Archive

Monthly Archives: July 2016

Trenul a ajuns la 5 jumate dimineața, când taximetriștii dorm răsturnați în daciile lor puturoase, cu gurile deschise mirosind a stomac și tutun. Clujul înșiră biserică după biserică, cruci și cupole neterminate înconjurate de parcări pentru vii și parcuri ars-roase, ca niște coate mâncate de psoriazis. Mă întreb de ce dracu îi place Berthei Clujul ăsta care arată ca o sufragerie de Mitropolit.
Livingul e răcoros și Șerban pregătește breakfastul, anul e 2014, cândva în iunie sau poate deja la început de iulie, nu mi-aduc aminte clar.
În stânga e o scară  care urcă elegant, curbându-se grațios-vertical. Arată nelalocul ei cumva în camera asta dintr-un bloc cu duplexuri de la marginea orașului. Normal că nu pare de aici căci nu este de aici. Bertha a desenat-o într-o zi când nu a avut treabă pe la grădină, nu a făcut dulceață, nu a învățat germană și nu și-a făcut exercițiile yoga.
Tot ea a desenat și masa pe care este acum micul dejun. Arată a stație de lucru pentru un strateg de corporație, cu 6 sertare discrete și îmbinări rafinate.
-Băi, de unde Dumnezeu știi tu să faci asta?
-Nu știu, am luat rigla și compasu, am calculat și am făcut un plan cu care m-am dus la Zoli și el a lucrat în stejar și le-a produs.

A făcut și un pat și un soi de parchet pentru baie care se îmbină ca un puzzle. Nu înțeleg mare lucru din pat, doar că se face pe bune, acum arată ca o cutie dar dacă iei fiecare bucată și o pupi cu perechea ei se face rama și apoi se pun scândurile și apoi salteaua.
-Și uite cât spațiu ai atunci când strângi patul. Gândește-te că nu trebuie să omori 4 metri pătrați dintr-o cameră așa, aiurea, cu un pat. Și se face în 2 minute.
-De ce nu te apuci de chestiile ăstea? Adică să desenezi și să vinzi mobilă?
Ridică din umeri, are treabă, trebuie să își facă temele la germană și e în competiție cu grădinarii vecini, a adus dovlecel asirian și busuioc palestinian, face dulceață, nu are timp pentru chestiile ăstea.

Acum 2-3 luni, mă sună și mă întreabă dacă știu vreun greucean de București că uite, s-a decis să se apuce de desenat mobilă și a produs deja o măsuță și o noptieră, are un studio cu Zoli, îi zice Patzo. Întreb stânga-dreapta, nimeni nu e interesat, nu se potrivește ce face Bertha cu profilul organizațiilor ăstora de București, ne pare rău, nu sunteți ce trebuie. Don`t call us, we call you.

E aglomerație de designeri de produs, hall of fame-ul românesc stă să se rupă ca un pom fructifer care a rodit prea bogat, sub greutatea mulțimii de nume. Bertha a venit prea târziu, trolebuzul cu designeri se îndepărtează greoi cu oameni pe scară.
Și acum vreo lună vine telefonul.
German Design Awards a nominalizat patul Hellen. A fost înscris de Patzo Studio. Bertha și Zoli.
Ce e asta German Design Awards?
“The German Design Award is the international premium prize of the German Design Council. Its goal: discovering, presenting and awarding unique design trends. Every year, top-quality submissions from product and communications design are awarded, all of which are in their own way ground-breaking in the international design landscape. The German Design Award, started in 2012, is already one of the best-known design competitions in the world and is held in high regard well beyond professional circles.”
Bertha zice: vrei te rog să scrii despre asta? Dar nu despre mine. Despre Zoli.
Nu știu să scriu despre Zoli, că nu l-am cunoscut. Știu doar că e priceput, că lucrează în lemn și că îl cheamă Zoltán Pattantyús.
Dar pot să scriu despre Bertha care nu trebuie să se machieze gros și să fotoșopeze realitatea ca să dea bine. Care, pentru că a decis să-l dea pe Oprescu pe Boc și pentru că nu a bifat evenimente cochete populate de impostori artiști, nu reușește să intre nici măcar cu băieții de la catering la petrecerile designerilor de capitală.
Ce spune asta despre noi? O mână de speriați înarmați cu perii mari cu care pieptănăm blănurile finanțatorilor, ghemuiți în provincialism, speriați de Auslaender-ul care vine să ne tragă scaunul de sub noi. Pleacă domle de aici, nu avem nevoie de nimic de la tine, lasă-ne în pace să copiem la nesfârșit mobilă suedeză și lămpi daneze, ce vii matale să inovezi?
E prea târziu.
Elitele sunt bresle bine organizate, închise după ziduri groase de familiarități, relații și servicii pe care nu poți să le penetrezi. Și nu ai timp să le asediezi.
Singura cale să fii înăuntru este să pleci în afară.
Așa cum a făcut Patzo Studio, cu Bertha și Zoli, omul despre care nu știu nimic să zic. Decât că are un nume imposibil, la fel de imposibil ca succesul într-o țară cu nota 10 la aroganță, pe care habar nu am de unde am învățat-o. Probabil de la Năstase. Zic.

