Archive

Monthly Archives: January 2016

Când ai 23 de ani, 22 și 9 luni ca să fim preciși, și ți se arată lupii (sau așa ți se spune): Hai până în curte să-ți arăt lupii, ești la fel de impresionată cam cât o surdo-mută căreia i se cântă măiastru un șlagăr la ureche. Mmmmmm, vei spune tu, vei da din cap, aprobând sofisticarea stăpânului lupilor care a ales să îi țină într-o cușcă din curtea clădirii unde este sediul său, nu porci, nu măgari, nu vidre sau cai ci lupi.
Dar nu vei înțelege mare lucru, decât poate după ce un om mai mare, Stoianovici sau Ghiza, redactor sau editor șef, îți vor spune că arătatul lupilor ăstora, fiare sălbatice care va să zică, nu e taman un semn bun atunci când stăpânul lor este cel despre care scrii o anchetă.
Anchetă, al dracu de serios sună, ce știi tu dobitoaca de 22 de ani și 9 luni despre anchete, dosare, anul e 1997 când un jurnalist face pârnaie pentru calomnie și injurii. Nu e greu. Ei sunt cu ei și au și lupi pe care îi țin în cuști și îi arată mândrelor care se dau ziariste.
Povestea e simplă: Ioan Neculaie, patronul pe atunci doar al lui Prescon SA, ziceau surse că își construise imperiul cu bănuți luați dintr-un împrumut de la bancă pe care îl garantase cu cetatea Codlea.
Cetatea Codlea, desigur aparținând unui nemușteț al domnului Neculaie, să-i spunem un unchieș căpătuit. Nu puțin lucru, ha? Un șerif, un baron, un grangure de Brașov din noua gardă, a ăstora de nu i-ai văzut venind, lasă o ușiță prin care tu, micuță Alice, te strecori după ce halești o bucată de brânză care te miniaturizează, pe care intri și descoperi că miracolul fulminantei lor cariere este o minciună gogonată, pe care o vezi de pe Lună.
De unde știi mă fată povestea asta?
Redactorul și editorul ziarului au pieptănat ancheta, au ascultat episodul Scufiței la prima adulmecare a lupului și au publicat-o, cândva, în vara lui 1997.
Pam-pam.
Aveam 4 procese de calomnie pe rol și o uriașă durere în fund, venită din ce? Din lipsa oglinzilor retrovizoare cred, ălea care îți arată pericolul mai aproape decât e.
Am plecat în septembrie `97 la București și am lăsat în urma mea redacția unde, hah, ohhh, ihhh!!!, la câteva zile după inopinata mea dispariție, trăgându-și cu greu sufletul, a ajuns domnul Neculaie.
Dumnealui, zic foștii mei colegi, a pus banu pe masă, și a cumpărat ziarul numai și numai ca să aibă enorma satisfacție să mă dea afară. Și apoi la lupi.
Când ai 23 de ani și tocmai te-ai mutat la București, ești îndeajuns de imbecilă încât să nu realizezi cam cât de aproape de tâmplă a trecut sticla de bere aruncată de domnul de la masa 2. Așa că mi-am văzut de așa zisa mea carieră, de ..
Băi, ești idioată!!!!-m-aș întinde acum peste masă, să-mi cârpesc una, să mă apuc de cămeși și să mă zgudui, să văd realitatea așa cum a fost. Un om de afaceri, un nene cu bani, a dat o cârcă de marafeți ca să cumpere un ziar ca să dea afară o paparudă care se dădea jurnalistă pentru că ea, paparuda, a scris că tu, barosanu, ai făcut avere pe banii luați dintr-o mermeleală care depășea mingicărelile vremii. Pe baza unui credit dat de o bancă de stat, un credit garantat cu cetatea Codlea.

Nimeni nu a mai preluat povestea de atunci, nimeni nu s-a dus mai departe, să verifice dacă e adevărat sau nu și, dacă nu e adevărat, cum se face că domnul Neculaie a cumpărat ziarul să dea afară o fată? Oare pentru că nu avea ce să facă sărmanul cu banii și s-a gândit să îi dea domnului Căncescu?

Și uite așa, ajung la finalul articolului: acum 2 zile, când am citit că Neculaie a fost arestat, m-am gândit că, în afară de Capital (trustul Ringier, ceasornicari, altă poveste), toți angajatorii mei au ajuns la mititica. De la televiziuni de buzunar din Brașov, la PROTV și Curentul, unul n-a scăpat.

