Archive

Monthly Archives: March 2015

Pe ecran doamna blondă cu buze subțiri și ochi blânzi așterne cu o caligrafie impecabilă a vocii întrebări politicoase interlocutorului care se foiește oarecum nervos pe scaunul lui de invitat. Emisiunea e înregistrată, doamna blondă știe, e o profesionistă. Cuvintele ies buclate, aplecate ușor spre dreapta, cumva egale, ca într-o mantră, și invitatul se calmează, parcă nu îi mai e atât de frică. E asigurat că dacă greșește, dacă spune vreo năzbâtie, va cădea la montaj și el, perfect, corect, coerent, va arăta țării o figură de invidiat, întinsă sub cuțitașul chirurgului editor. Desăvârșit.
O doamnă-asta zic toți despre doamna blondă cu buze subțiri și cu ochi de blânzi. E o doamnă, o femeie cum arareori mai găsești pe la noi și în niciun caz nu dai ușor de una ca ea în presa română plină de pocnitori și bagaboande.
Emisiunea se termină. Doamna strânge mâna invitatului vrăjit de gentilețea și eleganța ei, apoi scuzându-se, se retrage pe culoar, scoate mobilul și îl sună pe Ștefan. Trebuie să facă asta, e vorba de copilul ei, un băiat atât de talentat, un scriitor sclipitor. Nu poate să îl lase să se rateze, nu îl poate lăsa așa, în grămada aia informă de concurenți care se bat toți pe un rahat de premiu. Nu poate să îl lase să își frece cuvintele lui primenite, mirosind a curat și apretat, de vorbele rupte-n fund ale vreunui sărăntoc, copilul vreunui ceferist, crescut undeva pe lângă-o linie ferată.
-Alo Ștefan, sunt eu, doamna blondă cu buze subțiri care face emisiuni politicoase despre oameni interesanți.
-Aaaa, sărumâna doamnă. Spuneți!
-Ștefan, eu te respect pe tine, enorm. Și am văzut ce scrii tu și îți apreciez munca.
-Mulțumesc mult.
-Dar acum te sun pentru că am citit o nuvelă superbă care, întâmplător este scrisă de fiul meu.
-…..Doamnă, sunt în juriu, vă rog spuneți-mi că nu faceți ce cred eu.
-Nu Ștefan, doar vroiam să-ți spun că e o nuvelă superbă, e în concurs și vroiam să-ți spun despre ce e vorba..
-Doamnă, vă rog opriți-vă, vă rog frumos opriți-vă. Știți că lucrările se notează în condiții de anonimat. Nu avem voie să..
-Sigur Ștefan, știu, vroiam doar să mă asigur că ai citit nuvela cu atenție..
-Dacă e în concurs, vă asigur că am citit-o cu atenție și chiar cu rigurozitate.
-În calitate de mamă îți spun, Ștefan este superbă și subiectul fiind..
-Vă rog frumos doamnă, vă rog frumos nu-mi spuneți un cuvânt..
-Dar în calitate de mamă, știu că ai și tu doi copii și e păcat ca fiul meu să nu..Haide să îți spun un pic despre ce este vor..
-Doamnă, îmi pierd respectul pentru dumneavoastră. Doamnă, sunt membru al juriului, nu pot să ..
-Desigur, dar ca mamă..
-Dar faceți trafic de influență. Dumneavoastră încălcați orice fel de normă și..
-Dar cum îți permiți? Dumnezeu mi-e martor că niciodată, dar absolut niciodată nu am făcut așa ceva. Nu am presat, am respectat legea, sunt o persoană onorabilă iar dumneata nu ai pic de morală..
-Cred că glumiți. Eu nu am încercat să influențez juriul ca să îmi împing progenitura în frunte, să câștige un premiu pe pile, pentru că mama lui..
-Nu ți-e rușine? DUMNEZEU MI-E MARTOR CĂ NICIODATĂ NU AM FĂCUT AȘA CEVA. PSIHOPATULE, UN PSIHOPAT NETALENTAT, ASTA EȘTI.
-Mai bine psihopat decât impostor, sforar..
Doamna blondă cu buze subțiri închide telefonul. Respiră greu. A ridicat tonul, și-a pierdut cumpătul și cuvintele au ieșit din gura ei, de data asta, nu rotunde și ușor aplecate spre dreapta ci tari și pătrate, ca niște cataroaie de piatră cubică. Au zgâriat-o pe gât și acum o dor corzile vocale fine, obișnuite să împrăștie căldura unei conversații delicate cu un interlocutor de înțeles, cum a fost tânărul ăsta care face președinți din pixeli. O fi plecat? O fi auzit-o cineva urlând la nenorocitul de Ștefan, un bețiv, un scriitor bețiv care s-a trezit el acum să fie corect, să fie riguros și să nu vrea să asculte rugămintea unei mame? Nenorocitul. Psihopatul.
Așa își spuse doamna de la televiziune și se gândi că toată tărășenia asta, chiar dacă va ajunge publică (căci e posibil ca scârba aia de Ștefan să povestească la toți), cine îl va crede când va spune că ea a încercat să facă trafic de influență? Cine? El e un mojic bețiv, ea o mare doamnă.
Se îndreptă din spate. Respiră adânc, își așternu pe față celebrul zâmbet tihnit, ca pe-un kilim afgan cumpărat cu 10.000 de euro. Și apăsă tasta telefonului. Gelu e om de înțeles-își spuse. Bine că în comisia aia de jurizare sunt și oameni de înțeles.

