Archive

Monthly Archives: August 2016

În general sunt oameni bătrâni, arătând și mai rău din cauza neoanelor care le umplu cu lumină albă, rea, fiecare cută de pe față. Bătrâni e un substantiv prea îngust care nu le descrie cu acuratețe ființa. Sunt bătrâni și umili. Când deschid ușa cabinetului medicului, își lasă undeva în spate fundul, se cocoșează sub povara propriei micimi care îi trage jos, le coboară fruntea. Privirea țintește pământul. Intră doar după ce li se face semn să se apropie, speriați și recunoscători pentru timpul pe care individul în halat alb și l-a făcut pentru ei.
Se poate? strecoară mieros și apoi așteaptă cu ochi umezi, de câini, să li se spună șezi sau marș sau ceva.
Sunt într-un spital privat dar bătrânii nu par să observe asta. Ei vin dintr-o lume în care serviciile medicale se fac cu insinuări: vă cam place să trageți la măsea, nu-i așa? sau chiar cu urlete: cine pizda mă-tii te-a pus să bei să faci ciroză?
Ar face orice să nu ajungă la medic.
Ar sta 5 ani fără să-și facă analize.
Dar ce zic eu, maică-mea spune că nu a mai fost la control de 20 de ani.
Le este frică. Lasă dragă, că știu ce am. Toți sunt medici, toți se pricep, ia dragă niște No-Spa, normal că te doare burta, ai mâncat ca un animal 5 mici și un cârnat. Toată lumea halește cu pumnul pastile și la coadă la Farmacia Tei, vestită pentru prețurile incredibile pe care le are, stau oameni veniți din Brașov, Constanța și chiar și Timișoara.
Nu mă duc la medic, ce o să-mi spună?
Las că știu eu ce am.
Siguranța bătrânilor ascunde groaza. Teama că vor ajunge în fața unui Shiva nervos care îi va jigni, îi va jecmăni și, cu niște ghinion, le va tăia alt picior decât ăla cangrenat.
În fața mea e o bătrână cu gamba și glezna bandajate gros. Zice: de la o nimica toată s-a întâmplat, m-am lovit în duș și uite. Am stat o săptămână, mi-am pus comprese cu apă rece și mi-am pus și varză.
A ajuns la un spital privat. Nu știu dacă îi acoperă Casa de Sănătate consultația. Costă 180 de lei. Poate are o fiică pricopsită. Poate a câștigat la Loto.
Dar ceilalți?
Ceilalți se târăsc pe culoarele spitalului, bătrâni, umili, înfrânți, nici nu știu de ce vor să mai trăiască. Doar taică-miu e îmbrăcat în roșu și spune bancuri stafiilor care nu râd. Nu se face.
Mă gândesc la comunism, la ura aproapelui față de aproapele, la lipsa de respect colosală din societatea românească, la tot ce am pierdut atunci, în 23 august 1944 și la ceva ce nu am apucat să creștem vreodată: conștiința că merităm.
Merităm să avem servicii medicale civilizate.
Zi mamaie după mine: la revedere frunză de varză, bine ai venit consultație!
Nu poate. Frica i se citește în ochi. De data asta a scăpat, la controlul viitor medicul sigur o să o ucidă. Dintr-o privire. Cu o rețetă.
Nu ne mai facem bine niciodată.

