Sebastian Ghiță locuiește alături de restul de lopeți, mături, mopuri, găleți și fărașe, în magazia de instrumente a lui Putin de la Belgrad.
Sebastian Ghiță a fost fotografiat discutând cu Andronic și Gușă, desigur nu despre Kovesi, Lazăr, Tarcea, completele de 5, Beny, Liviu, Călin, ci despre soarta mass media românești. Că vin europarlamentarele și na, domnu Putin vrea și el să știe pe cine se bazează.
Dar na belea, că a apărut povestea asta cu Kovesi, procuror european, băi frățioare, asta nu știe că avem treabă mai importantă de făcut, cine are timp să se ocupe de toate, ce dracu facem?
Păi facem așa, scrie tu un denunț, de fapt folosește-l pe ăla de acum 2 ani, că știi că oricum nu contează și oricum se poartă reciclarea, deci așa, notează: eu, Ghiță Sebastian, om cu frica lui Dumnezeu, ortodox, țin post, milostiv, pentru că doresc să ajut la propășirea neamului românesc și scoaterea sa de sub talpa Bruxellesului care ne ia bogățiile și femeile, declar pe proprie răspundere că Sanda Ladoși a luat mită blănuri și diamante, chiar și 2 elefanți albi și un leu cu ochi albaștri, da, e nebună după animale Sanda, aoleu, am greșit, Laura Codruța Kovesi, pardon, săraca Sanda mă pomenește.
Deci, Laura Kovesi a luat șpagă toate astea și multe altele printre care și un grup de maseuri thailandezi și o echipă de 5 șaormari sirieni.
Trebuie îndată începută o investigație, așa să ne ajute Dumnezeu care e sus și vede și știe că nu am mințit și nu am furat în viața mea.
Acum semnează, trimite-o și hai să ne întoarcem la discuțiile despre europarlamentare că acuși se întâmplă și după referendumul pentru familie chiar nu mai am încredere în voi.
Trebuie să vă doriți frate mai tare victoria. Trebuie să ieșiți mai mult în atac. Trebuie să măriți ritmul.
Ne-am înțeles?
Mătura Ghiță a dat din cap, lopata Andronic a aprobat, găleata Gușă a clipit afirmativ.
Și în timpul ăsta, ăla de se lăuda că ni l-a adus pe Constantinescu președinte, îi ia interviuri lui Ion Cristoiu, spunând că: întotdeauna, pentru mine, Ion Cristoiu va fi, fie acel chinez cu punga în mână în faţa tancurilor din Tiananmen, în ‘89.
Suntem praf.
Și pulbere.

feher

Avem cel mai mare curs leu-euro din istorie. Chirie, benzină, țigări, lapte praf, operații estetice și cremvurști, toate s-au scumpit pentru că moneda națiunii cu cea mai mare creștere economică în Uniunea Europeană a luat-o la berbeleacul, ca un butoi de varză căzut din căruță, rostogolindu-se pe povârniș.
Aceiași bani de ieri înseamnă azi mai puțină pâine, carne, orez, deodorant și mălai, mai puține șervețele, beri și bețișoare de urechi. Mai puțină mulțumire.
Aceiași bani de ieri înseamnă însă, îți va putea spune un economist adus în studiourile televiziunilor altar al puterii unde icoanele mustăcioase sau de dame oxigenate sunt slăvite în emisiuni fără număr, o supremație a exporturilor românești versus cele străine. Da, moneda națională slabă presupune costuri mici, deci profituri mari din diferențele dintre venituri și cheltuieli obținute din vânzarea a…

Da chiar, ce exportăm noi, pe ce se bazează această cea mai sprințară economie a Europei?
Până azi…

View original post 453 more words

O parte importantă din acoperişul uneia dintre cele mai valoroase clădiri din Băile Herculane, Băile Imperiale Neptun, s-a prăbuşit zilele trecute, informează banatulazi.ro.

