantofi, dădeam peste maimuța cu talgere și ne minunam că încă mai merge, acum am descoperit că s-a stricat. Pentru prima dată în ultimii 50 de ani, echipa de gimnastică feminină a României nu s-a calificat la olimpiadă. Antrenorul Bellu spune că, dacă se caută un țap ispășitor, el se oferă.
Într-o țară de oi, porci, vaci și câini, cine are nevoie de un țap ispășitor?
PS. Iată și o explicație mai puțin sociologico-metaforică dată de jurnalista Emilia Șercan:

Faptul ca echipa feminina de gimnastica a Romaniei nu participa la Jocurile Olimpice este rezultatul jocurilor politice teribile facute in sport de catre Gabriel Oprea si acapararea Comitetului Olimpic Sportiv Roman (COSR) de gasca si acolitii lui. Acum doi ani, Alin Petrache devenea presedintele COSR in urma presiunilor si jocurilor facute direct si pe fata de Gabriel Oprea, pe atunci pe cai mari, vicepremier si ministru de Interne. Contracandidatul lui Petrache a fost atunci Octavian Bellu, cel mai titrat antrenor DIN LUME. Cu toate astea, Bellu nu a avut nicio sansa in fata manevrelor lui Oprea si Petrache. 

In cazul in care nu intelegeti ce scriu aici va spun atat: tatal lui Alin Petrache, Adrian Petrache, si-a luat doctoratul cu Gabriel Oprea. S-a aflat in primul lot de “doctori” facuti de Oprea in 2004 la Academia de Politie, alaturi de Radu Timofte, seful de atunci al SRI, Ionel Marin, adjunctul sefului SRI, si Marcel Simpetru, adjunct al procurorului general de atunci. Pe Oprea si Petrache-tatal ii leaga nu numai o veche prietenie, ci si banii. Mai tineti minte celebra declaratie a lui Traian Basescu din 2004, cand zicea ca Gabriel Oprea este seful mafiei personale a lui Adrian Nastase, formata din Bittner, Petrache si Bejinariu? Ei bine, despre Adrian Petrache era vorba.

Mai devreme am vazut o declaratie a filfizonului de Petrache in care zicea ca Bellu ar trebui sa isi asume niste responsabilitati pentru acest esec. O spunea pe un ton superior, arogant. Este un sacrilegiu pana si faptul ca acest individ ii pronunta numele lui Bellu.

In 2014 cand figurantul de Petrache a devenit seful COSR nimeni din presa sportiva nu a scris despre jocurile facute de Oprea. Nimeni. In schimb, acum toata presa sportiva jeleste din cauza dezastrului de la echipa de gimnastica. Asta este rezultatul faptului ca pana si sportul a fost acaparat de gastile politice. Va spun sincer ca mi-a picat teribil de rau vestea ratarii calificarii pentru ca am facut gimnastica si iubesc acest sport cu tot sufletul.

Conversațiile cu maică-mea se termină în “Doamne, ajută!”.
“Doamne, ajută” a înlocuit “la revedere”, “te-am pupat”, “hai noroc”, “să trăiești, să-ți faci casă-n București”, “sănătate”.
“Doamne, ajută!” spus zilnic, de 154 de ori, este un ciocan îndoind fierul încins al minților, rescrie codul așteptărilor și responsabilităților.
“Doamne, ajută!” îți minimizează aportul, te trimite undeva în rândul trei al corului propriei vieți lăsându-l pe Ăl de Sus să fie solist. E bine în rândul trei al corului, nu te vede nimeni când râzi ca boul, te strâmbi sau îi pui gumă-n păr colegului din față. La o adică, în rândul trei poți să și dormi, juma de viață poți să o dormi, fără ca cineva să te deranjeze.
Doamne, ajută!
SAU
Cum o vrea bunul Dumnezeu.
O smerenie care ascunde cele două degete încârligate aduse la spate. Cum o vrea bunul Dumnezeu, dar ar fi bine să vrea bine, că uite, io îs umil și cuminte și i-am dat lui frâiele nu ca să dea cu mucii-n fasole, ci ca să facă treabă de manager isteț.
Căci așa vede credinciosu lepădarea de șefia propriului destin, ca un amic de-al meu care nu mai vrea să muncească, vrea și el să stea-ntr-o rână și să-și sugă dinții după 25 de ani de istovire. Dar pentru asta trebuie să găsești un prost care să-ți facă treaba, unul care să nu pună întrebări, să se miște brici și să nu te coste mult.
Cam ca Dumnezeu.
El e bun, el nu are nevoie să fie răsplătit decât prin credință: “va mulțumesc pentru încrederea acordată, nu o să vă dezamăgesc.”
“Cum o vrea bunul Dumnezeu” ai zice că are-un miez de resemnare.
Ascultați însă atent tonul cu care este rostit. În el o să citiți așteptările de părinți care au chemat cel mai bun meditator să îl învețe germa pe ăla micu. Vor mult. Vor ce e mai bine.
-L-am înscris la Goethe pe Dorian, hai Doamne, ajută.
-Și eu pe Ana. Are profesori extraordinari, acum cum o vrea bunul Dumnezeu.
Azi am sunat un cuvios personaj pe care am fi dorit să îl invităm la Frontline Club să vorbească despre relația Bisericii Ortodoxe cu politica și media din România.
Bună ziua, sunt de la Frontline și vreau să blablabla…
Bună ziua, da. Câți bani îmi dați?
Nu plătim invitați, nu este politica organizației noastre.
Atunci pa,pa. Doamne, ajută!
Doamne, ajută.
Pavlovian, mâna iese din buzunar și se trântește cu burta-n sus, ca o pisică la soare, așteptând să primească ceva, o bomboană, o sămânță, un bănuț de argint.
“Doamne, ajută” și “Cum o vrea bunul Dumnezeu” sunt manifestările unei indolențe cronicizate, o amputare a voinței și aruncarea ei la câini.
Striviți ligvistic de dulapul cu credință, copiii cresc și ei în răsfățul pe care ți-l dă senzația că mereu e altcineva răspunzător pentru tine.
Dar Dumnezeu s-a dus la serviciu și ne-a lăsat pe toți cu cheia de gât.
Suntem pe cont propriu și nu-i nimeni în jur să ne ajute.