Bărbatul are pantaloni trei sferturi și fața umflată, ca și cum a dormit 1000 de nopți, neîntors. Ne aude vorbind românește și vine săgeată: sunteți români d-ai mei, dați-mi și mie niște bani să-mi iau ceva de mâncare. Dacă nu vă auzeam, aș fi zis că sunteți nemți, că aveți portu ăsta nemțesc.
Portu nemțesc, ăsta sigur a dormit 10.000 de nopți. Dar ce spun eu, 450.000 de nopți a dormit, poate a venit cu fratele Bălcescu în Germania și apoi a rămas aici, victima unui proto-Mengele care a aranjat criogenizarea individului într-un butoi cu țipari de Rin.
În cartierul roșu, pe termopane sunt lipite A4 cu numele fetelor. 89% din ele sunt cu clienții, lăsând numai babele și ororile să stea în sutien și chiloți expuse pe scaune înalte, cu căști în urechi. Poate învață germană fără profesor. Pe o hârtie scrie mărunt, în românește: căutăm fată pentru munca la geam.
Geamgiță.
Vis-a-vis de casele cu fete, rezemați de zidul medieval al orașului imperial sunt clienții care așteaptă ceva. Poate ca fata lor favorită să intre în schimb, poate ca fata lor favorită să se întoarcă de la lucru. Poate pur și simplu fumează acolo căci e atmosfera mai intimă.
În 1938 la Adunarea anuală a naziștilor de la Nuremberg dedicată Germaniei Mari, cartierul roșu a fost închis ca să nu atragă în ispită național-socialiștii cei puri. Desigur, amușinând pe străduțe au fost văzuți șefi și șefici, acești degustători moderni ai dietei populare. Cineva trebuie să vadă dacă tocana de păsărică e otrăvită, nu-i așa?
Zeppelin Field, singurul giga proiect finalizat al lui Speer e lăsat să moară. Acoperit de jeg și tufe e o combinație de munte de gunoi de la marginea Brașovului cu citadela Angkor-ului. Doi puști francezi cu triciclete dau ture prin fața tribunei de pe care, în `38, floarea NSDAP-ului a salutat milionul de oameni veniți la paradă. Heil Hitler!!! urlat dintr-un milion de piepturi a creat o sferă care s-a ridicat în stratosferă, iubitul Mihaelei Rădulescu vă poate mărturisi că și acum poate fi văzută, orbitând pământul.
În 45, americanii au detonat svastica de piatră și de atunci, nemții încearcă să ascundă rușinea nazismului sub păduri, parcări, berării și piste de biciclete, incapabili să-i găsească uriașului bibelou național-socialist un loc pe etajera cu slăbiciuni ale firii.
Doar 2 din 1000 de germani s-au opus regimului, așa zice istoricul de la Dokumentationszentrum. Restul s-au scăldat, milioane de vrăbii, în lumina soarelui interior care răsărea din gura iubitului conducător, primul fiu al țării, primul arhitect, primul soldat, primul miner, primul cant-autor, primul Ceaușescu, primul Erdogan.
1933 e un 1946 sau un 2016, aceleași fente, aceleași ezitări, aceleași goluri din offside, aceleași faulturi și hențuri.
Deși privim istoria expusă în chiloți și sutien cu dantelă într-o vitrină de termopan nu înțelegem că am mai văzut-o și ieri și alaltăieri și acum 1 an. Este la fel de urâtă, fute la fel de prost și ne costă la fel de mult. Mereu.
Zilnic, milioane de amnezici, venim să ne fumăm țigările în fața vitrinelor unde istoria ne așteaptă cu căști în urechi.
Privind curvele din cartierul roșu îmi amintesc de ceva. Scot repede pliantul muzeului procesului de la Nurnberg și da, acolo sunt, cu căști la urechi, Goring și Ribbentrop, Frank și Frick, așteptând sentința tribunalului pentru crime de război.
Târfe și târfe.
Românul cu fața umflată răsare din nou în față. Se învârte ca istoria și eu trec pe celălalt trotuar.

