Archive

Monthly Archives: August 2015

Nebuta Aomori este unul din cele mai importante festivaluri din Japonia. Uriașe care alegorice fac piruete pe șoselele închise în paranteze de zecile de mii de oameni sosiți cu scăunele și folii de plastic, frigideruțe cu bere și sacoșe de mâncare, așezați în colonii gigantice în punctele strategice de unde au vedere mai bună la procesiune.
A plouat și parcă stă să plouă iar și nimeni nu are chef, după atâta muncă, să-și terfelească frumusețe de operă. Carele unde samurai mânioși fandează îndreptând katane tăioase spre capetele audienței, unde tigrii sunt spulberați dintr-o lovitură de săbiile vajnicilor luptători desculți ale căror degete de la picioare stau încordate ca la balet, carele ăstea fastuos-fabuloase sunt făcute din hârtie cerată pe care ploaia o topește ca pe vrăjitoarea cea rea din Oz. Așa că acum, samuraii sunt ascunși sub folii de plastic, ca smochinu lu unchiu-miu, feriți de apa care totuși nu vine, lăsând să băltească frustrarea că nu poți să vezi întreaga măiestrie a construcției și delicatețea detaliilor.

nebuta 1 nebuta2 nebuta3 nebuta4 nebuta5

Înaintea fiecărui car trec copii, cu zecile, de la 3 la 8 ani, unii dorm în brațele mamelor, alții în cărucioare, în urletul infernal al procesiunii care cântă Rassera, Rassera!!!! iar tineri îmbrăcați în yukate țopăie bezmetic, sar când pe un picior, când pe altul, înfrățindu-se cu cetățenii de pe margini care aplaudă și lasă cea de-a șaptea bere ca să își demonstreze virtuozitatea în dansul ..
Ce-i cu dansul ăsta frate? Și ce înseamn Rassera?
Nimeni nu e în stare să spună. Nu înseamnă nimic, se precipită o tinerică, aprobată de un grup de moșulani care dau grav din cap.
Și atunci de ce strigați Rassera și bateți la tobe, tobe gigantice care stau pe propriile lor care, câte trei tobe gigantice, mari cât un lornion de uriaș? De ce nu strigați banzai, foaie verde, cicacica purcica? De ce Rassera?
Eeee, lasă întrebările și mai bine ia un yakitori cu sepie și o berică rece.
Dar nu mă las și, în timp ce prin față se perindă un car alegoric pe care este construită o cutie de Suntory urmată de ciuperca de la Docomo, mă uit pe internetul furnizat generos de primărie ca să descopăr fascinanta origine a festivalului, una din ele, că nici ei nu mai știu precis de unde se trage toată tărășenia.
Una din povești spune că Nebuta este un festival care sărbătorește victoria în luptă a împăratului Kammu împotriva lui Aterui, generalul care a unit clanul emishi și timp de 12 ani a reușit să dea cu tifla curții imperiale. Într-un final, Aterui a fost capturat, trimis la Osaka, decapitat iar familia și trupele lui rămase în Tohoku au fost silite să își sape gropi în care să se vâre și apoi emishii care s-au predat armatei japoneze și au devenit sclavi au fost puși să sară pe pământul care a fost turnat peste cei vii dar loiali, să-i turtească, să-i îngroape, să-i trimită în lumea morților unde le este locul, tropăind pe mormântul fârtaților care le-au fost până mai adineaori camarazi. Rasseraaaa, Rasseraaaa!!!!
”E un festival despre război și mie nu-mi place războiul”, spune vânzătoarea de ramen de la colțul străzii. Dar uite ce frumoase sunt carele și cum sunt luminate și Aterui a fost demult dat uitării, el și emishii, oamenii păroși din Hokkaido care se pare că împart aceleași gene cu populația ainu din Sakalin și Kamciatka.
Samuraii de hârtie fac piruete, dansatorii tropăie pe mormintele învinșilor, au pălării cu flori și tabi albi cu talpă subțire. Sar ca niște căprițe și copiii cântă din rărunchi Rasseraaaaa. Sponsorii își înșiră creațiile, Toshiba și Mitsubishi, Toyota și Nokia, Panasonic și Sony toți au care brandate, trase de cetățeni asudați ghidați de coregrafi cu evantaie. Luați-o la stânga, evantaiul se rotește și indică mișcarea, trăgătorii strâng din dinți și împing structura de lemn greoaie, cu un geamăt. În spate, căruțul cu apă trimite căni bărbaților uzi leoarcă de la efort. Rasseraaa!!!!
Dar ai auzit ultimul scandal?
Autoritățile nu au permis carului Războiul Stelelor să intre în procesiune pentru că nu avea legătură cu miturile și tradițiile japoneze. R2D2 și C3PO au rămas în muzeul Nebuta https://killerkitsch.wordpress.com/2015/08/05/star-wars-themed-floats-at-the-aomori-nebuta-festival-japan/
Cum nimeni nu știe care sunt rădăcinile acestui festival, ar fi putut la fel de bine să fie adus de extratereștrii.
Ultimul car alegoric trece precedat de o imensă sticlă de ceai verde, din hârtie cerată. Momentul sponsorilor, atât de important în cultura și tradiția japoneză. Nașul mare să trăiască și apoi să mai luăm o porție de samurai stâlciți sub picioarele trădătorilor ajunși sclavi.
Oare ce victorie sărbătoreau oamenii ăștia?

