Archive

Monthly Archives: February 2016

E coloană și abia reușești să intri în comună, d-apăi să găsești un loc de parcare. Fiecare uliță arată ca o crenguță țepoasă de brad, cu mașini prinse ca acele, cu zecile, de-o parte și de alta. În piață este un soi de coloană a infinitului făcută din cotoare de mere din beton vânăt. E un monument dedicat ostașilor morți în primul război mondial. Cred. Nu mă apropii să citesc ce scrie pe marmura neagră de la baza stâlpului de cotoare de frica iepuroiului gigantic care le-a ros. Sigur e pe undeva pe aproape. Lăsând însărcinată vreo fermă zootehnică sau violând un grup vocal-instrumental de bavarezi veniți la Fasching.
Căci e Fasching în Prejmer. Și totodată sărbătoarea clătitelor.
Mii de oameni au venit să mănânce clătite reîncălzite, fierbinți comparativ cu șlagărele lălăite bilingv de o doamnă cu pălărie roșie și accent iohannesian și trupa ei de morți vii care au ocupat scena de lângă cetate. Basistul a murit tânăr. Îmi pare rău de el și îmi imaginez viața pe care ar fi putut să o aibă dacă nu ar fi fost îngropat de viu în programul muzical al mamei lui. Sigur doamna cu pălărie roșie e mă-sa. Îi aruncă priviri calde și e clar că ea e cea care i-a ales copilașului plovărul gri pe care, dacă l-ar avea, Petre Roman ar mai face o revoluție.
Mama știe să facă atmosferă. Acum combină publicul la niște iodlăre. Cum dracu să cânți iodlăre cu gura plină de clătite? Lângă mine un ghepard cu cizme cu zdrăngănele metalice și sprâncene desenate cu un creion mov se-nfige într-un carton cu 7 clătite dar ține ritmul iodlărelor lovind cu călcâiul în pământ.
Lumea tip-top, ieșită cu hainele bune, e atinsă de pe la 12 de aripa cirotică a consumului de pălincuță. Domnu ăsta cu ochiul umed dă cu 5 lei suta de mililitri. Nu se mai poate concentra, cred că a machit de dimineață și până acum niscaiva terebentină d-asta galbenă, de Buzău. Toarnă în neștire în pahare și când noi, trei muieri, ne declarăm oripilate de cantitate și renunțăm la unul din pahare, îngheață stupefiat de imbecilitatea noastră. Adică pe cine a omorât 100 de mililitri de pălincă de Buzău, voi să-mi spuneți!
Îi ține isonul un cetățean în pantaloni cu pense care strânge în pumnul drept o rudă de salam sau poate un cârnaț și ne îndeamnă să fim bărbate.
E bună fetelor, păi ce, vă spui că e bună. Luați de beți că așa e la fasching!
Doamna cu pălărie roșie de pe scenă renunță la celebritate și ne anunță că am face chiar acum bine să încetăm orice activitate și să ne îndreptăm spre șosea pe care trec carele alegorice. Mă bulucesc, deja încetinită în mișcări de pălinca buzoiană. Apuc să văd prima căruță, căruță trasă de cal, nimic alegoric, pe care țopăie frenetic un individ cu masca lui Beast din X-Men (cred) și alți trei care nu au avut bani de cauciucuri și și-au meșterit ceva incert din pânză și hârtie. Nu știi cine vor să fie și de ce. Dar după căruță urmează o mașină pe a cărei capotă este un bărbătuș în salopetă care strânge la piept o mitralieră învelită în hârtie. Mă gândesc că faschingu ăsta este despre geopolitică și ISIS, refugiați și islamizare. Și da, cred că asta vrea să spună autorul pentru că, în urletul sirenei antiaeriene instalată pe un stâlp fix deasupra tarabei Regelui Ciolanului, trece un tractor din care iese fum gros. Nu de la eșapament. Nu. În remorca plină-de data asta avem un soi de Chewbacca și un Anonymus printre mascați-se prăjesc clătite. Este o clătitărie mobilă. Mascații urlă și sar ca o galerie după gol intonând mantra: nu dați banii pe prostii, luați clătite la copii!
Poporul aplaudă. Hohotește. Se înghesuie să cumpere clătite de la Al-Qaeda-XMen-VforVendetta. Televiziunea bagă microfonul, împreună cu o clătită cu mure în gura unei doamne care lasă plescăitul să vorbească pentru ea. În spatele remorcii pe care scrie “fasching” și “clătite” și dracu mai știe ce, e un turn înfășurat într-un banner care anunță vecinătatea lui “Taj Mahal Club. Noi știm să ne distrăm.” Sau cam așa ceva.
Omenirea continuă să se depună, strat după strat, cenușă vulcanică după o erupție epică.
Găsesc în ziarul Adevărul de anul trecut:
„Caravana Clătitelor “ de la Prejmer a devenit deja o tradiţie, fiind la a opta ediţie. Carnavalul săsesc organizat înainte de intrarea în Postul Paştelui, potrivit calendarului Bisericii evanghelice, este un bun prilej de bucurie, dans şi voie bună, dar mai ales de a reuni comunitatea, fiind un ritual ce are rădăcini adânci în istorie. Festivalul simbolizează triumful luminii asupra întunericului, prevestirea soarelui primăverii şi alungarea iernii. Mii de turişti vin să asiste în fiecare an la ineditul carnaval şi să guste delicioasele clătite, vedetele evenimentului. Doar la Prejmer vă puteţi delecta cu clătite cu umplutură de sarmale, clătite cu zacuscă, clătite cu spanac şi ciuperci. Pentru turiştii mai consevatori vor fi pregătite şi tradiţionalele clătite cu gemuri de casă.

