Archive

Monthly Archives: August 2014

În curtea hotelului sunt doi papagali ara și 2 civeți încarcerați. Primii pentru distrugerea liniștii publice, cei de-ai doilea pentru tragere prin cur a economiei naționale. La propriu. Civetul aka luwakul este animalul care produce cea mai scumpă cafea din lume. Ca să fiu precisă, o cacă. Da. Civetul alias luwakul alias Paradoxurus Hermaphroditus, în sălbăticie, mănâncă fructele arborelui de cafea, alegându-le pe cele mai bune și apoi elimină boabele de cafea, care, de la digestie, s-au procopsit cu aminoacizi. Shhiiiiiiit!

Kopi luwak este cea mai scumpă cafea din lume ajungând la 700 de para. Aha, e loc de făcut bani și-au zis țăranii indonezieni care au purces să prindă toți civeții și să-i bage la cușcă: de acum vă căcați pentru noi. Aur. Găsesc pe net protecția animalelor și sun instant să spun că la mine la hotel sunt doi civeți în cușcă. Agitați și nevrotici, unul a hăpăit în gol, încercând să-mi prindă degetul și apoi să-l scoată pe anus, cu aminoacizi cu tot, să-mi fac un nes cu el. Cetățeanul australian de la protecția animalelor zice: ”Nu am ce să fac, nu e ilegal să ai civet în țara asta. Cum e cușca?”, ”P+3, spațioasă, loc de joacă, garaj..”, ”Nu am ce să fac atunci. Dacă nu sunt semne de cruzime.” Păi nu-i o cruzime, în sine, să ții bietul animal captiv, lângă un hotel plin de copii care urlă, bagă bețe prin ochiurile de sârmă și te fut la cap pe tine, bietul animal nocturn, care ziua ai vrea să dormi? Cu cât stai mai mult împreună cu populații primitive, cu atât te așezi mai comod în hamacul relaxării morale și în capul scăriței evoluției. Doar Iron Man și Batman ar fi peste tine, dar ei sunt ocupați la Hollywood, deci nimeni nu o să te caute la ouă, să vază dacă tratezi cu cruzime un animal sau nu.

luwak

La plantația de cafea sunt descărcate două autocare de turiști. Ghida ne ia de la mașină și, după ce trage un gât de aer în piept, se aruncă într-o voinicească traversare a proprietății. ”Aici sunt ghimbiru, vanilia și plantacunumecaremiscapă, toate sunt amestecate cu boabele de cafea căcate de luwak și puse la prăjit..” Când zice ”prăjit” se întoarce către o mamaie cu lumina stinsă în ea, care brusc, ca un Chucky asiatic, se pornește să învârtă cu lingura într-o tigaie pusă pe foc. Păpușă japoneză. Jur.

Imediat lângă chuckyul cu tigaia este perechea care pisează boabele prăjite într-o strachină. Mâinile se mișcă, mecanic, intervale egale. Când se termină de făcut poze, când simt că obiectivul a fost mutat de pe ele, amândouă păpușile se opresc și intră în starea de catalepsie din care sunt scoase de următorul cuvânt ”prăjit” rostit de următoarea ghidă.

chucky 1

A noastră are 21 de ani și o fetiță de 22 de luni care deja îi cere bani. Precoce. În timp ce toarnă ceaiul de ghimbir și cafeaua de luwak pentru degustare, așează un platouaș cu tradiții balineze care să te mai lumineze un pic: mireasa se mută la mire iar dacă familia miresei are numai fete, nu-și poate permite să rămână cu gospodăria goală. Așa că fata, una din ele, de obicei cea mare, trebuie să fie îndeajuns de fermecătoare încât alesul să accepte să se mute la casa ei. Familia băiatului se opune, iese urât, de cele mai multe ori băiatul nu scapă gravitației familiei și rămâne acasă, în timp ce fata, aia care a fost fermecătoare și a încercat toate schemele să îl urnească, a aplicat și desfăcutul picioarelor, largul desfăcut al picioarelor. Și uite așa, fata rămâne cu familia ei, cu copilul de crescut, nemăritată, cine să o ia cu un copil? ”Eu o să fac un băiat ca să nu se întâmple fiică-mi ce i s-a întâmplat prietenei mele. Ai ei au făcut 8 copii, sperând să facă și un băiat. Și tot nu a mers.” Primiți bani de la stat, alocație pentru copii?

