Recepționerul cere permisul de conducere ca să mă treacă în catastif. Îi dau pașaportul, permisul e vârât într-o cută a poșetei, sub 6 straturi geologice de hărți, agende și bonuri. Îmi trebuie o echipă de paleontologi ca să-l scoată de acolo.

La cârciumă, bounceru cere permisul de conducere ca să vadă dacă am vârsta legală de băut. Îi mulțumesc pentru compliment și îl anunț că aș putea să îi fiu mamă. Nu clipește. Spune ceva despre regină căreia i se freașpănă că eu sunt vizibil babă, mă ține la ușă, pe mine, mă-sa, și continuă să-mi ceară permisul de conducere. Îi spun că nu am permisul la mine și nici pașaportul, e în camera de hotel. Așa că îi arăt buletinul. Cartea de identitate, cum grabnic m-ar corecta taică-miu.

Se uită la plasticul plin de informație, cere ajutor. Îi explic tehnica CNP-ului și el spune că și japonezii au ceva similar ca noi.

-Dar voi nu aveți cărți de identitate?

-Nu. Normal că nu.

-Păi și ce acte aveți?

-Carnetul de conducere.

-Și dacă nu am carnet de conducere?

Bounceru se uită la mine, uimit de îndrăzneala demnă de Jules Verne a acestui scenariu.

-E adevărat, sunt unii care nu au carnet de conducere și de aceea acum, în iunie cred, guvernul va introduce proof of age card, un document care să îți permită accesul în bar. Cardurile vor fi scanate și o să știm cine e violent la băutură și cine nu. Proof of age costă 62 de dolari și îl iei de la departamentul de transport.

Mă uit buimacă la el. Omul, sesizând istovirea de înotător în amonte afișată de privirea-mi stupefiată, încearcă să vorbească mai rar.

-Dacă bați bounceru ca să intri în bar chiar dacă nu ai acte la tine, s-a întâmplat chiar aici acum vreo lună, dacă distrugi proprietatea, dacă ești violent, ți se va ridica dreptul de a bea pentru câteva luni, chiar și șase. Dacă te prind că ai încălcat interdicția, aceasta este prelungită.

-Ok, am înțeles. Dar cum adică nu aveți buletine?

-La ce trebuie, dacă ai permis, e clar că ai peste 18 ani și poți să votezi, consumi alcool sau să devii parlamentar sau soldat, fără consimțământul părinților. Iar acum, cu proof of age, nici măcar nu trebuie să ai carnet, deci de ce să am carte de identitate?

Intru pe net. Acum fix 10 ani, australienii au reîncercat să introducă un sistem de identificare națională. În 2007 s-a renunțat pentru că poporul a zis cam așa: știți vorba lui Dabija, aia cu grija?

Aparent guvernul o știa. Se discută despre Dabija și vorba lui de 30 de ani. Și ghici ce? Terorism sau biznis, nimeni nu a reușit să convingă australienii că e normal ca statul să știe totul despre el și să stea cu ochii pe el ca pe butelie.

“Any government that wants to issue a unique identification number to most of the population and then to compile and link information about them using increasingly powerful technology bears a heavy onus to justify its case. …

‘Nothing to hide, nothing to fear’, directed at each member of the public, should be turned around and directed at government as: ‘No legitimate reason to know, no legitimate reason to ask’.” a spus  Paul Chadwick, Victorian Privacy Commissioner, The Value of Privacy.

Îmi beau berea și mă gândesc la puterea obișnuinței. Pentru că mama, unchiu sau nășica au avut buletin, cu poză, cod numeric personal, cu adresă, cu secție de poliție și data expirării, am întâmpinat cu deschidere, ca pe un ritual de trecere în rândul oamenilor mari, fabricarea la 14 ani a primului buletin. Nu mi-a trecut prin cap nicio clipă că acel cod numeric personal spune oricui data nașterii, locul nașterii, că buletinul, mai nou cartea de identitate, este un instrument de supraveghere dibace a adresei, a comportamentului electoral sau fiscal. Unde stai, aha, deci aici ești cu chirie și nu-ți plătești taxele aici și te-ai plimbat ceva, ai stat la Dorohoi înainte și apoi la Fetești.