Triumful luminii asupra întunericului și alungarea iernii, deci.
Așa îmi explic de ce era băiatul ăla cu mitraliera.
Daesh de Prejmer care a pus gând rău frigului iernii.
Doamna cu pălărie roșie a pus din nou oala cu șlagăre pe foc, câinii se tolănesc la soare, turiștii înfulecă cârnați de la Regele Ciolanului și albinele dau târcoale vânzătorilor de flori. Prejmer e pe harta turistic-culinară a țării, eu zic să bem pentru asta o pălincă cu 5 lei suta.
Sașii e români și fasching se citește fașing.
Ia mai mânați măi flăcăi și trozniți din mitraliereeee măăăăăăăăiiiiiii!!!

Gunoiul se lăfăie pe marginea drumului spart. E mult gunoi, dintr-acela pe care îl lasă în spate 5000 de refugiați în goana lor spre generosul cârnat bavarez. Mă uit la gunoiul mănos, mă uit cum huzurește printre brazdele ogoarelor părăsite. E nesimțit gunoiul, nesimțit ca oamenii care l-au lăsat în urmă, memento al urii față de orice nu este al lor. Câmpul? Nu e al meu. E al lu vecinu. E al lu primaru. E al lu statu.
În sate, în fața bodegilor fără nume, pe mese acoperite cu mușama înflorată, tac sticle de bere goale. Altele se sting acum între buzele oamenilor. Îmi amintesc de un cătun din Transilvania, nu îi mai știu numele, unde țăranii strânși la birt dădeau peste cap halba de bere și apoi, fără să se întoarcă, o trimiteau peste creștet, în spate. Jap, zdrang, zbang.
Pe jos crescuse un covoraș de sticlă.
Ecologic. Nu plastic d-ăsta de nu moare niciodată ci grăunțe de nisip primordial topit și împreunat într-o îmbrățișare nucleară.
Într-un sat, Pietrișu, gunoiul nu e din plastic ci din piatră și are forma unui hibrid turbat de castel butaforic și biserică reformată. Acoperișul trimite un șpiț unui nor c-un vârf ascuțit la 23 de grade. Mai sunt alte două turle mai mici, în V-uri înguste, iar pe schele robotesc niște muncitori care sunt orbi la urâțenia pe care o construiesc.
Oroarea e a unui cămătar care are depozit de materiale de construcții, mult cash și mulți clienți analfabeți sau miopi care nu au citit fine printul care spune că, de ți-oi lua 1600 de lei sau 6000 de lei cu împrumut de la el, de nu poți să plătești, îți ia casa.
Cum îl cheamă bre pe nenea ăsta, cămătaru?
Na că nu-mi amintesc, da-l știe tot Teleormanu..
Înfricoșat de blestemele amărâților păcăliți, cămătarul își face biserică.
Eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare.
Plasma, canapeaua sau spitalizarea lu bunica golește casele și satele de oameni. Îi trimite pe câmp cu tot cu gunoiul lor sărman. Cu pungi, sticle, trențe și fiare. Apoi oamenii se risipesc.
Gunoiul lor însă rămâne, răvășit de câini hoinari, de bursuci coțcari și de vânturi rebele.
Luați pe sus de tornade insolite, refugiații ajung în Oz. Sunt desculți însă și geaba pocnesc din călcâie. Nimic nu îi mai poate întoarce acasă, la mușamaua înflorată pe care tac beri ieftine.
Mă rog să ningă 12 zile încontinuu. Mă rog să vină o alunecare de teren sau o inundație biblică. Mă rog să se crape pământurile și resturile vieților mărunte spulberate de dorința de a avea o canapea, plasmă sau proteză dentară nouă, să dispară.