ghida

Ce?Ce e aia? Alocație, statul dă bani pentru copil. Fugi mă de aici! Nu există concediu de maternitate plătit. Să muncească bărbatul, să te țină familia, unde te crezi? Suedia? În cușca din spate, încolăcit, doarme un luwak blond. Suedez. S-a bătut cu luwakul brunet, care doarme în cușca de lângă și negruțu i-a scos ochiul bălaiului. S-au bătut ca chiorii. Boabele de cafea, cele trase prin cur, zac în grămăjoare sub plasa de sârma pe care dorm civeții. Cum au ajuns oamenii să mănânce rahat de animal? Din lene. Le era lene să urce în copaci, bașca nu prea mai aveau de ce, că civeții haliseră tot ce era mai bun, așa că mai bine așteptau jos să vină sămânța. ”Vă place?” Nu simt nimic special, poate o ușoară amăreală igrasioasă. ”Puteți să spuneți acasă că ați băut cat-pooh-ccino.  V-ați prins? Cat-pooh-cci-nno” Turiștii nemți de lângă noi râd nevoie mare, atât de tare încât luwakul suedez se trezește, aruncând un ochi, singurul, spre adunare. El măcar are unul, Protecția Animalelor e oarbă. Și surdă și ciungă.

”Hallooo, tlanspolteishiooon? veli gud plais”

Depinde pentru cine e veli gud. Omul cere 250.000 de rupii până la Ubud, aș zice că e un preț modest spre prost. Mângâindu-mă duios pe antrebraț, omul lasă la 220.000. Zic că mă mai gândesc și dau să plec. Fac stânga-n prejur, eu mă mișc, dar antebrațul rămâne la domnul taximetrist care continuă să îl mângâie ca pe o pisică leneșă. 200.000. Adjudecat. Este primul om care reușește să treacă de propozițiile ”what country are you” si ”cheap hotel”. 

Aflu pe repede înainte povestea insulei, a Sanurului și a lui personală. E de undeva din nord, de lângă Lovina, dar s-a mutat acum 12 ani în Sanur, pentru că în nord nu existau turiști. Când a ajuns el aici, poporul continua să fie împărțit pe profesii în pietrari sau bijutieri, dulgheri și sculptori, dar în ultimii 10 ani, de când s-a băgat turbo la turism, toată lumea și-a tras bungalow, spălătorie și mic dejun cu clătite cu banane și nimeni nu mai sfarmă piatra sau strâmbă lemnul. Nici luptele de cocoși nu mai sunt ce au fost. Sunt legale în Bali, că aici domnește Krishna-Vishnu-Shiva, sandvișul straniu cu zeități hinduse care închid ochii la jocurile de noroc, nu ca în Java sau Sumatra, unde Islamul zice nu hotărât. Dar ca să prinzi o luptă de cocoși trebuie să fii invitat la o ceremonie, să fii primit de comunitate și asta e greu pentru că ..

bali

Stai așa, șoferul zice acum că luptele sunt ilegale. ”Cum domle, nu ziceai adineauri că sunt legale?” Ba da, dar numai la ceremonii. Nu poți să o pui așa, tam-nesam de o luptă de cocoși ci doar atunci când e o înmormântare sau un dans sacru sau o nuntă sau..o sfințire de bungalow sau stropire de cârciumă. Dar chiar și așa, ilegal-legal, poliția primește șpagă, așa că nu-s probleme cu organizarea. Gala Bute, gen. Lumea vine de peste tot ca să parieze. Chinezii, demenți cu jocurile de noroc, își aduc cocoșii lor care însă, nu sunt Made in China ci filipinezi. Ăștia se pare că-s dați dracu, foarte agresivi. Fiecare cocoș e încălțat cu o pereche de cuțitașe. Cei ai chinezilor au cuțite curbate în timp ce păsările autohtone le au drepte. 

Șoferul gesticulează, jumate întors, în timp ce tăiem decis jugulara intersecției. ”Din cauza cuțitelor curbate, cocoșul chinezesc îi spintecă mai rău și îi omoară pe cei locali. Chinezii câștigă mereu.” De aceea, balinezii au un proiect de redresare a speciei cocoșului luptător, îi încrucișează pe-ai lor cu cei filipinezi, încercând să îi facă mai aprigi. Mii de dolari se învârt într-o seară de lupte de cocoși. Uneori, câștigătorii pleacă acasă cu zeci de mii. Iar luptele legal-ilegale sunt zilnice. 