Cameramanul e strâns într-un colț din debaraua înghesuită unde bărbatul se schimbă din hainele soldatului din armata imperială japoneză în cele purtate de un sergent vietnamez apărând Ho Chi Min-ul. Are multe uniforme micul japonez, le colecționează dar nu doar așa, să se uite la ele. Din când în cînd, împreună cu tovarășii lui organizează reconstituiri ale bătăliilor. Fidele reconstituiri-spune micul japonez și spun că este mic pentru că se poate mișca lejer în cămara strâmtă unde este filmat probând uniformele.
Are 41 de ani, e ospătar și toată viața lui a vrut să fie erou. Să lupte, să apere țara, să se sacrifice și să intre în folclor, să cânte despre el copiii la școală și fetele de măritat să spere că vor avea un bărbat la fel de viteaz și neînfricat ca el.
Dar Japonia a capitulat necondiționat în august 1945 și nu are voie să aibă armata.
Așa că micul japonez nu a ajuns soldat, nu a luptat în niciun război și singurul front pe care l-a cunoscut a fost cel de la cârciumă și singurele bătălii au fost cu clienții rupți în gură de prea mult sake. Anii de frustrări au dus la creșterea apetitului pentru uniforme și la construirea unui univers paralel în care o dată pe lună, de vineri până luni, micul japonez se varsă cu prietenii intrând în eroice reconstituiri ale luptelor de la Khe Sanh sau Ap Bac.
Renunță la absolut orice confort modern, încearcă să respecte cu strictețe toate datele de acum 50 de ani, de la mâncare, la tipul de șosete sau țigări folosite de VietCong și iată că piața japoneză poate să ofere falsuri veridice sau poate chiar fosile conservate perfect pe-un raft de băcănie din Ho Chi-Min apoi vândute excentricilor niponi.
Nu știu cum fac și cât de real pare reconstituirea pentru ochiul unui terț.
Dar pentru ei e real. Stau trântiți în mlaștini cu zilele, fac strategii, înconjoară, lovesc necruțător dușmanul american.
De ce Vietnam? De ce nu o bătălie din războiul din Pacific?
Pentru că Japonia a pierdut războiul. Pentru că Japonia a fost arogantă și a pierdut războiul pe barba ei-așa spune micul japonez. Dar înfrângerea Japoniei nu a fost inutilă. Vietnamul a înțeles unde a greșit Japonia, a înțeles care sunt slăbiciunile americanilor pe care doar războiul din Pacific și Okinawa, doar ele puteau să i le arate. Și așa, prin sacrificiul Japoniei, Vietnamul a reușit să înfrângă America.
Îmbrăcat în uniforma kaki a unui soldat VietCong, micul japonez simte că își poate lua revanșa.
Uită că este un chelner servind sake concetățenilor dintr-o nație fără armată, bătută și ocupată de americani.
Își simte răzbunată viața lui măruntă, o vede recuperată din nămolul existenței, ca un ghemotoc de hârtie care este luat de o mână atentă și întins, curățat de pământ și cercetat cu respect.
Și poate astfel, cu mândria recuperată, să mai meargă o lună la serviciu și să servească roboți îmbibați cu alcool și să nu-și piardă mințile.
Micul japonez.
Îmi rupe inima filmul cu micul japonez care a fost făcut de Dinh Q Le, artist vietnamez a cărui familie a fugit în America. Are o expoziție fabuloasă la Mori Art Museum din Tokio. E despre război, amintiri din război și inevitabilitatea repetării greșelilor trecutului.
Nu învățăm nimic pentru că nu vrem să învățăm nimic. E rândul nostru, e șansa noastră să încercăm ceea ce ceilalți nu au știut sau nu au putut să facă. Proștii dreacu. Las că le arătăm noi cum trebuie să …
PS.
O barcă plutește pe un ocean de fotografii ale celor care au fugit din Vietnam și Cambogia, lăsându-și în spate …ce au lăsat în spate? Nimic nu mai era în spate. S-au suit în bărci și au plecat, unde au văzut cu ochii. Barca butaforică nu plutește, e înfiptă într-o banchiză de fotografii galbene. Dinh Q Le zice că este o metaforă a tragediei din Insula Crăciunului când disperații imigranți au fost lăsați să crape sub privirile poporului de pe insulă, la rândul lor emigrați cu zeci sau sute de ani înainte.