Și oare ce spune asta despre presă și cine suntem noi, ăștia de suntem modelați de ea?
Lupii sunt printre noi. Unii sunt prea tineri să se sperie de ei, alții prea bătrâni să se mai teamă de ceva. Iar unii ca Alexandru Ghiza sau Marius Stoianovici, prea oameni ca să lase unul de-al lor să fie înghițit. Nu știu 5 oameni care să fie la fel de curajoși ca ei. Ziariști ca atunci nu se mai fac. Doar funcționari și filfizoni.

Recepționerul cere permisul de conducere ca să mă treacă în catastif. Îi dau pașaportul, permisul e vârât într-o cută a poșetei, sub 6 straturi geologice de hărți, agende și bonuri. Îmi trebuie o echipă de paleontologi ca să-l scoată de acolo.

La cârciumă, bounceru cere permisul de conducere ca să vadă dacă am vârsta legală de băut. Îi mulțumesc pentru compliment și îl anunț că aș putea să îi fiu mamă. Nu clipește. Spune ceva despre regină căreia i se freașpănă că eu sunt vizibil babă, mă ține la ușă, pe mine, mă-sa, și continuă să-mi ceară permisul de conducere. Îi spun că nu am permisul la mine și nici pașaportul, e în camera de hotel. Așa că îi arăt buletinul. Cartea de identitate, cum grabnic m-ar corecta taică-miu.

Se uită la plasticul plin de informație, cere ajutor. Îi explic tehnica CNP-ului și el spune că și japonezii au ceva similar ca noi.

-Dar voi nu aveți cărți de identitate?

-Nu. Normal că nu.

-Păi și ce acte aveți?

-Carnetul de conducere.

-Și dacă nu am carnet de conducere?

Bounceru se uită la mine, uimit de îndrăzneala demnă de Jules Verne a acestui scenariu.

-E adevărat, sunt unii care nu au carnet de conducere și de aceea acum, în iunie cred, guvernul va introduce proof of age card, un document care să îți permită accesul în bar. Cardurile vor fi scanate și o să știm cine e violent la băutură și cine nu. Proof of age costă 62 de dolari și îl iei de la departamentul de transport.

Mă uit buimacă la el. Omul, sesizând istovirea de înotător în amonte afișată de privirea-mi stupefiată, încearcă să vorbească mai rar.

-Dacă bați bounceru ca să intri în bar chiar dacă nu ai acte la tine, s-a întâmplat chiar aici acum vreo lună, dacă distrugi proprietatea, dacă ești violent, ți se va ridica dreptul de a bea pentru câteva luni, chiar și șase. Dacă te prind că ai încălcat interdicția, aceasta este prelungită.

-Ok, am înțeles. Dar cum adică nu aveți buletine?

-La ce trebuie, dacă ai permis, e clar că ai peste 18 ani și poți să votezi, consumi alcool sau să devii parlamentar sau soldat, fără consimțământul părinților. Iar acum, cu proof of age, nici măcar nu trebuie să ai carnet, deci de ce să am carte de identitate?

Intru pe net. Acum fix 10 ani, australienii au reîncercat să introducă un sistem de identificare națională. În 2007 s-a renunțat pentru că poporul a zis cam așa: știți vorba lui Dabija, aia cu grija?

Aparent guvernul o știa. Se discută despre Dabija și vorba lui de 30 de ani. Și ghici ce? Terorism sau biznis, nimeni nu a reușit să convingă australienii că e normal ca statul să știe totul despre el și să stea cu ochii pe el ca pe butelie.

“Any government that wants to issue a unique identification number to most of the population and then to compile and link information about them using increasingly powerful technology bears a heavy onus to justify its case. …

‘Nothing to hide, nothing to fear’, directed at each member of the public, should be turned around and directed at government as: ‘No legitimate reason to know, no legitimate reason to ask’.” a spus  Paul Chadwick, Victorian Privacy Commissioner, The Value of Privacy.

Îmi beau berea și mă gândesc la puterea obișnuinței. Pentru că mama, unchiu sau nășica au avut buletin, cu poză, cod numeric personal, cu adresă, cu secție de poliție și data expirării, am întâmpinat cu deschidere, ca pe un ritual de trecere în rândul oamenilor mari, fabricarea la 14 ani a primului buletin. Nu mi-a trecut prin cap nicio clipă că acel cod numeric personal spune oricui data nașterii, locul nașterii, că buletinul, mai nou cartea de identitate, este un instrument de supraveghere dibace a adresei, a comportamentului electoral sau fiscal. Unde stai, aha, deci aici ești cu chirie și nu-ți plătești taxele aici și te-ai plimbat ceva, ai stat la Dorohoi înainte și apoi la Fetești.