orezarie

nyoman, made si wayan

Cât e salariul pe la voi? Cel minim e de 200 de dolari. Dacă ești bugetar primești 700 și subvenții de hrană, asigurare medicală, pensie. Armata și poliția plătesc cel mai bine, ca atare e omor, l-ai prins pe Vishnu de-un picior dacă reușești să intri. E greu însă pentru că în Bali, exact ca în India, sunt 4 caste. Avem brahmanii, intelectualii, avem războinicii, avem negustorii și servitorii. Fiecare se joacă la scara lui și rar spre niciodată o să vezi amestecându-se vinu cu berea, arakul cu șampania. Tac-tu e servitor? Sunt 99,7% șanse ca și dumneata să împingi la pedale, târând în căldura amiezii, curul imens al unei doamne din Texas venită aici în căutarea dragostei. Asta dacă nu te apuci să crești cocoși de luptă filipinezi saaau dacă nu eși îndeajuns de good looking încât să fii luat de soțior de doamna din Texas menționată anterior.

Cum te cheamă? ”Nyoman. Adică al treilea copil.” Pardon? 

În Bali există doar 4 nume: Wayan, Made, Nyoman și Ketut. Pentru băieți și pentru fete, la grămadă. Wayan e primul născut, Made al doilea, Nyoman al treilea..Și dacă ai cinci copii sau șase, ce faci? O iei de la capăt, adică al cincilea se va cheam din nou Wayan, al șaselea Made. Nu cred. De ce?

”Cum de ce? Asta e tradiția.” Și cum faci diferența între copiii tăi, atunci când ei sunt într-o altă cameră, tu ești în curte și vrei să-l chemi pe al cincilea să-ți aducă un șurub? Cum faci să îl chemi pe cel corect și să nu te trezești și cu primul născut, cu un alt șurub în mână? 

Simplu, îi strigi după poreclă. De pildă Nyoman al meu, ăsta de conduce mașina, este Maradona. Pentru că lu tac`su îi plăcea tenisul de câmp, hehehe. După o oră cu Maradona Nyoman, a început să se ridice pâcla de pe creierul meu. Încet-încet, încep să înțeleg ce înseamnă Indonezia. Pentru driblingul superb printre lupte de cocoși și istorii onomastice stranii, îi las șpagă 50.000 de rupii. Și iată-ne ajunși la prețul inițial, veli gud plais.

 

Ubud e locul unde băbăciunile care mănâncă sănătos și fac yoga merg să își descopere dragostea. Dacă se poate să fie Bardem, fără Penelope, cu atât mai bine. De obicei nu este. Bardem. El este la filmări. Băbăciunile, franțuzoaice majoritatea, se mulțumesc cu ”uuuuuu” și ”aaaaaa”, exclamații smulse de orezăriile, puține, mai puține decât fetele mari la ASE, rămase între pensiunile construite grămadă peste sat. Rezerv cameră în Ubud. Zice descrierea de pe booking că este la 16 minute de orășelul unde se întâmplă iubirea dintre brazilianul x-ulescu și autoarea lui Eat, Pray, Love, Mange, Prie, Aime, Mănâncă, Roagă-te, Iubește.

16 minute cu supersonicul. Taxiul se muncește, trage la deal, decupează curbe, se oprește-contrariat, la un cot de pod, depășește tărăboanțe care tușesc tebecist pe drum. Șoferul se căznește să își păstreze optimismul dar mușcătura subțire a buzei de jos, pe care o văd reflectată în retrovizoare, îl trădează. Zice: mai bine vă întorc în Ubud și sigur găsiți acolo ceva. Și ce fac cu banii? Am plătit în avans pentru bungalou și pentru grădinile care..Am ajuns la adresa de pe booking. Suntem fix la mama dracului, iar vilele sunt înconjurate cu un perete de cărămidă încoronat, ca Isus, cu spini. Hotărăsc să nu-mi duc crucea. O luăm înapoi. Vale, deal, căruță, șantier, biciclist-biciclist-biciclist, câine, câine fugind după biciclist, pod și apoi orașul cu magazin de bijuterii lângă magazin de bijuterii lângă magazin de hăinuțe cu bijuterii și uite și alte câteva butice cu bijuterii. Un scuterist localnic îl blochează pe un scuterist venetic și iese cu înjurături. Înjură, bate-te și uită. Și cumpără bijuterii.

si-o baga in mancarea noastra

Taximetristul ne lasă la colțul unei străduțe care anunță, în capăt, că e plin de locuri de dormit. În curți sunt templele familiilor, piatră roșie înălțată între țipetele copiilor de suedezi și francezi veniți să se spiritualizeze. Chiloți puși la uscat și mic dejun cu clătite de banane. Airbnb-ul ne scoate din rahat și de data asta. Ia privește ce cameră superbă, piscină, baie și chiar televizor. Duamne dumnezeule, poate chiar o să o văd pe Julia Roberts găsindu-și amorul în Bali.