Cu toții suntem imigranți, spune Dinh Q Le.
Cine-i mă ăsta, să ne dea nouă lecții?

1999, aprilie, granița cu Iugoslavia. Mii de refugiați aduși ca sacii de cartofi și aruncați în no men`s landu care desparte micuța republică de împărăția răului milosevician sunt lăsați să putrezească în așteptarea ajutoarelor. Stau în corturi din plastic, 7, 8, 12, grămăjoare de carne și cârpe,  înmuiate în nămoluțul cald făcut din praf amestecat cu urină.
Nu sunt toalete. Nu e mâncare. Nu e apă. Nu sunt medicamente.
O dată pe zi, tractoare cu remorci pline de pâine despică marea de țipete și mâini murdare aleargă pe tabla remorcii, întrecându-se disperate în cursa pentru mâncare.
Au încetat să fie oameni. Formează cu toții un cocoloș de organe, un dumicat scuipat de un balaur uriaș.
Holera e în tabără. Și-a făcut loc sub prelate și pungi, a intrat pe sub unghii, pe colțul de pâine și în gura de apă.
În fiecare zi vin alți și alți și alți kosovari, sperând ca de aici, așa cum li s-a promis, să fie duși în Germania sau Suedia, Olanda sau Finlanda.

A trecut luna de când mucezesc în no men`s land. Căci niciun om nu a mai rămas în tabără, doar animale. Și uite că a sosit ziua. Avioanele așteaptă în micul aeroport din Skopje să preia încărcătura de refugiați.
Poliția macedoneană, cizme înalte, ciobănești germani, fălci strânse în promisiunea fermă de a nu lăsa nicio firmitură de refugiat să străpungă cordonul, a tăiat un culoar către autobuze. Tabăra se ridică în genunchi, apoi se cocoață pe două picioare și începe să se târască spre mașinile care fac legătura cu aeroportul. Picioarele kosovarilor sunt roșii, fierte în urina care a impregnat pământul. Picioarele sunt roșii și umflate și câinii adulmecă mirosul de sălbăticiune și hăpăie aerul nervoși, smucind mâinile soldaților, trăgându-i periculos de aproape de mama cu 6 copii, care încearcă să îi apere, acoperindu-i cu palmele murdare.
Copiii plâng, bătrânii gem, adulții privesc înainte, grăbindu-se să se urce în autobuzele care îi duc spre aeroport și, de acolo, în noua lor țară.

16 ani mai târziu, Andreea e chemată de un ONG la Skopje să se ocupe de problema refugiaților. E sfârșit de iulie 2015 dar, pe 10 august îmi spune că vine acasă în septembrie, că nu are mare lucru de făcut și nu-s refugiați. Două săptămâni mai târziu pocnește buba și toate televiziunile transmit imagini cutremurătoare cu refugiați sirieni alergând cu miile prin iarba pârlită a Macedoniei.
Andreea mai stă o lună la Skopje.
Și cineva a știut că asta se va întâmpla. Cineva, Măiculița Domnului poate, a știut să o cheme pe Andreea și ONG-ul ei, să îi spună că în Macedonia e criză umanitară, cu două săptămâni înainte de criza umanitară.
Cineva pregătește aceste lucruri și ni le oferă hap, linguriță cu linguriță, povești nutritive pe care nu le înțelegem și pe care ne grăbim să le înghițim.
Germania va primi 800.000 de refugiați-se spune la televizor. Cum a fost evaluat acest număr? De unde vin refugiații? Sunt atât de mulți în Grecia?
Miile acestea care traversează Europa, potopind Serbia și Ungaria, au fost toți ținuți în lagăre în Grecia până acum? De ce li s-a dat drumu?
Austriecii strâmbă din nas, francezii dau înapoi. Raluca, tu ai vrea ca mâine să te trezești cu 15 țigani care intră peste tine în casă?
Nu. Nu aș vrea.
Dar ei nu vin să stea cu mine în casă. Sunt doar o masă de manevră care răsucește mâna cuiva la spate. Nu știu cui. Doar Măiculița Domnului știe.
Sau poate ONG-ul care a chemat-o pe Andreea cu două săptămâni mai repede la locului accidentului unde nu se întâmplase încă niciun accident.
Cineva are de câștigat din circul mediatic al miilor de refugiați.
Și nu e Macedonia, nici Ungaria, nici Serbia sau Grecia.
Oare cine?