Întrega ta viață ar putea fi citită ca într-o ceașcă de cafea după traiectoria actelor de identitate pe care statul român te obligă să le ai și chiar te amendeză atunci când le pierzi sau îți expiră.

Și, a murit cineva din asta? Oricum milițienii noștri sunt stupizi și nu înțeleg nimic, își zice românul învățat să plece ochiul feciorelnic când e luat la întrebări de autorități, apoi să mestece niște înjurături birjărești, când autoritățile sunt cu spatele, la 670 de metri depărtare.

Când trăiești atât de mult timp în pat cu big brother, te înveți să adormi sub privirea lui fixă și chiar te convingi că somnul e mai lin când ești vegheat de cineva.

 

Sânge, Viol, Violență. Titlurile care vând ziare. Jurnaliștii australieni nu merg în Siria, Nigeria sau Afghanistan. Nu au nevoie. Pogoară în Fortitude Valley, dârji, neînfricați, unii dintre ei reușind să scape cu viață și să se întoarcă în redacții ca să povestească omenirii cum arată o dimineață de groază. Cumva inima îmi tresaltă, uite că se poate și la antipozi să ai jurnalism de calitate. Măiestria descrierilor și tensiunea reportajului îmi amintesc de  interviul excepțional pe care Adrian Ursu l-a smuls doamnei Voiculescu, neînduplecat sub amenințarea unui tsunami de flegme înalt cât un bloc de 26 de etaje. Și, ce-o să-mi facă? Dăcât mă udă.
Flegmele apar și aici, în povestirea orei înfricoșătoare petrecută de ziariști alături de poliția din Fortitude Valley, un cartier, de fapt două străzi din Brisbane, unde mișună periculosul machitor violent de Brisbane. E roșu la față, ochi injectați, maxilar scârțâitor. 2 jumate dimineața este ora la care forța lui este triplată de consumul de ice, drogul care te transformă în Hulk. Nu, nu te faci mare și verde dar capabil să îți păstrezi miraculos chiloții albaștri supraelastici. Rămâi roșu, transpirat dar ești foarte puternic și este nevoie de 4 polițiști ca să fii țintuit la pământ unde ție nu-ți place, că e plin de scuipați. Ca și pe spatele celor 4 polițiști care te țin, care sunt flegmați vitejește de prietenii tăi,  voinicul de 2.30 dimineața, nervos că nu mai primești țuica dorită. Ca și pe portierele și parbrizurile taximetriștilor pe care bețivii se bat la 4 dimineața, ca un grup de lei de mare care vor să pună înotătoarea pe singura femelă disponibilă.
Uneori se mai scapă câte-un cot în gură polițistului care a venit să te scoată din cârciumă. Ouuuu!!! jurnaliștii se strâng în ei, oripilați de atâta violență.
E în noi-spune un bouncer. Suntem agresivi și când se bea, sâmbătă și duminică seara mai cu seamă, știi că va fi scandal.
În Fortitude Valley, ca și în Sydney, afișe în puburi îți spun să te ferești de Coward Punch sau King Hit. În imagine vedem capul unui tânăr cu pletuță care aleargă spre marginea posterului, blurat de viteza cu care și-a furat un pumn în ceafă. Fără avertizare, bucata de degete strânse, cu unghiile înțepând palma, vine când tu râzi cu o fată, când mergi pe stradă, când tragi cu sete dintr-o țigară. Cazi, cu tâmpla de asfalt și crăpi. Expiri, cum zice englezu, înainte să-ți termini râsul sau țigara sau pasul.
Urmează o anchetă. Cremenalul e mai mereu un nene care a băut, roșu, transpirat, căruia nu i-a plăcut mersul tău, râsul tău sau că fumezi. Și tu ai o parte de vină căci, nu-i așa, sunt atâtea afișe care te anunță să te ferești de coward punch, de ce mama dracului nu ți-ai pus un ghips la ceafă sau un gong sau nu ai activat câmpul electromagnetic sau un zid sonic sau…
Sunt atâtea soluții imbecilule mort.
Și acum, din cauza ta, că ai căzut cu tâmpla de bordură și ai murit de la un pumn, se închid cârciumi, se limitează consumul de alcool, se interzice vânzarea după ora x, ieșirea din prăvălie după ora z înseamnă că rămâi afară, într-un hiperbolic cine pleacă la vânat, locul i s-a ocupat.
Jurnaliștii gem sub povara flegmelor văzute în nopatea de duminică în Fortitude Valley. Trebuie făcut ceva, trebuie restricții la shoturi de alcool tare după 1.30 dimineața, trebuie legitimații și introdus un sistem care să interzică intrarea în baruri a machitorilor violenți.
Păi și nu pot să bea acasă?
Nu pot. Că nu pot să cumpere nici de la bottle shop alcool.
Dar nu pot să pună un prieten?
Ba da. Dar…nu se va întâmpla că pritenul riscă…
Bâlbâieli.
În Australia se bea. Mult. Extrem de mult. Mult frățioare. Colosal.
E în ADN-ul țărișoarei, căpitanul Cook a petrecut probabil mai multe zile rupt decât treaz.
Și nimănui nu-i trece prin cap să bage bețivul agresiv la bulău. Să facă pârnaie, să îi trimită în armată, 3 ani de Afganistan pentru 4 accese de violență bahică.
Metode marinărești medievale pentru comportament medieval.
Jurnaliștii se iau cu mâinile de păr, polițiștii se iau cu mâinile de gura în care au fost înfipte 3 coate și politicienii se țin de ouă.
Între timp națiunea se murează în alcool, amintindu-mi cumva de singura vizită la morgă pe care am făcut-o pe la 19 ani, când pe un raft, lângă un borcan cu mazăre am văzut un ficat proaspăt extras dintr-un cetățean, păstrat ca o gogonea, pentru la iarnă. Sau pentru veșnica pomenire.