Vila este în spatele altor vile care sunt în spatele altor vile, pe străduțe găurite, pe care aleargă scutere, găini, rațe și pisici și alte vile, garduri înalte, de Pipera. Înăuntru, leopardul balinez, o felină de 156 centimetri, zâmbitoare, care ne arată camera. Remarcăm talentul incredibil al fotografului care a reușit să transforme cotețul vamaiot într-o fascinantă reședință ubuduiană unde chiar și Julia s-ar fi simțit bine căci..

..Ce-i pe geam? Nu o muscă preistorică de 56 de centimetri, nu un spălător de geamuri surinamez, în cucul gol. Nu. Este chiar televizorul, prins în piroane de o ramă lipită de geam, cu spatele la curte și fața la cameră. Geamul e mare, de sus până jos, dacă dorești să nu te vadă toată curtea fluturându-ți celulita și burtica de bere, trebuie: a) să umbli îmbrăcată, mereu îmbrăcată sau b) să tragi draperia. Dacă a), o să puți ca un hoit, pentru că e umezeală la Ubud, d-aia love is in the air aici, că e umed și love se știe că iubește H2O-ul. Dar dacă b), draperia nu poate fi trasă decât peste televizor deci te uiți la film printr-un strat de bumbac 100%, de 3 milimetri grosime și nu cred că o să înțelegi prea bine cui te rogi să ți-o mănânce în numele iubirii.

tv-ul de geam

Sunt 3 prize în cameră, în una e băgat aerul condiționat fără de care se crapă. În una e veioza, fără de care, cu draperia trasă, nu-ți nimerești pleoapa ca să ți-o tragi peste ochi, în una e chargerul de aparat foto. Vreau să încarc telefonul dar cea de-a patra priză este în baie și nu se poate folosi pentru că este parțial obturată de oglindă și ștecheru nu încape. E mare, vârlav, european, nu ștecher ofilit, asiatic.

Ubud. Încarcă, spală-te..Haț, nu poci. Stau pe vârfuri, pentru că chiuveta este pusă pe un stâlpișor de 165 centimetri. Gulliver. Mă lovesc la bărbie în margine, atunci când dau să mă clătesc de pastă de dinți. Îmi amintesc de o poezie a lui Păunescu pe care mi-a citit-o bibliotecara liceului când eram în a x-a. Spunea așa: era atât de mic încât trebuia să se suie pe scăunel ca să spele pe jos. Lirism. Am știut eu că vine. Culcă-te, sforăie, trezește-te.

În orășelul Stykkisholmur din Islanda sunt 1100 de oameni și 3 muzee. În unul din ele sunt strânse stampe japoneze din secolul XIX, un Warhol, picturi italiene de pe la 1800, câteva piese ale lui Dr. Atl din Mexic, în total, la o estimare făcută pe genunchi, pleci de acolo cu câteva sute de mii de euro, poate chiar faci milionul. N-ai zice când vezi de afară prăvălia vulcanologistului Haraldur Sigurdsson, o coșcomeață neagră fără vreun sistem de pază și protecție, nici măcar o cotarlă legată la ușă, să adulmece răufăcătorul din tine. Cine să fure? Ca să știi că e ceva de furat ar trebui să intri și ca să intri trebuie să-ți pese o leacă de vulcani și, mai dă-i în gâtu mă-sii de vulcani că am eu altă treabă mai importantă, ca de pildă unghia asta care îmi crește în carne și mă doare de înebunesc.

Haraldur e născut în 1939 într-o insulă plasată taman pe falia care taie Atlanticu. Nu i-au ajuns vulcanii din Islanda și a plecat în Grecia, Italia și Indonezia să afle mai multe. E supermegagigaprofesor, geolog, vulcanolog, lavolog, d-astea și toată colecția e strânsă din bănuții lui personali. A adus ceramică din Grecia, de unde a venit convins că Santorini e Atlantida. De ce? Păi pentru că acolo civilizația minoică a fost trimisă la culcare de către giga-erupția care a creat craterul unde atârnă românașii privind apusul la Oia. 

haraldur

Mai are picturi caraibiene și sud-americane și ne spune povestea fabuloasă a erupției din Martinica din 1902 când vulcanul Pelee a ucis toți cei 20.000 de oameni de pe insulă, lăsând un singur supraviețuitor, pânăiașul băgat la răcorică, adânc în burta pământului.