Cocoțate pe pantofi cu tocuri de 32 de centimetri, bălăngănindu-se în vânticelul serii, curvele din cartierul roșu din Kyoto își cheamă cu voci de desene animate clienții. E legală prostituția în Japonia? Nu e. Sau e? Legea spune că este interzisă relația sexuală care presupune coitusul, așa că majoritatea stabilimentelor oferă orice altceva, de la anal la oral, nimic însă banal. Un univers paralel care aduce câștiguri de zeci de miliarde de dolari anual. Trăiască găurile din lege care permit să o penetrezi așa cum penetrează cerneala albul dinților.
În 15 august 1945, Japonia a capitulat. Dar unul din primele instrumente de apărare a populației ocupate și a ”purității rasei” a fost înființarea, 4 zile mai târziu, a Recreational and Amusement Association care să deservească trupele aliaților. Prefecturile au primit ordin să creeze servicii oficiale de prostituție. Femei din întreaga țară au fost mobilizate de către poliția japoneză ca să deservescă aceste stații de baishunfu.
“Through the sacrifice of thousands of ‘Okichis‘ of the Shōwa era, we shall construct a dike to hold back the mad frenzy of the occupation troops and cultivate and preserve the purity of our race long into the future.”[10] spunea declarația oficială.
Sacrificiul fetelor pan-pan nu a fost însă eficient.
Violurile nu au fost oprite.
Iată un articol care spune multe despre neraportatele orori din Japonia lui MacArthur și cenzura care a turnat un cofraj de beton peste ele.

Robert Lilly estimates some 17,000 rapes occurred in the European theater during WWII; however, the Judge Advocate General reports a total of 854 cases.6 Lilly’s explanations for the discrepancy include: the length of time it took for the European branch of the JAG to open—7 months–with the office being immediately and permanently overwhelmed, the large number of rapes handled by lesser courts with little documentation, many complaints going unprocessed in order to prevent embarrassing the soldiers or tainting the careers of officers, Army prejudice regarding the rape victim, and a military culture that placed little symbolic value in disciplining soldiers for rape. During a period of high incidence of rape, there might simply be too many cases to process.

R.A.A. women waiting for GI patrons

Postwar, the laws governing rape by the military during WWII remained in effect. Factors specific to occupation may have made rape more common. Soldiers, fresh from battle may have lusted for revenge, and in the absence of military action, rape was one easy outlet. “Lust, liquor and loot are the soldiers’ pay” according to a “red-faced major” quoted by John Dos Passos in an article written for Life magazine, January 7, 1946 about the GIs occupying postwar Germany. Some soldiers may have blurred the distinction between prostitution and rape. The Christian Century for December 5, 1945 quoted the American provost marshal, Lieutenant Colonel Gerald F. Bean, as saying “that rape presents no problem for the military police because a bit of food, a bar of chocolate, or a bar of soap seem to make the rape unnecessary.”

Immediately after the Japanese surrendered in 1945, the Japanese Ministry of the Interior made plans to protect Japanese women in its middle and upper classes from American troops. Fear of an American army out of control led them to quickly establish the first “comfort women” stations for use by US troops.7 By the end of 1945, the Japanese Ministry of Home Affairs had organized the Recreation Amusement Association (R.A.A.), a chain of houses of prostitution with 20,000 women who serviced occupation forces throughout Japan.8(Many more women known as panpan turned to prostitution in the struggle to survive in the midst of the postwar devastation.) Burritt Sabin of the Japan Times reported in 2002 that just days before the R.A.A. was to open, hundreds of American soldiers broke into two of their facilities and raped all the women.9 The situation prompted MacArthur and Eichelberger, the two top military men of the U.S. occupation forces, to make “rape by Marines” their very first topic of discussion.10 Yuki Tanaka notes that 1300 rapes were reported in Kanagawa prefecture alone between August 30 and September 10, 1945, indicative of the pervasiveness of the phenomenon in the early occupation.11

