Vrăjitoarea de 98 de ani pozând cu trabuc în gură și flori în păr, mâinile ieșind ca niște rădăcini din solul trupului acoperit de o rochie albă, cu volane. Costă dacă vrei să îi faci o poză. Nimic nu-i gratis.
Cupluri tinere, umblând degajat la braț prin centrul Havanei, apropiindu-se timid și mereu cu un aer serviabil ca să te întrebe de unde ești, dacă la tine în țară se joacă baseball sau ai campioni la box și, indiferent de răspuns, dacă vrei să mergi la un concert Buena Vista Social Club sau poate să bei un cocktail la barul preferat al lui Hemingway.
Nu mulțumesc, nu mulțumesc, spui cu un nod în stomac, simțind că ceva nu e în regulă cu perechile ăstea de roboți care par că se cunosc de maxim 2 ore, care pun mereu aceleași întrebări, despre țară, box și baseball. Dar poate ești tu paranoic, poate așa se face small talkul în Cuba. Uite ăștia doi sunt niște îngerași rafaeliți, cu blugii pocnindu-le pe fese, nu ar face rău niciunei muște, doar dacă s-ar așeza cu bucile lor pline pe ea.
Îngerașii rafaeliți vorbesc de box, de gimnastică, își consumă în 100 de metri vocabularul și subiectele așa că în tăcere ne trec granița dintre Havana medievală și cea pre-modernă, cu magazine prăfoase și alimentare decorate cu mileuri pe care odihnesc la distanță de 30 de centimetri unele de altele sticle de vin de orez adus din China. Sărăcie pe care nu o poți uita chiar dacă vii dintr-o țară unde nu ai avut baseball. Ai avut box și ai avut comunism.
Se plătește cu pesos aici, tu turistul nu ai pesos ci pesos convertibles. Cu pesos convertibles poți să mergi în shop la Hotel Nacional, să îți cumperi jucării chinezești pentru că vine Crăciunul și au băgat jucării chinezești.
Îngerașii rafaeliți ne târăsc pe străzi mirosind a pipi revoluționar, printre clădiri prăbușindu-se în slow motion, printre cutii de plastic în care babe ridate au scos la vânzare 3 ouă, 2 papaya și un pepene zbârcit ca fețele lor.
Ne depun în pragul unei case tapetată pe interior în atlas purpuriu-vânăt, d-ăla de sală unde se țin ședințele de partid. E un paladar combinat cu bordel, servești supă de pui și apoi pasăre cubaneză, pe paturile acoperite cu atlasul vânăt. Curvele sunt tăcute și cuminți ca niște fete mari. Suntem doar noi în tot paladarul-bordel și cei doi îngerași primesc o farfurie de supă, comision că ne-au vânat și ne-au adus aici, în stomacul ăsta cu miros de săpun ieftin, care ghiorțăie de foame.
E sărăcie cruntă în Cuba.
La hotelul de 4 stele cu podeaua acoperită cu dale pictate, cu prosoapele îndoite în formă de lebădă sau elefant, dimineața ți se dă parizer prăjit, ca la Aro în 1987.
Nu am uitat nimic, futu-i mniezăii lui de Ceaușescu și îmi dau lacrimile de panică, dacă nu suntem în 2004 ci în 1984, dacă am căzut printr-o falie temporală înapoi, în anii `80, între rafturi aliniate precis cu cutii cu creveți vietnamezi și șampanie?
Pe drumul către Punta Gorda, copiii se aruncau în fața mașinilor cu numere vișinii, cele de închiriat. Frââââââânăăăăăăăăăăă, capul proiectat în parbriz, l-am lovit?
Nu.
Unde mergeți? Nu mai mergeți acolo, a fost uraganul Matilda, tornada Henry, cutremurul Valerie, au fost toate și au făcut praf hotelul vostru dar veniți la noi că mama are paturi și mâncare. Ai face orice ca să prinzi un turist grăscior. Te-ai arunca chiar și în fața mașinii.
În aeroportul din Havana, o olandeză pe la vreo 50 de ani cu figură de bătăuș târăște de braț un negru tânăr, încălțat în pantofi maro, butucănoși. Tocmai i-a cumpărat un trening lucios, în culorile drapelului cubanez, de la shop. Bărbatul strălucește de încântare, a făcut o afacere bună să se însoare cu olandeza matelot, deja culege roadele. Are chiar și verighetă de aur, la fel de sclipitoare ca viitorul care i se întinde în față, palma lui Dumnezeu, moale și roză, care uite, i-a ascultat rugămințile, l-a cules din țărâna cubaneză și îl poartă spre Olanda.
A scăpat.
Să rămâi 27 de ani în limbo, în nefireasca încremenire a visului pălărierului dement, te gândești că Dumnezeu te-a uitat.
Sigur te-a uitat.
Dar cel mai straniu este cum te uită cei care au avut și ei comunism și box, chiar dacă nu au avut baseball.
Un popor care a cunoscut foamea nu are voie să nu compătimească un popor înfometat. Și cu toate astea, dintr-o amnezie totală sau dintr-o cruzime stranie, poporul care a suferit de foame se întreabă plictisit: ce tot atâta tevatură? Las că știm noi că la voi e cald, aveți banane și rom, nu vă mai plângeți atât că fără Fidel erau americanii peste voi și vă distrugeau insula.
Și noi am avut campioni la box. Probabil de la loviturile la cap ni se trage.