La ghișeu nu este nimeni. Oricum nu știi care este funcția ghișeului. E acoperit de foi A4 pe care ar putea la fel de bine să fie scris “pierdut răbdarea cu poporul român. o declar nulă.” și “lebedele zboară-n zare, eu mă uit, ele dispare.” La ghișeu nu se vând cartele, nu se dau relații. E închis. Pe un A4 scrie: cartelele se vând la casierie.
Așa deci.
Cartelele de metrou sunt vândute la casierie. La casierie nu e nimeni. De ce să fie când stația e robotizată, există un automat de cartele acote. Mulțumită că are cine să se ocupe de călători, casierița și-a luat probabil un concediu de vreo 6 ani, sperând să procreeze acum când cresc ăștia alocațiile pentru copii.
Automatul este portocaliu și tace nătâng acoperit de texte și foi de hârtie lipite cu scoci peste pielea lui lucioasă. N-roșu, efuncționa-galben, l-roșu scrie electric într-un chenar. Apoi, peste ecranul stins, Administrația Metrorex anunță că automatu face nani și să nu-l trezim. Sub ecran, un alt anunț, tot al Administrației, spune că nu se poate plăti cu card, doar numerar primește automatul dar poți să plătești cu card la casierie. Unde nu e nimeni.
Un cetățean cu față de bătăuș, pe a cărui uniformă scrie Scorseze Security, supraveghează vigilent, agitația tâmpă a cetățenilor care vor să își ia bilet. Se-ncruntă mânios când mă vede pozând moaștele tonomatului. Nu am voie, îmi face semn.

Umblu cu pastile anti atac cerebral la mine. Ăștia cu Survivor sunt niște cretini fără viziune. Aș face o variantă: cum supraviețuiești birocrației inepte, cu servicii amputate din România.

IMG_2108

Gara din Brașov, pe dreapta și pe stânga, înfipte ca niște securi în perete, sunt infokioskuri. Touch screenul merge prost, săgețelele cursorului trebuie fugărite prin bătătura ecranului, nu stau locului, ca un copil de 3 ani după ce a halit 6 kile de ciocolată. Textele sunt în română, despre atracții turistice, hoteluri și restaurante, mijloace de transport, magazine și cinemauri din Brașov. Selecția e sărmană și vorbele sunt scrise de un robot posac.
Dar nu asta mă frapează, ci poziționarea. Care va să zică, tu, turistul român sau cel străin care a studiat limba română și o vorbește fluent, cobori în gară la Brașov și, în loc să ieși la taxi sau la autobuz, identifici infokioskurile-chiar și fără nicio urmă de indicator care să-ți spună că aceste consolele înguste sunt ceea ce sunt și nu un ATM sau aparat de vândut bilete de tren. Deci te prinzi miraculos că sunt infokioskuri, înțelegi română, cum nu, și stai așa, cam la 40 de minute, în gară, ca să îngrași porcul în ajun și să afli despre atracțiile turistice ale orașului și, de ce nu, să te informezi și asupra celor 10 cazări care sunt prezentate în ofertă.

Nu știu ce mă deranjează mai tare: că suntem furați de băieții din administrația locală care, probabil, au raportat depășirea cu 78 de tone la hectar a informațiilor electronice furnizate turiștilor (bașca și-au promovat niscaiva neamuri, introducându-le pe lista de restaurante, hoteluri sau magazine) saaaaaau de faptul că suntem luați de proști.

Dar suntem proști. Stupizi. Imbecili.
Plimbați între degete de politicieni, mermeliți ca niște biluțe de muci pe care primaru, consilieru, directoru de regie se pregătesc să le lipească sub masă.
Și ce-o să facem? Nu o să mai mergem cu metroul? O să facem circ la primărie ca a aruncat banii noștri pe geam? O să ne indignăm pentru că suntem luați de proști sau că suntem furați?

NU. Avem treburi mai bune de făcut. Avem de crescut copii, de plătit taxe, de cumpărat medicamente. “Mai dă-i în pizda mamilor lor. O să-ți pocnească un vas de sânge în cap dacă te enervează mizeriile ăstea.”
Suntem ocupați să ignorăm, crezând că ne mai rămâne ceva atunci când trăim în imponderabilitatea pe care ne-o dă nesimțirea.
Credem că dacă ne punem mâna la ochi, vom putea să crăcănăm degetele și printre ele vom zări numai lucruri frumoase și interesante.
Dar dacă punem mâna la ochi, nu vom mai vedea nimic. Decât negru. Ca un bodyguard de la Scorseze atunci când fotografiezi automatul de cartele defect.