Pe ecran doamna blondă cu buze subțiri și ochi blânzi așterne cu o caligrafie impecabilă a vocii întrebări politicoase interlocutorului care se foiește oarecum nervos pe scaunul lui de invitat. Emisiunea e înregistrată, doamna blondă știe, e o profesionistă. Cuvintele ies buclate, aplecate ușor spre dreapta, cumva egale, ca într-o mantră, și invitatul se calmează, parcă nu îi mai e atât de frică. E asigurat că dacă greșește, dacă spune vreo năzbâtie, va cădea la montaj și el, perfect, corect, coerent, va arăta țării o figură de invidiat, întinsă sub cuțitașul chirurgului editor. Desăvârșit.
O doamnă-asta zic toți despre doamna blondă cu buze subțiri și cu ochi de blânzi. E o doamnă, o femeie cum arareori mai găsești pe la noi și în niciun caz nu dai ușor de una ca ea în presa română plină de pocnitori și bagaboande.
Emisiunea se termină. Doamna strânge mâna invitatului vrăjit de gentilețea și eleganța ei, apoi scuzându-se, se retrage pe culoar, scoate mobilul și îl sună pe Ștefan. Trebuie să facă asta, e vorba de copilul ei, un băiat atât de talentat, un scriitor sclipitor. Nu poate să îl lase să se rateze, nu îl poate lăsa așa, în grămada aia informă de concurenți care se bat toți pe un rahat de premiu. Nu poate să îl lase să își frece cuvintele lui primenite, mirosind a curat și apretat, de vorbele rupte-n fund ale vreunui sărăntoc, copilul vreunui ceferist, crescut undeva pe lângă-o linie ferată.
-Alo Ștefan, sunt eu, doamna blondă cu buze subțiri care face emisiuni politicoase despre oameni interesanți.
-Aaaa, sărumâna doamnă. Spuneți!
-Ștefan, eu te respect pe tine, enorm. Și am văzut ce scrii tu și îți apreciez munca.
-Mulțumesc mult.
-Dar acum te sun pentru că am citit o nuvelă superbă care, întâmplător este scrisă de fiul meu.
-…..Doamnă, sunt în juriu, vă rog spuneți-mi că nu faceți ce cred eu.
-Nu Ștefan, doar vroiam să-ți spun că e o nuvelă superbă, e în concurs și vroiam să-ți spun despre ce e vorba..
-Doamnă, vă rog opriți-vă, vă rog frumos opriți-vă. Știți că lucrările se notează în condiții de anonimat. Nu avem voie să..
-Sigur Ștefan, știu, vroiam doar să mă asigur că ai citit nuvela cu atenție..
-Dacă e în concurs, vă asigur că am citit-o cu atenție și chiar cu rigurozitate.
-În calitate de mamă îți spun, Ștefan este superbă și subiectul fiind..
-Vă rog frumos doamnă, vă rog frumos nu-mi spuneți un cuvânt..
-Dar în calitate de mamă, știu că ai și tu doi copii și e păcat ca fiul meu să nu..Haide să îți spun un pic despre ce este vor..
-Doamnă, îmi pierd respectul pentru dumneavoastră. Doamnă, sunt membru al juriului, nu pot să ..
-Desigur, dar ca mamă..
-Dar faceți trafic de influență. Dumneavoastră încălcați orice fel de normă și..
-Dar cum îți permiți? Dumnezeu mi-e martor că niciodată, dar absolut niciodată nu am făcut așa ceva. Nu am presat, am respectat legea, sunt o persoană onorabilă iar dumneata nu ai pic de morală..
-Cred că glumiți. Eu nu am încercat să influențez juriul ca să îmi împing progenitura în frunte, să câștige un premiu pe pile, pentru că mama lui..
-Nu ți-e rușine? DUMNEZEU MI-E MARTOR CĂ NICIODATĂ NU AM FĂCUT AȘA CEVA. PSIHOPATULE, UN PSIHOPAT NETALENTAT, ASTA EȘTI.
-Mai bine psihopat decât impostor, sforar..
Doamna blondă cu buze subțiri închide telefonul. Respiră greu. A ridicat tonul, și-a pierdut cumpătul și cuvintele au ieșit din gura ei, de data asta, nu rotunde și ușor aplecate spre dreapta ci tari și pătrate, ca niște cataroaie de piatră cubică. Au zgâriat-o pe gât și acum o dor corzile vocale fine, obișnuite să împrăștie căldura unei conversații delicate cu un interlocutor de înțeles, cum a fost tânărul ăsta care face președinți din pixeli. O fi plecat? O fi auzit-o cineva urlând la nenorocitul de Ștefan, un bețiv, un scriitor bețiv care s-a trezit el acum să fie corect, să fie riguros și să nu vrea să asculte rugămintea unei mame? Nenorocitul. Psihopatul.
Așa își spuse doamna de la televiziune și se gândi că toată tărășenia asta, chiar dacă va ajunge publică (căci e posibil ca scârba aia de Ștefan să povestească la toți), cine îl va crede când va spune că ea a încercat să facă trafic de influență? Cine? El e un mojic bețiv, ea o mare doamnă.
Se îndreptă din spate. Respiră adânc, își așternu pe față celebrul zâmbet tihnit, ca pe-un kilim afgan cumpărat cu 10.000 de euro. Și apăsă tasta telefonului. Gelu e om de înțeles-își spuse. Bine că în comisia aia de jurizare sunt și oameni de înțeles.