PS. La cererea publicului, sosesc cu o concluzie: când civilizația e prea multă, statul e impotent. Disfuncțiile erectile sunt cauzate de prea mult politically correctness. DSC05654DSC05400.
DSC06080.jpg

Românii sunt îmbrăcați în ii. Stau ciopor lângă sania traforată din placaj unde sunt cocoțați armenii. Urletele muzicii populare armenești ucid conversația. Ceeee? Poftim? Mâinile se fac pâlnie, încercând să direcționeze cât de cât cuvintele spre timpan. Nu pot să-mi dezlipesc ochii de pe bucile unei pseudo-brazilience care tropăie mărunt, trimițând din călcâie o unduire spre fese care apoi se propagă până la penele din vârful capului. Înghesuială mare pe bucile doamnei căci alți 80 de ochi, ai comunității punjabi, sunt agățați, câte 3-4 perechi pe centimetrul pătrat de piele prinsă în ciorapi de plasă.
Marea de kurzi în pantaloni cu pense din dreapta este împărțită de două Moise cu sâni lăsați, fuste scurte și pantofi aurii de samba. Brazilience și ele. Iranul a încins o horă cu muieri învelite în șaluri roz și verzi, boite strașnic. Ciaca-raca-cichi-cia. Avem unguri, ruși și alte ii. Ale ucrainienilor.

Românii sunt nemulțumiți. Deși sunt cam 2000-2500 în Adelaide, s-au urnit pentru parada de ziua Australiei doar 10. Tatiana zice că nu iese nimic, că popor mai lipsit de unitate nu există. Crețul blond al cărui nume îmi scapă confirmă: românașului nu îi place decât macheala. Și aia nu e aici, în oraș, ci pe plajă.
Theodora e de 57 de ani aici, nu a mai fost de pe vremea lui Ceaușescu în România și cu toate astea și-a îmbrăcat ia bănățeană luată de tătuțu ei din Londra, cu lire sterline acum 60 de ani și a venit la paradă. Pălăria acoperă o figură elegantă, pomeți înalți, nas fin și o vârstă purtată grațios. Se ocupă de cultură la asociația românilor din sudul Australiei.
-Nimic nu se poate face. Toți cred că pot să organizeze evenimente mai bine decât ceilalți, desigur nu știu să facă asta, deci totul este un eșec.
Și nu numai. Românii își dau la gioale, cu sete, nu vin la întâlniri și, în general, se leapădă de românismul lor la primul Cucur..scos de cocoș pe plisc.

O doamnă grasă mă îmbie în engleză să iau o bundiță pe mine și să particip la paradă, ca să fim mai mulți. Îi explic că sunt turist, că nu intenționez să rămân în Australia și că e aberant să mă maschez în rezident. Mai încearcă și președinta asociației, de data asta cu o ie luată de la Voroneț. Are 3-4 de dat, măcar să lase românu steak-ul și berica și să vie să-și reprezinte țara mumă.