Historian Takemae Eiji reports that

. . . US troops comported themselves like conquerors, especially in the early weeks and months of occupation. Misbehavior ranged from black-marketeering, petty theft, reckless driving and disorderly conduct to vandalism, assault arson, murder and rape. . . . In Yokohama, Chiba and elsewhere, soldiers and sailors broke the law with impunity, and incidents of robbery, rape and occasionally murder were widely reported in the press. 12

GIs photographing women

Two weeks into the occupation, the Japanese press began to report on rapes and looting.13 MacArthur responded by promptly censoring all media. Monica Braw, whose research revealed that even mention of the atomic bombing of Hiroshima and Nagasaki, and particularly the effects of the bomb on civilians, were censored, maintains that pervasive censorship continued throughout the occupation years. “It [censorship] covered all means of communications and set up rules that were so general as to cover everything. It did not specify subjects prohibited, did not state punishment for violations, although it was clear that there were such punishments, and prohibited all discussion even about the existence of the censorship itself.”14

Censorship was not limited to the Japanese press. MacArthur threw prominent American journalists such as Gordon Walker, editor of the Christian Science Monitor, and Frank Hawley of the New York Times out of Japan for disobeying his orders. Even internal military reports were censored.15

Five months after the occupation began, one in four American soldiers had contracted VD.16 The supply of penicillin back in the U.S. was low.17 When MacArthur responded by making both prostitution and fraternization illegal,18 the number of reported rapes soared, showing that prostitution and the easy availability of women had suppressed incidents of rape. John Dower, in his Embracing Defeat: Japan in the Wake of World War II, cites author Yoshimi Kaneko’s claim that while the U.S./Japanese-sponsored brothels were open “the number of rapes and assaults on Japanese women were around 40 a day,” but after they were closed, the number rose to 330 a day.19 Yuki Tanaka records two major incidents of mass rape around the same time.20 On April 4, fifty GIs broke into a hospital in Omori and raped 77 women, one a woman who had just given birth, killing the two-day-old baby by tossing it onto the floor. On April 11, forty U.S. soldiers cut off the phone lines of one of Nagoya’s city blocks and entered a number of houses simultaneously, “raping many girls and woman between the ages of 10 and 55 years.”

If these incidents are in any sense indicative, how are we to understand the fact that reports in U.S. archives about rape in postwar Japan are sparse: General Eichelberger issued three documents during the first year of the Japanese occupation admonishing the troops about their behavior, citing looting, rape and robbery.21 General Eisenhower ordered a report about troop behavior on Japan and the Philippines in 1946. (The National Archives has the report’s cover sheet, but not the report.)22 Albert Hussey, one of the framers of the Japanese constitution, mentions the rise of “institutional rape.” Under the cover of screening for venereal diseases, young women getting home from work were arrested in the subway or in the streets, pressed to have relations and/or examined by Japanese doctors in the presence of soldiers.23 Rape continued during the occupation as indicated by the plea reported in the NY Times April 21, 1952, from a prominent woman leader, Ms. T. Uyemura, to Mrs. Ridgway, wife of MacArthur’s replacement, General Ridgway, asking her husband to isolate the immoral US troops.24

Recorded courts-martial for rape during the occupation are few. The Judge Advocate General’s Board of Review for the year 1946, when the R.A.A. closed, shows only 6 courts-martial.25  The Return of General Prisoners from the 8th Army stockade in Tokyo, where all GI prisoners were incarcerated prior to being returned to the U.S., lists 6 soldiers sentenced for rape during spring 1946.26 The Index to the Board of Review Opinions of the Branch Office of the JAG (1942-1949) shows only two courts-martial listed during the same period.27

French researcher Bertrand Roehner has made available the texts of hundreds of directives from the Supreme Commander of the Allied Powers to the Japanese government (called SCAPs, SCAPINS or SCAPINs) that reveal much more sexual violence occurred than has ever been acknowledged, a small window onto what went on behind MacArthur’s wall of censorship.28

For example, the SCAPIN of August 31, 1949 is illustrative of another tactic MacArthur used to suppress reports of rape and other crimes by occupying forces. It shows that five Japanese were sentenced to hard labor “for spreading rumors derogatory to occupation forces” when American soldiers were accused of raping Japanese women.29 Another instance of this policy is noted by Takamae Eiji:

When US paratroopers landed in Sapporo, an orgy of looting, sexual violence and drunken brawling ensued. Gang rapes and other sexual atrocities were not infrequent. Victims of such attacks, shunned as outcasts, sometimes turned in desperation to prostitution; others took their life rather than bring shame to their families. Military courts arrested relatively few soldiers for these offenses and convicted even fewer, and restitution for the victims were rare. Japanese attempts at self-defense were punished severely. In the sole instance of self-help that General Eichelberger records in his memoirs, when local residents formed a vigilante group and retaliated against off-duty GIs, Eighth Army ordered armoured vehicles in battle array into the streets and arrested the ringleaders, who received lengthy prison terms.30