Întrega ta viață ar putea fi citită ca într-o ceașcă de cafea după traiectoria actelor de identitate pe care statul român te obligă să le ai și chiar te amendeză atunci când le pierzi sau îți expiră.

Și, a murit cineva din asta? Oricum milițienii noștri sunt stupizi și nu înțeleg nimic, își zice românul învățat să plece ochiul feciorelnic când e luat la întrebări de autorități, apoi să mestece niște înjurături birjărești, când autoritățile sunt cu spatele, la 670 de metri depărtare.

Când trăiești atât de mult timp în pat cu big brother, te înveți să adormi sub privirea lui fixă și chiar te convingi că somnul e mai lin când ești vegheat de cineva.

Sânge, Viol, Violență. Titlurile care vând ziare. Jurnaliștii australieni nu merg în Siria, Nigeria sau Afghanistan. Nu au nevoie. Pogoară în Fortitude Valley, dârji, neînfricați, unii dintre ei reușind să scape cu viață și să se întoarcă în redacții ca să povestească omenirii cum arată o dimineață de groază. Cumva inima îmi tresaltă, uite că se poate și la antipozi să ai jurnalism de calitate. Măiestria descrierilor și tensiunea reportajului îmi amintesc de  interviul excepțional pe care Adrian Ursu l-a smuls doamnei Voiculescu, neînduplecat sub amenințarea unui tsunami de flegme înalt cât un bloc de 26 de etaje. Și, ce-o să-mi facă? Dăcât mă udă.
Flegmele apar și aici, în povestirea orei înfricoșătoare petrecută de ziariști alături de poliția din Fortitude Valley, un cartier, de fapt două străzi din Brisbane, unde mișună periculosul machitor violent de Brisbane. E roșu la față, ochi injectați, maxilar scârțâitor. 2 jumate dimineața este ora la care forța lui este triplată de consumul de ice, drogul care te transformă în Hulk. Nu, nu te faci mare și verde dar capabil să îți păstrezi miraculos chiloții albaștri supraelastici. Rămâi roșu, transpirat dar ești foarte puternic și este nevoie de 4 polițiști ca să fii țintuit la pământ unde ție nu-ți place, că e plin de scuipați. Ca și pe spatele celor 4 polițiști care te țin, care sunt flegmați vitejește de prietenii tăi,  voinicul de 2.30 dimineața, nervos că nu mai primești țuica dorită. Ca și pe portierele și parbrizurile taximetriștilor pe care bețivii se bat la 4 dimineața, ca un grup de lei de mare care vor să pună înotătoarea pe singura femelă disponibilă.
Uneori se mai scapă câte-un cot în gură polițistului care a venit să te scoată din cârciumă. Ouuuu!!! jurnaliștii se strâng în ei, oripilați de atâta violență.
E în noi-spune un bouncer. Suntem agresivi și când se bea, sâmbătă și duminică seara mai cu seamă, știi că va fi scandal.
În Fortitude Valley, ca și în Sydney, afișe în puburi îți spun să te ferești de Coward Punch sau King Hit. În imagine vedem capul unui tânăr cu pletuță care aleargă spre marginea posterului, blurat de viteza cu care și-a furat un pumn în ceafă. Fără avertizare, bucata de degete strânse, cu unghiile înțepând palma, vine când tu râzi cu o fată, când mergi pe stradă, când tragi cu sete dintr-o țigară. Cazi, cu tâmpla de asfalt și crăpi. Expiri, cum zice englezu, înainte să-ți termini râsul sau țigara sau pasul.
Urmează o anchetă. Cremenalul e mai mereu un nene care a băut, roșu, transpirat, căruia nu i-a plăcut mersul tău, râsul tău sau că fumezi. Și tu ai o parte de vină căci, nu-i așa, sunt atâtea afișe care te anunță să te ferești de coward punch, de ce mama dracului nu ți-ai pus un ghips la ceafă sau un gong sau nu ai activat câmpul electromagnetic sau un zid sonic sau…
Sunt atâtea soluții imbecilule mort.
Și acum, din cauza ta, că ai căzut cu tâmpla de bordură și ai murit de la un pumn, se închid cârciumi, se limitează consumul de alcool, se interzice vânzarea după ora x, ieșirea din prăvălie după ora z înseamnă că rămâi afară, într-un hiperbolic cine pleacă la vânat, locul i s-a ocupat.
Jurnaliștii gem sub povara flegmelor văzute în nopatea de duminică în Fortitude Valley. Trebuie făcut ceva, trebuie restricții la shoturi de alcool tare după 1.30 dimineața, trebuie legitimații și introdus un sistem care să interzică intrarea în baruri a machitorilor violenți.
Păi și nu pot să bea acasă?
Nu pot. Că nu pot să cumpere nici de la bottle shop alcool.
Dar nu pot să pună un prieten?
Ba da. Dar…nu se va întâmpla că pritenul riscă…
Bâlbâieli.
În Australia se bea. Mult. Extrem de mult. Mult frățioare. Colosal.
E în ADN-ul țărișoarei, căpitanul Cook a petrecut probabil mai multe zile rupt decât treaz.
Și nimănui nu-i trece prin cap să bage bețivul agresiv la bulău. Să facă pârnaie, să îi trimită în armată, 3 ani de Afganistan pentru 4 accese de violență bahică.
Metode marinărești medievale pentru comportament medieval.
Jurnaliștii se iau cu mâinile de păr, polițiștii se iau cu mâinile de gura în care au fost înfipte 3 coate și politicienii se țin de ouă.
Între timp națiunea se murează în alcool, amintindu-mi cumva de singura vizită la morgă pe care am făcut-o pe la 19 ani, când pe un raft, lângă un borcan cu mazăre am văzut un ficat proaspăt extras dintr-un cetățean, păstrat ca o gogonea, pentru la iarnă. Sau pentru veșnica pomenire.