Mă rog să crească porumbul mare, rapița, soia și vița și să acopere gunoiul.
Mă rog în zadar. Cine dracu să mai cultive pământul?
Și cât de mare să crească porumbul ca să acopere mutația creștină născocită de cămătar?
Mă rog să vină un cutremur care să dărâme biserica din Pietrișul.
Dar Dumnezeu nu mă aude. Dumnezeu stă la o bere cu sătenii care nu au poftit la plasme, ci doar la o bere.
Dumnezeu nu vrea bătăi de cap.

M-am întors de o săptămână acasă însă undele gravitaționale au luat pe sus Australia și au aruncat-o într-o gaură neagră unde timpul e anulat și amintirile dispar. Mi-au mai rămas 4 amintiri pe care am reușit să le tupilez sub o cută a parietalului. Toate 4 amintirile sunt cu invazii. Invazia iepurilor aduși de coloniști. Apoi invazia crapilor chinezești aduși de coloniști. Apoi invazia vulpilor și a câinilor aduși de coloniști. Apoi invazia cămilelor și a broaștelor de trestie de zahăr aduse de coloniști.
Fiecare invazie a luat coala de hârtie a ecosistemului australian în pumnul ei cel mic și a mototolit-o, a boțit-o, a aruncat-o-n nămolul șanțului și apoi, după ce a cules-o plină de pământ 100 de ani mai târziu, când a încercat să o întindă cu palma, a rupt bucăți din putregaiul umed. Ups!  Am distrus ecosistemul.
Australia este un Mickey Rourke cu nasul spart, pomeți ridicați și buze umflate, atât de operat încât nici el nu-și mai amintește cum arăta odată.
Niciunul din animalele introduse nu avea prădători naturali. Aduse pe corăbii din Europa, Arabia sau India, invadatorii s-au culcat în pătuțul faunei native, ca o Albă ca Zăpadă supraponderală. S-au crăpat pătuțurile sub greutatea milioanelor de iepuri, vulpi, cămile, șobolani și broscoi otrăvitori. Unde să se mai strângă covrig tigrul tasmanian când totul e rupt, spart sau ocupat?
În 1930, ultimul tigru tasmanian a dat ortul popii. A fost vânat cu bestialitate pentru că mânca oile coloniștilor. Era acuzat că mânca oile coloniștilor.
Mori.
A murit.
Dar trăiește și azi pe plăcuțele de înmatriculare ale cetățenilor cu mașini înregistrate în Tasmania. Ucis ca un dizident român, cultivat ironic întru viitorime.
Mă gândesc la tigrul tasmanian românesc. Am avut și noi unul: țăranul român, ăla adevărat, cu mâini și călcâie crăpate și pline cu pământ. Ucis cu bestialitate la colectivizare, înlocuit cu șobolanul-iepurele-broasca otrăvitoare-cămila făurită în cotețul moscovit al omului nou.
Acum, pielea țăranului român ucis de comisari a fost umplută cu paiele avatarurilor care spun într-o campanie tristă: Și eu sunt țăran.
De ce, pe cine ajută? O să întoarcă țăranul de la groapă? Sau poate mai există vreun specimen adevărat, închis într-o grădină zoologică, ferit de prădători naturali.
Stranii neamurile care se camuflează după steme heraldice populate de vietăți pe care chiar ele le-au exterminat.
Nu mai bine suim pe steag cocalarul vicios, câinele râios și politicianul veros?