Scriam acum 6 ani textul de mai jos. Îl scriam după ce fusesem la o întâlnire la ASE unde se discuta tragedia monumentelor istorice din România. Organizator era fundația Mihai Eminescu Trust, poate ar trebui să le spun Mihai Eminescu Trist, căci nah, oriunde calcă un român, chiar dacă e el sas, începe cumetria și se duc dracului toate intențiile bune. Dar despre asta într-o altă povestire.
Până una alta să ne întoarcem la umorile mele din 2013, desigur întrebându-mă dacă acum nu sunt 0,000172 inspectori pe cap de monument istoric ci dacă nu au ajuns cumva la 0,000091 inspectori pe cap de monument istoric.

 

50 de ani de comunism acid și încă 20 de lene-prostie-lăcomie au dezbrăcat țărișoara de demnitatea arhitectonică a timpurilor trecute. Herculane a fost lăsat să cadă, art nouveaul a fost violat de pensiunile portocalii cu geam oglindă, ale gherțoilor cu bani care viermuiesc pe cadavrul fostei stațiuni.
Sinaia*, drumul spre Peleș, te târăști printre chioșcuri de lemn care vând tirbușoane cu Dracula și melci gonflabili chinezești, piatra cubică e aici, dar aici nu mai e, a fost și este ciordită de întreprinzătorii rromi, ziua în amiaza mare se apleacă și-o smulg din caldarâm, bucată cu bucată, gardienii picotesc în timp ce drumul dispare de sub tălpile lor. Ducă-se.

Lăsăm în spate insula de latrinitate și ajungem în Toscana. Torre del Sasso, anul fabricației-1400, peste drum un alt conac de la 1300, mai avem un castel pe deal, colea, de la 1200, biserica de la anul 900 și una mai tinerică, de la 1200. În 1954, Torre del Sasso era fabrică de ulei de măsline, în castelul de pe deal era o altă presă de ulei. În conacu de peste drum era frizeria, duminică se făcea coadă până-n stradă, macaroanele se aranjau pentru slujbă, nu se face să te vadă Doamne, Doamne cu perciunii neîngrijiți. Apoi a venit mecanizarea, coada din fața frizeriei a dispărut, poporul s-a mutat la oraș, conacele s-au golit însă lepra românească n-a călătorit în Italia și construcțiile au rămas în picioare, neatinse.
Timp de 40 de ani.
Până când italianul și-a scos nasu din menghină și-a dat orașul pentru viața la țară.
Nimănui nu i-a trecut prin cap să fugă cu bârnele din tavanul castelului părăsit x sau să demonteze, cărămidă cu cărămidă, piatră cu piatră, pereții conacului y sau măcar să crească porci în turnul z. Nimeni nu s-a gândit să ridice, uite aici, în buza bisericii din anul 900, un showroom maramureșan, cu termopane, 3 etaje și acoperiș lindab.
Iar când au fost reocupate, castelul, turnul și conacul au fost curățate, întremate, un botox aici, un lifting colea, nu tu țâțe noi, nu tu nas tăiat. Restaurare cinstită, cu respect pentru istorie, cu prețuire a tradițiilor.

Într-o țară în care televizorul vomită zilnic de 18763 de ori cuvântul tradiție și cuvântul națiune și cuvântul mândrie, unde se proclamă venerarea moștenirii daco-romane, Sarmizegetusa e-ngropată în peturi**, turnurile medievale sunt căcăstori pentru localnici iar ministerul culturii are cinci inspectori care trebuie să îngrijească 29.000 de monumente istorice și situri arheologice.
Adică 0.000172 oameni per monument.

Cum numărul inspectorilor nu crește, că nu-s bani, trebuie să scadă  numărul monumentelor. Mână liberă la  prăduială și distrugere. Ia mai furați măi flăcăi și pocniți din bice măăăăăăăi!!!

PS poate că lucrurile s-or fi îmbunătățit între timp. Am pus steluțe la Sinaia și Sarmizegetusa, pentru că ambele au fost vizitate în 2011.