Munchen, ora 14.07, 22 iulie, gară.
Trenul e roșu ca un picior opărit, aleargă șontâc, șontâc, peste câmpuri de porumb unde semnalul e înghițit de verdele crud. Schimbăm în Muhldorf și apoi 2 ore jumate ne târâm printre dealuri către Passau, timpul e anulat de ceasul electronic de pe peretele vagonului, blocat la 2.52. Mi-e sete și mă dor ochii de atât verde de gazon de plastic și uite că ajungem la Passau,  cândva între 2.52 și 5. Ce contează?
Tot ce contează este că aici, în seara asta, este festivalul artelor. Zice Jurgen că toată lumea o să fie în stradă, setea a mii de studenți și foamea a mii de passau-eni. Ce mai aștepți?
Passau, cândva între 2.52 și 18.26, promenada Dunării.
Sună telefonul: Unde ești? Ai văzut, a fost atentat terorist la Munchen?
Nu. Sunt în Passau.
Nu contează, ai grijă, sunt morți la un mall.
Eu nu merg la mall-uri.
Ascultă aici, sunt 3 trăgători, au zis ăștia la televizor că e periculos, că nu au prins trăgătorii, au zis ca lumea să stea în casă și să nu iasă că teroriștii sunt în libertate.
Domle, sunt în Passau. Beau weissbier pe malul Dunării.
În fața mea o duduie chilug rulează un joint care ar putea aduce pacea între shiiți și sunniți. Avem morsa cu ciorapul vârât în sanda, avem sportivul cu chică, tricou roz și pantaloni ridicați până la sânii de adolescentă, proaspăt înmuguriți de la consumul excesiv de bere. Avem femeia bărbat și bărbatul femeie, avem copiii bătrâni și babe pterodactil, bocănind în cârje pe piatra cubică, avem câinele liliac stând în poala unui cal în rochie cu guleraș de subretă.
Sunt mii de oameni defilând prin fața berii mele și…
Unde ești? Ești bine? Ai plecat din Munchen?
Curg telefoanele, mesajele pe sms sau mess. La 1300 de kilometri distanță lumea e înfiorată, teroristul de mall, ISIS de hypermarket, mujahedinul de bufet îți poate veni de petrecanie oricând dar mai cu seamă când probezi o pereche de blugi.
România e terorizată.
În jurul meu însă știrile nu pătrund.
Nimeni dar absolut nimeni dintre oamenii care benchetuiesc pe prima terasă, pe a doua și pe a treia pe care mă opresc în traseul festivalului, nimeni dintre cei care vizitează galeriile și muzeul de artă, niciunul dintre dansatorii de samba din piața Primăriei, absolut niciunul din cei care aliniază piața Dom-ului ascultând spectacolul medieval, nu suflă o vorbă despre Munchen.
Ajuns acasă la 2 dimineața, Jurgen zice că oricine știe că nu trebuie să-ți bați capul cu mass-media. Se știe că ei încearcă să te sperie, ideea e să nu pui botul. Ce tot atâta terorism? Nu avem altceva mai bun de făcut? Ca de exemplu să gustăm un spritz și să ne bulănim cu ochii pe proiecțiile fantastice de pe turn? Sau să vorbim despre vacanța în Spania și despre ultimul trend în coafurile de câini?
Îmi amintesc de decembrie 1989, frate-miu în armata la Bistrița Năsăud. Maică-mea înebunită, dacă moare băiatul, dacă îl scoate în stradă și trag în militari securiștii și teroriștii crescuți de Ceaușescu în ferme în Apuseni? Două zile a încercat să dea de el, telefonând la Bistrița de pe la vecini, că nu aveam telefon. Și până la urmă dă de el, ce faci iubitu lu mama, ești bine, ai ce să mănânci?
Iubitul nu putea să răspundă de frică să nu scuipe cele 6 sarmale și 4 cârnați pe care îi înghesuise-n gură. Ospăț peste ospăț la unitatea militară de transmisiuni a lui frate-miu, căci la televizor se anunțase că armata e cu noi! și atunci poporul a bombardat unitatea cu porci și caltaboși. Și dăi și luptă și dăi.
Și, în timp ce maică-mea înghițea cu noduri și se gândea la eroul de la Bistrița care rupe pe genunchi teroriști și apără patria, pe adevăratul front era un festival al colesterolului.
Lumi paralele.
Porcăria asta de la mall putea să se întâmple oriunde, voi chiar mai credeți că e ceva din ce spune media adevărat? întreabă Jurgen.
Da, noi credem.
În lumea noastră din pixeli e mereu 2.52, două zile după ce poștașul trebuia să ne aducă pensia și nu avem nimic mai bun de făcut decât să stăm acasă și să sperăm că vine, făcându-ne griji: oare l-a călcat mașina pe poștaș? Oare i-a căzut o cărămidă-n cap sau poate un terorist, la mall, l-a atacat cu un aparat de uscat părul sau o rudă de salam de Sibiu. Ce s-a întâmplat oare? Ceva rău, desigur. Mereu mai negru decât cele mai negre gânduri ale noastre.