În fața blocului e o vomă uscată. A fost eliminată în prima zi a festivalului Oktoberfest de un individ emoționat de propria putere de a înghiți 14 beri. Mașina pompierilor a parcat chiar lângă, nederanjată de pixelii de carne tocată care răsăriți din paleașca albicioasă.
Dacă ieșea fum din ea ar fi fost o treabă, ar fi dat un furtun peste. Dar așa, e o vomă rece, de ce să o curețe? Nici organizatorii nu înțeleg de ce ar trimite gunoieri, ursuleți spălători, un țigan cu mătura să curețe strada de pe care se intră la Oktoberfest. Se comportă exact ca locatarul clasic de bloc, ăla care-și face curat în oalele din frigider svârlind ciorba pe geam. La el la domițil e lună, afară e no man`s land.
La no man ăsta în poartă poți să te duci să faci pipilică sau să vomiți, nu răspundem pentru ce nu se întâmplă pe teritoriul festivalului.
Și pe primărie o doare la bască.
Adică eu, locataru de pe strada cu pricina, trebuie să îmi mut mașina, să sufăr scandalul, să îndur mirosul preț de x zile pentru binele urbei dar urbea nu poate să-mi ofere un minim serviciu de salubrizare și securitate.
Ieri, un cetățean ebrietat a stat în poarta blocului, vizibil zdruncinat de consumul de alcool. A stat lângă voma, între timp uscată, preț de 6-7 ore. A fost dat afară de jandarmi de la festival și pus la mine-n poartă, să reflecteze probabil la răutățile comise și să se căiască.
Nu-mi dă nicicum la socoteală.
Oktoberfest este organizat în curtea Liceului Sportiv. Se plătește o chirie proprietarului, recte Biserica Evanghelică. Nu știu cât e chiria, dar cum li s-a dus buhul că jonglează cu banii, bănuiesc că nemții ar face două Oktoberfesturi într-un an dacă ar putea.
Și atunci, mă gândesc io, dacă tot îmi depozitează borăli și bețivi în prag, nu ar fi normal ca organizatorii să îmi plătească și mie, șobolanu care trăiește în groapa de gunoi, o chirie?
Nu cer mult, 30 de euro de vomă, 20 de pipilică și 5 euro pe ora de bețiv rezemat de poartă. Poate așa, dacă ar știi că îi costă fiecare mizerie lăsată la altul în prag, ar fi mai responsabili și atenți cu disconfortul pe care îl crează ghinioniștilor de pe George Coșbuc.
Eee? Sunt infantilă?

PS. Au șters voma!!! Am înfrânt cu pile și relații și minunea s-a întâmplat! Să vedem cât ține.

 

Scriu ca o descreierată în tren, în taxi, în mers, la coadă la covrigi, pe ciuci și într-un picior, la cartea pe care mi-a spus Virginia să o predau pe 1 septembrie că altfel îmi ia dreptul de vot și îmi dă foc la pașaport, îmi toacă buletinu și pe următoarele luni o să mai vizitez doar țara celor care nu cuvântă. Aia era lumea, n-are a face.
