În curtea hotelului sunt doi papagali ara și 2 civeți încarcerați. Primii pentru distrugerea liniștii publice, cei de-ai doilea pentru tragere prin cur a economiei naționale. La propriu. Civetul aka luwakul este animalul care produce cea mai scumpă cafea din lume. Ca să fiu precisă, o cacă. Da. Civetul alias luwakul alias Paradoxurus Hermaphroditus, în sălbăticie, mănâncă fructele arborelui de cafea, alegându-le pe cele mai bune și apoi elimină boabele de cafea, care, de la digestie, s-au procopsit cu aminoacizi. Shhiiiiiiit!

Kopi luwak este cea mai scumpă cafea din lume ajungând la 700 de para. Aha, e loc de făcut bani și-au zis țăranii indonezieni care au purces să prindă toți civeții și să-i bage la cușcă: de acum vă căcați pentru noi. Aur. Găsesc pe net protecția animalelor și sun instant să spun că la mine la hotel sunt doi civeți în cușcă. Agitați și nevrotici, unul a hăpăit în gol, încercând să-mi prindă degetul și apoi să-l scoată pe anus, cu aminoacizi cu tot, să-mi fac un nes cu el. Cetățeanul australian de la protecția animalelor zice: ”Nu am ce să fac, nu e ilegal să ai civet în țara asta. Cum e cușca?”, ”P+3, spațioasă, loc de joacă, garaj..”, ”Nu am ce să fac atunci. Dacă nu sunt semne de cruzime.” Păi nu-i o cruzime, în sine, să ții bietul animal captiv, lângă un hotel plin de copii care urlă, bagă bețe prin ochiurile de sârmă și te fut la cap pe tine, bietul animal nocturn, care ziua ai vrea să dormi? Cu cât stai mai mult împreună cu populații primitive, cu atât te așezi mai comod în hamacul relaxării morale și în capul scăriței evoluției. Doar Iron Man și Batman ar fi peste tine, dar ei sunt ocupați la Hollywood, deci nimeni nu o să te caute la ouă, să vază dacă tratezi cu cruzime un animal sau nu.

La plantația de cafea sunt descărcate două autocare de turiști. Ghida ne ia de la mașină și, după ce trage un gât de aer în piept, se aruncă într-o voinicească traversare a proprietății. ”Aici sunt ghimbiru, vanilia și plantacunumecaremiscapă, toate sunt amestecate cu boabele de cafea căcate de luwak și puse la prăjit..” Când zice ”prăjit” se întoarce către o mamaie cu lumina stinsă în ea, care brusc, ca un Chucky asiatic, se pornește să învârtă cu lingura într-o tigaie pusă pe foc. Păpușă japoneză. Jur.

Imediat lângă chuckyul cu tigaia este perechea care pisează boabele prăjite într-o strachină. Mâinile se mișcă, mecanic, intervale egale. Când se termină de făcut poze, când simt că obiectivul a fost mutat de pe ele, amândouă păpușile se opresc și intră în starea de catalepsie din care sunt scoase de următorul cuvânt ”prăjit” rostit de următoarea ghidă.

A noastră are 21 de ani și o fetiță de 22 de luni care deja îi cere bani. Precoce. În timp ce toarnă ceaiul de ghimbir și cafeaua de luwak pentru degustare, așează un platouaș cu tradiții balineze care să te mai lumineze un pic: mireasa se mută la mire iar dacă familia miresei are numai fete, nu-și poate permite să rămână cu gospodăria goală. Așa că fata, una din ele, de obicei cea mare, trebuie să fie îndeajuns de fermecătoare încât alesul să accepte să se mute la casa ei. Familia băiatului se opune, iese urât, de cele mai multe ori băiatul nu scapă gravitației familiei și rămâne acasă, în timp ce fata, aia care a fost fermecătoare și a încercat toate schemele să îl urnească, a aplicat și desfăcutul picioarelor, largul desfăcut al picioarelor. Și uite așa, fata rămâne cu familia ei, cu copilul de crescut, nemăritată, cine să o ia cu un copil? ”Eu o să fac un băiat ca să nu se întâmple fiică-mi ce i s-a întâmplat prietenei mele. Ai ei au făcut 8 copii, sperând să facă și un băiat. Și tot nu a mers.” Primiți bani de la stat, alocație pentru copii?

Ce?Ce e aia? Alocație, statul dă bani pentru copil. Fugi mă de aici! Nu există concediu de maternitate plătit. Să muncească bărbatul, să te țină familia, unde te crezi? Suedia? În cușca din spate, încolăcit, doarme un luwak blond. Suedez. S-a bătut cu luwakul brunet, care doarme în cușca de lângă și negruțu i-a scos ochiul bălaiului. S-au bătut ca chiorii. Boabele de cafea, cele trase prin cur, zac în grămăjoare sub plasa de sârma pe care dorm civeții. Cum au ajuns oamenii să mănânce rahat de animal? Din lene. Le era lene să urce în copaci, bașca nu prea mai aveau de ce, că civeții haliseră tot ce era mai bun, așa că mai bine așteptau jos să vină sămânța. ”Vă place?” Nu simt nimic special, poate o ușoară amăreală igrasioasă. ”Puteți să spuneți acasă că ați băut cat-pooh-ccino.  V-ați prins? Cat-pooh-cci-nno” Turiștii nemți de lângă noi râd nevoie mare, atât de tare încât luwakul suedez se trezește, aruncând un ochi, singurul, spre adunare. El măcar are unul, Protecția Animalelor e oarbă. Și surdă și ciungă.