 

Ultimele trei zile nu am avut timp să scriu. Dar am avut de citit.
Turcia se descompune ca un pumn de semințe scoase la aer după mii de ani de captivitate într-o amforă din Epoca Bronzului. Norul de pulbere, purtat de curenți, îneacă motoare de Boeinguri, cârduri de gâște și așterne praf pe vârful Himalayei.
Mulți nu au văzut venind catastrofa dar cei atenți, cei vigilenți, au știu încă din seninii ani `90 că, vorba amicului meu bosniac, Emir, ceea ce vedem este lipsa războiului, nu pace.

Acum 3 ani, am scris asta:
“Prima oara am ajuns in turcia in 1998, intr-o dacie visinie cu un ventilator chinezesc lipit pe bord. am plecat spre kushadasi dis de dimineata, cald, politisti bulgari ca imparatu rosu, tasnind de sub poduri sa ne dea amenda pentru ca masina avea patru roti, masina mergea, masina scotea fum prin teava de esapament. turcia, uite-o frate si pe turcia, nu aveau apa minerala insa iaurturile erau perfecte, ventilatorul chinezesc impingea aerul fierbinte in fetze si biata dacie visinie se poticnea in cutele asfaltului topit, trageam dupa noi intreg covorul de beton, din ce in ce mai greu pina cand am zis stop. la assos. peste drum se vedea insula greceasca lesbos. micul port pictat pastel ne-a facut loc sa trecem si ne-a pus un efes rece in mana: “unde mergeti?”, la kushadasi. “hahahaahahhahaaa”, o doamna grasa, un domn cu fatza de sculptor si o domnita cu turban au zis: “idiotilor, aia e statiune de sindicalisti. sunteti?” nu, ca domnu sarbu, sarbu adrian, lumina romaniei, nu ne lasa sa ne unim in sindicate, ca nu de aia a luptat si a murit si a filmat la revolutie ca sa vina o ceata de mucosi sa-i ceara carti de munca. nu suntem domle sindicalisti.

“pai atunci mergeti la olympos. coborati in antalya si va descurcati voi”. dar ce facem cu biletele, banii cheltuiti pe cazare? “banii nu-s totul” a zis domnu cu barba de sculptor, s-a suit intr-o salupa si-a disparut in rasarit. dacia visinie a fiert, a pufait si ne-a scuipat copti in ghetto-ul turcesc unde teleormanenii isi pasau rosii de la un geam la altul, peste haul de 34 de centimetri cascat intre cladiri, urland dupa paine, bere si salata. seara la 6, un echipaj de turci a trecut intr-o tulumba si a dat cu o pulbere albastra anti-tzantzari, care, odata trasa pe nas, mi l-a mutat la ceafa. am stat 1 zi si o noapte si am plecat la olympos, intr-o subtioara de munte prabusit in mediterana, la hipioti si jointuri cat tulnicele in care suflau taranii din genericul de la “floarea din gradina”.