Deci scriu și mintea îmi fuge aiurea pentru că lucruri mult mai interesante se întâmplă lângă mine, cum ar fi bătrâna care vine de la Constanța cu trenul, e nefericită că a călătorit până acum în tăcere că erau niște turiști englezi în fața ei și se agață disperată de colacul de salvare al telefonului care trebuie să sune de 18 ori până îl dibuie în poșetă, drrrrr, drrrrrrr, drrrrrrr. Se duce la întâlnirea de 60 de ani de la terminarea facultății în care era considerată o persoană rațioanală și foarte organizată dar ..
-Poți să știi cum o să fiu privită acum? Că avem cu toții, ăștia de mai trăim, peste 80 de ani, nu mai cred că suntem prea raționali.
Vocea iese pe geamurile securizate, trece prin ușile electronic deschise și închise. O aude ursul prin a cărui pădure trecem și nașul care picotește la 5 vagoane de noi, e tare surdă bătrânica și cu toții asistăm la negocierea cinei cu nepotul angoasat de vizita ei, căci nu are nimic de mâncare acasă.
-Tu nu te înfricoșa, că eu nu mănânc seara mai nimic. Dacă eram acasă îmi făceam un sendviș, dar nu cu cașcaval, că nu-mi place cașcavalul. Un sendviș oi putea să-mi faci că trebuie să-ți fi dat mămică-ta niște dulceață, nu? Deci nu te înfricoșa, că eu nu mănânc mult, poate niște zacuscă, dar nu d-aia cu ciuperci, că nu-mi plac.
Eu m-aș înfricoșa rău în locul nepotului.
-Tu nu te înfricoșa, mănânc ceva, mă uit la 2 episoade la serialul ăsta de mă uit eu și mă culc.
În spatele meu, fetița de 3 ani care a informat tot vagonu că numele ei este Antonia o întreabă pe maică-sa unde este Antonia acum și dacă vrea mama ei ca Antonia să îi cumpere o banană. Mama vrea, fetița se repede între scaune, se uită la călători, culege de undeva din aerul care mă înconjoară o banană din care mușcă hotărât apoi se întoarce la mamă și spune: Antonia a mâncat banana. Antonia treci la colț.
Se cațără în genunchi pe scaun, se întoarce cu fața la spătarul bleumarin și așteaptă în tăcere să ispășească vina de a fi mâncat banana imaginară în timp ce maică-sa vorbește la telefon sau joacă șarpele, o idioată care nu vede copilul pedepsindu-se într-o criză de schizofrenie ca la manual, iar inginerul de peste drum privește scena cu un zâmbet tâmp pe buze, uite ce copil eficient, cum o lasă pe mama ei în pace să tricoteze rahat la telefon.
Doamne Dumnezeule, mai bine mă întorc la Japonia mea. Unde rămăsesem?