Din oglindă se uită la mine, verticală și adâncă, o dungă între sprâncene, o cicatrice de vreo 3 centimetri lăsată de loviturile repetate ale gândurilor, fricilor, problemelor. Încerc să o întind, încerc să trag de marginile ei și, astfel, să o fac să dispară în câmpia frunții. Dar degetele mele sunt prea slabe, degeaba apucă pielea și o împing spre tâmple, cuta dintre sprâncene nu dispare. E neînduplecată ca o mamă care își caută prin tribunale dreptatea și vrea să răzbune moartea băiatului ei ucis de un taximetrist vitezoman.
Dunga stă cu mine în dimineața asta cu soare și în după-masa astălaltă cu nori. Mă însoțește la coadă la pâine, strânge praf și noroi și trebuie curățată după fiecare drum până la brutărie.
Dar într-o dimineață, în altă casă, în altă baie, dunga nu mai e. Cicatricea a dispărut. Sprâncenele nu mai sunt despărțite de autostrada amară croită în 40 de ani de draci și bube acolo, deasupra nasului.

Din oglindă se uită la mine o altă eu. O eu mai tânără, mai calmă, mai relaxată.
Cum s-a întâmplat asta? Cum și când a fugit dunga de pe față?
O fi fost de fapt o insectă îngropată sub piele care a pupat și a zburat, lăsându-mă curată, ca o mamă a cărei fată a plecat la Universitate și poate, în sfârșit, să doarmă până la 11.30 într-o zi de sâmbătă. O fi fost o muscă exact ca cea din Belize.
Pariu că nu știți povestea mea din Belize când am venit acasă, în ianuariele rece al Bucureștiului cu o înțepătură de țânțar în burtă. Roșie, umflată și, în mijlocul umflăturii cu o gaură care arăta ca un crater de vulcan iar, în burta vulcanului, ceva se mișca. Mereu, mereu. Mă sâcâia înțepătura și, după trei săptămâni, cum nu trecea, m-am dus la spital la Babeș, că au departament de boli tropicale. Hahahaha, ce glumă. Eu îmi puneam diagnostice false, am aia și aia sau poate am ailaltă iar medicii se scărpinau în bărbie și îmi dădeau unguente și mă îndemnau să stau calmă că trece. Dar doare și mă mănâncă și de 1 lună, iaca, nu se mai desumflă.
Nu știm ce aveți, mergeți la boli de piele.
Așa am ajuns la măcelarii de la spitalul de lângă Tineretului. Domnii ăștia cu halate albe și priviri decise, au luat o lamă, Gillette era, au sterilizat-o și mi-au tăiat buba exact cum fac țăranii în piață un dop la pepene. Harșt. Mi-au scos o halcă de grăsime și carne pe care au privit-o la microscop. Nu că ar fi fost cazul, că se vedea cu ochiul liber o larvă mare și grasă, plină de sânge. E undeva la Cantacuzino, într-o eprubetă, cu numele Feher scris pe ea. Miază-asta a fost. Nimic grav.
Dacă puneam carne, o halcă de carne proaspătă peste furuncul, larva ar fi fost lipsită de aer și ar fi ieșit din corp, s-ar fi înfipt în carne și eu aș fi scăpat fără o cicatrice urâtă, o cezariană de muște, făcută în dreptul buricului.
Dar nu am avut norocul să întâlnesc un expert în miază. Căci la bolile tropicale de la Babeș nu s-a auzit de miază.
O săptămână mi-am privit în oglindă fața curată și senină.
Azi dimineață însă, la ora 10.27, în baia mea, din oglinda mea, mă privește dârză vechea mea dungă dintre sprâncene.
E la fel de adâncă, la fel de acră, la fel de imposibil de întins.
S-a întors. De fapt nu a plecat niciodată.
Există oglinzi bune și oglinzi rele. Așa cum există oameni care te fac să fii mai frumos și oameni care scot ce-i mai rău în tine.