”Hallooo, tlanspolteishiooon? veli gud plais”

Depinde pentru cine e veli gud. Omul cere 250.000 de rupii până la Ubud, aș zice că e un preț modest spre prost. Mângâindu-mă duios pe antrebraț, omul lasă la 220.000. Zic că mă mai gândesc și dau să plec. Fac stânga-n prejur, eu mă mișc, dar antebrațul rămâne la domnul taximetrist care continuă să îl mângâie ca pe o pisică leneșă. 200.000. Adjudecat. Este primul om care reușește să treacă de propozițiile ”what country are you” si ”cheap hotel”. 

Aflu pe repede înainte povestea insulei, a Sanurului și a lui personală. E de undeva din nord, de lângă Lovina, dar s-a mutat acum 12 ani în Sanur, pentru că în nord nu existau turiști. Când a ajuns el aici, poporul continua să fie împărțit pe profesii în pietrari sau bijutieri, dulgheri și sculptori, dar în ultimii 10 ani, de când s-a băgat turbo la turism, toată lumea și-a tras bungalow, spălătorie și mic dejun cu clătite cu banane și nimeni nu mai sfarmă piatra sau strâmbă lemnul. Nici luptele de cocoși nu mai sunt ce au fost. Sunt legale în Bali, că aici domnește Krishna-Vishnu-Shiva, sandvișul straniu cu zeități hinduse care închid ochii la jocurile de noroc, nu ca în Java sau Sumatra, unde Islamul zice nu hotărât. Dar ca să prinzi o luptă de cocoși trebuie să fii invitat la o ceremonie, să fii primit de comunitate și asta e greu pentru că ..

Stai așa, șoferul zice acum că luptele sunt ilegale. ”Cum domle, nu ziceai adineauri că sunt legale?” Ba da, dar numai la ceremonii. Nu poți să o pui așa, tam-nesam de o luptă de cocoși ci doar atunci când e o înmormântare sau un dans sacru sau o nuntă sau..o sfințire de bungalow sau stropire de cârciumă. Dar chiar și așa, ilegal-legal, poliția primește șpagă, așa că nu-s probleme cu organizarea. Gala Bute, gen. Lumea vine de peste tot ca să parieze. Chinezii, demenți cu jocurile de noroc, își aduc cocoșii lor care însă, nu sunt Made in China ci filipinezi. Ăștia se pare că-s dați dracu, foarte agresivi. Fiecare cocoș e încălțat cu o pereche de cuțitașe. Cei ai chinezilor au cuțite curbate în timp ce păsările autohtone le au drepte. 

Șoferul gesticulează, jumate întors, în timp ce tăiem decis jugulara intersecției. ”Din cauza cuțitelor curbate, cocoșul chinezesc îi spintecă mai rău și îi omoară pe cei locali. Chinezii câștigă mereu.” De aceea, balinezii au un proiect de redresare a speciei cocoșului luptător, îi încrucișează pe-ai lor cu cei filipinezi, încercând să îi facă mai aprigi. Mii de dolari se învârt într-o seară de lupte de cocoși. Uneori, câștigătorii pleacă acasă cu zeci de mii. Iar luptele legal-ilegale sunt zilnice. 

Cât e salariul pe la voi? Cel minim e de 200 de dolari. Dacă ești bugetar primești 700 și subvenții de hrană, asigurare medicală, pensie. Armata și poliția plătesc cel mai bine, ca atare e omor, l-ai prins pe Vishnu de-un picior dacă reușești să intri. E greu însă pentru că în Bali, exact ca în India, sunt 4 caste. Avem brahmanii, intelectualii, avem războinicii, avem negustorii și servitorii. Fiecare se joacă la scara lui și rar spre niciodată o să vezi amestecându-se vinu cu berea, arakul cu șampania. Tac-tu e servitor? Sunt 99,7% șanse ca și dumneata să împingi la pedale, târând în căldura amiezii, curul imens al unei doamne din Texas venită aici în căutarea dragostei. Asta dacă nu te apuci să crești cocoși de luptă filipinezi saaau dacă nu eși îndeajuns de good looking încât să fii luat de soțior de doamna din Texas menționată anterior.

Cum te cheamă? ”Nyoman. Adică al treilea copil.” Pardon? 

În Bali există doar 4 nume: Wayan, Made, Nyoman și Ketut. Pentru băieți și pentru fete, la grămadă. Wayan e primul născut, Made al doilea, Nyoman al treilea..Și dacă ai cinci copii sau șase, ce faci? O iei de la capăt, adică al cincilea se va cheam din nou Wayan, al șaselea Made. Nu cred. De ce?

”Cum de ce? Asta e tradiția.” Și cum faci diferența între copiii tăi, atunci când ei sunt într-o altă cameră, tu ești în curte și vrei să-l chemi pe al cincilea să-ți aducă un șurub? Cum faci să îl chemi pe cel corect și să nu te trezești și cu primul născut, cu un alt șurub în mână? 

Simplu, îi strigi după poreclă. De pildă Nyoman al meu, ăsta de conduce mașina, este Maradona. Pentru că lu tac`su îi plăcea tenisul de câmp, hehehe. După o oră cu Maradona Nyoman, a început să se ridice pâcla de pe creierul meu. Încet-încet, încep să înțeleg ce înseamnă Indonezia. Pentru driblingul superb printre lupte de cocoși și istorii onomastice stranii, îi las șpagă 50.000 de rupii. Și iată-ne ajunși la prețul inițial, veli gud plais.

Ubud e locul unde băbăciunile care mănâncă sănătos și fac yoga merg să își descopere dragostea. Dacă se poate să fie Bardem, fără Penelope, cu atât mai bine. De obicei nu este. Bardem. El este la filmări. Băbăciunile, franțuzoaice majoritatea, se mulțumesc cu ”uuuuuu” și ”aaaaaa”, exclamații smulse de orezăriile, puține, mai puține decât fetele mari la ASE, rămase între pensiunile construite grămadă peste sat. Rezerv cameră în Ubud. Zice descrierea de pe booking că este la 16 minute de orășelul unde se întâmplă iubirea dintre brazilianul x-ulescu și autoarea lui Eat, Pray, Love, Mange, Prie, Aime, Mănâncă, Roagă-te, Iubește.