PS. La cererea publicului, sosesc cu o concluzie: când civilizația e prea multă, statul e impotent. Disfuncțiile erectile sunt cauzate de prea mult politically correctness. .

Românii sunt îmbrăcați în ii. Stau ciopor lângă sania traforată din placaj unde sunt cocoțați armenii. Urletele muzicii populare armenești ucid conversația. Ceeee? Poftim? Mâinile se fac pâlnie, încercând să direcționeze cât de cât cuvintele spre timpan. Nu pot să-mi dezlipesc ochii de pe bucile unei pseudo-brazilience care tropăie mărunt, trimițând din călcâie o unduire spre fese care apoi se propagă până la penele din vârful capului. Înghesuială mare pe bucile doamnei căci alți 80 de ochi, ai comunității punjabi, sunt agățați, câte 3-4 perechi pe centimetrul pătrat de piele prinsă în ciorapi de plasă.
Marea de kurzi în pantaloni cu pense din dreapta este împărțită de două Moise cu sâni lăsați, fuste scurte și pantofi aurii de samba. Brazilience și ele. Iranul a încins o horă cu muieri învelite în șaluri roz și verzi, boite strașnic. Ciaca-raca-cichi-cia. Avem unguri, ruși și alte ii. Ale ucrainienilor.

Românii sunt nemulțumiți. Deși sunt cam 2000-2500 în Adelaide, s-au urnit pentru parada de ziua Australiei doar 10. Tatiana zice că nu iese nimic, că popor mai lipsit de unitate nu există. Crețul blond al cărui nume îmi scapă confirmă: românașului nu îi place decât macheala. Și aia nu e aici, în oraș, ci pe plajă.
Theodora e de 57 de ani aici, nu a mai fost de pe vremea lui Ceaușescu în România și cu toate astea și-a îmbrăcat ia bănățeană luată de tătuțu ei din Londra, cu lire sterline acum 60 de ani și a venit la paradă. Pălăria acoperă o figură elegantă, pomeți înalți, nas fin și o vârstă purtată grațios. Se ocupă de cultură la asociația românilor din sudul Australiei.
-Nimic nu se poate face. Toți cred că pot să organizeze evenimente mai bine decât ceilalți, desigur nu știu să facă asta, deci totul este un eșec.
Și nu numai. Românii își dau la gioale, cu sete, nu vin la întâlniri și, în general, se leapădă de românismul lor la primul Cucur..scos de cocoș pe plisc.