Pe peretele din dreapta sunt niște picturi cu erupțiile Vezuviului și apoi o scurtă istorie a unei insule vulcanice ieșită tam-nesam, în mijlocul Mediteranei. Italienii au zis primii: e a noastră. I-au spus Ferdinandea. Apoi a fost claimuită de francezi. Și la final au venit englezii care, nemulțumiți de numele dat de ceilalți, i-au trântit scurt un Graham. Dacă o găseau românii probabil că-i spuneau Băicoi sau Zborbucelu Nou, așa că eu zic că totuși e mai bine că nu suntem neam de marinari (fără interpretări politice). Când scandalul era în toi, a cui e insula și cine are drepturi asupra ei, zbang, insula a dispărut. Mai multe despre efemera viață a Ferdinandeei aflați aici http://basementgeographer.com/ferdinandea-an-island-that-lasted-for-less-than-a-year/

comoarajaponeza

Acum două săptămâni am trecut pe lângă Tambora. Era vârât în nori, retras ca un ministru cu migrene după o seară petrecută cu Mazăre la Mamaia. Tambora era cel mai important vulcan din colecția lui Haraldur. L-a studiat ani de zile când a fost în Indonezia pentru că Tambora, cu numele lui de rocăr bătrân, chiar este un rocăr bătrân. Și mânios. În 1815, Tambora a erupt atât de grozav, aruncând la 42 de kilometri de pământ o coloană de cenușă și sulfuri care au împiedicat pătrunderea soarelui și au șters vara din calendare. 1815 este anul fără vară când recoltele au fost distruse peste tot pe glob, s-a murit de frig și foame. Ani de zile după Tambora, a fost perturbată clima global, de la curenți oceanici, la vânt, cantitate de precipitații, secete sau inundații. 

nasoleala

Ce-mi veni cu asta? Văzui aseară la BBC avertizarea trimisă de Islanda că iar e pus pe pocinoage unul din sutele lor de vulcani cu nume imposibile. Și-mi amintesc ce spunea profesorul Haraldur: cel mai nasol lucru care se poate întâmpla este să înceapă să plesnească tot corsetul care leagă insula. Hai că v-am amețit de cap. Pe scurt, Islanda este ruptă în două, o bucată din ea este pe falia tectonică europeană și cealaltă pe falia tectonică nord atlantică. În 1730, câteva zeci de vulcani dintre aceste falii au început să erupă concomitent. 25 de kilometri de vulcani nervoși care scuipă lavă. Morți, mulți morți, chiar dacă populația e de 300.000 de oameni. 

Și de ce ne-ar interesa pe noi așa ceva? Păi pentru că asta ar putea însemna un an fără vară, fără primăvară, fără toamnă, cu o lungă iarnă în care o să mâncăm varză și o să ascultăm bășinile lui Ponta. Așa că, dacă tot am ajuns la campionul ortodoxismului, vorbiți cu soboru de popi să se roage să nu se dea drumu la circ în Islanda. Sau în Indonezia. Măcar până vin acasă.

În Malaezia, ieri a fost zi de doliu. După mai mult de o lună, au ajuns în țară rămășițele victimelor din zborul MH17. Înainte de film, în sala de cinematograf, un carton cu o lumânare pixelată-o imagine prea mică întinsă ca o bucățică umilă de unt peste felia prea mare a ecranului, însoțită de un text cu italice, le cere spectatorilor să țină un minut de reculegere. Se tace dar se foiesc pungi de pufuleți și, lângă mine, o rădașcă pitică are gura plină de floricele scârțâietoare. Le mestecă încet, sperând să-și mufeze zgomotul. Nu reușește. 

Mall-urile sunt pline de ecrane prinse de stâlpi pe care rulează, un ochi pe față și unul pe dos, reclame la bijuterii, apoi anunțul de condoleanțe adresat familiilor victimelor accidentului aviatic, apoi o ofertă de carduri bancare cu puncte, perioadă de grație, dobândă șmecheră și din nou avionul fantomatic, cu marginile blurate, pe fond negru și textul dramatic. Consum și doliu, doliu și consum.

