Archive

Monthly Archives: July 2013

22 de kilometri in 36 de minute, soseaua se-nvarte ca un caine care incearca sa-si muste coada, se rasuceste pe dupa palcu de foioase, pe dupa ghemul de case, pe dupa capitele de fan, ne scoate la lacul valiug pe malul caruia cresc viloace groase, cu ferestre mici, cu rame acoperite cu stikere gealan sau alt termopan, cu acoperisu lindab-rana deschisa supurand in soare, cu ponton de beton si maserati in curte. numere de timisoara si de caransebes si uite si cateva de bucuresti, faci adunarea rapid si-ti ies vreo 200.000 de euro parcati icisa la casa tirol.

or fi venit pentru garana? si daca da, sunt fani ai jazzului, organizatori, presa? or fi adus cu limuzinele astea artistii indragiti de la aeroport?

pe cine sa intrebi? e 8 dimineata si muzicienii dorm, au cantat ieri, in prima seara de festival, la poiana lupului. au cantat pina la 4 dimineata si acum dorm in patutul meu si in patutul lui pila si in patutul lui codi si nu-i chip sa ii trezesti.

dar o sa se scoale mai devreme-ne asigura andreea, o fata cu parul scurt-scurt si tepos-tepos, pila spune ca e odrasla proprietarilor casei tirol-o sa trebuiasca sa se trezeasca acusi, pentru ca au transfer la timisoara. andreea e managerul pensiunii si organizator la garana, stie cu somnul de jazzman, stie cu cremvurstiul de dimineata si cu gulasul de la pranz, are o legitimatie care se balangane de gat care atesta experienta si omnipotenta. da ordine scurte baietilor in spilhozeni de piele si fetelor in fuste lungi, tiroleze, doar suntem la casa tirol unde e drept ca se maninca italieneste, de ce? pe cine sa intrebi? andreea incarca intr-o duba o ceata de jazzmani, un negru in geaca de piele si un mulatru batran, cu basca, un asiatic cu sexualitate incerta si o femeie fara trasaturi pe care o uiti la 1 secunda dupa ce ai pus ochii pe dinsa.

puteti sa mergeti in camera-ne pofteste andreea, camerele sunt spulberate de impachetatul grabit al muzicienilor, peturi goale si acreditari agatate de speteaza scaunului, prosoape si cearsafuri stranse intr-o duna umeda si sticlute de sampon presarate artistic in baie. all that jazz, hehehe.

au venit, au cantat, au luat banii, au plecat. au inteles ceva? au fost curiosi sa inteleaga ceva?

in 2010, dupa concertul air de la bucuresti, funky ne-a rugat sa-l ducem la aeroport pe nicolas godin, probleme cu organizarea, nu sunt destule masini, hai va rog, ocupati-va voi. cu mare placere. 10 dimineata, il luam de la marriott, vant umed de februarie vanat, zapada neagra urcata pe copaceii care dardaie la marginea soselei. traversam orasul murdar si trist si rupem din nicolas raspunsuri despre albume si cantece si turnee si versuri. omul e-ncordat, bufnita pe bancheta din spate, masina se taraste in traficul gri. avem timp, incet incet se relaxeaza. spune ca a venit cu masina de la belgrad la bucuresti si a trecut prin sate atat de sarace incat nu-si putea inchipui ca este europa. saracie de india, saracie de africa. pe linga noi la semafor tasneste un bentley. apoi trec bmw-uri, audiuri si mertzuri, stropindu-mi parbrizul cu apa murdara aruncata din gropile de obuz de pe sosea.

nicolas nu intelege nimic. a venit, a cantat, a luat banii si a plecat c-un mister nerezolvat in valiza. ca si jazzmani de la garana care au mancat italieneste la casa tirol de pe malul lacului valiug. lost in translation? nu. lost in geography.

m-am nascut in ’74, socul demisiei lui nixon de la casa alba starnindu-i mamei contractiile si ducind la aparitia mea pe lume exact in momentul in care mandatul prezidential era preluat de gerald ford. hahaha. mama habar n-avea pe ce lume traieste, taica-miu sarbatorea cu baietii,  snitzelul la aro era cat capacul de buda, toma caragiu baga soparlitza in pamflete, se gaseau masline umplute, la borcan si cutii de carne chinezeasca si la televizor anda calugareanu canta si cotescu mustacea si ceausescu dadea din mana dar era bine, ca facea un pic de racoare.