7 dolari pe noapte era o casuta in copac, la kadir’s yoruk, cazare si mic dejun, adica omleta facuta intr-o tigaie cit un heliport. pe perne zaceau australieni si olandezi si canadieni, tragand din narghilea, dormind la soare, band beri la umbra. nu existau smartphonuri, wifi, lumea nu era prajita de lumina albastra a ecranelor computerelor, se comunica, se mima si, de ziua mea, turcul -na ca nu-mi amintesc cum il cheama, mi-a propus sa-mi daruiasca o partida de amor, pentru ca el este gigolo, adevarat, cu atestat. stia si romaneste, caci inima ii fusese rupta de o rodica din calarasi sau o mirela din calafat, nici asta nu-mi amintesc.

m-am imprietenit cu o doamna care lucra la ministerul cercetarii, care m-a tarat la harponat de pastrav, intr-un parau de munte care-ti trecea pe sub picioare, tu stand la masa de plastic protapita in mijlocul apei. pastravii se grabeau dedesubt, turcoaica mea, melek, m-a anuntat ca epoca de aur a turciei se apropie de sfarsit. si-apoi a prins un peste, infigandu-i o tepusa-n spate. era 1998, erdogan era primarul istanbulului. nationalismul si islamismul cresteau in cuptoras, precum cozonacul maica-mii cind are drojdie buna. ce tot atata tocuri si par vopsit?  basmalele incepeau sa se catere pe capetele pios aplecate ale credincioaselor. si burka nu era purtata doar la tara sau in oras de halloween.

15 ani mai tarziu, baticele se vand in draci. kadir si-a construit o baza nato si nimic nu costa 7 dolari, mai ales daca esti strain.

cobor din microbuzul de la aeroport si soferul intreaba stirb: “boss, unde e bacsis?”, pardon? “bacsis, tip. 5 dolari, 5 euro”. acum 15 ani, asta cereau bulgarii. cind crezi ca ai sters-o din balcani, te prinde de chica si te trage inapoi. la 90 de ani de republica, turcia face moon walkul lui michael, indreptandu-se decis catre gaura ideologica atat de viclean ocolita de ataturk.”

Nu m-aș fi gândit vreodată că o să ajung să citez site-uri de daci-mistici-druizi dar pe unul din ele am găsit oribila fotografie a colonelului Trosca, ucis și decapitat în fața Ministerului Apărării în 24 decembrie 1989. I-au pus animalele și o țigară în gură. Animalele aka revoluționarii, ăia ai lui Gelu și ai lui Petre, în plovăre turcești, transpirate.
Aidoma execuțiilor din Istanbul, Trosca a fost hăcuit de forțele revoluționare care apărau fragila democrație instaurată după căderea dictatorului. Privind spre Turcia nu ai cum să nu găsești similitudini cu decembrie 1989. Civili tăind capetele soldaților, generali cu ochii umflați pozând pe 5 rânduri în coruri ale înfrângerii în pușcării.
De ce să imaginezi un alt scenariu atunci când ăla pe care l-ai văzut în vecini merge?
Erdogan, ca și Ion Iliescu în 89, trebuie să-și legitimeze abuzul de putere prin fluturarea unui pericol colosal la adresa statului: teroriști, coup, ceceni, kurzi, Godzilla, Osama. Avem de toate.
Statul de drept, democrația sunt amenințate, ieșiți în stradă, la Inter, ieșiți să tragă sniperii în voi, o să vă facem troițe și o să vă punem pe ele poze ovale, sepia. Hai enervați-vă, suiți-vă pe tancuri, atacați scursurile care vor să distrugă țărișoara. Tăiați-le capetele trădătorilor.
Hai mă Feher, tu crezi că este un scenariu, că e un fake? Dar asta ar fi extrem de cinic, doar au murit atâția oameni.
Îhîm. Da. Au murit.
Și o să mai moară. Și noi o să continuăm să sperăm că o pală de vânt va da un pic perdeaua la o parte și că vom putem vedea clar ce se întâmplă, care agenturi își freacă mâinile și cine este cel care va avea cel mai mult de câștigat după acest uichend.
Mă întreb de ce nu fac o vânătoare de Pokemon Go în clădirile administrației de la Ankara. Poate ar reuși cineva, în sfârșit, să prindă cel mai rar dintre toți pokemonii, Adevărul Gol-Goluț. Aia da augmented reality.