”Care e planul? Faceți ceva în privința rușilor?” Chelnerul crede că suntem italieni, doar am luat ultima sticlă de pinot grigio a cârciumii. Șeful lui e italian, plătește bine, așa că se deschide ca picioarele unei prostituate în prezența lui Irinel. ”Așteptăm să vedem cutiile negre și după facem ceva. Eu cred că sunt rușii dar s-a auzit și teoria că lângă MH17 zbura avionul lui Putin și ucrainienii au tras încercând să-l dea jos. E foarte confuz totul dar am încredere în primul ministru că o scoate la capăt. A fost un mandat greu, două avioane au căzut în câteva luni. Pare blestemat.”

Pe lângă voodoo-ul cu Malaysian Airlines, primul ministru trebuie să mai rezolve problema curvelor chinezoaice care au invadat Kuala Lumpurul, problema nigerienilor care fac trafic de droguri și sunt violenți și problema homeleșilor care zac, umflați de drogurile vândute de nigerieni, în grămezi duhnitoare pe băncuțe, pe tarabe, pe trotuarele pe care le fac prostituatele chinezoaice. Mulți homleși, multe curve. 

Chelnerul deplânge soarta tristă a primului ministru care a fost pus să rezolve un braț de gazete de matematică în 24 de minute. Mai sunt și alte probleme: cu dezvoltarea urbană, cu armele băgate-n țară din Thailanda, cu uleiul de palmier și cu Palestina. ”Și eu m-aș duce să lupt în Gaza. Nu oficial. Ci cum o fac toți ceilalți. Sunt musulman și trebuie să fac ceva când văd cum evreii omoară copii.” Nu mai bine rămâi aici, la cârciuma italianului și lași guvernul să impună sancțiuni Israelului? ”Nu, că dacă taie relațiile cu Israel, haț, nu ne mal lasă să băgăm ajutoarele în Palestina. Ei controlează granițele, trebuie să rămânem prieteni cu ei.”

E clar că-s femeie proastă și nu înțeleg strategia. Mai bine las asta în seama bărbaților și eu fac ceea ce știu femeile să facă mai bine. Copii? Mileuri? Ciorbă de limbă? Nu dragă, shopping. Shopping malaezian. După fiecare minut de cumpărături, trebuie să mă opresc pentru un minut, să mă reculeg în memoria celor pieriți. Și tot așa, până mâine dimineață.

 

Vama Veche este Saint Tropez, realizezi atunci când dai cu ochii de satul de pe insula Gili Trawagan. Pe ulița din spatele portului se aleargă în căruțe trase de cai famelici, biciuiți năprasnic de omuleți cu mustață și tichie albă, de musulman. Cu o mână harsht, îi trag una animalului, cu o mână mamelesc claxonul de desene animate, tiiiiiii-tiiiiiiiit. Se aruncă în marea de backpackeri și o taie ca Moise. Însă nu-i numai un Moise d-ăsta, pe căruță, sunt 12-18-25, toți foarfecă mulțimea, tiiiiii-tiiiiiiit. Mai sunt turiști pe biciclete, turiști pe jos, turiste în costume de baie pe biciclete, sânii părând că încearcă o evadare la fiecare flexare a genunchiului. Sunt capre, fără biciclete, măcar ele sunt pe jos. Și staluri cu mâncare locală, warunguri, unde femei îmbrobodite vând orez prăjit și paste de orez prăjit, uneori amestecate cu carne, desigur prăjită și ea, pui prăjit și ou fiert și apoi prăjit. Mâncarea e trântită în cornete de hârtie cerată, straturi geologice de potol peste care adaugi, dacă ai chef să simți ceva, sambal-sosul cel iute și țâfnos pe care îl găsești în Indonezia. 

În spatele peretelui de bănci, cârciumi, baruri, saloane de masaj și centre de diving, începe satul. Praf, betoane, gunoaie. Imens de multe gunoaie. Șantiere, se mai face o magherniță pentru turiști. Desigur, cu piscină. Desigur cu libărci cât căluții care trag căruțele despre care vă povesteam mai sus. Nu am văzut în viața mea gândaci atât de mari. Cred că dacă îmi găseau tenișii, le veneau bine la numărul lor de la picior. Gunoi, cocoși, capre. Băieți la poartă, șmecherași, tricou cu Bob Marley care zic: Bro, Brother, Boss, Guys. Suntem cu toții rastamani aici, normal că suntem frați. Frate-frate, dar brânza-i pe bani. O cameră costă 700.000 de rupee, adică 56 de para. Pentru ce atâția bani dacă nu pentru o cămăruță fără geam la ferestre, cu obloane de paie, dușuri în curte unde plătești 5000 de rupee gândacului să te lase să intri, că altfel nu se dă din ușă.