În pârnaia în care am fost închisă, condamnată la 5 ani pentru vina de a fi prea optimistă și de a mă fi întors acasă, scriu, scriu ca să mă eliberez mai repede, ca Gigi, Copos și ca Gică Popescu și Năstase.
Rescriu volumul 1 al Americii care va apărea acușica, în octombrie, la Editura Trei. Cartea o să fie mai groasă cu 150 de pagini decât prima versiune, mai completă și echilibrată în ritm. Cred.

Mai jos, o bucățică despre Buenos în premieră mondială:

Facem dreapta și o stângă și ajungem pe trotuarele înguste ale Avenidei Santa Fe. Bulevardul curge tihnit printre clădiri franțuzite, operate și rimelate, stăpâne pe ele, afișând demne subtilități arhitectonice: uite cornișa și ai văzut balconul, cât de trufaș își ridică bărbia, și uite coloana cea elegantă și fereastra atât de fin e tivită cu… zi să-i zic, cum se zice la bordura care…?

Vocabularul limbii române e sărac în termeni care definesc anatomia unei construcții. Noi avem prispă, culă și pătul. Și acum termopan și acoperiș din tablă. Nu am avut de unde să dezvoltăm ogivă, stucatură, friză. Noi am trecut prin comunism. De fapt, el a trecut prin noi, ne-a scos ochii, ni i-a stâlcit sub călcâi și acum hălăduim orbi prin lume, incapabili să vedem frumosul. Stăm în cartiere înghesuite, îngropați în cavouri de gresie și parchet laminat, morți vii pe canapele de piele, sub spoturi luminoase ale căror unde de fotoni sunt înghițite de faianța neagră. Ne-am obișnuit să nu avem ferestre la baie și să ne pliem rapid la adăpost când de la etajul de deasupra zboară pe geam conținutul purulent al unei oale cu ciorbă stricată. Ne-am obișnuit să ne trezim în huruit de bormașină sau de flex, ne-am obișnuit să ne urâm vecinii și să urcăm opt etaje pe jos, că iar s-a stricat liftul. Țară de Sisifi.

Blocurile din Recoleta nu au nimic în comun nici măcar cu cele de pe Dorobanți sau Băneasa. Piatra și tăietura porților masive din lemn te invită la respectul de sine. Fiecare clădire are un vestibul unde zărești portarul în livrea citind ziarul. Îmi amintesc de portarul din blocul dentistei mele, lângă mall Vitan. Un bătrân cu permanentă halenă acră, de vin prost, în vestă de lână la 40 de grade, pantofi scâlciați, dinți putreziți și o răutate lipsită de sofisticare, ură pură față de aproapele, manifestată prin bădărănia pătrată a ordinului de a prezenta buletinul la control. Pe masa pliantă de lângă ușa de termopan a blocului era un aparat radio acoperit cu un mileu cusut cu motive românești. Din aparat curgea non-stop o pastă de muzică populară.