eram departe de vestul zbuciumat descris de francis wheen in “Strange Days Indeed, The Golden Age of Paranoia”. nu aparusera inca penele de curent, abia in ’77 s-au miscat minerii si oricum pina in ’87 nu a aflat mai nimeni despre asta, goma nu era chiar atat de vocal, nu aveam terorism si nici bigotism. nu avem par lung si nici par pe fatza, phoenix se mai jucau de-a occidentu decadent si ilie nastase dadea cu racheta de pamant. ceausescu se plimba cu trasurica reginei si nimic nu parea sa tulbure dulshele trai pina cind pacepa si-a luat talpasita si s-a dat drumu la deranj si la noi.

“strange days indeed..” este o carte fabuloasa despre o epoca pe care nu am trait-o, dintr-o lume cu paru sculat pe ceafa de accese de paranoia deloc discrete. avem nixon si butonu rosu la indemana, avem amenintarea cu bomba nucleara, avem anglia in bezna dupa ce minerii au suflat in becul consumului si au calcat guverne in picioare, avem grupari ideologic teroriste care rapesc si mierlesc oameni de afaceri si diplomati, avem accese de habotnicie si procese publice in care sunt judecate personaje de desen animat, avem sacalul si idi amin si uri geller indoind lingurite cu mintea, din spatele tubului catodic.

lumea s-a trezit din betia anilor ’60 cu o mahmureala grozava care i-a strans capul in menghina durerii toata decada ’70. lumea aceea de atunci. lumea aceasta de acum.

“strange days indeed, the golden age of paranoia” mi se pare fantastic de actuala. terorism de stat, telekinezie care indoaie minti-nu lingurite, prim ministrii mincinosi si paranoici, haysami, rapiri, caricaturi care conduc tari. ce nu avem? nu avem abba.

francis wheen nu a fost publicat la noi, dar il gasiti cu usurinta pe amazon.

un tigan batran se taraste gemand pe peronul de la linia unu din caransebes, cu-o mana infipta in rinichiul stang si cu ailalta sugrumandu-si jumatatea, o tiganca c-un ochi vanat. femeia il leapada pe-o banca, la tzanc, in gara da navala echipa ambulantei. cu audienta triplata, tiganu da volumu mai tare si se freaca vartos pe sale, urletele umplu sala de asteptare: “hooooooooouuuuuu, hooooouuuuuleeeeooooo”. “de cind n-ati mai urinat?” ingenuncheata in fatza lui asistenta incearca un scrabble dar nu primeste decat un “h” si un “l” si multe vocale, “hooooooooouuuuuu, hooooouuuuuleeeeooooo”, tiganca nu pricepe intrebarea, “de cind n-a mai fost la baie?” insista asistenta privind-o-n vineteala ochiului. o fi de la prima piatra eliminata de sotul, inainte sa-i ramana a doua pe teava.

atras de urlete, in gara intra tot castingul de la world war z, mai putin brad pitt, avem zombie 1, 2 si 3, maini crispate, picioare tarshaite, priviri bulbucate, se strang in jurul asistentei ca mortii linga michael in thriller. nici dansii nu au mai fost la baie de haaat, de ce sa mergi la baie cind poti sa te pisi pe tine, duhneste otetit si primele muste zumzaie inveselite in jurul lor. bine ati venit la caransebes.

ultima oara cind am trecut pe aici, de fapt prima si ultima oara, in ’99, caransebesul a reusit sa ma uimeasca prin sistemul unic de incalzire abordat in unul din hotelurile sale. un fost bloc de serviciu sau camin de nefamilisti, acel tip de loc pe care clasa muncitoare ar fi trebuit sa il numeasca, dragastos, “acasa”. in scara, dupa usa grea de fonta, era tupilata o receptie neoset-o culme a designului la care tanjea o tarisoara intreaga, din spatele neosetului, zambea retinut bustul unei madame unsa cu ruj maro, contur negru de buze. degete dibace, imbracate in aur si topaz si rubine, numarau milioanele dupa milioane, se umezeau iute in buretel si iar fosgaiau bancnotele albastrui.