Un copilot de 28 de ani decide să-și ia viața, a lui și a altor 150 de oameni, ca stăpânul din Sipan, alai, să nu moară de plictiseală pe lumea ailaltă. Un tânăr perfect normal, zice dosarul lui, perfect sănătos. S-a grăbit cu avionul în coasta muntelui, bebeluși și mame și școleri. Sună clopoțelul.
În acest timp Dan Șova, miruit de colegi cu ulei de la mormântul sfânt, printr-o mișcare măiastră de încheietură reușește să se scoată de pe pilotul automat și să evite prăbușirea în pușcărie.
Zecile de colegi de partid care ar fi putut să se pulverizeze pe versantul DNA au răsuflat u-huuuuu. Live another day.
Tragedia din Franța e acoperită de sute de canale de televiziune. Reporteri, șefi de stat, conferințe de presă, investigații.
Tragedia din România, evitarea prăbușirii aeronavei pesediste, rămâne nebăgată în seamă.
Nimeni nu investighează votul, nimeni nu plânge soarta justiției blocate de o mână de barbugii înfricoșați.
Poate data viitoare cineva ascunde untdelemnul ăla atât de funcțional.

Doamne ajută

The power of introverts in a World that can`t stop talking. Despre asta zice coperta lui Quiet că e vorba în cartea scrisă de Susan Cain, o domniță care a avut ghinionul să se nască într-o lume dominată de de mitul extrovertitului gregar, gălăgios, aventuros, vesel și spumos. Quiet vorbește despre Rosa Parks și Steve Wozniak și despre Einstein, introverți faimoși care au contrazis modelul american al lui likeable fellow, singurul capabil să mute munții printr-o atiutudine prietenoasă și-un tsunami de vorbe. Susan Cain se uită la America secolului XIX unde caracterul și morala te defineau ca om sau, cum spune autoarea, nu impresia pe care o faci în societate e importantă ci cum te porți acasă. Cărțile cu sfaturi care îndrumau cetățeanul să învețe să se comporte în societate vorbeau despre modestie și decență, despre ajutorul pe care trebuie să îl dai celor nevoiași, dar și de sfiala de care trebuie să dai dovadă odată ajuns sub lumina reflectoarelor. Unul dintre manualele de sfaturi se chema: Character, the Grandest Thing in the World. Cele mai folosite cuvinte în cărțile de self-help ale epocii erau: cetățenie, datorie, muncă, fapte mărețe, onoare, reputație, morală, maniere, integritate. 20 de ani mai târziu, autorul lui Character, the Grandest…scrie cartea Masterful Personality și epitetele de care se umplu cărțile de modelare a personalității sunt: magnetic, fascinant, zguduitor, atractiv, sclipitor, dominant, plin de forță, energic. Asta e căsuța în care am intrat acum un secol și nu am mai putut să ieșim din ea. Ca să ai succes în viață trebuie să scoți des dinții la aer, în zâmbete prietenoase, să vorbești mult, să declari că îți place echipa, munca în echipă, că nimic nu e mai bun decât colectivul cu care uite, ieși la bere și sărbătorești ziua fericirii, păstârnacului și chiar și a pionezelor, căci poți găsi motive destule ca să petreci mai mult timp cu prietenii. Îmi amintesc că acum vreo 7 ani am dat un interviu pe skype pentru o agenție din Londra cu două femei de la HR. M-au întrebat cum stau cu social skillsurile și eu, naivă în obtuzitatea sincerității