16 minute cu supersonicul. Taxiul se muncește, trage la deal, decupează curbe, se oprește-contrariat, la un cot de pod, depășește tărăboanțe care tușesc tebecist pe drum. Șoferul se căznește să își păstreze optimismul dar mușcătura subțire a buzei de jos, pe care o văd reflectată în retrovizoare, îl trădează. Zice: mai bine vă întorc în Ubud și sigur găsiți acolo ceva. Și ce fac cu banii? Am plătit în avans pentru bungalou și pentru grădinile care..Am ajuns la adresa de pe booking. Suntem fix la mama dracului, iar vilele sunt înconjurate cu un perete de cărămidă încoronat, ca Isus, cu spini. Hotărăsc să nu-mi duc crucea. O luăm înapoi. Vale, deal, căruță, șantier, biciclist-biciclist-biciclist, câine, câine fugind după biciclist, pod și apoi orașul cu magazin de bijuterii lângă magazin de bijuterii lângă magazin de hăinuțe cu bijuterii și uite și alte câteva butice cu bijuterii. Un scuterist localnic îl blochează pe un scuterist venetic și iese cu înjurături. Înjură, bate-te și uită. Și cumpără bijuterii.

Taximetristul ne lasă la colțul unei străduțe care anunță, în capăt, că e plin de locuri de dormit. În curți sunt templele familiilor, piatră roșie înălțată între țipetele copiilor de suedezi și francezi veniți să se spiritualizeze. Chiloți puși la uscat și mic dejun cu clătite de banane. Airbnb-ul ne scoate din rahat și de data asta. Ia privește ce cameră superbă, piscină, baie și chiar televizor. Duamne dumnezeule, poate chiar o să o văd pe Julia Roberts găsindu-și amorul în Bali.

Vila este în spatele altor vile care sunt în spatele altor vile, pe străduțe găurite, pe care aleargă scutere, găini, rațe și pisici și alte vile, garduri înalte, de Pipera. Înăuntru, leopardul balinez, o felină de 156 centimetri, zâmbitoare, care ne arată camera. Remarcăm talentul incredibil al fotografului care a reușit să transforme cotețul vamaiot într-o fascinantă reședință ubuduiană unde chiar și Julia s-ar fi simțit bine căci..

..Ce-i pe geam? Nu o muscă preistorică de 56 de centimetri, nu un spălător de geamuri surinamez, în cucul gol. Nu. Este chiar televizorul, prins în piroane de o ramă lipită de geam, cu spatele la curte și fața la cameră. Geamul e mare, de sus până jos, dacă dorești să nu te vadă toată curtea fluturându-ți celulita și burtica de bere, trebuie: a) să umbli îmbrăcată, mereu îmbrăcată sau b) să tragi draperia. Dacă a), o să puți ca un hoit, pentru că e umezeală la Ubud, d-aia love is in the air aici, că e umed și love se știe că iubește H2O-ul. Dar dacă b), draperia nu poate fi trasă decât peste televizor deci te uiți la film printr-un strat de bumbac 100%, de 3 milimetri grosime și nu cred că o să înțelegi prea bine cui te rogi să ți-o mănânce în numele iubirii.

Sunt 3 prize în cameră, în una e băgat aerul condiționat fără de care se crapă. În una e veioza, fără de care, cu draperia trasă, nu-ți nimerești pleoapa ca să ți-o tragi peste ochi, în una e chargerul de aparat foto. Vreau să încarc telefonul dar cea de-a patra priză este în baie și nu se poate folosi pentru că este parțial obturată de oglindă și ștecheru nu încape. E mare, vârlav, european, nu ștecher ofilit, asiatic.

Ubud. Încarcă, spală-te..Haț, nu poci. Stau pe vârfuri, pentru că chiuveta este pusă pe un stâlpișor de 165 centimetri. Gulliver. Mă lovesc la bărbie în margine, atunci când dau să mă clătesc de pastă de dinți. Îmi amintesc de o poezie a lui Păunescu pe care mi-a citit-o bibliotecara liceului când eram în a x-a. Spunea așa: era atât de mic încât trebuia să se suie pe scăunel ca să spele pe jos. Lirism. Am știut eu că vine. Culcă-te, sforăie, trezește-te.

În Malaezia, ieri a fost zi de doliu. După mai mult de o lună, au ajuns în țară rămășițele victimelor din zborul MH17. Înainte de film, în sala de cinematograf, un carton cu o lumânare pixelată-o imagine prea mică întinsă ca o bucățică umilă de unt peste felia prea mare a ecranului, însoțită de un text cu italice, le cere spectatorilor să țină un minut de reculegere. Se tace dar se foiesc pungi de pufuleți și, lângă mine, o rădașcă pitică are gura plină de floricele scârțâietoare. Le mestecă încet, sperând să-și mufeze zgomotul. Nu reușește. 

Mall-urile sunt pline de ecrane prinse de stâlpi pe care rulează, un ochi pe față și unul pe dos, reclame la bijuterii, apoi anunțul de condoleanțe adresat familiilor victimelor accidentului aviatic, apoi o ofertă de carduri bancare cu puncte, perioadă de grație, dobândă șmecheră și din nou avionul fantomatic, cu marginile blurate, pe fond negru și textul dramatic. Consum și doliu, doliu și consum.

”Care e planul? Faceți ceva în privința rușilor?” Chelnerul crede că suntem italieni, doar am luat ultima sticlă de pinot grigio a cârciumii. Șeful lui e italian, plătește bine, așa că se deschide ca picioarele unei prostituate în prezența lui Irinel. ”Așteptăm să vedem cutiile negre și după facem ceva. Eu cred că sunt rușii dar s-a auzit și teoria că lângă MH17 zbura avionul lui Putin și ucrainienii au tras încercând să-l dea jos. E foarte confuz totul dar am încredere în primul ministru că o scoate la capăt. A fost un mandat greu, două avioane au căzut în câteva luni. Pare blestemat.”