Au trecut 3 luni de când Iohannis a fost uns președinte.
Partidul domniei sale, apelând la o agenție de evenimente speciale, a organizat o parțială eclipsă de soare. În penumbra celor 43 de procente acoperite din soare, congresul PSD încearcă să se curețe de penali. Amendamentul îi aparține lui Ponta. Probabil a fost și ăsta plagiat de undeva. Ce contează, PSD scapă de infractori, nu de mincinoși.
PSD nu moare, PSD se transformă.
Dacă e adoptat amendamentul Ponta, își vor pierde funcțiile în partid Ecaterina Andronescu, Marian Oprișan, Hrebenciuc și Dragnea. Mazăre deja a demisionat. Curat și uscat ca niște buci de bebeluș păstrate în superscutece cu absorbant, PSD se va prezenta ca un partener de guvernare credibil, modern, ortodox dar totuși european.
Iliescu apare soarele răsare.
Eclipsa parțială se încheie în jurul orei 13.
Totul revine la normal.

Au trecut 3 luni de la investirea președintelui Iohannis. În stradă am strigat jos guvernul. Ni s-a spus că ne pripim, de ce să vină un guvern care să facă stop pe piept cu bolovanul bugetului umflat de pomeni electorale de către Ponta și PSD. Ni s-a spus să îi lăsăm să își rupă picioarele.
Nu și le-a rupt. E drept, au căzut capete, s-au umflat beciurile poliției de celebrități.
Dar guvernul și PSD-ul sunt, în continuare, la putere.
Au trecut 3 luni în care aroganțele au continuat: ordonanțe care permit renunțarea la doctorate, ordonanțe care cumulează ordonanțe, ordonanțe care ascund ordonanțe care modifică ordonanțe.
3 luni în care  mașina de spălat a marii familii politice a pornit să frece bluzița pătată a lui Victor Viorel, să îl curețe și să îl prezinte, nu-i așa, drept un reformator, un progresist, un pacificator.
De pe ecranul televizorului zâmbește figura lui șmecheroasă, de motan care tocmai ți-a halit peștele și tu habar nu ai și, milos, îi mai pui o strachină cu lapte. Acum guvernarea se face pe twitter. De acolo afli că i s-a aprobat demisia ministrului finanțelor.
Eclipsa parțială de soare pe dracu.

Trăim pe partea întunecată a lunii.
Bine măcar că echipa de campanie nu i-a pus în gură panțerului de la Cotroceni promisiunea atât de naiv rostită în `96 de Constantinescu a celor 100 de zile de curățenie.
Ne-ar trebui, cum cântau Mirabela și Marian Nistor, o mie de ani să reclădiiiim…

Ps. Haterilor care scriu aici balmajind acuzatii basiste si aparindu-l pe presedinte cu argumentul asteptarilor mitocanesti ale basistilor le zic asa: Nimeni nu ii reproseaza lui Iohannis civilizatele interventii, atunci cind le are. Ci lipsa reactiilor-demne si corecte-la monstruoasele derapaje ale guvernului