mele, le-am spus că mi se rupe de echipă, că nu dau doi bani pe munca în grup, brainstorminguri și alte scenete artistice puse la cale prin agenții întru ascunderea delăsării și refuzului responsabilității. Și femeile ălea două, pixelate și înghețate de transmisia proastă, au plecat ochii și au notat ceva dar chiar și așa, cu transmisia proastă, am văzut cum le-au căzut umerii și colțurile gurilor s-au dus în jos, ca o crenguță de brad când atârni de ea un glob prea mare. Și nu am primit jobul, motivele fiind că sunt prea bătrână și prea experimentată și ei au nevoie de suflete tinere, mai maleabile, pe care să le bage în mașina de tocat a firmuliței. Însă eu știu sigur că fierăstrăul care a tăiat craca de sub picioare a fost fraza aia bogată în care am spus: mai lăsați-mă frate în pace cu echipa, fericirea și bate Cuba cu pretenii la serviciu. Și uite acum, citesc cartea lui madam Cain și realizez că societatea noastră nu poate asculta adevăruri spuse sobru ci doar măgării învelite în zâmbete largi, venite de la personalități fascinante, sclipitoare, dominante. Și că dracu ne ia că am dat caracterul pe personalitate și tot dracu o să ne ia dacă nu apare o școală care să spună respectați candoarea sau întoarceți-vă la muncă, onoare și integritate. Însă nu cred că se va întâmpla asta. Că lumea nu mai știe ce e aia integritate și onoare și munca e pentru proști și pentru tractoare, cum îmi zice mie un prieten millenial. Dar cine știe, poate e o revoluție pe drum. Dar nu mi-aș ține respirația să o aștept. Până când o să bată revoluția la ușă, citiți cartea, voi ăștia de știți engleză că nu am văzut s-o fi tradus la noi. Iar pentru trolii care vor sări ca arși-de ce scrii de bine despre tăcuți și introvertiți dar dai cu rahat în mutul suprem al țării, am să zic așa:  quiet nu înseamnă tăceri misterioase care nu ascund sub vălul lor decât liniștea nimicului. Steve Wozniak și Einstein nu erau tăcuți și atât. Se lăsau înghițiți de propriul intelect însă, din când în când, erau scuipați de leviatanul minții lor înapoi, în lume, cu o plăsuță de invenții, teorii sau acțiuni care au schimbat lumea. Iohannis nu ar trebui să schimbe decât foaia. Eu zic că nu cer mult.

Din oglindă se uită la mine, verticală și adâncă, o dungă între sprâncene, o cicatrice de vreo 3 centimetri lăsată de loviturile repetate ale gândurilor, fricilor, problemelor. Încerc să o întind, încerc să trag de marginile ei și, astfel, să o fac să dispară în câmpia frunții. Dar degetele mele sunt prea slabe, degeaba apucă pielea și o împing spre tâmple, cuta dintre sprâncene nu dispare. E neînduplecată ca o mamă care își caută prin tribunale dreptatea și vrea să răzbune moartea băiatului ei ucis de un taximetrist vitezoman.
Dunga stă cu mine în dimineața asta cu soare și în după-masa astălaltă cu nori. Mă însoțește la coadă la pâine, strânge praf și noroi și trebuie curățată după fiecare drum până la brutărie.
Dar într-o dimineață, în altă casă, în altă baie, dunga nu mai e. Cicatricea a dispărut. Sprâncenele nu mai sunt despărțite de autostrada amară croită în 40 de ani de draci și bube acolo, deasupra nasului.