Nimeni nu negociază, că e vârf de sezon și coada de australieni aleargă până în Perth. Știai că din Pert la Denpasar sunt numai 3 ore? Nu. Mă gândesc că, după plecarea a 10 milioane de australieni spre Indonezia, s-a ridicat Australia cu 1 metru și 20 de centimetri din apă. Iar Gili Trawagan s-a înfundat cu 1 metru. Măcar de ar aveni apa asta azurie și ar acoperi tot. O doamnă fină face plajă între gunoaie. Are de-a dreapta, de-a stânga și la cap. Nu le observă. 

Cel mai jegos loc de după India. Clar. Gunoiul e împrăștiat pe tot drumul care dă roată insulei. În două ore ai terminat circuitul jegului și te gândești că nu mai există nicio șansă pentru micuțul nostru pământ. Niciuna. Sticle de plastic, pungi, cârpe, țevi, sârme, șlapi, dopuri, cutii de bere și o luăm de la capăt. Din marea de gunoi uriaș se întrupează hoteluțuri mai țițirite și uite și resortul special pentru ruși, cu terasă, muzică și căruțe diferite de ălea din sat. Nu sunt troici, nu s-au gândit la asta dar s-au gândit să pună un podium și să împletească o coroniță din frunze de palmier, de tablă totul, aaaa, uite mai e și o inimioară de tablă. Tu și cu iubita vă cățărați pe podium, vă așezați în dreptul inimioarei sau palmierului și clac, faceți poză cu apusul. Căci întreg complexul este-fericit amplasat- pe plaja de vest a insulei unde toate barurile au în nume ”sunset”, așa cum i-au învățat băieții de la SEO.

Cotesc la nord și apoi la est și iaca, m-am întors pe tărâmul backpackerilor. Trăiesc în piscinuțe minuscule, cât un lighean, stau cu berile în mână și ascultă zduț-zduț, de la radio. Australia. Trăiască. ”Full”, ”no-rooms”, găurile pentru turistu de buget mic se cască la fiecare pas și-s toate pline. Tarabe cu saroange ieftine și brățări de festival aliniază plaja. Alte gunoaie. Alimentarele sunt primitive, pline cu șpriț ieftin și, în revista Lombok, pe care o găsesc la pizzeria Il Pirata (unde o macaroană cu mustață ca a lui Daniel Day Lewis în Gangs of New York prepară artistic pizze fabuloase și vorbește singur cu el, în italiană, certându-se sau lăudându-se, după caz), dau de articolul care spune: mare grijă la happy hours. Căci în Gili Trawagan, băiețașii ăia de-ți zic boss, bro, brother, guy pun alcool metilic în arak-așa zisa țuică locală-și ai de ales. Ori crăpi, ori orbești. Ambele variante scutindu-te să vezi îngroparea universului sub munți de căcat și jeg.

La 7 seara, pentru o oră jumate, imamul bagă la portavoce o bolboroseală nervoasă. Chestie pe care o reia la 3 dimineața, taman când termină colegii australieni de făcut pogo pe Bob Marley sau Hotel California, such a lovely place, such a lovely place. Vama Veche e Saint Tropez. Ascultați-mă pe mine, că-s femeie bătrână și umblată. Bucurați-vă de ce aveți căci sfârșitul e aproape, tare aproape. Poate chiar la următorul happy hour, în păhărelul de cocktail sex on the beach.

Insulele Gili. Cică sunt foarte frumoase. Cică apa este azurie. Cică broasca țestoasă iese în pridvor și împletește un sveteraș sub privirile bulbucate ale ălora de fac snorkel sau diving. Dar snorkel sau diving pot să facă toți băeții de Obor. Eu, însă, vreau să fiu șefa lor, așa că hotărăsc să bag free diving. Ce e aia? Libertate surioarelor și frățiorilor, nu tu tub de oxigen, nu tu regulator, nu tu mască. Reclama spune că dintr-o gură de aer bagi 20 de metri, pân la căsuța peștelui clovn și înapoi. Ceva asemănător cu senzația aia din decembrie 1989 când, dintr-o singură gură de aer, am crezut că o să ajungem în America, via margarină, mezeluri fără soia și videourile Hitachi.