caransebesu, drobeta si tot banatu avea bani de 60.000 de milioane de seturi neoset, bani facuti cu carca din traficul de benzina cu saraca iugoslavia, dumnezeu s-o ierte. sa trecem la cazare: carpienele si metacarpienele invelite in aur imi arata usa camerei, inauntru frig crunt, de decembrie, paturi chinezesti pe pat, noptiera cu lampa cu pitici dormind la umbra unor ciuperci gigant. aici e baia-bezna de mina ma-nghite, aoleeeeeu, nu vad nimic. pai si normal, e faianta si gresie neagra, se cheama eleganta, ultimul racnet si asta. pardon, penultimul, ca ultimul  racnet e neosetul.

ger. geamul inghetat pe dinauntru. pot sa scriu cu degetu, topind promoroaca, “ajutoor”. pot dar mi-e prea frig asa ca intreb disperata: caloriferu? unde-i caloriferul?

buzele maro ale doamnei se-ntind intr-un suras vinovat. “n-am terminat inca lucrarile si instalatia de incalzire nu e functionala”-sau cam asa ceva a spus. degetele aurite intorc expert manerele de la usa de la balcon si mai mult frig navaleste in camera bocna. “la anul, cind o sa inchida terasele, o sa fie superb” continua receptionera si-mi arata, lafaindu-se pe balconul umil un calorifer mare, de fonta, prins de peretele exterior.

?????????. inghet. de fapt sunt inghetata dar ma dezghet putin cit sa inghet la loc mai dihai.

doamna de la receptie imi spune ca fiecare din cele 20 de camere ale hotelului, sunt dotate cu calorifer de balcon si frig de camera. deh, dupa ultimul racnet al designului, vine ultimul oftat al arhitecturii. e frig dar am paturi chinezesti si ce povesti nepotilor.

14 ani mai tarziu, caransebesul nu se dezminte. o fi de la aer, o fi de la numarul de drumuri la baie, o trage de la caracal? daca acolo s-a rasturnat caruta cu prosti, unde or fi ajuns aia de-au luat-o pe jos?

trenul pleaca la 21.45, colegutii sunt insirati la mcdo, festin cu creveti si cheeseburgeri, cartofi prajiti si inghetate, un zid de bagaje creste linga cele doua banci si-n 6 minute soseste bodiguardul-olimpic la matematica. a facut calculul si doar 7 oameni din 12 maninca, aia care gusta nu se pun. ocupam deci 5 locuri degeaba, nu neaparat locuri la masa, dar uite bagajele astea, sunt cat ceahlaul, as zice mai degraba cit burta lui trita fanita. bodiguardul ne face vant de pe terasa, halal ospitalitate.

avem 13 bilete, unul in plus, vagonul nostru este al doilea dupa locomotiva, zona peron P sau R, aproape de depouri, peronul aici e sfaramat, ridat si nebarbiert, cu favoriti de ierburi iesind pe linga stalpi si incoltind pe linga linii, angkor wat curat.

nasul a prins in mustata vietii 50 de fire albe si multa viclenie. intra in vagon ca in sala de clasa, ne da teza, ne prinde copiind, are un aer martial cind ne urecheaza ca nu suntem in compartimentele noastre, fiecare cu biletul in mana: “ ca m-ati inebunit de cap”.

cu un spasm de gravida cu stomacu-n gat de dimineata, trenul pleaca, mustata curatza culoarul, toata lumea la cutiuta, ne numara, “aveti un bilet in plus?”, da, “dati-mi-l mie”, cum adica?, “da, dati-mi-l mie sa bag pe cineva”, atunci vrem si noi jumatate din bani.

nasul e stupefiat, cata obraznicie, e vagonul lui-imi explica, el e seful, el face si desface, cum imi imaginez vreodata ca o sa-mi dea 50% pe bilet? pai si atunci cit? “nimic. pentru ca oricum locul e liber, n-am nevoie de biletul vostru ca sa justific ceva”. atunci nu-l dau.

cezar intervine, nu asa se face treaba. el stie cum putem avea beneficii de pe urma bunavointei. nu bani, beneficii. e un drum lung pina la caransebes, ar fi bine ca insotitorul de vagon sa fie tovarasu nostru. “poftiti biletul daaar vrem si noi…”, mustata inhata ranjind cartonul si dezveleste ceapa foaie cu foaie:

1.vreti sa fumati? nu pot sa va las, intre vagoane, ca in compartimente sunt camere de filmat.

2. vreti sa beti? nu am nimic, nu am nici bere, nici apa, ca n-am apucat sa..si la vagonul restaurant nu prea-s de niciunele. de fapt vagonul restaurant e o gluma si e la alte 10 vagoane distanta de aici.