“Margareta nu a mai văzut români așa că ne oferă sake și ciocolată și atunci simt și eu nevoia să îi dau ceva, dar nu am decât bancnote, uite-l pe Grigorescu. O fi de la oxigen sau de la shabu-shabu sau sake, o fi de la șosetele vecinilor sau de la ciupercile din supă sau doar de la tâmpenia mea monumentală dar îi spun senină, atunci cînd mă întreabă dacă individul de pe bancnotă este compozitor sau artist, că nu, că e Cuza și că a fost cel care a unit națiunea într-o eroică și dramatică fuziune nucleară în ianuarie 1859.
Margareta e impresionată, plecăciunile continuă, ne frângem și noi din mijloc și zâmbim și spunem gozaimaaaas, gozaimaștaaaaaa, gozaimaaas și clienții râd mulțumiți că știm japoneză, gata, e clar, știm japoneză. Nu mai am niciun dubiu.”

Polițistul de frontieră aruncă pașaportul expert, pe sub geamul ghișeului. Nu îmi răspunde la salut, e ocupat să își sugă dinții cu un aer de negustor cu taraba goală pe care a pus un carton cu mesajul: nu vând nimic, am bani.
Bine am venit în România, țara bugetarului arogant. M-am obișnuit cu țara bugetarului arogant, mă minunează doar excepțiile.
Răutatea noastră din trafic, arțagul de la coadă, țâfna de la administrație, nesimțirea chelnerilor le-am pus mereu pe seama traumatizantului proces de decompresie. Am fost scufundați, noi, ca neam, 50 de ani într-un abis care ne-a anihilat organele bunului simț, ne-a turtit venele civilizației, ne-a anulat tradițiile, ne-a ucis competențele.
Întorși în `89 la suprafață, am urcat prea repede și plămânii aproape că ne-au explodat, timpanele ne-au crăpat. Normal că suntem răi, am fost ținuți 50 de ani la fundul istoriei și nu putem să iertăm asta vieții, futu-i mama ei de viață. Și atunci pocnim copilul peste față și pisicii îi tragem un bocanc în burtă, înjurăm o bătrână și îi spunem că o caută moartea pe acasă și blestemăm vecinu care ne scutură firmituri pe balcon. Nu i-ar mai muri mulți înainte, Doamne Iartă-mă!
Ce nu înțeleg este răutatea românească atunci când se întâmplă altor popoare. Când funcționara de la rentacar, fără să te privească, fixând pe sub ochelari un pixel pe computer, îți spune că ai de plătit 135 de euro taxă pentru că ai adus mașina murdară, în timp ce la 10 metri, în mijlocul aeroportului, îngrădită cu stâlpi legați cu bandă elastică, o vomă zace o oră fără ca cineva să o șteargă. Pardon?
-135 de euro, uite scrie și aici, îți arată funcționara tot cu ochii în computer și arătătorul ei atinge coala A4 țiplată pe care, în franceză și apoi în engleză scrie: se va plăti în cazul în care mașina este absolutely dirty. La traducerea în engleză, peste absolutely este trasă o dungă groasă, cu markerul.
-Păi nu e absolutely. E doar un pic de nisip, de pe șlapi, un pumn de nisip. Nu e cu vomă cum aveți voi aici, în mijlocul aeroportului.
Aduc băiatul care a preluat mașina. A terminat deja să dea cu aspiratorul, e gata. Îi spune funcționarei: nu era murdară, doar un pic.
Doamna cu ochelari ridică ochii și spune:
-Nu contează, trebuie să plătească 135 de euro.
De ce? Pentru că așa scrie și absolutely e tăiat cu negru și ea poate să decidă.
Răutate pură, de român hăituit de sistem, care nu poate respira fără să îl doară coastele rupte. Știți că se zice că durerea te înrăiește?
Poate doamna e bolnavă, poate a părăsit-o iubitul. De fapt, poate n-a cunoscut iubirea. Orice încercare de discuție prietenoasă se lovește și cade cu clinchet pe caldarâmul nepăsării. Cocoțată pe uriașul vrej al fasolei birocratice care a dus-o la nouri, se uită cu silă la încercarea mea de a explica, rațional, că nu am de ce să plătesc.
Răutate pură, de cea mai bună calitate.
Și atunci, ce faci? Scoți românul din tine, românul aruncat în debara, ca un costum de Ironman expirat. Îl scoți, îl îmbraci și îi spui funcționarei: vrei răutate, îți dau răutate, căci am de unde, că eu respir, mănânc și dorm cu răutatea în suflet căci atmosfera de pe planeta de unde vin eu e făcută din sulf, rahat și ură.
În încleștarea dintre un român și un francez rău, chiar și unul foarte rău, al doilea nu are nicio șansă. Dacă bagă ăștia probă olimpică la călcat în picioare un om, am fi campioni, secondați, probabil, de alți estici căliți de sistem.
La final, funcționara cedează. Nu voi plăti. Am învins. Ciudat, nu simt nicio plăcere. Ci doar o durere de stomac și ură.