Din oglindă se uită la mine o altă eu. O eu mai tânără, mai calmă, mai relaxată.
Cum s-a întâmplat asta? Cum și când a fugit dunga de pe față?
O fi fost de fapt o insectă îngropată sub piele care a pupat și a zburat, lăsându-mă curată, ca o mamă a cărei fată a plecat la Universitate și poate, în sfârșit, să doarmă până la 11.30 într-o zi de sâmbătă. O fi fost o muscă exact ca cea din Belize.
Pariu că nu știți povestea mea din Belize când am venit acasă, în ianuariele rece al Bucureștiului cu o înțepătură de țânțar în burtă. Roșie, umflată și, în mijlocul umflăturii cu o gaură care arăta ca un crater de vulcan iar, în burta vulcanului, ceva se mișca. Mereu, mereu. Mă sâcâia înțepătura și, după trei săptămâni, cum nu trecea, m-am dus la spital la Babeș, că au departament de boli tropicale. Hahahaha, ce glumă. Eu îmi puneam diagnostice false, am aia și aia sau poate am ailaltă iar medicii se scărpinau în bărbie și îmi dădeau unguente și mă îndemnau să stau calmă că trece. Dar doare și mă mănâncă și de 1 lună, iaca, nu se mai desumflă.
Nu știm ce aveți, mergeți la boli de piele.
Așa am ajuns la măcelarii de la spitalul de lângă Tineretului. Domnii ăștia cu halate albe și priviri decise, au luat o lamă, Gillette era, au sterilizat-o și mi-au tăiat buba exact cum fac țăranii în piață un dop la pepene. Harșt. Mi-au scos o halcă de grăsime și carne pe care au privit-o la microscop. Nu că ar fi fost cazul, că se vedea cu ochiul liber o larvă mare și grasă, plină de sânge. E undeva la Cantacuzino, într-o eprubetă, cu numele Feher scris pe ea. Miază-asta a fost. Nimic grav.
Dacă puneam carne, o halcă de carne proaspătă peste furuncul, larva ar fi fost lipsită de aer și ar fi ieșit din corp, s-ar fi înfipt în carne și eu aș fi scăpat fără o cicatrice urâtă, o cezariană de muște, făcută în dreptul buricului.
Dar nu am avut norocul să întâlnesc un expert în miază. Căci la bolile tropicale de la Babeș nu s-a auzit de miază.
O săptămână mi-am privit în oglindă fața curată și senină.
Azi dimineață însă, la ora 10.27, în baia mea, din oglinda mea, mă privește dârză vechea mea dungă dintre sprâncene.
E la fel de adâncă, la fel de acră, la fel de imposibil de întins.
S-a întors. De fapt nu a plecat niciodată.
Există oglinzi bune și oglinzi rele. Așa cum există oameni care te fac să fii mai frumos și oameni care scot ce-i mai rău în tine.

Au trecut 3 luni de când Iohannis a fost uns președinte.
Partidul domniei sale, apelând la o agenție de evenimente speciale, a organizat o parțială eclipsă de soare. În penumbra celor 43 de procente acoperite din soare, congresul PSD încearcă să se curețe de penali. Amendamentul îi aparține lui Ponta. Probabil a fost și ăsta plagiat de undeva. Ce contează, PSD scapă de infractori, nu de mincinoși.
PSD nu moare, PSD se transformă.
Dacă e adoptat amendamentul Ponta, își vor pierde funcțiile în partid Ecaterina Andronescu, Marian Oprișan, Hrebenciuc și Dragnea. Mazăre deja a demisionat. Curat și uscat ca niște buci de bebeluș păstrate în superscutece cu absorbant, PSD se va prezenta ca un partener de guvernare credibil, modern, ortodox dar totuși european.
Iliescu apare soarele răsare.
Eclipsa parțială se încheie în jurul orei 13.
Totul revine la normal.

Au trecut 3 luni de la investirea președintelui Iohannis. În stradă am strigat jos guvernul. Ni s-a spus că ne pripim, de ce să vină un guvern care să facă stop pe piept cu bolovanul bugetului umflat de pomeni electorale de către Ponta și PSD. Ni s-a spus să îi lăsăm să își rupă picioarele.
Nu și le-a rupt. E drept, au căzut capete, s-au umflat beciurile poliției de celebrități.
Dar guvernul și PSD-ul sunt, în continuare, la putere.
Au trecut 3 luni în care aroganțele au continuat: ordonanțe care permit renunțarea la doctorate, ordonanțe care cumulează ordonanțe, ordonanțe care ascund ordonanțe care modifică ordonanțe.
3 luni în care  mașina de spălat a marii familii politice a pornit să frece bluzița pătată a lui Victor Viorel, să îl curețe și să îl prezinte, nu-i așa, drept un reformator, un progresist, un pacificator.
De pe ecranul televizorului zâmbește figura lui șmecheroasă, de motan care tocmai ți-a halit peștele și tu habar nu ai și, milos, îi mai pui o strachină cu lapte. Acum guvernarea se face pe twitter. De acolo afli că i s-a aprobat demisia ministrului finanțelor.
Eclipsa parțială de soare pe dracu.