3. vreti paharele de plastic? ok, asta pot, nu multe ca n-am nici eu, ce credeti ca sunt eu, chiosc?

4. vreti sa ascutati muzica si sa vorbiti? tztztztz, sunt multi calatori, e plin, eu sunt obosit, dupa timisoara plec la iasi, sunt satul pina peste cap si nu am chef de circ

5. vreti cearsafuri? veniti sa va luati de la mine, dar mi le aduceti dimineata inapoi, va faceti paturile si faceti curat ca n-am chef sa strang dupa voi, s-a inteles?

beneficiile nu se inghesuie, biletul a disparut in buzunarul de la pantalonii negrii cu turu tocit. sta obraz in obraz cu bancnota de 100 de lei pe care a inhatat-o pentru patul neocupat, ramas liber de la noi. de la 0 la 100, fara sa misti un deget. deja nu mai vorbim de matematica ci de alchimie.

5 jumate, trenul ne scuipa cu intarziere de o ora si ceva in balariile de linga caransebes, sunt inalte de 1 metru si tot nu ating ultima treapta de la scara. insotitorul de vagon ne face vant cu promisiunea intoarcerii, duminica noapte, tot cu el. inca 100 de lei pentru el, inca un mare 0 pentru noi. caile furate romane a zis de curand cineva. corect. dar si caile talhare romane.

tata a lucrat la cfr. linga blocul cfr era cantonul cfr la cismeaua caruia toata populatia cartierului se-nsira pe-nserat, damigene si butoiase, sticle, caldari si galeti, sa ia apa sa puna in cada, ca nenorocitu de cizmar sau poate chiar odioasa lui sotie, iar umblasera la robineti, ii inchisesera de asta data pe amandoi, si ala cu rosu-de apa calda, si ala cu albastru de apa rece. cind ne-am mutat in apartamentul de serviciu primit de taica-miu de la cfr, nu am putut sa dorm o luna. cind vedeau blocurile brasovului, locomotivele tzipau in crucea noptii, aruncand lumini albe pe tavan care se fugareau de la dreapta la stanga si se strangeau intr-un colt, ca o pisica sub dulap cind vede veterinarul intrand in casa.

de cateva ori, in vacante cind eram acasa, pe linga geamurile blocului cfr a trecut mitropa, trenul rosu cu auriu care venea din vest, incarcat cu guma si cu pepsi si ciocolata. taica-miu a reusit sa cumpere de la un neamt bere si tigari kool, mentolate. nu cred ca mai exista azi.

copiii de la bloc se jucau pe linga linie, erau de fapt 6 linii, trebuia sa fii foarte atent cind le traversai pentru ca traficul era vanjos, juuuum, trecea un diesel la deal si jaaaam, un diesel la vale. trenuri de marfa enorme, 50 si 60 si 80 de vagoane se fatzaiau in sus si-n jos si, sa tot fi fost prin ’87-’88, cind cele de calatori incepusera sa opreasca cu scrasnet de dinte de urias care musca din piatra, chiar in buza cantonului cfr. navetistii nu mai aveau chef sa mai astepte 40 de minute troleibuzu de la gara, asa ca trageau semnalul de alarma si o luau pe jos spre casa, ca erau mai aproape.

copiii de la bloc se jucau pe linga linie. am mai zis asta. insa intr-o toamna, copiii de la bloc s-au jucat cu scalpul unui tanar care s-a aruncat inaintea trenului. nimic politic, buba de dragoste, stiu asta pentru ca maica-mea l-a vazut atarnand nehotarat pe linga calea ferata si, presimtind ce urmeaza, a incercat sa-l convinga sa nu se omoare: uite viata merita traita, femei gasesti pe toate drumurile, gasesti chiar si bere straina si guma cind trece mitropa, la cantonul cfr e apa cind ceausescu o opreste, nu te sinucide omule, ca viata e frumoasa! dar el nu si nu si cadavrul lui sfartecat mi-a bantuit noptile vreo 3 ani. iar scalpul lui a fost ridicat in bombeu de copiii de la bloc saptamani dupa saptamini.