Câinele sare pe boxă și o amușină, mișcându-și trufa sus-jos, sus-jos pe lângă plasticul în care este învelită. Nimic interesant, îi spune nasul, așa că plictisit coboară și, urmat de cei 6 jandarmi, se repede spre cealaltă boxă, la 10 metri distanță. Golful e închis de 8 boxe din care va răsuna The Voice și hiturile sale. Și nimic altceva. Nu tu bum-chacalaca-bum-bum, d-ăla cu bombe.
-După Nisa, înțelegi, trebuie să fie vigilenți, spune Marie, chelnerița al cărei nume este sărbătorit azi, 15 august.
Jandarmii sunt vigilenți. Se uită după țâțe. E 1992 în Ajaccio, topless pe plajă, sâni goi din 3 în 3 cearceafuri, nimeni nu a auzit de cancer, Petre Roman are același plovăr de la Revoluție și Mitterand e l`amie de l`assassin.
Ce-o fi în țâțele ălea de stau așa semețe? se întreabă jandarmii vigilenți după Nisa. Aduceți câinele să le miroasă!!!
Din fața catedralei pleacă, printre scaunele și mesele care au ocupat orașul vechi, o procesiune tristă, cu o Fecioară cocoțată pe un postament din lemn înflorat și babe în robe mov, cu microfoane de Lady Gaga, cântând imnuri vlăguite, de rătăcit în deșert cerșind lui Dumnezeu apă.
Au gurile uscate, e clar după cum scot cu greutate câte un cuvânt și nu sunt ajutați de ritmul amorțit al instrumentiștilor îmbrăcați în costume de marinari care bat la tobe și suflă în trompete înfundate cu nisip.
Procesiunea e flancată de alți jandarmi. La început cred, inocentă în tâmpenia mea, că jandarmii sunt acești Moise care despică nefiresc de bogata circulație. Dar nu. Apără credincioșii.
-După Nisa, înțelegi, chiar nu e de joacă. Teroriști, bombe. Aici nu, în Corsica nu avem arabi, dar niciodată nu poți știi.
În Corsica nu avem arabi, hahahahahaahhhaaaaaaaa!!!!
Dacă i-aș râde în ureche, hăhăitul meu ar fi purtat de ecou până în tălpi și-ndărăt, ca-ntr-o magnifică sală de bal. Pe drapelul Corsicii e capul de maur, simbolul insulei. Dar nu, nu avem arabi aici. Au murit toți acum 1000 de ani, la Reconquista.
Jandarmii escortează cei 200 de localnici care însoțesc plini de gravitate statuia Fecioarei, îi apără de arabii nevăzuți și apoi îi depun în fața Catedralei. Înăuntru mai sunt 200 de oameni. Se stă în genunchi pe dalele de piatră, se cântă, se fac cruci și se dă bogat cu tămâie. Jandarmii trag din țigară afară, cu ochii după poloneze svelte, necoapte dar promițătoare, care își scutură părul blond și nechează curcubee, ca niște unicorni slavi așteptând să fie îmblânziți.
5 francezi ajung la restaurantul Mariei. Trei bărbați și două femei, una într-o rochie albă care se lipește de burta de greiere în care iubitul îi arde drăgăstos un bobârnac. Râd, mută mesele, strică mesele, scârțâie scaunele, își întind picioarele, râgâie. Femeia în alb este și ea Maria, au venit să îi sărbătorească numele. Sante!!
Deasupra noastră și deasupra golfului, deasupra Fecioarei, a catedralei și deasupra polonezelor, deasupra boxelor, a câinilor și a jandarmilor bubuie prima artifică a primăriei. Ajaccio e locul de naștere al lui Napoleon și azi e ziua lui. Împăratul s-a născut pe 15 august, acote, într-o căsuță-muzeu, acum închis.
Dar îl vezi pretutindeni căci peste tot sunt postere cu el, cu o înghețată în mână, cu o bere sau cu o sticlă de vin. Chiar și cu ochelari de soare. Nu au încercat nimic pe zona de costum de baie, nici excursii la scuba, cu masca și tubul în gură. Napoleon e stradă, e piață, e spermatozoidul care a răzbunat mii de ani de istorie periferică, ocupație după ocupație, Pisa și Genova, Spania și Franța și chiar și un neamț care s-a declarat rege, dar uite că din acest Babadag maritim s-a născut cel care o să le-o dea în dinți tuturor, chiar și rușilor. Nu mult le-a dat-o rușilor dar cât să-i știe de fricuță și să-l pună pe un poster la țigări pe care l-am văzut acum vreo 17 ani în Sankt Petersburg. Țigări Borodino. Napoleon avea pe poster un ochi vânăt.
Pocnesc artificiile și Maria nu mai închide gura, stă cu ea căscată ca un copil care vrea să înghită fulgi, într-o după masă de decembrie.
Jandarmii sunt și ei cu ochii pe cer de unde teroriștii pot apărea oricând să arunce în ei curmale. Dar ei sunt neînfricați, sunt corsicani. Sunt nepoții lui Napoleon născut pe 15 august. Și uite pe 16 e născut Elvis. Regele. Nimeni nu a fost ca el, nici măcar Michael, născut pe 29 august. Bună lună, v-am spus că pe 10 a fost ziua mea?