Theodora vorbește perfect, fără urmă de accent, limba țării al cărei pământ nu l-a mai călcat de 30 de ani. E pictoriță. A invitat o altă pictoriță, și aia plecată din România, să facă o expoziție la Adelaide. Nu a venit niciun român. Zero.
O uimire uriașă iese de sub pălăria de paie. Adică verișorii și nepoțeii lui Eminescu, Grigorescu, Aman și Brâncuși sunt mai interesați de sizzling sausages decât de armonie în sos rogvaiv? Adică nu au lăsat ei formele pline ale paharelor de shiraz ca să se arunce într-o conversație stâncoasă despre adâncimea operei lui Francis Bacon?

Theodora a fugit de realitate până în Australia. După 57 de ani, realitatea a prins-o la evenimentul organizat cu cealaltă pictoriță exilată. A bătut-o pe umăr realitatea și când Theodora s-a întors, realitatea i-a zis, înghițindu-și un râgâit de mici treziți de o cola rece turnată peste: Ce faci coițe? Te dai româncă dar nu știi că nouă nu ne plac căcaturile ăstea artistice?

Și apoi i-a tras un bobârnac în nas și s-a dus sa devoreze bufetul aranjat de comunitatea românească. De rușine, Theodora și-a șters din memorie acest episod. Și mie îmi pare rău să îi reamintesc. Ce sunt eu, neamț, să îi rănesc sentimentele?

PS. Bill întreabă în avion de unde suntem.

-Din România.
-O-uau, good for you!
-It`s not that good.
-Something must be good.

Că e departe.

 

Vreți să auziți o poveste?
Rob are vreo 60 de ani, pălărie colonială, pantaloni scurți, bocanci și accent zdravăn de Queensland care se ițește de sub borurile pălăriei, ca picioarele unui hermit crab care se chinuie să pară o piatră.
Povestea este despre Cook, căpitanul care a descoperit Australia în 1770, geniul cartografiei, matematicii, navigației și nutriției, care a găsit în varza murată partenerul de nădejde în lupta împotriva scorbutului. Cook însă, ca orice erou modelat de mitologie, și-a pierdut in povestea lui Rob adâncimea, fiind condamnat la o bidimensionalitate de desen animat.

Era deprimat, pentru că, perfecționist fiind, nu i-au ieșit lucrurile cum trebuie, și asta pentru că, ghinionist fiind, s-a lovit în plin de piedicile ridicate de culturi diverse, ambiții complexe și inepții imense.

Cook este un mare om, un mare explorator iar australienii nu sunt copiii pârnăiașilor trimiși aici de HM George al III-lea, regele cu pipi albastru de la porfiria, o boală neplăcută pe care o făceai de la arsenicul din machiajul purtat de nobilime la mijlocul secolului XVIII.

Complexele de inferioritate dau naștere legendelor uluitoare. Noi suntem copiii dacilor, descălecătorii lumii, inventatorii creștinismului, creatorii Upanishadelor și tați ai lui Tarzan și Dracula.

Australienii sunt mânați de aceeași teamă că primesc brățara mov, de all-inclusive, care stă la încheietura popoarelor plicticoase, polonezi, austrieci, chilieni sau canadieni, neamuri despre care doar săpături istorice pot scoate cuvinte de laudă, acum tăvălindu-se într-o mediocră uniformitate.

Nu e cazul să cădem în divizia B a națiunilor cu n mic.
Noi îl avem pe Cook, spionul, omul de știință, geniul astronomiei despre care David Hunt, autorul lui “Girt, An Unauthorised History of Australia” spune că ” he arrived between 60,000 and 164 years too late to discover Australia, depending on whom you listen to. […] By the time Cook got around to not discovering Australia, spanish eyes had gazed upon her emerald rainforest, a Dutch psycopath had bathed her beaches in the blood of his countrymen, and her northern shores had serviced China`s sexually adventurous and erectilely challenged for at least half a century.”

Cartea lui Hunt este o serie de 6 ore de ciocane, baroase și picamere care dărâmă, sfărâmă și topesc legendarul soclu pe care a fost cocoțată persoana lui Cook. Nu numai că nu a fost omul care a descoperit Australia, ci a fost un marinar mediocru care a reușit să nu vadă marea barieră de corali și, astfel, să-și vâre cu dibăcie Endeavour-ul în ea. Mai mult, trimis să măsoare trecerea lui Venus prin fața soarelui, a dat chix, silind Royal Society să renunțe la măsurătorile pe care le-a făcut (și astfel dând o lovitură demersului de a calcula distanța pământ-soare).