la sfarsitul anilor ’80, cred ca am vazut vreo 6-7 sinucideri, locomotiva tzipa, frana, insa rotile prindeau carnea si-o marunteau bine, cadavrul sfasiat era ridicat de masina de salvare sau sa fi fost morga, nu stiu. privind pe geamul de la bucatarie, taica-miu imi spunea si atunci si imi repeta mantra si acum: cel mai sigur mijloc de transport din romania este trenul. cefereul nu a avut un eveniment de cale ferata din ..haaaat, sa tot fi fost anii ’50.

ma gandesc la asta in timp ce trenul se taraste spre campina. normal ca nu se va intampla niciodata la noi ceea ce tocmai s-a intamplat in spania. la 30 de kilometri la ora, nici sa te sinucizi nu mai poti.

sunt 4 sau 5 locuri in parcarea pentru handicapati de la intrarea dinspre carrefour a mallului baneasa, pe 3 din ele se odihnesc grase si fudule, muste lucioase de rahat, 3 suvuri lustruite. iulica isi strecoara in al patrulea poloul obosit si boxat in farul drept spate, pescuieste in sertarasul din fatza si propteste in parbriz autorizatia de parcare in locurile special desemnate, tziplata, cu omuletu in carucior cu rotile alb pe fond albastru, cu poza, cu tricolorul si cu steagul uniunii europene, scoate cheile din contact, pune piciorul afara..

..am fost reperati, un individ bronzat intr-un costum la un rand de nasturi, cu revere inguste, direct miami vice, alearga catre noi. legitimatia imensa, cat un goblen de-al matusi-mii, ii joaca pe piept, genunchii la gura, gura in statie, transmite live catre centru ca a prins infractorii care iata, vroiau sa lase masina pe locul de handicapat fara sa-i dea lui spaga. ma incordez inainte de impact, omul se opreste in fatza noastra, poloul zace umil in spate la nici doi metri. “aveti autorizatie?” se rasteste costumul, modesta mea incercare de a-mi pastra calmul se duce dracului: “buna ziua. ce ar fi sa incepeti cu un buna ziua?”. individul se clatina, pocnit in moalele capului de intrebare, e ametit ca dupa un accident, schiteaza un semizambet amintindu-si de zilele cind si lui, prin 84, i-a dat cineva buna ziua, la el pe ulita din stefanesti, ce vremuri.

se scutura si se repliaza rapid, batzul reintra in anus, caraba aramie se inclesteaza mai dihai in jurul statiei negre, nu da buna ziua, ca doar era optional si, cautand frenetic in buzunarul cu intrebari, gaseste aceeasi: “autorizatie aveti?”. iulica il invita sa se uite prin geam spre parbriz, ma uit si eu la suvurile vecine, niciuna din masini nu are nimic in geam dar probabil asta e semnul handicapului in romania: masina mare, neagra si lucioasa. individul mormaie dezamagit ceva in statie. de data asta am scapat.

5 zile mai tarziu, uichend, doar doua suvuri, tot negre, tot lucioase, poloul pupa bordura, se repeta procedura, mana bajbaie dupa bucata de plastic, o arunca pe bord, dam sa iesim. inotand in valurile de caldura, un baietas de vreo 25 de ani in camasa alba si pantaloni cu pense, legitimatia a-bord pe care poate sa scrie oferte de mici cu mustar si bere la numai 5,99 lei zbatandu-se pe piept, atarnand de lant, ca o tinta de darts, pina-n zona inghinala. vazand ca ii scapam, ca am iesit din masina si parasim locul crimei, baietasul tipa de la 3 metri acelasi elegant “autorizatie aveti?”, din nou ma arunc in valsul educativ-explicativ al bunelor maniere: “buna ziua. spuneti dupa mine bu-na ziua”. omul e la fel de stupefiat ca inaintasu din miami vice, “dupa ce imi spuneti buna ziua, va duceti la masina, verificati, daca nu vedeti autorizatia, atunci luati numarul masinii, il dati prin statie si anuntati politia care va trimite prin posta amenda contravenientului”. baietasul clipeste, legitimatia de la gatul lui e complet goala, nu are scris nimic pe ea, sau poate e in braille. ramane prostit in caldura incercand sa prinda sensul cuvintelor mele. celelalte doua suvuri-bineinteles ca ma uit-nu au niciun act afisat in parbriz.