 

Stronza, stronza-tatăl își încurajează drăgăstos fetița de 2 ani să uite că e mai grea decât apa și să se întoarcă la calmul intra-uterin. Fetița zbiară. Galliano își umezește mustața și repetă: stronza, stronza, fii puternică, dă din mâini, daaaa, așaa!!!
Pe terasa acoperită cu o pânză de camuflaj, el și ea beau vodcă, la rândul ei camuflată în apă plată. E vodcă, se vede în ochii ei negri întorși spre interior, pipăind orbi marginea hăului care se deschide imediat sub gură. Acum îl urăște pe el, peste 4 secunde îl iubește pe același el. Vodca a urcat-o într-un montagne russe și acum e pe culmi, urlând și râzând când sufletul o ia la vale, acum se adună de pe fundul vagonetului, cu vomă în păr.
Se pupă, se drăgălesc, mai beau un pic și acum ea nu mai vorbește cu el care, ca s-o recâștige, se ridică și eclipsează soarele ca un satelit obez și îi oferă o țigară.
Pe el îl sună maică-sa și se strânge în el, raportează ca un caporal vinovat, prins băut în post, da mamă, sunt la latitudinea și longitudinea asta, prețurile sunt mari, mă descurc.
Un elicopter ridică plaja la 2 metri în aer și se pune el în locul nisipului dizlocat. Copii și adulți fug către mașinăria care continuă să învârtă palele, mai încet, mai încet.
Miroase a moarte, clar e un infarct sau un os de pește rămas în gât și copiii, acești hoitari îmbrăcați în roz simt că un suflet s-a ridicat undeva deasupra golfului, de unde se vede mai bine stronza, Galliano și bețivii. Sunt sigură că mă vede și pe mine cum mă uit la ei, încercând să găsesc o poveste care ne leagă pe toți ăștia de am ales să venim în Corsica, pe această plajă acum când moartea a hotărât să îl ia pe domnu sau pe doamna pentru care elicopteru a venit prea târziu.
Lumea se sfârșește în fiecare clipă pentru cineva și noi asistăm la acest continuu final de lume, incapabili să realizăm dimensiunea întunericului care ne înconjoară, cu ochii după fuselaje și rotoare. Tare frumos e elicopteru, cum se ridică el cu tot cu zeci de prosoape și o fetiță îi face cu mâna pilotului care cară moartea ascunsă sub un cearceaf alb.
Acum ești pe cearceaf, la soare, acum ești dedesubt.
Chelnerița mă întreabă dacă mai vreau ceva. Sigur, aș vrea să știu care este istoria capului de negru legat cu bandană albă care împodobește drapelul corsican și toate etichetele produselor tradiționale din Corsica.
-Are legătură cu traficul de sclavi, spune chelnerița. Uită-te pe net, nu știu mai mult.
Wiki spune că maurul de pe steag a avut bandana peste ochi, orb și neajutorat, aidoma poporului corsican vândut de genovezi francezilor în 1769. Pasquale di Paoli, tatăl națiunii corsicane, a folosit maurul cu ochii liberi pe stema noii republici dar, după ce ai lui au fost vânduți la kil de italieni, a decis că e cazul să se întoarcă la varianta oarbă.
Pasquale este acum nume de piață și bulevard, de hotel și de școală. Dar nimeni nu știe ce a făcut. Și nu îi pasă. E soare în Corsica și apa e turcoaz, dacă bei o vodcă și înveți să înoți, poți să mori fericit, fără să-ți pese că ai fost legat la ochi și ai jucat baba oarba toată viața.
În amețita ta rotire, tot ai prins ceva.
Stronza.

Buldogul Elliott e mai surd decât Klaus la urletele poporului de a scăpa de Mihalache. E surd, surd, nu aude nimic și nici nu latră, că nu a învățat să facă asta. Caterinei îi e frică să nu iasă din curte și să dea o mașină peste el. Se circulă voinicește în Corsica, curbe în pantă, în unghi de 87 de grade, crezi că ți se dă toroboanța peste cap și miracolul gravitației îți umple ochii de lacrimi de recunoștință pentru legile universului, Newton și Einstein.

Pe culmea unde e construită casa Caterinei, bagă driblinguri vântoasele. De aici se vede Mediterana indigo și, cocoțate pe câte-o stâncă, biserici cu gâturi lungi, de girafe genoveze.