Mă trezesc la 6 juma dimineața și în două ore suntem în portul slinos, unde Bob Marley o zice pe aia cu get up, stand up. Acest ceas cu cuc al emancipării. La 8 soarele arde, nu degeaba ești 70% apă. Te evapori lent. Unde dracu mi-e piciorul stâng? Acolo, e condensul de pe sticla de bere a doamnei din Olanda. 

”Unde?” Gili Trawagan. ”Aveți bilet de întors?” Nu. ”Mai bine..”, Nu. ”Mai bine v-ați lua..”, Nu, multțumesc. ”E bine să ..”, Nu vreau nimic din ce vrei să îmi vinzi.

plecare

Mi se lipește un sticker pe piept pe care scrie Gili Trawagan, numele insulei ăleia mai mari. Ăștia cu Gili Trawagan pe piept așteptăm într-un țarc, terasa unui bar unde se servește nes. Nesul crează nervozitate. La 9.25, deși barca trebuia să plece spre Gili Trawagan la 9.15, olandezii, nemții, englezii și alte naționalități cu fixisme temporare, coboară, se aliniază, își pun în cârcă rucscacii, par deciși și simulează o bună informare, așa că noi ăștia: români, spanioli, italieni, îi urmăm. Cocoșii cântă de ora 10.23, o oră iubită în Bali, ora când deschizi a doua bere a zilei și taman atunci, când erai cu mâna pe cheița care, vorba reclamei, era la tine, tricourile albastre ale celor de la compania cu nume ..na, că nu mai știu, se agită. Ne mână spre debarcader, ne grăbim prin culoarul făcut de vânzătorii de șervețele, cremă de protecție solară, bere, bere, bere, suc, nuci de cocos, capul lui Buddha, apă, mâncărică de orez, bere, bere. Urcăm pe o barcă dar nu avem voie să intrăm în ea căci trebuie să trecem în a doua. Prima e doar un pod. ”Ia mâna mea, ține-te bine, sari 78 de centimetri, hai doamnă, sari că te țin și nu ai ce să pățești, pici în apă, e moale.”

E plin de oameni care au transpirat. E doar 11, avem aproape două ore întârziere și transpirația curge, igrasioasă, pe cefe. Pe burtă, printre omoplați se strecoară. Defileu. Trăznește a benzină, copiii mici urlă, bărbații put, femeile se șterg cu șervețele parfumate. Pornim. Barca dă cu spatele, apoi taie apa. Ne-elegant, cam cu ai tăia o căpățână de varză cu un cuțit bont. Barca se mișcă și, printre rânduri, își face loc burta vicioasă a omului-steward din care crește următorul răget: ”smoooooooool Bintang, smoooool Bintang!”

apus

Nu zice nimic de vestele de salvare, dacă sunt, unde sunt, sunt? Nu. Plimbă o bere mică Bintang, parcă să o facă de rușine că uite ce mică e și nevolnică. Copiii zbiară, femeilă țipă, barca sare pe valuri, rămâne suspendată pentru 1-2 secunde în aer și apoi arde o burtă, de-ți zăngăne dinții. Memoria stewardul se resetează de la lovitură și pleacă din nou, ca un cuc dintr-un ceas cu cuc virusat. Repornește pe culoar: ”smooooool Bintang, anioann? smooool Bintang!” Și tot așa de 6 ori. 

După 2 ore apare Gili Trawagan. Plajă albă, oameni negri. Hamali, turiști, domnițe care fac plajă, roșii pe plaja albă, între hamali și turiști. Neamțul în adidași nu vrea să se descalțe, să nu-i vedem pielicica dintre degetele de la picioare și laba de rață. Sper că ăsta e motivul pentru care-și lasă iubita, o nemțoaică stoică, schatzi, să care două rucsace iar el se suie pe punte și, înainte să sară 56 de centimetri, fix în apă, să facă trei poze de pe scară, blocând tot poporul în barca strâmtă și puturoasă. Muie.

trawagan

Gili Trawagan. Paradisul. Ce nu-ți spune popa, ăla de construiește biserica mântuirii, e că ar fi bine să existe cât mai mulți păcătoși. Aglomerația, chiar dacă e formată din armate de oameni virtuoși, e lucru dracului. E cald ca-n iad, penurie ca-n iad, coate-n burtă ca-n iad. În apa azurie a paradisului, se face pipi din sute de vezici pline de bere Bintang. Noroc că mâine învăț să mă scufund la 20 de metri dintr-o respirație. Unde nici urină și nici întristare nu este. Doar broasca țestoasă și andrelele ei.