doua saptamani mai tarziu, din nou la film, din nou la mall, parcarea plina ochi, multi handicapati veniti la shopping ca-s reduceri, suvuri toate, de data asta unul alb. un suv negru pleaca la tzanc, poloul ii ia locul, un al treilea paznic, statie, tricou alb, pantaloni de stofa, pantofi de mort, varsta incerta, sa fie un 55 care se tine bine de la dat la coasa, sa fie un 35 care se tine prost de la spritz. ma aplec, caut autorizatia, o pun pe parbriz, omul ma urmareste si cu toate astea, cind ies din masina ma intreaba tzafnos “autorizatie aveti?”. e clar, acestea sunt singurele cuvinte pe care cercopitecii le-au invatat, e ca in reclama aia veche la pepsi “toni-toni-toni-toni, to-ni-to-ni, toooooni, tooooni”, dar macar acolo se jucau cu accentele, cu inflexiunile. aici tonul este permanent acuzator, ei stiu ca tu nu ai autorizatie, ca ai parcat acolo, ocupand locul unui suv care ar putea sa le bage lor in buzunar 5 lei, poate chiar 10 daca e conasu generos si daca le sterg cu maneca farul si cu pulpana hainei capota. sa ii mai spun de buna ziua? n-are sens, dar omul m-a vazut ca am pus autorizatia in geam, ce rost avea sa mai intrebe? “ati vazut ca da” ii raspund si eu la fel de incordata. “da, dar ati scos-o numai cind ati ajuns in parcare”. aproape cad pe spate. individul vorbeste si ma priveste cu ochi mici si rai cind trec pe linga el.

rise of the planet of the apes. sfarsitul e aproape. pregatiti autorizatiile de handicap.

vanzatorul de la toneta de inghetata numara din barbie, unul-doi, mai scoate un biscuit, si-l infige linga celalalt in muntele de inghetata impietrit demn in cupa de plastic. biscuitele e cadou din partea casei, sa aiba si gura mea ce manca. multumesc domnu.

la barul inghesuit in subsuoara portului, un pahar de vin si o cola, ajung pe masa cu o trena de farfurioare si boluri, chipsuri si masline, alune si grisine, dar nu am cerut nimic din toate astea!! normal, sunt din partea casei.

la l’erbolario imi balangan indecisa teasta, ca magarul lui buridan: ce sa aleg dintre samponul cu copitute de calut de mare si deodorantul din solz de sirena si crema de corp cu talpa de meduza, vanzatorul imi inghesuie in punga de hartie mostre de cremite, parfumuri si samponase. dar vai de mine, nu trebuie. stai draga linistita, e cadou din partea casei.

ne adunam fustele, sarim din sardinia, peste corsica, peste dolomiti, peste banat si dobrogea si ne-nfigem in nisipul alb de la thracian cliffs, bulgaria, balcani.

andras are capul rosu ca un nas de betiv batran si maraie la vicepresedinta plajei, o domnita insolenta cu tzatzele bagate in fatza si creierul tupilat dupa un mare “NU” pe care-l tine cu strasnicie in brate. andras a facut rezervare pentru saltele si umbrela pe plaja privata a lui thracian cliffs, rezervarea nu exista ii spune domnita insolenta, lasandu-si jucaus capul pe umarul drept. dar aceasta nu este problema mea, ii explica gura alba de pe fatza vanata a lui andras, aceasta este problema voastra. nu este problema noastra, rezervarea nu exista, trebuie sa stati aici. andras zice ca nu se muta, fata cheama presedintele plajei, un nenic in pantaloni scurti care explica agitand un biceps mare cat un parizer taranesc, ca andras si jeanet trebuie sa se mute acote, ca nu exista rezervare si ca ii pare rau. va pare rau pe banii mei, pentru asta in toate tarile civilizate se ofera compensatie-incearca andras un crash course de alfabetizare in servicii. adica imi dati o cafea, o reducere, o ora gratuita cu catamaranul, o maslina, o..

bulgarul nu clinteste. cuvintele se lovesc, cornete de hartie, de obrazul gros, ars de soare si de nesimtirea balcanica.

in partea de lume unde vanzatoarea de alimentara a fost curtata timp de 50 de ani cu daruri, ca o contesa, pentru un picior de porc sau o bucata de slanina oparita, gravitatia compensatiilor si cadourilor functioneaza in sens invers restului planetei. zambeste-i vanzatoarei ca sa te serveasca, fa-i daruri cameristei ca sa curete camera, da-i spaga chelnerului ca sa nu-ti scuipe in mancare.

razboiul rece nu s-a incheiat. s-a mutat doar in magazine, bucatarii si pe terase.