O doamnă grasă mă îmbie în engleză să iau o bundiță pe mine și să particip la paradă, ca să fim mai mulți. Îi explic că sunt turist, că nu intenționez să rămân în Australia și că e aberant să mă maschez în rezident. Mai încearcă și președinta asociației, de data asta cu o ie luată de la Voroneț. Are 3-4 de dat, măcar să lase românu steak-ul și berica și să vie să-și reprezinte țara mumă.

Theodora vorbește perfect, fără urmă de accent, limba țării al cărei pământ nu l-a mai călcat de 30 de ani. E pictoriță. A invitat o altă pictoriță, și aia plecată din România, să facă o expoziție la Adelaide. Nu a venit niciun român. Zero.
O uimire uriașă iese de sub pălăria de paie. Adică verișorii și nepoțeii lui Eminescu, Grigorescu, Aman și Brâncuși sunt mai interesați de sizzling sausages decât de armonie în sos rogvaiv? Adică nu au lăsat ei formele pline ale paharelor de shiraz ca să se arunce într-o conversație stâncoasă despre adâncimea operei lui Francis Bacon?

Theodora a fugit de realitate până în Australia. După 57 de ani, realitatea a prins-o la evenimentul organizat cu cealaltă pictoriță exilată. A bătut-o pe umăr realitatea și când Theodora s-a întors, realitatea i-a zis, înghițindu-și un râgâit de mici treziți de o cola rece turnată peste: Ce faci coițe? Te dai româncă dar nu știi că nouă nu ne plac căcaturile ăstea artistice?

Și apoi i-a tras un bobârnac în nas și s-a dus sa devoreze bufetul aranjat de comunitatea românească. De rușine, Theodora și-a șters din memorie acest episod. Și mie îmi pare rău să îi reamintesc. Ce sunt eu, neamț, să îi rănesc sentimentele?

PS. Bill întreabă în avion de unde suntem.

-Din România.
-O-uau, good for you!
-It`s not that good.
-Something must be good.

Că e departe.

Vreți să auziți o poveste?
Rob are vreo 60 de ani, pălărie colonială, pantaloni scurți, bocanci și accent zdravăn de Queensland care se ițește de sub borurile pălăriei, ca picioarele unui hermit crab care se chinuie să pară o piatră.
Povestea este despre Cook, căpitanul care a descoperit Australia în 1770, geniul cartografiei, matematicii, navigației și nutriției, care a găsit în varza murată partenerul de nădejde în lupta împotriva scorbutului. Cook însă, ca orice erou modelat de mitologie, și-a pierdut in povestea lui Rob adâncimea, fiind condamnat la o bidimensionalitate de desen animat.

Era deprimat, pentru că, perfecționist fiind, nu i-au ieșit lucrurile cum trebuie, și asta pentru că, ghinionist fiind, s-a lovit în plin de piedicile ridicate de culturi diverse, ambiții complexe și inepții imense.

Cook este un mare om, un mare explorator iar australienii nu sunt copiii pârnăiașilor trimiși aici de HM George al III-lea, regele cu pipi albastru de la porfiria, o boală neplăcută pe care o făceai de la arsenicul din machiajul purtat de nobilime la mijlocul secolului XVIII.

Complexele de inferioritate dau naștere legendelor uluitoare. Noi suntem copiii dacilor, descălecătorii lumii, inventatorii creștinismului, creatorii Upanishadelor și tați ai lui Tarzan și Dracula.

Australienii sunt mânați de aceeași teamă că primesc brățara mov, de all-inclusive, care stă la încheietura popoarelor plicticoase, polonezi, austrieci, chilieni sau canadieni, neamuri despre care doar săpături istorice pot scoate cuvinte de laudă, acum tăvălindu-se într-o mediocră uniformitate.