Trăim pe partea întunecată a lunii.
Bine măcar că echipa de campanie nu i-a pus în gură panțerului de la Cotroceni promisiunea atât de naiv rostită în `96 de Constantinescu a celor 100 de zile de curățenie.
Ne-ar trebui, cum cântau Mirabela și Marian Nistor, o mie de ani să reclădiiiim…

Ps. Haterilor care scriu aici balmajind acuzatii basiste si aparindu-l pe presedinte cu argumentul asteptarilor mitocanesti ale basistilor le zic asa: Nimeni nu ii reproseaza lui Iohannis civilizatele interventii, atunci cind le are. Ci lipsa reactiilor-demne si corecte-la monstruoasele derapaje ale guvernului

Mineri săpau tunelul, înaintau anevoios pe sub no man`s landul dintre tranșee, se târau în pământul rece și negru, puneau explozibilul și apoi se grăbeau spre lumină, poate o prindeau, poate le scăpa ca o muscă strânsă în pumn care evadează prin fanta dintre degete. Zbuuuuuuuummmmmmmm!!!!! Valul de pământ îngropa tranșeea inamică, sute de oameni sfârtecați, sânge și nămol. Și minerii care se grăbeau în tunelul lor către tranșeea unde îi așteptau camarazii, cârtițe mutante, cu ochi care nu îi ajutau să vadă că minerii din tabăra dușmană săpaseră și ei un tunel. Și uite că cele două se întâlnesc în burta pământului și minerii englezi și minerii nemți se ucid într-o încleștare mută în mațele pământului și mor acolo, neștiuți de nimeni. Gata îngropați.
Imperial War Museum are o expoziție fabuloasă despre primul război mondial. Lumea era simplă, viața se termina repede, întrebările erau puține.
De ce să merg la război? nu era una dintre ele.
Pentru că te cheamă regele, pentru că țara are nevoie de tine, pentru că hunul cel rău ucide femei și copii.
Ce barbarie. Cum să ucizi femei și copii?
Ce fel de oameni ucid femei și copii?
Povești cu tinere belgience cu sânii tăiați și trupurile batjocorite de nemți abundă în jurnalele recuperate de la soldații englezi întorși acasă. Propagandă. Opriți oroarea. Sfârșiți teroarea.
Tineri de 13 ani stau cu miile la cozi alături de bărbați de peste 45 de ani care au norocul să trăiască și nenorocul să nu fie chemați să-și servească regele.
Patriotism. Sunt numărați la dinți, măsurați la piept. Mint în privința vârstei și se duc să moară în nămolul impenetrabil de la Somme.
Scufundarea Lusitaniei, lipsa de reacție a Americii, urnită aparent doar de pierderile comerciale imense cauzate de blocada britanică a Germaniei și de o secretă înțelegere dintre Germania și Mexic. Ce-i de făcut? Cum putem să câștigăm războiul când nu mai sunt oameni, când uite ticăloșii care se declară pacifiști și nu se duc să îngroașe pământul negru și beat de atâta sânge de la Verdun?
Lașilor-strigă opinia publică la muncitorii de pe șantierele navale sau la cei de la căile ferate care sunt siliți să poarte insigne și carnete la ei care să demonstreze că sunt personal calificat angajat în industrii vitale pentru soarta patriei.
Generali inepți și zeppelinuri. Tancuri și avioane. Baronul Roșu și nemți murind de foame îndopându-se cu pâine făcută din rumeguș, fumând țigări umplute cu tutun din coajă de copac.
Boli și oameni care nu mai vor să lupte, revolte și comunism.
La 4 ani de la începerea războiului, lumea era mult mai complicată, viața se termina și mai repede și întrebările erau mai multe.
Merită imperiul să lupt pentru el? Cum fac să îmi readuc nevasta la cratiță? De ce nu mă lasă să votez? Cum fac să îmi cresc brațul smuls de șrapnel la loc? Există Dumnezeu? Unde e și ce-a făcut atunci când sânii fetei din Leuven au fost tăiați de baionetă?
Tragi de o ață și deșiri plovărul lumii. Se duce dracului lucrarea umanității de 2000 de ani. Sau de 4000 de ani.
Acum nimeni nu se mai întreabă cum să omori femei și copii cu baioneta. Cum să decapitezi indivizi în numele credinței, cum să dărâmi cu barosul sculpturi de 3000 de ani.
În tunelurile pe care le-am săpat în întunericul vieților noastre mici, ne târâm în patru labe, încercând să dibuim tranșeea dușmanului de la etaju 6, a colegului de la geam. Și cum adeseori tunelurile noastre și ale lor se întâlnesc, crăpăm în mute lupte corp la corp, asemeni minerilor din primul război mondial. Neștiuți de nimeni.