Pe lângă voodoo-ul cu Malaysian Airlines, primul ministru trebuie să mai rezolve problema curvelor chinezoaice care au invadat Kuala Lumpurul, problema nigerienilor care fac trafic de droguri și sunt violenți și problema homeleșilor care zac, umflați de drogurile vândute de nigerieni, în grămezi duhnitoare pe băncuțe, pe tarabe, pe trotuarele pe care le fac prostituatele chinezoaice. Mulți homleși, multe curve. 

Chelnerul deplânge soarta tristă a primului ministru care a fost pus să rezolve un braț de gazete de matematică în 24 de minute. Mai sunt și alte probleme: cu dezvoltarea urbană, cu armele băgate-n țară din Thailanda, cu uleiul de palmier și cu Palestina. ”Și eu m-aș duce să lupt în Gaza. Nu oficial. Ci cum o fac toți ceilalți. Sunt musulman și trebuie să fac ceva când văd cum evreii omoară copii.” Nu mai bine rămâi aici, la cârciuma italianului și lași guvernul să impună sancțiuni Israelului? ”Nu, că dacă taie relațiile cu Israel, haț, nu ne mal lasă să băgăm ajutoarele în Palestina. Ei controlează granițele, trebuie să rămânem prieteni cu ei.”

E clar că-s femeie proastă și nu înțeleg strategia. Mai bine las asta în seama bărbaților și eu fac ceea ce știu femeile să facă mai bine. Copii? Mileuri? Ciorbă de limbă? Nu dragă, shopping. Shopping malaezian. După fiecare minut de cumpărături, trebuie să mă opresc pentru un minut, să mă reculeg în memoria celor pieriți. Și tot așa, până mâine dimineață.

Vama Veche este Saint Tropez, realizezi atunci când dai cu ochii de satul de pe insula Gili Trawagan. Pe ulița din spatele portului se aleargă în căruțe trase de cai famelici, biciuiți năprasnic de omuleți cu mustață și tichie albă, de musulman. Cu o mână harsht, îi trag una animalului, cu o mână mamelesc claxonul de desene animate, tiiiiiii-tiiiiiiiit. Se aruncă în marea de backpackeri și o taie ca Moise. Însă nu-i numai un Moise d-ăsta, pe căruță, sunt 12-18-25, toți foarfecă mulțimea, tiiiiii-tiiiiiiit. Mai sunt turiști pe biciclete, turiști pe jos, turiste în costume de baie pe biciclete, sânii părând că încearcă o evadare la fiecare flexare a genunchiului. Sunt capre, fără biciclete, măcar ele sunt pe jos. Și staluri cu mâncare locală, warunguri, unde femei îmbrobodite vând orez prăjit și paste de orez prăjit, uneori amestecate cu carne, desigur prăjită și ea, pui prăjit și ou fiert și apoi prăjit. Mâncarea e trântită în cornete de hârtie cerată, straturi geologice de potol peste care adaugi, dacă ai chef să simți ceva, sambal-sosul cel iute și țâfnos pe care îl găsești în Indonezia. 

În spatele peretelui de bănci, cârciumi, baruri, saloane de masaj și centre de diving, începe satul. Praf, betoane, gunoaie. Imens de multe gunoaie. Șantiere, se mai face o magherniță pentru turiști. Desigur, cu piscină. Desigur cu libărci cât căluții care trag căruțele despre care vă povesteam mai sus. Nu am văzut în viața mea gândaci atât de mari. Cred că dacă îmi găseau tenișii, le veneau bine la numărul lor de la picior. Gunoi, cocoși, capre. Băieți la poartă, șmecherași, tricou cu Bob Marley care zic: Bro, Brother, Boss, Guys. Suntem cu toții rastamani aici, normal că suntem frați. Frate-frate, dar brânza-i pe bani. O cameră costă 700.000 de rupee, adică 56 de para. Pentru ce atâția bani dacă nu pentru o cămăruță fără geam la ferestre, cu obloane de paie, dușuri în curte unde plătești 5000 de rupee gândacului să te lase să intri, că altfel nu se dă din ușă.

Nimeni nu negociază, că e vârf de sezon și coada de australieni aleargă până în Perth. Știai că din Pert la Denpasar sunt numai 3 ore? Nu. Mă gândesc că, după plecarea a 10 milioane de australieni spre Indonezia, s-a ridicat Australia cu 1 metru și 20 de centimetri din apă. Iar Gili Trawagan s-a înfundat cu 1 metru. Măcar de ar aveni apa asta azurie și ar acoperi tot. O doamnă fină face plajă între gunoaie. Are de-a dreapta, de-a stânga și la cap. Nu le observă. 

Cel mai jegos loc de după India. Clar. Gunoiul e împrăștiat pe tot drumul care dă roată insulei. În două ore ai terminat circuitul jegului și te gândești că nu mai există nicio șansă pentru micuțul nostru pământ. Niciuna. Sticle de plastic, pungi, cârpe, țevi, sârme, șlapi, dopuri, cutii de bere și o luăm de la capăt. Din marea de gunoi uriaș se întrupează hoteluțuri mai țițirite și uite și resortul special pentru ruși, cu terasă, muzică și căruțe diferite de ălea din sat. Nu sunt troici, nu s-au gândit la asta dar s-au gândit să pună un podium și să împletească o coroniță din frunze de palmier, de tablă totul, aaaa, uite mai e și o inimioară de tablă. Tu și cu iubita vă cățărați pe podium, vă așezați în dreptul inimioarei sau palmierului și clac, faceți poză cu apusul. Căci întreg complexul este-fericit amplasat- pe plaja de vest a insulei unde toate barurile au în nume ”sunset”, așa cum i-au învățat băieții de la SEO.