Nu e cazul să cădem în divizia B a națiunilor cu n mic.
Noi îl avem pe Cook, spionul, omul de știință, geniul astronomiei despre care David Hunt, autorul lui “Girt, An Unauthorised History of Australia” spune că ” he arrived between 60,000 and 164 years too late to discover Australia, depending on whom you listen to. […] By the time Cook got around to not discovering Australia, spanish eyes had gazed upon her emerald rainforest, a Dutch psycopath had bathed her beaches in the blood of his countrymen, and her northern shores had serviced China`s sexually adventurous and erectilely challenged for at least half a century.”

Cartea lui Hunt este o serie de 6 ore de ciocane, baroase și picamere care dărâmă, sfărâmă și topesc legendarul soclu pe care a fost cocoțată persoana lui Cook. Nu numai că nu a fost omul care a descoperit Australia, ci a fost un marinar mediocru care a reușit să nu vadă marea barieră de corali și, astfel, să-și vâre cu dibăcie Endeavour-ul în ea. Mai mult, trimis să măsoare trecerea lui Venus prin fața soarelui, a dat chix, silind Royal Society să renunțe la măsurătorile pe care le-a făcut (și astfel dând o lovitură demersului de a calcula distanța pământ-soare).

Cooktown, 1770, breloace și șorțuri, brichete și boluri de cristal cu nenea Cook, cu anul descoperirii continentului. Au și ei Burebiști și Decebali, Țepeși și Ștefani cei mari. Tuturor li se suflă în fund, aer cald care îi ridică în panteonul minciunilor  gogonate.

Și uite că domnu Hunt reușește să lămurească și misterul suflatului în fund. În aceeași fabuloasă istorie neautorizată a Australiei, David Hunt spune că, atunci când corabia dumitale, navigator de secol XVIII, trecea ecuatorul, tot echipajul se făcea răngi iar virginii, cei care treceau prima oară peste burta de bere a pământului, erau aruncați în apă. Cum marea majoritate a marinarilor habar nu aveau să înoate, corpurile erau pescuite din ocean și cei care reușeau să se trezească o făceau pe punte, cu nădragii în jurul gleznelor și lângă, zâmbindu-le ghiduș, cu un coleg aplecat lângă găozul dumnealor, cu pipa în gură, suflându-le fum în anus. Căldura fumului de pipă, se credea atunci, încurajează revenirea respirației.

Vreți să auziți o poveste?

Australia își sărbătorește ziua de naștere pe 26 ianuarie. Le-am zis deja că noi îl sărbătorim pe Ceaușescu. Un popor întreg care suflă fum cald în fundul unui trecut înecat, sperând că o clismă cu tutun îl va readuce la viață. Și acum vorbesc despre noi, nu despre australieni. Ei sunt fericiți să-l gătească pe Cook, hawaian style și să înghită a-n-șpea oară povestea misteriosului, incredibilului, genialului căpitan care a găsit al 6-lea continent chiar dacă era înconjurat de idioți, bețivi, hoți și inepți care nici măcar nu-și mâncau porția de varză murată.

Ultima înghițitură din burgerul Chuck Norris alunecă pe gât împinsa de Little Creatures, o superbă bere artizanală din Perth. E dulce-amăruie, nucă și portocală, piper și scorțișoară și orice se mai chinuie copiraităru să scrie pe etichetă.

Plouă.
Mașina aleargă pe fundul oceanului populat de alte mașini, traversat de șosele și punctat de indicatoare care anunță că peștele cangur e posibil să îți taie calea. Sau peștele koala. Cadavrele multora dintre ei putrezesc pe fast forward la marginea autostrăzii înecate de apă.

Am ajuns.

Rockhampton-orașul cu cea mai bună carne de vacă din Australia apare după 4 ore jumătate de faruri și benzi de depășire trasate cu vopsele fosforescente în noaptea umedă.

Criterion Hotel Motel arată a palat țigănesc de la ieșirea din București dinspre Jilava. A fost construit în 1857, are camere libere și petrecere în barul de la parter. Scările din lemn acoperite cu un covor persan canceros duc spre etajul vânturat de 4 ventilatoare antedeluviene. În cameră sunt un șemineu, lambriuri pașoptiste și o plasmă incongruent cocoțată pe un dulap Ludovic al XV-lea. Prin ușile balconului, care nu reușesc să își strângă marginile într-un sărut vidat, intră răgetele unor prințese care se luptă laocoonic cu un karaoke.