La 14.952 de kilometri distanță de Piața Constituției din București, Sponge Bob învârte șoldurile pe scenă, antrenând 400 de copilași să urle extatici și să-l urmeze în această Macarenă infantilă. Retrase ca o divizie de blindate în lizieră, mămicile citesc pliante despre Krishna, în timp ce adepții împart felii zemoase de pepene roșu, cântând Hare Krishna, hare Rama, hare, hareeeee…
Sunt încă 5 scene, rock, jazz, alternativ, înșirate pe marginea plajei, 136.782 de kioschuri care vând de la weisswurst la nachos, tricouri, mărgeluțe, marfă de festival. Căci festival e. St.Kilda festival, unul din cele mai mari din Australia, organizat de comunitatea din St.Kilda, un soi de Năvodari al Melbourneului, la care vin 100.000 de indivizi, poate 150.000. Cască ochii, ascultă muzică, se întâlnesc cu prietenii, beau o bere la 8 dolari, și-o permit cu greu pe a patra, mâncă un gyros, protestează împotriva gentrificării zonei și a introducerii liniei de tramvai care terfelește aerul boem al străzii comerciale. Sunt bătrâni eleganți, bancheri șarmanți, studenți în colanți, fete cu părul mov și tatuaje de pirat îmbrăcându-le coapsele, băieți cu producții record la hectar de păr facial. O lume colorată, degajată, interesată să simtă și să știe, să asculte și să cadă-n reverie în fața orgii mecanice de la 1857, adusă taman din Belgia, unde o fată în fustă cu multe volane, cățărată pe o scară, schimbă acum melodia. It`s a wonderful, wonderful world-aparatul citește notele săpate în cartele de carton. Are un volum mare cât Biblia de citit. Îți vine să crezi cât a evoluat lumea?
La 14.952 de kilometri de St.Kilda și 4 zile mai târziu, culorie s-au terminat. Avem negru și diverse tonuri de gri. Nu a mai rămas roșu decât pentru cartoanele de la lansarea unei televiziuni care se cheamă, în engleză, fericire. Și pentru fularul prezentatorului care a dat iama în depozitul cu cuvinte mari, ca o ceată de ratoni care au găsit băcănia deschisă. Libertate, egalitate!!
Mă uit la televizor la fețele gri ale oamenilor gri de pe planeta gri,  acest eco-sistem înghețat, unde fericirea nu există decât scrisă în engleză pe niște foi A4 roșii.
Cască și ei gura, ascultă muzica, îl urmează pe Sponge Bob-ul românesc, predicatorul rujat, care le spune, exact așa cum Sponge Bob-ul australian le spunea preșcolarilor din St. Kilda, să ridice mâinile, să se învârtă într-un călcâi, să dea din șolduri.
Hare Krishna, Hare Krishna!!!
Copii de 70 de ani unduiesc în Piața Constituției, cu minți de plastelină din care degetele dibace ale predicatorului Sponge Bob face biluțe cu care bombardează ANAF-ul.
Copii de 70, 80 de ani se emoționează când o fată blondă îngenunchează pe scenă și le spune că doar ei o pot salva pe ea, prințesa, condamnată să zacă în temnițele cenzurii. Libertate, Libertate!!!
Bieții copii. Captivi în corpuri îmbătrânite, cu articulații ostenite dar creier de zgâmboi, nu au învățat ce înseamnă comunitate, țară, lege și, cu atât mai puțin, libertate.
LIBERTÁTE, (4) libertăți, s. f. 1. Posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință. ◊ Loc. adv. în libertate = după bunul-plac, nestingherit. ◊ Expr. A-și lua libertatea să… (sau de a…) = a-și îngădui, a-și permite să… 2. Starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat. ♦ Starea celui care nu este supus unui stăpân.