http://www.certitudinea.ro/articole/de-la-lume-adunate/view/in-memoriam-povestea-ofiterului-decapitat-la-revolutia-din-decembrie

Erdogan a învins în ceea ce pare un faux coup. În persoana lui Gulen, regimul de la Ankara a produs un inamic, un Osama care să absoarbă toată halena produsă de beția puterii prin care trece Erdogan. Astfel, cu o singură mișcare, președintele reușește să se poziționeze ca un protector al democrației, ca o figură mai aproape de secularism decât oponentul lui dedicat Islamului și, mai ales, să curețe de orice urmă de opoziție justiția și armata.
NATO, SUA, Rusia, UE mormăie nemulțumite sub călușul pe care Turcia și criza refugiaților l-au vârât în gurile lor.
Un regim puternic la Ankara presupune stabilitate regională, liniștea că granițele Europei nu vor fi linse de haosul Orientului Apropiat.
Dar pentru turci, triumful lui Erdogan nu-i a bună.
Cu un Țar la Nord-Est și un sultan în Sud-Est ne apropiem periculos de vremuri care put a praf de pușcă.
În octombrie 2013 scriam asta. Pare că au trecut 30 de ani, nu 3 de atunci.
“ieri republica turcia a implinit 90 de ani. spre deosebire de romanul care ar fi cersit o zi libera sa mai arda niste mititei si sa-i inece in 35 de beri in gunoiul pana-n glezne de pe valea prahovei, zeci de mii de turci si-au luat kitul de manifestatie: tricoul cu ataturk, insigna cu ataturk, steagul cu ataturk, cordeluta cu ataturk si au dat drumul la protest. femei, foarte multe femei cu basma inodata sub barbie, piepturi generoase de la care au supt sapte purcelusi, fuste pana-n pamant si voci pana-n cer, trag de jandarmii care inchid accesul catre taksim. se agita pumni, se striga, se aplauda, femeile tzipa, jandarmii se foiesc, au arme, lansatoare de grenade cu gaz, vizoarele trase pe ochi. ce se intampla?

ziua turcieibariere de jandarmi despica istiklalul in una, doua, sapte, impart manifestantii in portii generoase de kebab cu batic. de ce? “asta e idea lui erdogan de sarbatoare natioanala” spune o blonda, “politia a intrat mai devreme peste noi cu bastoane si gaz”. ma ustura ochii si ma mananca gatul, copii tusesc, parinti tusesc. jandarmii nu, au masti de gaze. si ei si fotografii care pozeaza multimea de piepturi generoase si batice care reuseste sa sparga bariera de jandarmi. se urla, se aplauda. inca o bariera. si inca una.

fotografi de ziua nationalain fata la galata saray lisesi, omenirea e rupta de un culoar de jandarmi batosi, nu poti sa treci inspre taksim si nici inspre turnul galatei, nervi, injuraturi, impinsaturi, taxiurile sunt inghitite, ca niste capsule de tetraciclina, de multime. jandarmii rezista, strat de caimac peste laptele fierband, caldaramul e plin de pahare de plastic varsate, cafele si inghetate strivite, arata ca descinderea unui grup de dinozauri intr-un parc de distractii.

luati-o prin spate. suvoiul de oameni isi face drum pe strazi paralele, printre tarabe cu rahat si fructe. stop. hai sa intru sa iau rahat pentru ai mei. casierul are 23 de ani si e purpuriu de iritare cand intreb de erdogan: he is disgusting, police is disgusting. azi e ziua flacaului astuia nascut in zodie cu republica si, cu toate asta, a venit sa munceasca, “pentru ca e important pentru tara, e o zi importanta pentru noi. si uite ce dezgustator se poarte, nenorocitii. de 3-4 ore bat manifestantii”.