Cobor în barul populat de moși, veterani de război, estropiați, lombrozieni, handicapați și alcoolici. Avem și travestiți. Trei. Cu cocuri, ruj, cercei. Aaaa, pe terasă fumează și un domn cu o bluziță de turtle Ninja. Jur.
Pe pereți sunt fotografii cu baza militară de la Rockhampton, avioane, avionuțe, aeroporturi, regimente aeropurtate, apoi avem Newsroom unde se joacă un fel de Bingo și a treia sală e restaurantul unde cântă Sandra, cred, și femei de 67 de ani sau 32 care arată de 67, dansează ridicându-și mâinile în aer și chirăind excitate.

Pe lângă mine trece un bărbat care șchioapătă, își târăște piciorul amorțit după el ca și când nu ar vrea să deranjeze un pechinez care îl coțează. Apoi urmează un ciung. Are un ciot ascuns în mâneca unui tricou decorat cu numele unei trupe rock. Se strigă bingo, mă rog, acel fel de bingo unde nu neapărat strigi ceva, te știe computeru, tu doar ai tras biletu norocos și câștigi 900 de para. Mă așez la bar, nu înainte să dau o tură fotografiilor de pe pereți. Avem generalul MacArthur în timpul campaniei din Pacific, aici la Criterion. Avem regina Angliei, chiar Her Majesty Elizabeth II, aici la Criterion.

A stat aici, în palatul țigănesc, pe malul râului ăsta insalubru, nu mi-e clar de ce. Dar o să aflu. Mai întâi însă să beau o bere. Călăresc un taburete la barul în spatele căruia trebăluiesc două femei în cămăși negre cu dungi albe, un soi de grefiere dure care întreabă precis: mai vrei ceva, mai vrei să bei ceva?

Sunt singurele persoane treze, neatinse, pure din încăpere.

În mine se împinge șoldul enorm al unui hipopotam în tricou negru. Mă-nghesuie, dau să îi sar ca o nevăstuică la gât dar observ jugulara pulsând magistral sub pielea neagră și amuțesc, urmărind bărbatul atingând o domniță cu aripi de înger tatuate pe omoplați. Femeia tresare, zice ceva, nu aud ce, gorila îi oferă ceva de băut, ea refuză și fuge. El își întoarce privirea spre mine.
-Mă cheamă Jesse.

-Raluca.

-Jeeeesseeee Brooooown!!!! o bețivă este ejaculată din Newsroom în bar de mulțimea de dansatori.
Jesse o înghite în brațe, femeia dispare între brațele enorme și, ușor, ca un steag alb, deasupra bicepșilor lui apare paharul ei gol. Gorila scoate cardul de economii și cumpără o bere. Apoi se întoarce spre mine:

-Ce vrei să bei?

-Nimic.

-Ce vrei să bei?

-Nimic. Mulțumesc.

E Austin Powers, îi răspund de 3 ori că nu vreau nimic. Se înfurie și mă împinge.

-Vin? Vrei vin? Un vin bun.

-Ok.

Cere cel mai bun vin, lui Iulian îi ia cel mai bun rom.

Jesse e maori, din Noua Zeelandă. Îmi explică incoerent, dat cu încetinitorul de alcoolul care l-a amorțit ca pe-o victimă a lui Jack the Ripper, că maori nu suportă înfrângerea. Ei sunt singura populație nativă din lume care nu a fost încălecată de coloniști. Limba i se plimbă lentă și umflată în gură, ca un urs în captivitate: we eat people because we can, we beat people because we can.

Vinul e Shiraz. Nasul lui Jesse e atât de mare, arată ca un proboscis.
E serios. Spune că întâlnirea noastră a fost de mult în cărți, predestinată. Că nu degeaba am ajuns la Rockhampton, unde și el e prima oară și ghici ce?

Ce?

Deja și-a făcut prieteni în tot barul.

E adevărat. Kathy apare, 56 de ani zic eu, 38 zice ea. 4 copii, pieptul ridicat de o bluză din material supraelastic. Crazy bitch, o mângâie Jesse. Stupid bastard, îi răspunde ea.