Dar oare ce vrem noi, copiii bătrâni scoși de Răzvan și Dani (ăsta e ăla bre de o babardea pe Răduleasca?) și de Cerebel și Badea în stradă? Oare acționăm noi după propria voință sau dorință? Și dacă nu, am vrea asta? Ce ne-ar spune propria dorință sau voință?
Ce e aia voință?
VOÍNȚĂ, voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter definită prin decizie fermă și perseverență în învingerea obstacolelor.

Orientarea conștientă spre realizarea unor scopuri: Mi-e foame băi Neluțule, mă orientez ferm să merg acasă, că a făcut nevastă-mea o ciorbă.
Mulțimea de oameni gri strigă de încă 9 ori Libertate, mimând înțelegerea cuvântului. Apoi pleacă spre casă mânați de foame.
Domnu Preda, izolat de vârsta înaintată în sufragerie, în fața televizorului dat pe Antena 3, îmi transmite că au fost 500.000 de oameni la manifestație și apoi, cu o claritate uimitoare, anunță că au fost numai copii și tineri.
La început am râs, ca o idioată. Unde domne, că erau numai moși cordiți?
Abia acum înțeleg și îi dau dreptate.
În ciuda numărului gigantic de pensionari, suntem un orfelinat plin de mucoși abuzați și abuzabili, fără mamă și tată în preajmă care să ne apere când ni se oferă o bomboană dacă îi lăsăm pe predicator și gașca lui să ne bage cocoșelul în gură.

Un neam infinit abuzat de o serie lungă de pedofili, prizonier într-o veșnică și neputincioasă copilărie.

 

Viața e mai simplă dar mai greu de înțeles.
Asta a fost definiția dată de un elev de clasă primară noii orânduiri de după 1990.
O simplificare a acțiunilor dar o multiplicare a personajelor cu loialități itinerante. Un soi de Tânăr și Neliniștit care repetă obsesiv aceleași trei laitmotivuri, dar nu uită să împrospăteze constant șirurile de eroi și eroine prinse în malaxor.
Totul e o pastă întinsă pe feliuța de pâine prăjită a istoriei. Nu știi ce mănânci, e ceva care parcă seamănă cu altceva, cu o amintire a ceva ce ar fi trebuit să fie într-un fel, nici tu nu mai știi cum.
Referințele noastre sunt ajustate, fără să știm, ca o pătură pe care o tragi noaptea, în somn, peste picioare, fără să fii conștient că ai făcut asta.
Iohannis încetează să mai fie acel președinte pe care l-ai votat pentru că e neamț și, deci, corect, cu toate înțelesurile pe care acest cuvânt le are pentru un neam obișnuit să strige la cinema când se stinge lumina: bunghiul pe portofele!!!
Iohannis încetează să mai fie neamț.
Iohannis este un Mitic cu speech impairment care se dă sas. Sau un actor care joacă perfect rolul flașnetei autiste al cărui proprietar nu știe să cânte la ea decât 2 melodii. “Urmăresc cu atenție” și “Condamn cu hotărâre”.
Când ne-am dat noi seama că Iohannis nu mai este neamț? Că nu este ceea ce noi am crezut că este?