Cooktown, 1770, breloace și șorțuri, brichete și boluri de cristal cu nenea Cook, cu anul descoperirii continentului. Au și ei Burebiști și Decebali, Țepeși și Ștefani cei mari. Tuturor li se suflă în fund, aer cald care îi ridică în panteonul minciunilor  gogonate.

Și uite că domnu Hunt reușește să lămurească și misterul suflatului în fund. În aceeași fabuloasă istorie neautorizată a Australiei, David Hunt spune că, atunci când corabia dumitale, navigator de secol XVIII, trecea ecuatorul, tot echipajul se făcea răngi iar virginii, cei care treceau prima oară peste burta de bere a pământului, erau aruncați în apă. Cum marea majoritate a marinarilor habar nu aveau să înoate, corpurile erau pescuite din ocean și cei care reușeau să se trezească o făceau pe punte, cu nădragii în jurul gleznelor și lângă, zâmbindu-le ghiduș, cu un coleg aplecat lângă găozul dumnealor, cu pipa în gură, suflându-le fum în anus. Căldura fumului de pipă, se credea atunci, încurajează revenirea respirației.

Vreți să auziți o poveste?

Australia își sărbătorește ziua de naștere pe 26 ianuarie. Le-am zis deja că noi îl sărbătorim pe Ceaușescu. Un popor întreg care suflă fum cald în fundul unui trecut înecat, sperând că o clismă cu tutun îl va readuce la viață. Și acum vorbesc despre noi, nu despre australieni. Ei sunt fericiți să-l gătească pe Cook, hawaian style și să înghită a-n-șpea oară povestea misteriosului, incredibilului, genialului căpitan care a găsit al 6-lea continent chiar dacă era înconjurat de idioți, bețivi, hoți și inepți care nici măcar nu-și mâncau porția de varză murată.

 

 

 

Ultima înghițitură din burgerul Chuck Norris alunecă pe gât împinsa de Little Creatures, o superbă bere artizanală din Perth. E dulce-amăruie, nucă și portocală, piper și scorțișoară și orice se mai chinuie copiraităru să scrie pe etichetă.

Plouă.
Mașina aleargă pe fundul oceanului populat de alte mașini, traversat de șosele și punctat de indicatoare care anunță că peștele cangur e posibil să îți taie calea. Sau peștele koala. Cadavrele multora dintre ei putrezesc pe fast forward la marginea autostrăzii înecate de apă.

Am ajuns.

Rockhampton-orașul cu cea mai bună carne de vacă din Australia apare după 4 ore jumătate de faruri și benzi de depășire trasate cu vopsele fosforescente în noaptea umedă.

Criterion Hotel Motel arată a palat țigănesc de la ieșirea din București dinspre Jilava. A fost construit în 1857, are camere libere și petrecere în barul de la parter. Scările din lemn acoperite cu un covor persan canceros duc spre etajul vânturat de 4 ventilatoare antedeluviene. În cameră sunt un șemineu, lambriuri pașoptiste și o plasmă incongruent cocoțată pe un dulap Ludovic al XV-lea. Prin ușile balconului, care nu reușesc să își strângă marginile într-un sărut vidat, intră răgetele unor prințese care se luptă laocoonic cu un karaoke.

Cobor în barul populat de moși, veterani de război, estropiați, lombrozieni, handicapați și alcoolici. Avem și travestiți. Trei. Cu cocuri, ruj, cercei. Aaaa, pe terasă fumează și un domn cu o bluziță de turtle Ninja. Jur.
Pe pereți sunt fotografii cu baza militară de la Rockhampton, avioane, avionuțe, aeroporturi, regimente aeropurtate, apoi avem Newsroom unde se joacă un fel de Bingo și a treia sală e restaurantul unde cântă Sandra, cred, și femei de 67 de ani sau 32 care arată de 67, dansează ridicându-și mâinile în aer și chirăind excitate.

Pe lângă mine trece un bărbat care șchioapătă, își târăște piciorul amorțit după el ca și când nu ar vrea să deranjeze un pechinez care îl coțează. Apoi urmează un ciung. Are un ciot ascuns în mâneca unui tricou decorat cu numele unei trupe rock. Se strigă bingo, mă rog, acel fel de bingo unde nu neapărat strigi ceva, te știe computeru, tu doar ai tras biletu norocos și câștigi 900 de para. Mă așez la bar, nu înainte să dau o tură fotografiilor de pe pereți. Avem generalul MacArthur în timpul campaniei din Pacific, aici la Criterion. Avem regina Angliei, chiar Her Majesty Elizabeth II, aici la Criterion.