manifestati&polis2 strazi mai incolo, patronii de carciumi bleastema regimul: erdogan e radical islamist. dar asta nu-i o problema. problema e ca e un radical islamist prost. cum sa fie rau sa consumi alcool? comertul cu alcool aduce cei mai multi bani la buget, din accize. alcoolul si tigarile. la colt o mustata vinde hasis-good turchis hashis, 2 grams sa-ti ajunga 2-3 zile. jandarmii s-au asezat pe ciuci si trag din tigara, in fata unei librarii. in geam, steagul rosu cu portretul lui ataturk, tata turcilor, singurul care are voie-prin lege votata de parlament in 1934-sa poarte aceasta denumire in vecii vecilor. tata turcilor i-a facut oameni, a scuturat plapumioara ocupatiei grecesti intinsa peste juma de tara si a carmit republicuta  numai bine sa nu-si rupa oistea, ca orice tanara democratie, ba in comunism, ba in fascism.

sandvis cu jandarmeriece mare noroc au avut turcii. ei au primit de la allahu akbar un ofiter pasionat de lingvistica, sah, calarie si un avid scriitor. noi am primit un cizmar.

de unde si diferenta. in timp ce, de ziua nationala, rezistenta secularista turca se opune islamizarii lui erdogan, romanii isi petrec ziua nationala tot rezistand , de data asta frigului, cu-o tuica-n mana, stransi ciopor in jurul micului, la un gratar, la munte. halal.”

România dimineții de 14 iulie 2016.
56 de tineri au luat 10 la Bac. Unii din ei au ales să rămână în țară, anunță triumfător crainica. Alți câțiva copii din Târgu Frumos, sărmani dar cu note mari, și-au făcut bagajele și au fost trimiși de Primărie la mare. Mama unuia dintre băieții care au prins loc la Eforie, nu are dinți nici pentru o chiflă. Zâmbește găurit spre băiatul ei care, întrebat fiind cum crede că e marea, spune că: cea mai frumoasă de pe pământ.
Ministrul Sănătății, Vlad Voiculescu declară într-o conferință de presă că nu am învățat nimic din Colectiv și că spitalul de arși va fi, probabil, închis. Pe burtieră scrie: Pacient cu larve la Spitalul de Arși.
Dacă se întâmplă o tragedie, chiar și 5 victime sunt prea mult, așa că trebuie să trimitem bolnavii în străinătate. Așa spune ministrul.

Perfect.
Totul începe să se întâmple afară. Învățăm, ne tratăm, mergem în vacanțe, ne cumpărăm haine, mobilă, cărți și medicamente de afară.
Ne uităm afară pe geamul pușcăriei noastre și apoi, lipsiți de curajul de a încerca o evadare, ne întoarcem resemnați la pătuțul nostru și ne spunem că măcar aici e bună tocănița și ne cunoaștem gardienii, sunt băieți de treabă și ne lasă să fumăm înăuntru.
Din când în când, ieșim în curtea pușcăriei și urlăm: Vrem o țară ca afară.
Dar după ce ne măresc porția de supă, ne liniștim și ne gândim că totuși e o idee proastă să vrei o țară ca afară. Afară nu poți să ieși din pârnaie scriind cărți pe bandă.
Acum văd că 16 pușcării protestează. Niște cetățeni în tricouri ale echipei Spaniei sunt cățărați cu torțe pe un acoperiș. Nu au condiții cum sunt afară.
O soluție, desigur, ar fi cea de privatizare a penitenciarelor, așa cum s-a întâmplat în Marea Britanie. Să ia BGS  și Scorseze sau cum îi cheamă pe ceilalți cu paza, să ia ei închisorile, să le trateze ca pe unități de profit. Să plătim direct vreun securist descurcăreț, să nu mai ne prefacem că statul nostru funcționează.
Educația e praf.
Sănătatea e praf.
Infrastructura e praf.
Industria e praf.
Agricultura e praf.
Pușcăriile sunt praf.

Ce mă mir că trebuie să șterg mobila la fiecare 6 ore? Praful e depus în straturi groase, pot să scriu pe el cu degetul: spală-mă!!!!
Dar totuși, există și o luminiță. Avem cea mai frumoasă mare de pe pământ.

PS. Oare nu se pot plăti taxele direct afară? Eu aș dori să contribui la sectorul sănătate în Austria, dacă tot știu că acolo mă voi trata dacă, Doamne feri, se întâmplă ceva.