Mineri săpau tunelul, înaintau anevoios pe sub no man`s landul dintre tranșee, se târau în pământul rece și negru, puneau explozibilul și apoi se grăbeau spre lumină, poate o prindeau, poate le scăpa ca o muscă strânsă în pumn care evadează prin fanta dintre degete. Zbuuuuuuuummmmmmmm!!!!! Valul de pământ îngropa tranșeea inamică, sute de oameni sfârtecați, sânge și nămol. Și minerii care se grăbeau în tunelul lor către tranșeea unde îi așteptau camarazii, cârtițe mutante, cu ochi care nu îi ajutau să vadă că minerii din tabăra dușmană săpaseră și ei un tunel. Și uite că cele două se întâlnesc în burta pământului și minerii englezi și minerii nemți se ucid într-o încleștare mută în mațele pământului și mor acolo, neștiuți de nimeni. Gata îngropați.
Imperial War Museum are o expoziție fabuloasă despre primul război mondial. Lumea era simplă, viața se termina repede, întrebările erau puține.
De ce să merg la război? nu era una dintre ele.
Pentru că te cheamă regele, pentru că țara are nevoie de tine, pentru că hunul cel rău ucide femei și copii.
Ce barbarie. Cum să ucizi femei și copii?
Ce fel de oameni ucid femei și copii?
Povești cu tinere belgience cu sânii tăiați și trupurile batjocorite de nemți abundă în jurnalele recuperate de la soldații englezi întorși acasă. Propagandă. Opriți oroarea. Sfârșiți teroarea.
Tineri de 13 ani stau cu miile la cozi alături de bărbați de peste 45 de ani care au norocul să trăiască și nenorocul să nu fie chemați să-și servească regele.
Patriotism. Sunt numărați la dinți, măsurați la piept. Mint în privința vârstei și se duc să moară în nămolul impenetrabil de la Somme.
Scufundarea Lusitaniei, lipsa de reacție a Americii, urnită aparent doar de pierderile comerciale imense cauzate de blocada britanică a Germaniei și de o secretă înțelegere dintre Germania și Mexic. Ce-i de făcut? Cum putem să câștigăm războiul când nu mai sunt oameni, când uite ticăloșii care se declară pacifiști și nu se duc să îngroașe pământul negru și beat de atâta sânge de la Verdun?
Lașilor-strigă opinia publică la muncitorii de pe șantierele navale sau la cei de la căile ferate care sunt siliți să poarte insigne și carnete la ei care să demonstreze că sunt personal calificat angajat în industrii vitale pentru soarta patriei.
Generali inepți și zeppelinuri. Tancuri și avioane. Baronul Roșu și nemți murind de foame îndopându-se cu pâine făcută din rumeguș, fumând țigări umplute cu tutun din coajă de copac.
Boli și oameni care nu mai vor să lupte, revolte și comunism.
La 4 ani de la începerea războiului, lumea era mult mai complicată, viața se termina și mai repede și întrebările erau mai multe.
Merită imperiul să lupt pentru el? Cum fac să îmi readuc nevasta la cratiță? De ce nu mă lasă să votez? Cum fac să îmi cresc brațul smuls de șrapnel la loc? Există Dumnezeu? Unde e și ce-a făcut atunci când sânii fetei din Leuven au fost tăiați de baionetă?
Tragi de o ață și deșiri plovărul lumii. Se duce dracului lucrarea umanității de 2000 de ani. Sau de 4000 de ani.
Acum nimeni nu se mai întreabă cum să omori femei și copii cu baioneta. Cum să decapitezi indivizi în numele credinței, cum să dărâmi cu barosul sculpturi de 3000 de ani.
În tunelurile pe care le-am săpat în întunericul vieților noastre mici, ne târâm în patru labe, încercând să dibuim tranșeea dușmanului de la etaju 6, a colegului de la geam. Și cum adeseori tunelurile noastre și ale lor se întâlnesc, crăpăm în mute lupte corp la corp, asemeni minerilor din primul război mondial. Neștiuți de nimeni.