A stat aici, în palatul țigănesc, pe malul râului ăsta insalubru, nu mi-e clar de ce. Dar o să aflu. Mai întâi însă să beau o bere. Călăresc un taburete la barul în spatele căruia trebăluiesc două femei în cămăși negre cu dungi albe, un soi de grefiere dure care întreabă precis: mai vrei ceva, mai vrei să bei ceva?

Sunt singurele persoane treze, neatinse, pure din încăpere.

În mine se împinge șoldul enorm al unui hipopotam în tricou negru. Mă-nghesuie, dau să îi sar ca o nevăstuică la gât dar observ jugulara pulsând magistral sub pielea neagră și amuțesc, urmărind bărbatul atingând o domniță cu aripi de înger tatuate pe omoplați. Femeia tresare, zice ceva, nu aud ce, gorila îi oferă ceva de băut, ea refuză și fuge. El își întoarce privirea spre mine.
-Mă cheamă Jesse.

-Raluca.

-Jeeeesseeee Brooooown!!!! o bețivă este ejaculată din Newsroom în bar de mulțimea de dansatori.
Jesse o înghite în brațe, femeia dispare între brațele enorme și, ușor, ca un steag alb, deasupra bicepșilor lui apare paharul ei gol. Gorila scoate cardul de economii și cumpără o bere. Apoi se întoarce spre mine:

-Ce vrei să bei?

-Nimic.

-Ce vrei să bei?

-Nimic. Mulțumesc.

E Austin Powers, îi răspund de 3 ori că nu vreau nimic. Se înfurie și mă împinge.

-Vin? Vrei vin? Un vin bun.

-Ok.

Cere cel mai bun vin, lui Iulian îi ia cel mai bun rom.

Jesse e maori, din Noua Zeelandă. Îmi explică incoerent, dat cu încetinitorul de alcoolul care l-a amorțit ca pe-o victimă a lui Jack the Ripper, că maori nu suportă înfrângerea. Ei sunt singura populație nativă din lume care nu a fost încălecată de coloniști. Limba i se plimbă lentă și umflată în gură, ca un urs în captivitate: we eat people because we can, we beat people because we can.

Vinul e Shiraz. Nasul lui Jesse e atât de mare, arată ca un proboscis.
E serios. Spune că întâlnirea noastră a fost de mult în cărți, predestinată. Că nu degeaba am ajuns la Rockhampton, unde și el e prima oară și ghici ce?

Ce?

Deja și-a făcut prieteni în tot barul.

E adevărat. Kathy apare, 56 de ani zic eu, 38 zice ea. 4 copii, pieptul ridicat de o bluză din material supraelastic. Crazy bitch, o mângâie Jesse. Stupid bastard, îi răspunde ea.

Își mișcă brațele molatice, cu volane de carne căzută. Îi place muzica, Jesse face refill la băutura și Kathy pleacă să danseze dar numai după ce mă anunță că vrea să călătorească mai mult dar nu poate din cauza copiilor care nu sunt nici mari și nici mici.

Râde ca o hienă gâdilată și fuge.

Jesse mă regăsește în fața paharului meu de Shiraz:

-Prezentul este singurul timp pe care poți să îl controlezi. Nu știi ce îți rezervă viitorul. Poate ai accident de mașină, poate se răstoarnă autobuzul cu tine. Bucură-te de prezent. Oricum nu poți să faci nimic ca să ieși de pe banda care ți-a fost rezervată.

Se ridică pe călcâie, îi face semn ciungului care se apropie prietenos: lovește-l! îi spune Jesse și îl arată pe Iulian. Ciungul ridică umărul și îi șterge peste nas un ciot lui Iulian apoi rânjește și pleacă.

Jesse explică doct: putea să te omoare! Nu știi niciodată ce poți păți mâine. Totul este despre azi!

Azi a rămas fără bani, a ras tot cardul și îi cumpăr eu un Shiraz. Îmi arată operația care îi decupează pieptul, pielea e fină, ca și cum cineva i-a hașurat o dungă între pectorali.

Are 5 operații de bypass. Și la 13 ani a fost în moarte clinică.

Prezentu contează. Și în prezent sunt obosită. Nu în viitor, ci în prezent.

Am limba neagră și Jesse insită să rămân.
Dar și eu sunt un maori. Mă duc la culcare, pentru că vreau. Dorm, pentru că vreau.

Prezentul are 7 kile și mă apasă pe pleoape.