Își mișcă brațele molatice, cu volane de carne căzută. Îi place muzica, Jesse face refill la băutura și Kathy pleacă să danseze dar numai după ce mă anunță că vrea să călătorească mai mult dar nu poate din cauza copiilor care nu sunt nici mari și nici mici.

Râde ca o hienă gâdilată și fuge.

Jesse mă regăsește în fața paharului meu de Shiraz:

-Prezentul este singurul timp pe care poți să îl controlezi. Nu știi ce îți rezervă viitorul. Poate ai accident de mașină, poate se răstoarnă autobuzul cu tine. Bucură-te de prezent. Oricum nu poți să faci nimic ca să ieși de pe banda care ți-a fost rezervată.

Se ridică pe călcâie, îi face semn ciungului care se apropie prietenos: lovește-l! îi spune Jesse și îl arată pe Iulian. Ciungul ridică umărul și îi șterge peste nas un ciot lui Iulian apoi rânjește și pleacă.

Jesse explică doct: putea să te omoare! Nu știi niciodată ce poți păți mâine. Totul este despre azi!

Azi a rămas fără bani, a ras tot cardul și îi cumpăr eu un Shiraz. Îmi arată operația care îi decupează pieptul, pielea e fină, ca și cum cineva i-a hașurat o dungă între pectorali.

Are 5 operații de bypass. Și la 13 ani a fost în moarte clinică.

Prezentu contează. Și în prezent sunt obosită. Nu în viitor, ci în prezent.

Am limba neagră și Jesse insită să rămân.
Dar și eu sunt un maori. Mă duc la culcare, pentru că vreau. Dorm, pentru că vreau.

Prezentul are 7 kile și mă apasă pe pleoape.

Se îmbracă prost. Hainele stau aiurea pe ei.
Pantofii sunt prea ascuțiți, pantalonii prea drepți, cămășile prea late.
Femeile sunt pătrate.
Coafurile sunt demodate.
Rochiile cu flori și sandalele decupate, unghiile prea colorate.
Librăriile sunt puține. Dar cea de pe Elizabeth Street îți propune un blind-date cu o carte învelită în hârtie groasă, maro, d-aia în care pui fierăstrăul când îl iei de la Dedeman.
Vorbesc cu Arnold și îmi spune că și la el, în America, ca și aici, în Australia, oamenii nu au cărți în casă. Și nici nu știu mare lucru despre ceva. Straniu, căci fiecare sătuc are cârciumă, una musai italienească, și o bojdeucă unde se vinde artă, pictură sau sculptură, poate niște gravură. Și cărți de artă. Sau măcar niște artă cu puncte multe, fără virgule, doar puncte aruncate ca boabele de porumb la găini, pe stâlpi de lemn păliți de pojar. Sau pe pânze cu scarlatină. Artă aborigenă. Zice Brett: niște distruși. Bradăăă, gimmi sam `moc!!!, o să vedeți când vă întâlniți cu nativii, o să vă ceară țigări. O să vă ceară bani, o să vă blesteme dacă nu le dați, faching dărti uait treș, luc in tu mai ais!
Dar nimeni nu pune ca ei puncte pe trunchiuri de lemn, pe pânze 3 pe 3, puncte albe și crem și maro. Sunt la mare preț în toate galeriile din Australia. Și în muzee.
Azi am fost la Trienala Asiatică din Brisbane.
Am avut blind date cu niște mongoli care mi-au rupt capul, cu niște cambogieni demenți și chinezi timizi și geniali ca un cântec de balenă albastră.
Nu contează cât de urât se îmbracă, dacă au cărți în casă sau dacă în sinea lor cred că Romeo și Julieta e un film scris de Baz Lurhman. Australienii au pe cineva sus pe catarg, în cuibul de cioară, care scrutează oceanul. Where there is no vision, the people suffer.