Din florărie iese un bătrân cu un câine mâncat de molii. Bătrânul încearcă să strângă toartele unei plase din carton în care a fost prins un buchet de trandafiri galbeni înveliți în folie de plastic. De ce trebuie o plasă? Pentru că florarul toarnă în folia de plastic apă, apoi o îndiguiește bine, legând-o cu o fundă. Dar nu poți să mergi cu florile suferind de hidrocefalie pe stradă. Așa că îți ascund gâlca apoasă în plasa de carton.
Pot să vă dau 20 de trandafiri la 50 de lire. -zice florarul cu ochi albastru-prespălat și raiați pătați.
La mine în țară se dau număr par de flori doar la morți.
Din ce țară sunteți?
România. Și dumneavoastră?
Florarul ia buchetul și-l duce în abatorul de plante din spate. Scoate rând pe rând florile din giulgiul de plastic și le taie cu o mișcare brutală o bucată zdravănă de coadă.
Georgia.
Tibilisi?
Tibilisi.
Realizez că la radio se vorbește rusește.
Și, ce părere aveți despre Putin?
Ochii albastru-spălăcit părăsesc trandafirii și se opresc, increduli, pe fața mea, pipăindu-mă, trăgându-mă de urechi:
Chiar vreți să știți ce cred despre Putin?
Da.
Florarul lasă florile și spune așa: Vă mai amintiți de Ceaușescu? Era good guy Ceaușescu comparativ cu ăștia. Putin nu va renunța niciodată, rușii nu renunță niciodată. Sunteți în NATO voi românii. La ce o să vă servească? Credeți că americanii sunt pregătiți să moară ca să vă apere? Rușii sunt mult mai pregătiți să moară ca să vă ocupe. Ucraina, Moldova, Georgia. Juma de țară e sub ei și americanii nu au făcut nimic decât să protesteze. să țipe că nu e frumos și nu e voie. Juma de țară e sub ruși și ăștia de o conduc sunt tot ruși, că toți și-au făcut averile în Rusia. O dată în viață in destinul unei țări vine un om ca Saakashvili, dar noi nu am știut să îl apreciem pentru că noi, georgienii, suntem un popor laș și comod care mergem după cine ne aruncă niște bănuți. Suntem proști. Voi românii sunteți la fel de proști dar un pic mai departe de ruși. URSS nu a dispărut niciodată. Asta este gluma colosală a istoriei. Niciodată nu a dispărut URSS.”
Florarul taie cozile de trandafiri galbeni și, la radio, voci rusești-ale opoziției-mă asigură el, dezbat misterul dispariției lui Putin care, de 9 zile nu a mai fost văzut de nimeni. Poate a crăpat, poate a fost răpit de extratereștrii, poate i s-a stricat ușița de la baterie. Georgianul crede că s-a dus undeva, să facă dragoste și să se relaxeze. A mai dispărut acum o vreme, nu e prima oară când face asta.
Mâinile îi aleargă, rade cu un instrument de plastic frunzele și spinii de pe tulpină.
Cu ce vă ocupați când erați în Georgia?
Proiectam stații de metrou.
A fugit în `87, cu barca pe mare, până în Turcia și de acolo în Londra. A fugit ca lupul din nu zaietz, nu pogodi, a mers mii de kilometri și când s-a oprit să își tragă sufletul, ce să vezi? A luat pe talpă Uniunea Sovietică, a adus-o cu el în florăria din Kensington, în radioul care turuie în rusește despre Putin și iubita lui care a născut un țar mai mic.
28 de ani de exil fizic care i-a lăsat sufletul să hălăduie dârdâind, gol, pe străduțele din Tibilisi.
Înainte să fug îmi amintesc că în alimentare se găsea numai fasole românească. Și mama întreba: de ce am eu nevoie de fasole românească? Ce s-a întâmplat cu aia georgiană?
Îmi amintesc de creveții vietnamezi care aliniau rafturile din alimentarele altminteri goale.
Bântuiți de dramele noastre culinare, ne luăm la revedere. Eu plec în blocul meu socialist, el rămâne în URSS-ul lui.