Când ne-am ajustat așteptările de la el?
În mai multe nopți, în mai multe dimineți.
Într-un an și 3 luni, președintele a trecut granița invizibilă care ne desparte pe Noi, de Ei. Și, fără să băgăm de seamă, am reînceput să ne luptăm pentru plapumă, căci frigul trage rău la picioare.
Tudor mi-a spus azi: nu mă uimește deloc ce a zis Iohannis ieri cu Antenele.
Această lipsă a surprizei spune o roabă de vorbe.
Spune anularea speranței.
Spune înfrângere.
Spune indiferență.
Spune moartea comunității.
Spune care pe care.
Spune toți sunt la fel.

Thomas vinde cărți în Melbourne și e profesor de istorie. Acum 4 zile mi-a spus așa: voi românii, asemeni rușilor sau nemților, ungurilor sau spaniolilor, trăiți într-un sistem cu partid unic care e rupt în două doar de dragul mimării jocului democratic.
Unde tu vezi roșul bătându-se cu negrul, e doar roșu cărămiziu luptârndu-se cu roșu carmin. Unde tu vezi albastru trântind de pământ galbenul, este bleu ciel caftindu-se cu bleumarin.
Alegerile nu există. Doar filtre care ajută omenirea color-blind să se joace de-a câmpul de bătaie.
P.S. Îmi aduc aminte de emisiunea “Cu mască și fără mască”. Trebuia să fii cu adevărat idiot să nu-l recunoști pe Florin Piersic care, oricât încerca (sau nu) să se camufleze, era prea mare ca să fie înghițit de orice personaj, ca o nicovală prinsă în cioc de un pelican.
Iohannis. Oricât ne-am chinui să vedem altceva în el, să ne lăsăm păcăliți de machiaj, nu se poate ascunde. Un buldozer rătăcit într-un costum, manipulat de băieții care conduc partidului unic.

Atenție la cazuar, mare grijă la cangur, fii pe fază cu wombatul, diavolul tasmanian, echidna, oposumu, koala, crocodilul. Șoselele australiene au mai multe avertizoare care te anunță că după colț, fauna stă la pândă, gata să trimită reprezentanți care să-ți îndoaie bara în acest “Țară, țară vrem ostași”, decât indicatoare de viteză sau curbe.
În primele zile scanam din mașină pădurea. Cangurul, echidna, wombatul a căror prezență era anunțată de buzduganul autorității rutiere, stătea în tufe, nu ieșea să danseze în chiloți la marginea șoselei ca fetițele noastre între Câmpina și Breaza.

Mergi dragă mai încet, că nu vedem canguru din cauza ta, m-am răstit de 78 de ori la Iulian. Sigur e acolo între copaci, futu-i mama mă-sii, cum facem să îl vedem?
Simplu.
Identificăm mormanele de vintre și blană de la marginea drumului. Zeci, sute de cadavre țepene, putrezind lângă șosea, canguri și echidne și câte un wombat umflat de căldură ca bula economică din China.
Nimic viu.
Apoi a venit zona în care autoritățile ne-au spus să fim cu dare de seamă, pe aici koala trece strada să-și ia o cafeluță care să-i mai ridice de pe  ochii oblici mahmureala consumului excesiv de frunze de eucalipt. Atenție, următorii 5 kilometri cad koale sau koli din copaci, tunau anunțurile cu negru pe galben.
Nu am văzut picior de koala, nici măcar terciuit la marginea drumului.
Mergi dragă mai încet că nu vedem koala.

Crocodilul.
Mare grijă cu crocodilul care, se știe, e dat dracu, nu stă la discuții și te halește de nu te vezi. Indicatorul anunță prezența crocodilul și tu stai o oră cu ochii după el, scrutând apele mâloase ale râului Daintree, sperând că nu are somn crocodilul (doar ghidul a zis că e nocturn), că poate iese la lumina zilei pentru că a mâncat ceva sărat azi dimineață și i s-a făcut sete.
Ce ghinion pe noi dragă, nu am văzut crocodilul, ceilalți turiști sigur l-au văzut, îți spui și continui să încerci să străpungi jungla, poate, poate o să vezi cazuarul.