Ne-am rătăcit. Ne învârtim pe străzile din Milano, incapabili să ajungem la Forum di Assago. Plouă, e 7, am stat ca niște idioți să înghițim bistecca fiorentina, sunt nervoasă și chiar și calmul lui Dorian își pierde eleganța, ca o frizură cioplită în gel, răvășită de o mână neatentă. Noroc cu Dandy Warhols, ei sunt în deschidere. Parcarea e plină, Alfeta amușină, caută, caută, dă din coate și se înfige undeva, hai futu-i mama ei de treabă că e 8 fără 5, dacă pierd începutul vă omor pe amândoi. Intrăm, pe scenă sunt tinereii ăia nesărați, respirăm ușurați, Șerban și Dorian merg să ia de băut, eu stau cucuvea de strajă la locuri. Sunt în partea dreaptă a scenei, îi văd pe alde Dandy din profil, de fapt nu-i văd, sunt istovită de panică și încerc să îmi reconstruiesc suflul.

Scena e în întuneric. Femeile urlă, bărbații fluieră, am curent în palme, simt că, dacă aș vrea, aș putea să luminez școală primară din Moeciu de Jos doar atingându-mi mâinile de pereții ei. Mă mișc de pe un picior pe altul în timp ce muzica intră, ocean în flux, sunt 10 centimetri de muzică în care sala se scaldă, crește la 25, acum muzica ajunge până la brâu și pe scenă apare vaporul Bowie, cârmind printre valurile de sunete. Poporul explodează în ovații. Eu amuțesc. Bowie surâde, e svelt, cu blugi trosnind pe fund, geacă de piele, păr blond cu o șuviță căzându-i pe frunte. Cântă Rebel, Rebel. Nu-i chip să-mi amintesc asta 13 ani mai târziu, dar așa zice wiki. Apoi Fame și Cactus și The man who sold the world, Sunday, Under Pressure, Ashes to Ashes, I`m Afraid of Americans, Changes, Ziggy Stardust. Cântă și vorbește și zâmbește și dansează, apoi mai cântă ceva. Din sală zboară spre scenă un sutien. Încă unul. Poate chiar și niște chiloței mititei, de nepoțică italiancă. Fac calculul, omul are 57 de ani, cât tata. Mă gândesc la taică-miu care la 57 de ani nu primește chiloței, nici sutiene de la domnițe care numără o treime din primăverile pe care le are el. Primește o plasă de rafie și e trimis la piață după gogonele.
Bowie nu e tata. Ce bine. Le-aș fi cârpit una bagaboandelor ăstora mici care trimit priviri unsuroase către scenă. Sutienele rămân pe ele, suntem prea sus, nu ar nimeri niciodată în mâna lui David. Le-ar lua un Francesco sau Tomaso.
Dăm din picior, dăm din picioare, dansăm de-a binelea. Pe față am un rânjet tăiat adânc, șase comprese cu rahat românesc nu l-ar face să treacă. A fost bis? Probabil. Sala freamătă, se urlă, se scandează, rupt în două, Bo-ui! Bo-ui! Sau poate era Da-vid! Da-vid!
Bowie zice Ciao, zice Arrivederci, zice Grazie. Pleacă și își ia cu el zâmbetul și fundul pe care trosnesc blugii, geaca de piele gri și părul blond, iar noi îl tăiem de pe lista de “să trăim s-o vedem și pe asta”, după ce ne închinăm și ne spunem “Frățioare, ce-a fost asta frățioare?!!! ”
Căci ce-a fost asta?-te întrebi după ce stai, chiar și la 50 de metri distanță, de ființe cărora le curge în vene, printre hematii și leucocite, pilitură de fier. Animale care contrazic gravitația, care te smulg din îmbrățișarea pământului, te târăsc în propriul lor câmp magnetic, OZN-uri care te sug în raza tractoare ca pe vite, vrăjitori care îndoaie timpul în jurul degetului, îți smulg sutienul de pe tine și te lasă abuzat și fericit, golit de orice altceva și plin de ei.

Ce-a fost asta, frate? spui idiotizat, incapabili să explici ce ți s-a întâmplat, cum de ți-au dispărut orele, chiloțelul, de fapt cui îi pasă? Când treci pe lângă o gaură neagră, timpul dispare, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Ai trăit s-o vezi și pe asta, Ziggy Stardust în geacă de piele. Ce-ar merge o bistecca fiorentina, parcă n-am mâncat de 2 zile.