Cotesc la nord și apoi la est și iaca, m-am întors pe tărâmul backpackerilor. Trăiesc în piscinuțe minuscule, cât un lighean, stau cu berile în mână și ascultă zduț-zduț, de la radio. Australia. Trăiască. ”Full”, ”no-rooms”, găurile pentru turistu de buget mic se cască la fiecare pas și-s toate pline. Tarabe cu saroange ieftine și brățări de festival aliniază plaja. Alte gunoaie. Alimentarele sunt primitive, pline cu șpriț ieftin și, în revista Lombok, pe care o găsesc la pizzeria Il Pirata (unde o macaroană cu mustață ca a lui Daniel Day Lewis în Gangs of New York prepară artistic pizze fabuloase și vorbește singur cu el, în italiană, certându-se sau lăudându-se, după caz), dau de articolul care spune: mare grijă la happy hours. Căci în Gili Trawagan, băiețașii ăia de-ți zic boss, bro, brother, guy pun alcool metilic în arak-așa zisa țuică locală-și ai de ales. Ori crăpi, ori orbești. Ambele variante scutindu-te să vezi îngroparea universului sub munți de căcat și jeg.

La 7 seara, pentru o oră jumate, imamul bagă la portavoce o bolboroseală nervoasă. Chestie pe care o reia la 3 dimineața, taman când termină colegii australieni de făcut pogo pe Bob Marley sau Hotel California, such a lovely place, such a lovely place. Vama Veche e Saint Tropez. Ascultați-mă pe mine, că-s femeie bătrână și umblată. Bucurați-vă de ce aveți căci sfârșitul e aproape, tare aproape. Poate chiar la următorul happy hour, în păhărelul de cocktail sex on the beach.

Insulele Gili. Cică sunt foarte frumoase. Cică apa este azurie. Cică broasca țestoasă iese în pridvor și împletește un sveteraș sub privirile bulbucate ale ălora de fac snorkel sau diving. Dar snorkel sau diving pot să facă toți băeții de Obor. Eu, însă, vreau să fiu șefa lor, așa că hotărăsc să bag free diving. Ce e aia? Libertate surioarelor și frățiorilor, nu tu tub de oxigen, nu tu regulator, nu tu mască. Reclama spune că dintr-o gură de aer bagi 20 de metri, pân la căsuța peștelui clovn și înapoi. Ceva asemănător cu senzația aia din decembrie 1989 când, dintr-o singură gură de aer, am crezut că o să ajungem în America, via margarină, mezeluri fără soia și videourile Hitachi.

Mă trezesc la 6 juma dimineața și în două ore suntem în portul slinos, unde Bob Marley o zice pe aia cu get up, stand up. Acest ceas cu cuc al emancipării. La 8 soarele arde, nu degeaba ești 70% apă. Te evapori lent. Unde dracu mi-e piciorul stâng? Acolo, e condensul de pe sticla de bere a doamnei din Olanda. 

”Unde?” Gili Trawagan. ”Aveți bilet de întors?” Nu. ”Mai bine..”, Nu. ”Mai bine v-ați lua..”, Nu, multțumesc. ”E bine să ..”, Nu vreau nimic din ce vrei să îmi vinzi.

Mi se lipește un sticker pe piept pe care scrie Gili Trawagan, numele insulei ăleia mai mari. Ăștia cu Gili Trawagan pe piept așteptăm într-un țarc, terasa unui bar unde se servește nes. Nesul crează nervozitate. La 9.25, deși barca trebuia să plece spre Gili Trawagan la 9.15, olandezii, nemții, englezii și alte naționalități cu fixisme temporare, coboară, se aliniază, își pun în cârcă rucscacii, par deciși și simulează o bună informare, așa că noi ăștia: români, spanioli, italieni, îi urmăm. Cocoșii cântă de ora 10.23, o oră iubită în Bali, ora când deschizi a doua bere a zilei și taman atunci, când erai cu mâna pe cheița care, vorba reclamei, era la tine, tricourile albastre ale celor de la compania cu nume ..na, că nu mai știu, se agită. Ne mână spre debarcader, ne grăbim prin culoarul făcut de vânzătorii de șervețele, cremă de protecție solară, bere, bere, bere, suc, nuci de cocos, capul lui Buddha, apă, mâncărică de orez, bere, bere. Urcăm pe o barcă dar nu avem voie să intrăm în ea căci trebuie să trecem în a doua. Prima e doar un pod. ”Ia mâna mea, ține-te bine, sari 78 de centimetri, hai doamnă, sari că te țin și nu ai ce să pățești, pici în apă, e moale.”

E plin de oameni care au transpirat. E doar 11, avem aproape două ore întârziere și transpirația curge, igrasioasă, pe cefe. Pe burtă, printre omoplați se strecoară. Defileu. Trăznește a benzină, copiii mici urlă, bărbații put, femeile se șterg cu șervețele parfumate. Pornim. Barca dă cu spatele, apoi taie apa. Ne-elegant, cam cu ai tăia o căpățână de varză cu un cuțit bont. Barca se mișcă și, printre rânduri, își face loc burta vicioasă a omului-steward din care crește următorul răget: ”smoooooooool Bintang, smoooool Bintang!”

Nu zice nimic de vestele de salvare, dacă sunt, unde sunt, sunt? Nu. Plimbă o bere mică Bintang, parcă să o facă de rușine că uite ce mică e și nevolnică. Copiii zbiară, femeilă țipă, barca sare pe valuri, rămâne suspendată pentru 1-2 secunde în aer și apoi arde o burtă, de-ți zăngăne dinții. Memoria stewardul se resetează de la lovitură și pleacă din nou, ca un cuc dintr-un ceas cu cuc virusat. Repornește pe culoar: ”smooooool Bintang, anioann? smooool Bintang!” Și tot așa de 6 ori. 