Cazuarul e cel mai frustrant. Din 2 în 2 kilometri apare indicatorul galben care spune că ești la el în ogradă, e aici undeva nemernicul, tupilat în vreo tufă.
Fiți cu ochii în patru îți comandă ghidul așa că îi pui pantofi cu tocuri vigilenței. Îi dai o cafea tare vigilenței,  dar cazuarul nu-i nicăieri de văzut.

Și atunci începi să te întrebi dacă nu este totul o mascaradă. O caterincă pusă la cale de autoritatea turistică australiană care nu are sărmana ce să-ți vândă decât natură și faună stranie, exotism marsupial, păsări uriașe care ucid cetățenii care nu sunt uciși de reptile feroce care ucid cetățenii care nu sunt uciși de șerpi veninoși care ucid cetățenii care nu sunt uciși de cangurul care îți sare în fața mașinii, făcându-te să tragi de volan și să intri în copacul din care cade pe capotă, ucigându-te prin asfixiere cu blana lor pufoasă, un buchețel de ursuleți koala narcotici. Pam-pam.

E clar că totul este o făcătură. Sonia, de 30 de ani în Australia, nu a văzut niciodată un koala în libertate. Nici Zoe nu a văzut crocodili sau cazuari, deși a bătut Australia în lung și-n lat în cei 7 ani de când s-a mutat aici.

Și atunci? E o făcătură de PR. Noi, australienii, umplem șoselele cu indicatoare care vestesc prezența vestitei faune care, ca în cazul vestiților diavoli tasmanieni, probabil că e 90% extinctă (mai puțin cangurul, da, știu). Și tu, turistul, călătorul, vizitatorul, caști ochii, nu îi vezi și îți blestemi vestitul ghinion de a nu-i vedea, din cauza ta, dragă, ți-am zis să conduci mai încet.

E ca și cum la noi, ANDNR sau cum i-o zice instituției care are grijă de șosele, ar pune indicatoare cu cerbul lopătar, zimbrul, lupul și mistrețul, cu dropia și zăganul. Și doar tu, ăla de nu-i vezi, ești vinovat că nu-i zărești, noi te-am anunțat că ei sunt pe aici pe undeva, nu știm unde, că doar sunt sălbatici.

Și atunci, dacă tot suntem pe tărâmul fantasticului, de ce nu anunțăm prezența dinozaurului pitic de Hațeg, a extraterestrului mov de pădurea Baciu, a Elodiei și a fiilor Vrâncioaiei, a vampirului bețiv  de benzinărie care adoră lichiorul Tanita, a lui Ceaușescu și mai cu seamă a plopului care face pere, o specie rară în care trăiește și celebrul porc teleormănean zburător.

Eu cred că am face o tonă de bani din asta. Sau măcar o instalație artistică de succes. Nu zicem noi că suntem România mereu surprinzătoare?

“Stupidity killed the cat. Curiosity was framed.” scrie cu cretă pe tabla proptită la marginea drumului.
Mai devreme am trecut pe lângă doi oposumi, un cangur și trei wallabies terciuiți de mașini.
Și mai devreme mi-am luat inima-n dinți și am mers la o zoo d-asta turistică, un soi de Petrom cu sucuri, sandvișuri și animăluțe, unde am decartat 20 de euro să văd diavolul tasmanian viu, în mărime naturală, cum ar zice domnul Graur.
-Ooooo, ce noroc pe voi. Ați ajuns taman bine, acum se face hrănirea lor!!!
Diavolii tasmanieni sunt nocturni dar când e vorba de bani, îi trezim, îi scoatem din pijamale și îi trimitem la muncă în crucea zilei. Îngrijitoarea care le dă de mâncare vorbește rar și apăsat, ca într-o conversație hilară dintre maică-mea și Victor Orban la brutărie, în Târgu Secuiesc: a-veți pââââineeeee, pââââine aveți?