E plin de francezi și italieni și Caterina spune că francezii, deși sunt compatrioții ei, sunt greu de suportat. Mereu se plâng că trebuie să plătească parcare sau că e scump.

—E adevărat că voi, corsicanii, aruncați în aer casele de vacanță ale francezilor continentali, ca să zic așa, ca să nu se stabilească la voi pe insulă?

—Normal. Dar asta era în anii `80. Acum nu mai facem așa. Acum e mafie, mafie pe bune, imobiliară. Nu poți să cumperi în anumite zone, nu poți să construiești decât dacă ești prieten cu vreuna dintre familii. Exact ca în Sicilia. Și bombele au încetat pentru că și-au făcut efectul. Aici nu o să vezi dezvoltări monstruoase, hoteluri cu 200 de etaje și 5000 de camere așa cum au făcut pe continent. Totul a rămas ca acum 30 de ani. Asta pentru că bombele ne-au adus o oarecare autonomie, avem și noi un cuvânt de spus în ce privește dezvoltarea regională.

Mă chircesc ținându-mă de mânerul din mașină, cu stomacul în gât, înghițind în sec când ne strecurăm prin drumurile tăiate în munte, trimițând în hăuri o oștire de copaci gheboși, poteci pe care nu au loc două mașini deodată și nici măcar una mai zdravănă.

1 din 2 SUV-uri aici sunt Dustere.

Dașia, zice Caterina.

Dacia, îi spun și îi explic cu dacii, romanii, the ducks come from the trucks. Nu a auzit în viața ei de asta. Are o surzenie de tip Elliott, a ei este însă selectivă.
Știe totuși de România, știe baștor peles.
Ce e aia?
Baștor Peles.

Aaaaaaa, mă prind, castelul Peleș.
Casa regilor, ei au avut un împărat.

—Dacă mergeți în Ajaccio, este muzeul Napoleon. Avea un pat mic Napoleon și suzetă, și ea mică, hăinuțe mici. Totul mic și ăștia vând de la coniac, la biscuiți, de la tampoane, la jamboane cu numele lui Napoleon.
Nu știu dacă merg în Ajaccio, se pronunță A-jac-si-o. Și nicăieri nu văd urmele lui Napoleon, doar o parcare a fost botezată după el. E plină.

Deasupra șoselelor pre-romane, vulturi fac școala de zbor, curenții îi plimbă între versanți și ei par nesiguri suspendați în aerul transparent.

—O să vezi, singurii care claxonează sunt francezii. Ei sunt grăbiți, imediat scapă mâna tiiiit-tiiiiit.

Francia fora-scrie pe un parapete cu vopsea neagră.
Francia nu aude scrâșnitul din dinți corsican. Vine, vine, în fiecare vară trimite sute de mii de continentali. Plajele sunt acoperite de urlete, de donc, de ca va, de j`ai t`aime, de oooo-laaa-laaaa. La Nonza, din scoici s-au construit declarații de dragoste pe nisipul gri-șoarece, Valentin o iubește pe Marie, inima cuprinde numele lui Jerome și a Clarei.

Franța iubește Corsica.

—Și dacă am pleca, unde să ne ducem? Vorbim franceză, suntem francezi, deși spunem calamares și gambas a la plancha și arena în loc de plajă, suntem francezi.

O resemnare plutește în cuvintele Caterinei. S-a împăcat cu soarta de a fi parte din Franța la fel de tare cum s-a împăcat cu utilizarea excesivă a snapchat-ului de către fiică-sa de 17 ani. Sau cu surzenia lui Elliott care pufnește pofticios, sărind și pocnindu-mă cu picioarele lui musculoase în burtă. Nu știe să ceară să fie mângâiat, nu știe să latre. Și nu are un claxon la îndemână, ca francezii.
Cine știe, poate d-aia fac scandal la volan, vor să fie doar mângâiați.