Japonia nu privește înapoi. Îi e rușine. Bombe atomice, violuri, toate sunt pedepse pentru că a fost rea și a atacat America la Pearl Harbour. Japonia a fost învațată că nu este victimă ci călău. Cocoțate pe tocurile transparente, nepoatele fetelor pan-pan care au ținut la propriu piept aliaților, continuă tradiția și atârnă acum de brațele australienilor, americanilor sau englezilor veniți să-și caute Zen-ul în bordelurile din Kyoto.
București, Iași, Brașov, Timișoara, Cluj, mă gândesc la armata roșie și româncele care au fost târnosite de Ivani și Alexei, câte 7, câte 10. Bunicile noastre făcute poștă de ocupant, sub privirile soților și copiilor, în numele victoriei.
Trăiască 23 august 1944. Întoarcerea armelor, moartea decenței.

În orice oraș din Japonia există doar pentru cei care cred că timpul este un prezent continuu, alei unde anul este 1954. Ocupația s-a terminat de 2 ani, războiul cu Coreea înseamnă industrializarea rapidă a patriei, prosperitatea coace portofelele care dau să pleznească.
Tokio, Shibuya, sub și pe lângă liniile de tren sunt dulăpioare cu bețivi, compartimente de personal din `54 unde clienții sunt strânși unii în alții în fața tejghelei de după care, de obicei, veghează o babă ca ultimul templier atent să nu-i fie ciordit graalul.
Aici e plin și și aici e plin. Cămăși albe, oamenii de la Toshiba și Toyota, Mitsubishi și Sony, ingineri, it-iști, contabili, manageri presați în alți manageri, sandvișuri de white shirts care nu știu alt drum după serviciu decât acolo unde tații lor au fost înaintea lor și poate și bunicii lor care, în `54, construiam capitalismul japonez de rit nou.

Un dulap e gol și o vrăjitoare mestecă într-o cratiță pătrată pusă pe foc. Face chiftele de pește și intrăm. E la a treia generație aici, pe aleea bețivilor unde, anunță în puțină engleză că e veli intelnașionăl. Cumva confirmând spusele ei, pe ușă intră o indiancă fugită din subcontinentul ei murdar către Tokio. Mă uit la ea și mă gândesc la oroarea drumurilor de lângă Delhi unde era un parc industrial japonez. Cum dracu or putea să se acomodeze acolo oamenii ăștia care se spală de 89 de ori pe zi, care îți dau la începutul mesei prosopele umede și, uneori fierbinți, cu care să îți cureți ziua grea de muncă de pe mâini și față, care îți pun la toaletă, normală, de cârciumă, nu numai săpun ci și bețișoare de urechi, cremă de mâini, periuțe de dinți și perii de păr? Vrăjitoarea e mândră de noi, nu a mai văzut niciodată români, ne prezintă indiencei apoi realizează că a mai văzut români. Cum nu!
Komăneci zice. Și apoi își duce mâinile în dreptul zonei inghinale și taie aerul rapid, de trei ori, într-un V.
Ce înseamnă?
Komăneci, repetă și râde. Da, da. Comăneci, marea gimnastă.
Komăneci revine în forță în labirintul de tarabe din Aomori. Ru-ma-nia? Oooooo!!!! Ochii, oglinda sufletului, caută disperați o priză, să se agațe în căderea pe lângă înaltul versant al confuziei. Comăneci-le arunc frânghia și ei se prind de salvatoarea informație: Komăneci, ooooo, Komăneci.
Apoi, la unison, întreaga audiență face gestul în V, un fel de invitație la sex și râââââd, râââââd. Apoi zic Komăneci, Takeshi.
Nimeni nu vorbește engleză. Google translate face minuni. Japonezii vorbesc în microfonul ipadului, rar, voce măruntă, apoi se trag într-o parte așteptând ca tehnica să traducă frazele elaborate. Iar google translate zice ceva de genul: decupat succesul gimnastica costum dar comediant Takeshi facut bine Comăneci.
Eeee!!!, și acum ce fac cu supa asta superbă? Hai să mai încercăm o dată. Un alt japonez, cu ochelari, se apleacă peste microfon și explică și mai elaborat-detaliat ce e cu Nadia noastră și Takeshi și semnul straniu.
Google zice: Takeshi comedie regizor ani gimnastică costum care este înalt Comăneci râs mult