După 2 ore apare Gili Trawagan. Plajă albă, oameni negri. Hamali, turiști, domnițe care fac plajă, roșii pe plaja albă, între hamali și turiști. Neamțul în adidași nu vrea să se descalțe, să nu-i vedem pielicica dintre degetele de la picioare și laba de rață. Sper că ăsta e motivul pentru care-și lasă iubita, o nemțoaică stoică, schatzi, să care două rucsace iar el se suie pe punte și, înainte să sară 56 de centimetri, fix în apă, să facă trei poze de pe scară, blocând tot poporul în barca strâmtă și puturoasă. Muie.

Gili Trawagan. Paradisul. Ce nu-ți spune popa, ăla de construiește biserica mântuirii, e că ar fi bine să existe cât mai mulți păcătoși. Aglomerația, chiar dacă e formată din armate de oameni virtuoși, e lucru dracului. E cald ca-n iad, penurie ca-n iad, coate-n burtă ca-n iad. În apa azurie a paradisului, se face pipi din sute de vezici pline de bere Bintang. Noroc că mâine învăț să mă scufund la 20 de metri dintr-o respirație. Unde nici urină și nici întristare nu este. Doar broasca țestoasă și andrelele ei.

Bali. La Bali a fost și Botezatu, știu, mi-a zis maică-mea. De când vroia ea să ajung și eu pe urmele lui Botezatu, acest Marco Polo al chiloților cu elastic lat, care-ți pun pelvisul în valoare. Na că am ajuns. Adulmec urmele espadrilelor lui pastelate care au călcat, sunt sigură, exact pe unde îmi târșâi eu acuși șlapii decolorați. Pe un tabel e afișat mercurialul tarifelor de taxi. Până în Sanur zice că e 125.000 de rupee. N-are a face, taximetristul plasat la circa 27 de centimetri de tabelaș se aruncă la 200.000. Păi cum vericule? Nu-ți dau! ”Eee, doar nu te-ai supărat, am încercat și eu.”

Pun vesta anti-țeapă și mă arunc în marea de cămăși albastre, înflorate. Șoferul nu are școală, de unde dracu să știe să citească? Pentru el 125.000 e egal cu 150.000. Cine sunt eu să-l contrazic? Măcar de eram Botezatu și aveam și eu la activ o colecție de budigăi prinși cu țichi mov.

Pun botul la 150.000. 2 parai nu mă fac pe mine. Taximetristul știe ceva engleză, strânge la un loc cam tot atâta vocabular cât cele 20 de milioane de cetățeni cât numără Jakarta și Yogyakarta, luate la un loc. Desenează rapid situația: a lucrat în Kuta, până când teroriștii musulmani au dat cu bombă și au pulverizat euforia turistică. Atunci s-a mutat la Denpassar, la aeroport, unde a început ca spălător de parbrize dar, prin abnegație și ambiție, a ajuns taximetrist.

Nu se mai construiește ca pe vremuri, tradițional, pentru că acum sfânta treime a gresiei-faianței-termopanului a cucerit inimile balinezilor. Bașca, localnicii au fost contropiți de javanezi cu bani și chiar de către chinezi care lucrează prin intermediari (pe față proprietarii sunt localnici, afară-i vospit gardul, înăuntru leopardul. adică chinezu).

Sanur e un loc bun, liniștit. Kuta nu e bine. E plin de aussies, australieni care nu știu decât să benchetuiască, party-party-party și drink-drink și apoi fight-fight. Cu cine? Între ei. ”Cleizi, bleah”. Șoferul își flutură mâinile, două degete de la dreapta se-nfig în gât, e întors către bancheta din spate și rămân singura persoană care se uită la drum. Măi băiatule, ce ne faci măi băiatule, ne ucizi! 

Sanur e liniștit și frumos că e plin de francezi care doar ”luchi-luchi-luchi”, degetele ălea două care mai devreme căutau în gât omulețul, acum se transformă în furci, se așează în dreptul ochilor și mimează lasărele care aleargă din ochii francezilor veniți să se uite, să absoarbă, să se culturalize-regale-fraternite, cu accent pe ultimul e. Și japonezii e la fel ca francezii, tot d-ăștia cu ”luchi-luchi”, nu ar sta nici d-ai dracului pe plajă, la ultraviolete, așa cum fac rușii care par de treabă. Mai ales pentru că au foarte mulți bani, ”veli lici”. Bogați, da, așa sunt ei. Bogați și blonzi și bețivi. 3B sau B3. 

Bine că nu se droghează, că aici, în Bali, drogații prinși sunt uciși. Așa zice legea, pedeapsa capitală. Dar nu pentru orice drog. Poți să te tripezi, ca Bruno și Pascale, cu ceai de ciuperci halucinogene și să dormi în vârful unghiilor, visând că ești ars cu țigara de patru mafioți portoricani în timp ce dai examen la rezistența materialelor. Poți să iei pastile cu pumnul, să nu dormi 5 zile și să belești ochii crăpați la răsăritul care ți se pare că iese din conserva de porumb mexican pe care ți-ai cumpărat-o de la alimentară. Dar nu poți să fumezi marijuana. Nu. Dacă ești prins cu marijuana, domnii ăștia din Bali promit să te execute. Șoferul zice că depinde cine ești, că uite acum o duduie australiancă a fost extrădată și a scăpat de buba prin moarte. Și că gangsterii balinezi sunt foarte puternici și poliția nu prea poate să îi pună la skanderbeg. 