 

Bărbatul e agitat, tropăie pe lângă contabilă, el ce mai face? Nu mai e chiar nimic de făcut? Are atât de multă energie că ar putea lumina un oraș întreg. Dar ce zic eu? Un județ.
-Dacă îl vedeai acum 1 an, nu-i dădeai nicio șansă, zice Flori, una din fetele care se ocupă de fundația Bucuria Darului din Brașov.

Pentru că acum un an de zile, bărbatul energic abia reușea să își umple cămașa murdară și pantalonii rupți cu tristețea unei vieți fără șansă.

-Acum 6 ani avea o firmă de construcții la Iași. Casă, cont în bancă, mașină, familie, copii. A venit criza, a pierdut tot, soția a divorțat, a luat copiii. Bogdan a ajuns sub poduri.

Îi zic Bogdan, nu-l cheamă așa. Numele lui nu are importanță, e doar un mâner de care să prinzi plasa în care este povestea lui.

6 kilograme de durere și necaz.

De sub primul pod, Bogdan a ieșit și a mers la cârciumă. Bea mult, trăia cu ceilalți cerșetori, înconjurat de ruinele fostei lui vieți. A plecat din Iași și, încet, încet, pod după pod, a ajuns la Brașov unde a avut revelația că viața lui e o albie secată de râu peste care trece, inutil și nefolosit de nimeni, un pod. Așa că a încercat să se sinucidă.

Dar nici asta nu i-a ieșit.

Înfrânt a ajuns la biserică și de acolo a fost îndrumat spre Flori și Claudia, fetele de la cantina Bucuria Darului.

A venit și a mâncat aici o dată, de 19 ori. De 119 ori. Oameni calzi pe destin rece. Se face condens. De pe fundul cratiței sufletului lui, Bogdan a reușit să strângă o picătură de speranță.

Dacă totuși viața lui nu e degeaba?
Dacă poate să o reconstruiască alături de oamenii de aici?

După 6 luni, curat, spălat, a intrat în cantină, de data asta pe post de angajat. E șofer, mai face și administrative, s-ar băga și în contabilitate.

-E bun la toate. Și ca el, oho, sunt o grămadă, spune Claudia.

Vorbește zilnic cu cei 300 de sărmani care vin să mănânce la cantină, le știe poveștile, le îndepărtează, măcar pentru 1 oră, coșmarurile.

Când vezi ce au reușit să facă o mână de oameni din Brașov pentru Bogdani, Marii, Ioni, Petrici și Luminițe, vrei și tu să ajuți cumva.

Cum?

Până acum nu au cerut de la nimeni nimic. Dar acum fundația participă la Bursa Binelui, competiția de fapte bune a BCR.

Sunt între primii 5 și, dacă o să câștige, primesc 5000 de euro. 10.000 de prânzuri, 300 de Bogdani care primesc un an de zile o masă caldă și un semn că societatea nu i-a uitat să mucezească sub un pod.

Dar ca să câștigi premiul de la Bursa Binelui trebuie să ai câți mai mulți donatori, care să ofere cel puțin 5 lei cantinei Bucuria Darului.

5 lei n-o fi mult, dar românu se bâlbâie când trebuie să facă donația online. Ars de atâtea catralioane de ori de false organizații de caritate, teledoane, conturi Libertatea, românului i s-a atrofiat generozitatea. Dă-i dracului, că are cin` să dea, să dea ăia bogați, eu n-am. Plus că e pe net, fură ăștia pe internet, te lasă în cucul gol!

Așa că, deși 5 lei e o nimica toată, sunt foarte greu de strâns. Și pentru că sunt greu de strâns, fundației îi va fi greu să câștige premiul.

Și nici nu e important.

Premiul.

Așa cum au găsit resurse până acum să facă o cantină, dușuri și acum să construiască un centru pentru cei fără adăpost care vin să mănânce la Bucuria Darului, cei de la fundație o să fie capabili să se descurce și fără cei 5000 de euro de la Bursa Binelui.

Din toată povestea asta, singurul care pierde ești tu, cel care citești ce am scris și ești prea leneș sau fricos sau comod sau zgârcit sau toate patru la un loc ca să donezi 5 lei.

Nu o să simți niciodată bucuria darului și nici galopul inimii când cineva îți mulțumește că i-ai salvat viața.

Da domnule, da doamnă. Cu numai 5 lei.

Pentru cei care vor să ajute și să știe mai multe, detalii despre proiect aici.

https://www.bursabinelui.ro/BursaBinelui/Proiecte/O-sansa-la-viata-pentru-persoanele-fara-adapost

http://www.bucuriadarului.ro/fundatia-bucuria-darului/

https://www.facebook.com/FundatiaBucuriaDarului/?fref=ts