Punându-le cap la cap realizăm că semnul cu V-ul inghinal e trimitere la cracul decupat înalt al costumului de gimnastică al Nadiei de care a facut misto comicul Takeshi. Perverșilor. Zicem și noi Komăneci și facem semnul. Audiența își urlă aprobarea.
Osaka, Namba, aleea anului `54 e luminată de felinare roșii și azi, joi, e plină ochi pentru că Japonia are bank holiday și tot poporul e vărsat în crevasele orașelor, pe alei scufundate în timp unde servesc bătrâne cocoșate, cu brațele pătate de la uleiul sărit de la yakitori.
Mâini flutură și intrăm la Sai, bar de sake unde se stă în picioare, om lângă om, într-o îmbrățișare de metrou la rush hour. Chelnerița e, de data asta tânără, a locuit în Australia unde a făcut surf. Ce bem? Nu știu. Un bătrânel cu păr alb reazămă barul lângă două puștoaice mangă, închise în paranteză, la stânga, de un domn cu ochelari sub care zâmbesc umezi ochi în care plutește un ocean de sake și iubire. În spate o femei superbă, pe la 40-50 de ani, bea Heineken în compania a trei bărbați care, deși nu știu engleză, nu mai suportă să nu ne întrebe de unde suntem, gesticulând și repetând cuvinte pe care surferița de bar le prinde ca Toldo și ni le traduce rapid. Suntem din Romania.
Cum?
Rumania, Romania, Comăneci. Fac gestul.
Audiența izbucnește la unison într-un răget de râs apoi preiau cu toții, ca într-un flash-mob, semnul în V urlând Komăneciiiii, Komăneciiii.
Nadia nu aude, mă mir că nu aude. Se urlă atât de tare încât alți indivizi de la alte baruri își fac loc în vagonul nostru cu sake.
Doamna bine declară că e din Nara, cei trei prieteni fiind din Sendai, Nara și Osaka. Scot mobilul, poze cu Brașovu și le plimb prin audiența de 20 de oameni. Cel de lângă mine, un domn sfios cu ochelari declară că tumolou e în avion. Fetițele pilite sunt extaziate și, una dintre ele pe care o cheamă Kyot și care a mărturisit deja în repetate ocazii că iubește sakele, își exprimă dorința de a se mărita și a face trei băieți, de data asta alegandu-l sot pe Iulian. Cetățeanul din stânga îi atrage atenția abrupt să aibă grijă că Iulian este un bampaia man, adăugând pentru restul audienței: man eatăr. Aaaaa, bampaia, adică vampire.
Încântat de turnura internațioanlă a serii, moșulețul din colț oferă sake șampanizat. Dama bine ne întreabă unde am fost, îi spunem de Hiroshima și Nagasaki și, impresionată, după ce ne mulțumește apropiindu-și mâinile în rugăciune, mă ia în brațe.
E 1954, e 1976, e un timp în care oamenii sunt curioși și se apropie ca iepurii și animăluțele de Albă ca Zăpada adormită în pădure.
Du iu laic Japan? te întreabă neîncrezători dar plini de speranță.
Very much.
Bat uai du iu laic Japan?
Pentru că nimeni nu mai e ca voi pe pământ. Pentru că ați luat două bobârnace atomice și acum sunteți unde sunteți, pentru că ați trecut de la feudalism la capitalism în 50 de ani, pentru că trenurile merg cu 350 de kilometri pe oră și nașul se înclină când intră în vagon, pentru că ți se spune mă scuzați și mulțumesc frumos, ești urmărit de arigato gozaimassss peste tot, ca de propria umbră într-o zi cu soare pe la 4, pentru că mâncați bine și pentru că sunteți curați și pentru că râdeți de Komăneci și…
E 11 noaptea în luna august a anului 1954 în orice oraș din Japonia. Cârciumile se închid și în barul Sai se urlă la unison Komăneci și se taie aerul în V. Apoi ne împrăștiem pe străzi, unii cu gândul să meargă mâine la Brașov, alții cu gândul să rămână în Japonia pe viață.

komaneci komaneci1 komaneci2 komaneci3

Hachinohe. Nimeni nu ajunge în Hachinohe decât atunci când vrea să meargă la faimosul festival Nebuta din Aomori și nu sunt locuri de cazare în Aomori, cum desigur nu sunt acum, că doar nu or aștepta locurile să mă decid eu când ajung, pe 3 sau pe 4 sau pe 7 august. Așa că e Hachinohe, cameră semidublă de fumători, duhnește a tutun ca un esofag de șef de gară din Dumbrăvița Bârsei. Cada e mică, din plastic, arată a laborator de chimie și încercări rătăcite de a găsi specia care ne leagă de ornitoring.
Fata de la recepție nu vorbește niciun cuvințel în engleză. Dar nu-i nimic. Avem indicatoare care ne anunță că putem să spălăm rufe pe fise și că e gheață la automatu de gheață și că anii `80 nu s-au terminat. La etajul, 4, dacă mergi chiar acum, la 17.32 pe 1 august, intri printr-o poartă stelară în anul 1983.