Mașina continuă să se târască pe șoseaua care taie o uriașă Piperă, o nesfârșită Piperă. Scheletele hotelurilor viitoare răsar dintre cofraje de beton, gunoaiele se-nșurubează-n briză în micro-tornade de plastic. În Bali, populația e hindu, am ieșit din jurisdicția lui Allah și aici burcile, imamii, moscheile dispar și în locul lor răsar temple păzite de maimuțe și tigrii, pechinezi și broaște țestoase, toate animalele de piatră afișând, stomatologic, colți rânjit-ascuțiți. Luchi-luchi-luchi, am ajuns la hotelul de pe strada tăvălită ca o pisică grasă, la umbra unor palmieri.

La recepție, un domn cu un acvariu în loc de cap, privirile fugindu-i, peștișori negrii vânați de o murenă, de la mine la ușă, înapoi, la Iulian, iar la mine iar, la geam, mă anunță că îmi oferă doar un prosop pentru două persoane. Pardon? Dar suntem doi. Și ce dacă, este un prosop mare. Decid că toată populația e pe droguri și merg să fac o baie. Cool, la fel de cool ca Botezatu. Să nu-mi fac țara de rușine.

Ieri, un vaporaș cu 25 de turiști și habar nu am cât echipaj, s-a răsturnat în drum spre Komodo: 10 au fost pescuiți imediat din apă, 13 cetățeni au băgat voiniceasca prin valuri până au fost scuipați pe plajă, la 5 kilometri de naufragiu, 2 dintre ei încă lipsesc. Nu știu cu ce companie au plecat în tur, dar ce contează? După ce am văzut cum arată vasele Perama, a mai țițirită dintre companiile care bagă Lombok-Komodo-Rinca-Labuan Bajo, îmi dau seama că au fost trimiși pe ocean ca și mine, tot în bena unei Dacii Papuc amputate, un vas neiubit, neîngrijit și neputincios, un soi de cal bătrân care a crăpat în drum, rupându-și picioarele într-un recif. Canieț filma, cum zice rusu.

Drumul până în Komodo a fost de 2 zile și 2 nopți. Vasul nu avea cabine, claie peste grămadă, 45 de oameni împărțiți pe două punți, strângându-ne fricile la piept și lăsând răul de mare să ne caute prin stomace, să răzuiască tot puiul prăjit sau borșul de pește și să-l trimită la sirene. Barca se clătina dreapta, stânga. Valurile veneau din lateral, mai ales în prima noapte, când stele reci se grăbeau spre stânga și apoi, iute-iute, se întorceau la dreapta și apoi din nou la stânga, ca și cum doi copii încercau să trăgă când spre unul, când spre celălalt, o față de masă. Stelele băgau fast forward și rewind și fast forward și rewind și maimuțelele ălea mici din echipaj, cu țigara în colțul gurii, mereu fumând, mereu pufăind, s-au cățărat pe marginea punții, s-au ținut de stâlpii de lemn și au coborât o prelată și astfel stelele au rămas afară dar vasul a continuat să fie plesnit peste falca dreaptă și apoi peste falca stângă, să-și miște capul ca un bulgar care zice Da deși tu crezi că zice Nu.

În prima noapte nu am putut să dorm. De frig și de frică. M-am gândit că o să ne răsturnăm, că o să pierd aparatul foto și computerul și toate pozele și toate textele și eu care m-am apucat de volumul doi al Americii dezgolite și el o să zacă pe fundul mării, sub sticle de Bintang, sub lemne și trollere pline cu hăinițe de excursionist olandez. Și eu o să mor înecată și o să mă găsească umflată, cu buze groase și față vânătă. La asta m-am gândit toată noaptea și la 5 dimineața ghidul, un nene știrb, cu un ochi stricat, ne-a trezit cu ”cofiiii, cofi-cofi-molning-cofi”. Ajunsesem la insula Moyo, valurile se duseseră la culcare. 

A doua seară, de fapt de după-masă, de pe la 3 juma, valurile au repornit sesiunea de palme, jap pe stânga, jap pe dreapta. Gloria, jurnalista spaniolă, era verzulie și tăcea atipic. Dionisia, sper că se scrie așa, coregrafa grecoaică, ducea o bătălie discretă cu fierea. Apa se urca pe punte, se aduna de sub barcă și venea ca o mână de bagabond, plesnind bucile bărcii. Șlap, fleașcă partea dreaptă, șlap iar, fleașcă partea stângă. 16 ore de open sea, calm open sea, dar nimeni nu a dormit nici în a doua noapte când crucea sudului era ba în stânga, ba în dreapta, indecisă. Futu-i morții mă-sii și cine m-a pus să mă duc să-l văd pe dragonul din Komodoul pizdii mă-sii. Un căcat de reptilă, probabil nici nu o să-l văd și trebuie să îndur lumina neoanelor în ochi pentru că cei 4 austrieci vor să citească și pentru că irlandezul care doarme cu ochelarii de soare pe creștet și are tricou verde, din plastic, cu Irlanda, crede că este rastaman și îl convoacă pe Bob Marley din ceruri să ne zică să stand up for your right, don`t give up the fight la porcăria lui de sculă cu boxe și ..prietena irlandezului vomită. Nici olandeza nu e bine și franțuzoaica machiată, cu gene false și floare în păr, are o față de pisică mizeră, pe care cineva a aruncat o oală cu ciorbă de fasole. 

Cofi-cofi-molning cofiiii!

Nu m-am scufundat cu bărcuța firmei Lombok Wisata. Însă m-am constipat grozav, de frică. În loc să mă cac pe mine, cum zice poetul, eu m-am retras în sine-mi, frică și rahat, ascunse adânc, atât de adânc că nici acum nu reușesc să dau de ele. Poate mi-ar trebui niște fracking sau minerit cu cianuri.

Oricum, vorba lui Șerban, e tare când reușești în vremurile ăstea de căcat să te constipi. Dacă mă pricep la ceva, la asta mă pricep cu adevărat.