Diavolii sunt preciși ca mersul trenurilor japonez.
Pavlov i-a dresat bine.
La 3 fix învie din bârloagele lor de piatră și pornesc să miaune, pârâie, horcăie, pufăie, grohăie, frecându-se de gard, mușcându-se vânjos, ciocnindu-se, încleștându-se scurt și apoi tropăind care încotro, pe acoperișul garsonierei lui, închizând ochii negri și miopi și trimițându-și nasul să caute carnea de wallaby din găleata îngrijitoarei care tocmai spune că cel cu alb e masculul și celelalte două sunt femele, e normal să se păruiască.

În cimitirul de lângă număr 8 cruci. Diavolul creștinește îngropat este oximoronic ca animalul nocturn care trăiește în Tasmania după fusul Poloniei.

Copiii mâțâie. Nu le plac diavolii. Nu sunt drăgălași cum erau cangurii care le ciuguleau semințe din mână. Diavolii au urechile sfâșiate, botul rupt, răni oribile pe buze, herpesuri și mucoase roz care atârnă dezgustător-băloase. Îmi amintesc de articolul citit acum câțiva ani…

-Aaaaa, sigur. E cancer. A pornit, probabil, pe la sfârșitul anilor `90 de la o femelă care a mușcat un alt diavol, fac asta în timpul împerecherii și când se bat pe mâncare. Celule din rană au mutat și astfel a apărut acest cancer care produce tumori uriașe în zona gurii. Diavolii mor de foame sau asfixiați.

Cherchez la femme.
Eu v-am făscut, eu vă omor.

-Am oprit aducerea diavolilor din sălbăticie, de frică să nu ne infectăm populația noastră. Ăștia ai noștri sunt doar urâți de la bătăi, nu sunt bolnavi. Cu cât sunt mai bătrâni, cu atât sunt mai plini de cicatrici, doar când sunt pui poți să spui că sunt drăguți.

Copiii își trag părinții de mână, vor afară, vor acasă. Dă-i dracu de diavoli. Ăștia aspiră bucățile de carne din praf, guiță și se reped bălos unul la altul, ca la plenara PSD, la desemnarea listelor de parlamentari. Pe un panou, e scrisă povestea proastelor maniere la masă ale diavolilor. Da, chiar așa scrie, că nu sunt manierați. Haioși australienii ăștia. Un pescar din zonă a dat peste hoitul împuțit al unei balene eșuate pe țărm. Când i-a dat ocol, încercând să se hotărască ce este de făcut, a descoperit vreo 7-8 diavoli care trăiau ca Gepetto în sala de bal a burții cadavrului, halind cu plescăituri și tăindu-și drum prin bariera de carne moartă.
Bleeeeeeeaaaaaah, se strâmbă audineța.
Doar chinezii citesc și chicotesc. Chinezii înțeleg foamea. Chinezii înțeleg viața în burta unui Leviathan mort.

90% din populația de diavoli tasmanieni din sălbăticie s-a curățat. În cîțiva ani nu o să mai rămână unul.Îngrijitoarea își declamă optimismul prin fraze cioplite rar, cu dalta prost mânuită a limbii. Spune că sunt mulți diavoli în grădini zoologice în țară și străinătate, ei vor servi pentru repopularea Tasmaniei după ce frății lor liberi vor crăpa. Netransmis prin mușcătură, cancerul se va pierde pe sub o ferigă, pe sub o pietricică, ca o telecomandă între perne, pusă bine după ce ai apăsat butonul roșu al unei specii.

Poate că totuși, curiosity killed the cat. Celulele de “curiozitate” transmise printr-o mușcătură de pisică unui motan au mutat în “posesivitate” și apoi, o nouă mutație le-a transformat în “îndreptățire” și apoi, cu un nou salt, în “indiferenț”ă.

Iar de la indiferență la stupiditate este cât?
Publicul s-a întors la canguri. Sunt drăguți, nu râgâie, nu au bube și nu au maniere oribile la masă. Dar cel mai important, nu sunt pe moarte, lăsați să crape de indiferența noastră.