Aveam 9 ani în 1983 când se fumau țigări Kool, încă de pe vremea când Kool nu însemna Cool ci doar o rasă de țigări crescute în laboratoarele din Germania Federală, trăiască ea și Helmuth Kohl. Sau să fie Helmuth Kool?
Căsuțe se înșiră pe strada fără trotuare pe care umblă mașini pătrate, parbrize tăind orizontul perpendicular, doamne ce drăguțe sunt, vreau 7 dar ce te faci cu mizeriile de taxe?

Deci îmi plimb transpirația care urmează fidelă linia pântecului până la Select Inn care e select pentru că nu ai voie să fumezi în pat și pentru că îți dau cosmetice Shiseido să te speli la nătăfleț.

Harareeee!!!! Ori yarareeee, ia-ra-reee, ia-raaa-re rare-rare!!!!
Tobele cheamă poporul la strada principală și cetățenii zidesc ca spuma poliuretanică orice încercare de pătrundere lângă șoseaua unde copii de 3-4-5-6 ani târăsc în linie, câte 10 la frânghie, 5-6 odgoane care trag marele care alegorice din zăpadă artificială pe care sunt sculptați samurai, cai, tigri, urși, demoni și gheișe. Ha-raaaaaa-re, ha-raaaaaa-reee!!!!

De pe scaunele de la marginea șoselei, bunici, mătuși și mămicuțe se aruncă spre carele înfoiate și-l strigă pe Mitzuke și pe Kioke, să știe că nu sunt singuri, că părinții sunt acolo dând din evantaie, aplaudând și…

Pe șosea, taciturn, înainteză un domn grăsuț, în yucată. Ține în mână un poster pe pânză care ne anunță că … ce dracu ar trebui să însemne asta? Avem zugrăvită imaginea unui cal care are o explozie la anus și el, patrupedul, e ridicat pe picioarele din față. Pânza cu desenul freamătă în vânt și vedem și scrisul care, în engleză ne anunță să: atenție la cal.

Ooooo

Cai cu meteorism. Extrem de periculoși caii cu meteorism. Te pot pulveriza cu un pârț pe bază de ridichi.
În mână îmi poposește o bere. Who did it? O terasă întregă se înclină. Greu de detectat borgii ăștia, sunt doar ochiuri ale unui plovăr țesit de budism sau shintoism sau animism. Sunt darnici și zâmbitori. Nu toți. Pe stradă, călare pe niște monștrii de cai sau sunt ei miculiței?, trec samuraii.
Zidiți în platoșe de piele, neguroși și înciudați, samuraii par să fie băieții ăia care au tras bățul scurt și acum trebuie să fie clovnii junglei, să deschidă cavalcada dezmățului postmodern.

Când, de fapt, după ei, umil și cocoșat, trece chiar căluțul cocoșat. Un ponei trist și strâns în el ca o armonică.

4 golănași de 7-8 ani nu mai au răbdare. Taie mereu colțu să se uite cum vin călăreții. Se împing, își pun piedică, se împleticesc, sunt uimiți de cât de repede se mișcă ei înșiși, de cât de greoi suntem noi, ăștia cu materie multă pe coate și genunchi.
De după colț, rupând tensiunea, apare un cortegiu care cară în mijloc, într-un soi de ceașcă de sake, un shogun.

Un contabil sau inginer care se joacă de-a shogunul.

Salută mulțimea.

O echipă de cetățeni îmbrăcați în tigrii sperie copilașii, fac tumbe, își primesc berile și pleacă.

Babele se ridică de pe borduri. Caiete, pastile, rujuti și clame sunt uitate, e și mâine o zi.
E fierbinte, 37 de grade cu umiditate de 187%.

În pânza de apă pe care o respir ca un diver fără mască, simt dorința lui Hachinohe de a se face praf. Gurile sunt deschise, ochii sunt închiși, fă-mi ce vrei-asta spun clienții kioșcurilor care înșiră micul bazar. Dă-mi să beau, că nu mă uit la bani, cum spune Toni.haci1 haci2 haci3 haci4

Vreau să uit.