Tata sultanului care interzice șprițul în tot orașul Yogyakarta a fost unul dintre stâlpii declarării independenței Indoneziei în 17 august 1945. Adică fix acum 69 de ani. Povestea curge așa: în al doilea război mondial, în timp ce olandezii își căutau molarii în praf, japonezii au invadat Indonezia. Localnicii s-au bucurat mai întâi. Apoi s-au întristat pentru că nu au avut mână bună la invadatori. Șoferul Sepdes, unul dintre cei 6 localnici care vorbesc o ceva care trece drept engleză în Indonezia, mi-a spus că totuși japonezii au făcut și lucruri bune și că nu sunt supărați pe ei. Pardon? Da, e drept că au fost tabere de muncă în care au crăpat o grămadă de oameni, dar uite ce drumuri faine au făcut, că și acum ne folosim de ele. Sună cunoscut? Sindromul Stockholm, victima îmbrățisând gamba spână a invadatorului, memoria selectivă, Ceaușescu o fi fost el nebun dar era patriot și a construit fabrici și metrou.

După bobârnacul atomic luat de japonezi în 9 august, la Hiroshima, domnul Soekarno s-a precipitat să creadă că poate să declare independența Indoneziei. A citit o declarație în bahasa, nimeni nu a înțeles nimic. Olandezii, proaspăt eliberați și cu 10 milioane de dolari credit de la americani, au venit iute-iute să-și recapete colonia. Timp de 5 ani, până în `49, s-au ciocnit elastic-plastic forțele olandeze, engleze, australiene cu localnicii înarmați cu țepușe de bambus și, uneori, cu puști străvechi, japoneze. După căderea Jakartei în mâinile olandezilor, capitala s-a mutat la Yogyakarta. Aici, în Kraton, cum îi zice palatului său, sultanul Hamengkubuwono IX nu a stat cu mâinile în sân și a pus niște fertilizator la izbânda revoluției. Sau așa zic ghizii, de fapt ghidele, căci sunt mai degrabă femei, îmbrăcate în taioare albastre, cu fețe aspre de învățătoare, care așteaptă să fie pețite de către turiști.

Stau în curtea palatului sultanului, ca niște păsări mari cu frizuri impozante, ciugulind din praf, rozând unghiile și așteptând turiștii vorbitori de bahasa. În același timp, pe cele 4 ghide de limba engleză este bătaie. Câte 8-10 olandezi, 6 nemți, 12 englezi, cu fețe încruntate de încordare, se târăsc prin curtea prăfoasă, ca un miriapod strâmb, strânși, ca o falangă umană în jurul ghidei care presară cuvinte englezești, stâlcite de accentul asiatic, cu r-uri dispărute sau transformate în l-uri. ”Nu înțeleg” gem copiii. ”Ce-a zis?” izbucnesc tații.

Ce să zică dragă, aici sunt ciorapii sultanului Hamengkubuwono IX și acolo sunt cizmele. Mai avem o colecție de insigne, inclusiv cele de la clubul de fotbal și de la cel de box. Vedem vesela sultanului, aragazul sultanului, costumul de cercetaș și aparatele foto, un Contax și un Polaroid, mare fotograf sultanul. Și uite și cântarul sultanului. Om cu greutate.

La umbră, niște stafide umane, de sex masculin, îmbrăcate în sarong și dotate cu săbii de lemn, se lasă zâmbitor, pozate. Sunt cei care au făcut parte din garda de corp a sultanului. Cu totul sunt 2000 de gardieni ai sultanului, o meserie pe care o primești de la tac-tu și din care nu ieși la pensie. Însă activi mai sunt doar 1000. Tătăiții fosilizați pe care îi văd pe trepte sunt lăsați să mucezească la palat, doar nu o să-i dai afară. De unde știu toate astea? Nu de la un ghid, nu. Ci de la un australian cu care beau o bere, în ciuda interdicției lui Hamengkubuwono X, fiul eroului revoluției, Hamengkubuwono IX. Mare atenție la numere, că nașul sultanilor nu s-a chinuit prea tare cu alegerea numelui.

Diplome, arbori genealogici, poze cu trăsuri și calești, poze de la ceremoniile ținute la palat, fără nicio descriere, nicio informație, nimic. Și printre toate acestea, presărate, chiuvete. Murdare, cu țevi smulse. Nu poți nici măcar să spui că s-au spălat pe mâini și te-au lăsat pe tine, turistul, să-ți imaginezi ce vrei din exponatele prăfuite, înșirate în vitrine.

Să mergem la puppet show. O domniță încearcă să ne momească să vedem păpușile dar parcă nu am încredere în fața ei de pisică grasă, așa că întreb o ghidă care-i treaba cu puppet showul. Femeia aproape își ia zborul, dând din mâini isteric, zbătându-se: no ingliș, no ingliș. Apoi îmi indică un moș de 109 ani, cu un ochi al cărui albuș pare să curgă, ca la un ou nefiert destul, din orbită. Moșul e ghidul unor olandezi dar se face că nu ințelege întrebările și răspunde în franceză cu ”merci beaucoup”, ”comontalevu?”

Vrea bani. E un tonomat uman care nu funcționează decât atunci când bagi fisa. Totul în Indonezia e așa. De ce să ai descriere la muzeu, asta ar însemna că nu ți-ai plăti ghid, de ce să ai spectacol de păpuși la palat (așa cum zice biletul de intrare), asta ar însemna că nu mergi la vericul, la spectacolul lui de păpuși, pe care îl face la mnealui în sufragerie. Statul e îngropat sub un foliaj masiv de afaceri căpușă ale rubedeniilor, angajaților, coleguților, șeficilor. Indonezia își sărbătorește azi independența. Dar este mai mult ca niciodată o colonie. De căpușe.