Pe hârtia albă de la intrarea pe culoarul demarcat de benzi elastice scrie: doar e-passports sunt admise aici. Sunt 50-60 de persoane învârtite în coadă, 98% au coborât acum din cursa de la București. În fața mea este un parizer țărănesc strâns în blugi elastici, șosetă albă, papucel mărimea 39, din plastic bătut cu pietricele, vestă de om Michelin, umflată în vălurele care îmbracă burta dar lasă la aer brațele caltaboșești. Minion obez. Maxion.
Înfipt în buzunarul blugilor care crapă pe fesele pline, sufocat, este pașaportul normal, ăla clasic, copertă moale, vișiniu deschis. În față parizerului se desprind din coadă, răzuiți de personalul aeroportului, cetățeni care s-au așezat fără să bage de seamă anunțurile, unii cu buletine, alții cu pașapoarte normale.
Parizerul se uită la ei și comentează cu prietenul lui hirsut, care își scutură mătreața, rotindu-și capul plin de uimire: ce-au frate ăștia de pleacă?
Pe stâlpi, pe fiecare stâlp și sunt mulți, sunt anunțuri care zic așa: uitați-vă pe pașaport, dacă aveți semnul acesta, atunci puteți să intrați pe aici, dacă nu, deplasați-vă spre celelalte porți. Semnul, un dreptunghi cu un cerc în mijloc, apare doar pe coperta lui e-passport. Parizerul nu își atinge buzunarul. Rămâne alături de prietenul lui în coadă și pășește decis către cititoarele electronice. Își jupoaie pașaportul din teaca de blugi, îl pune cu fața în jos pe sticla aparatului. Nu se întâmplă nimic. Ridică din umeri și își privește prietenul care ocupă o altă mașinărie. Râd amândoi și se întorc, contrariați, către ciobanul de pasageri, o doamnă în uniformă care ajută poporul să treacă prin porțile electronice. Ea îi întreabă: aveți e-passport?
Umerii parizerului ajung în dreptul urechilor. De unde să știe el ce are?
Îi arată pașaportul ciobanului de pasageri. Femeia îi spune: păi nu vedeți că nu este pașaport electronic?
Ai zice că e prost sau orb.
Dar nu.
Un zâmbet viclean înflorește în colțul buzelor parizești. E zâmbetul ăla pe care îl știți de pe buzele primului ministru care spune că nu și-a copiat teza de doctorat, e zâmbetul de pe buzele primului ministru care spune că își va da demisia dacă se va decide că este vorba despre un plagiat, este zâmbetul de pe buzele primului ministru …
Being John Malcovitch. O țară care a ajuns să semene perfect cu al său conducător. O mare de capete cu zâmbete viclene.
Crescuți în zodia lui ”poate totuși îl fac pe ăsta”.
Parizerul este trimis la cealaltă coadă. De data asta nu a mers. Prietenul hirsut încă insistă să treacă, blocând o mașinărie cu pașaportul lui normal. Poate totuși o fac pe asta.
Îmi amintesc de o prietenă din copilărie, la 10 ani avea muguri de sâni și o mustață de zapciu crescută sub nas. Controlorul de bilete ratb cere biletele, mama fetei întinde doar unul și apoi, senină, așterne răspunsul întrebării nerostite a controlorului: fetița are 5 ani.
Poate totuși îl fac pe controlor. Poate totuși, printr-un miracol, o să mă creadă. Poate totuși nu o să plătesc bilet și nici amendă și dacă nu reușesc, nici o grijă. O să zâmbesc și o să încerc data viitoare. Poate totuși…

8 martie.
Ușa cuștii e deschisă. Fugiți, noi ne facem că nu vă vedem. Când vă veți îndepărta la 50 de metri, vom trage și vom spune că trebuia să vă ucidem pentru că încercați să evadați.
Ziua femeii e un yoyo. Pleci și crezi că ai scăpat dar țichiul te întoarce în cotidianul unde nu sunt flori, muțunachi, concerte cu Bănică și spectacole cu Flamingo Boys.
Flamingo Boys.
Bărbați care știu mai bine ca oricine cum se simte o femeie. Fluierați, pipăiți, mieunați. Acum sunt pe fluturașul de la carmangeria Sergiana-la rândul lor niște salamuri, caltaboși și șunculițe tatuate. Privesc crunt pe sub căciuli ostășești rusești. Căci Flamingo Boys nu fac doar striptease de ziua femeii. Ei se dezbracă ideologic, punând în scenă bătălia din Donetsk sau Debaltseve.
Unul dintre ei are un aruncător de grenade pe umărul drept.
Trebuie cumva să continui să te simți bărbat când vii la Sergiana în Brașov, să fii ciupit de cur de un stol de femei scăpate de acasă. Trebuie să crezi că nu ești doar o fufă din Onești care își câștigă existența lăsându-și clienții să o tragă de țâțe. Trebuie să te agăți de o urmă de demnitate când te sui pe scenă și-ți dezvelești bucile în fața unei audiențe rupte-n gură de băutură sau plictiseală.

Așa că, în loc să fii doar Cornel din Berceni, pocnitoare masculină, devii Ivan din Kiev, al cărui tată a fost ucis de separatiști, a cărui soție se afla în zborul MH 17, care acum pășește alături de camarazii lui la fel de bine făcuți pe câmpul de bătălie, gata să ucidă Boriși și Piotrî inamici folosindu-și jocul de pectorali și de fesieri.
E 8 martie.
Marea bătălie din marea sală de la Sergiana.
La miezul nopții va intra în vigoare cease fire-ul de 364 de zile. Timp în care separatiștii ruși cu fuste își vor relua locul în colivie și vor spăla vase și copii la cur până la noua încorporare de pe 8 martie 2016.
La anul ne jucăm de-a talibanii și vardiștii.