Pentru argentinieni, România, Europa, sunt mitologice poieni ale progresului. Vii din bătrânul continent unde au tras aer în plămâni Camus și Kafka, Kierkegaard și Ovidiu, Aristotel, Socrate și Alighieri. Dacă le-aș spune oamenilor din Recoleta că sunt a doua generație încălțată, oare m-ar crede? Imaginea idilică pe care o au despre europeni nu îmi poate îndulci amăreala revelației că suntem întârziați, că nu creștem cât Pipăruș Petru într-o zi cât alții într-un an, ci taman invers, într-un an cât alții într-o zi. Lenevim cu un pai în gură, trântiți pe o bordură. Am zis mai sus că suntem neam de Sisifi. Nici vorbă. Retrag! Retrag! Asta ar însemna să încercăm să ducem bolovanul la deal, absurd, dar imposibil de oprit. Dar noi nu facem nimic. Paiul în gură, pălăria dată pe spate, și, ca-n bancul cu ardeleanul care ajunge la gară și întreabă impiegatul dacă a plecat trenul, „O plecat”, „Da de când?”-întreabă ardeleanul, „De trei minute”, „Nooo, apăi nu-i mult…”, conchide ardeleanul. Ca-n bancu’ ăsta deci, suntem nezdruncinați în credința noastră că ratarea nu-i un act închis ci există grade de ratare, cum ar fi acela că ai ratat la mustață ceva, trei minute e mai bine decât 30. Nu-i!

Avenida Santa Fe pătrunde ca un endoscop în stomacul orașului. Am intrat pe ea în Palermo, am continuat cu Recoleta, o urmăm spre Retiro. Trotuarele curate ale Recoletei dispar sub un mic strat de jeg, străzile din jur se îndesesc și se împart pe bresle. Pe strada asta găsești panglici și nasturi, pe asta lacăte și ciocane, pe astalaltă oale și tigăi, aici ai papetărie și pe strada asta, cât de lungă e, sunt numai pantofi. Sătulă de noi, Avenida Santa Fe ne răstoarnă în Avenida 9 de Julio, cel mai mare bulevard din lume. 9 iulie după ziua independenței Argentinei obținută în 1816. Viva la liberta! E ora 5:00 și poporul se aruncă în disperate traversări ale lui 9 Iulie peste care, luminat cu neon, tronează profilul imens al Evitei Peron. Cântă la microfon, muzica mută intră în tine și te trezești simțind emoția specială, piele de găină, inimă zburătăcind aiurea, palme umede, starea pe care ai mai simțit-o la New York, în Times Square, când ai fost înghițit de lumea care trăiește o viață pe care nu o credeai posibilă.  Tu, copilul din Steagu’, tu care ai stat la coadă la cantonul CFR zeci de ore ca să cari apă acasă, tu făcându-ți lecțiile în beznă și ascultând Billie Joel. Și uite, acum, în seara caldă, ești pe cel mai mare bulevard din lume și îi zâmbești vecinului care așteaptă și el la semafor, de trei minute, poate patru. Dacă nu aș fi fost cu Iulian, mă măritam de șase ori la o singură traversare. Căci cei mai frumoși bărbați îi vezi când stă să se facă verde și ești cu cineva de braț. Zâmbim, ne arătăm dinții unii altora ca tâmpiții, eu știu de ce sunt cuprinsă de fericire. Eu am scăpat, am evadat, dar ei oare de ce râd? Sunt fericiți, sunt mimetici? Orașul zâmbește și prin tricoul întins pe burta din care se aud chiorăiturile de foame.