În mijlocul pieței este un turn cu ceas în jurul căruia se rotesc pe trotinete copii scoși din minți de viteză și urletele lor extaziate vin peste mesele unde mamele și tații și bunicii se servesc cu un pahar de vin sau un pahar de vermut, se așează zbieretele ca o pulbere peste poveștile pe care adulții le scot, panglici colorate din guri zâmbitoare, într-o după-masă de vineri cu soare și 11 grade și păturici roșii pe speteaza scaunelor de la terase.
Că poate ți-e frig.
Dar nimănui nu-i e frig.
Gecile zac în maldăre, de-o parte și de alta a ușii de metal a turnului cu ceas, asta e poarta, se trage la poartă și mingea trece pe lângă turn și lovește un biciclist care râde și își vede de drum. Și apoi mingea e prinsă de un câine mare care târăște după el o fetișcană pe tocuri și fetișcana pare că este dunga de pe punctul unui semn de exclamație !, călcând nesigură pe punctul semnului de punctuație, târâtă de câinele cel mare mânat de marea dorință de a sparge mingea.
Un puști blond, unul șaten și unul brunet țâșnesc de la o masă, primul cărând o pungă pe care o răstoarnă și cilindri de cretă se rostogolesc între picioarele fotbaliștilor, câinilor, fetelor pe tocuri, printre roțile bicicletelor și tricicletelor și desenatorii își ocupă un spațiu în piață, îl marchează mâzgălind frenetic un cerc pe care îl umplu toți trei cu linii apăsate albastre, apoi cel brunet adaugă în mijloc un rotocol roz, ca un sfârc al pământului. Un șoricar cu hăiniță cu guler de blană calcă sfârcul în picioare și o pereche de bătrâni își târșâie șoșonii în urma lui, întinzând planeta albastră prin piață. Blondul îl împinge pe șaten, nervos că i-a luat bucata de cretă galbenă pe care o vroia el. Șatenului îi scapă din mână bucata de cretă care se sparge, o bucată înțepenește ca Nadia Comăneci la o coborâre de pe bârnă. Cealaltă se rostogolește până la picioarele unei fetițe cu codițe împletite și palton alb. Fetița se așează în fund și începe să plimbe creta pe asfalt privind uluită urmele pe care le lasă.
E pentru prima oară când realizează ce înseamnă să lași urme. Culorile nu ies din conturul hainelor, rămânând într-o pulbere suspendată în urma ta, aerul nu păstrează decât olfactiv urma trecerii tale și o face pentru puțin timp și doar dacă miroși puternic. Apa urmează mișcarea înotătorului pentru să zicem un metru, și apoi se oprește fremătând confuză, să vină cu tine sau să se întoarcă la scara ei se întreabă îngrijorată până uită că ai trecut vreodată pe acolo.
Pământul, noroiul, cimentul, prind forme, tălpi și tocuri, crampoane, potcoave, copite și palme, dar nu te lasă să spui atât de mult pe cât te lasă creta pe care fetița cu codițe o plimbă în continuare uimită în jurul degetelor de la mâna stângă și mâna rămâne pe jos, rășchirată și fetița acum îi desenează unghii și apoi le umple cu culoare galbenă, nu ar putea să facă asta în noroi, să deseneze unghii și nici în ciment, pentru că nu e contrastul bun și îți trebuie un băț lung și chiar și așa ar fi dificil și te-ai murdări.
Băiatul brunet vine și îi spune ceva și amândoi aleargă, se duc în spatele turnului cu ceas peste care trece un avion lăsând o dâră albă, de cretă.
Doar că avionul nu vede dâra de cretă pe care o lasă.
Îmi pare rău pentru avion.
Zilele trecute am fost la Palatul muzicii catalane și acolo un ghid ne-a povestit despre Barcelona care era la începutul secolului XX un coteț murdar de funingine, puțind a pește stricat și mustind a boală și atunci, un arhitect, Lluís Domènech i Montaner, a zis că trebuie făcut ceva și peste 2000 de barcelonezi au luat copilașilor jamonul de la gură și au donat câțiva pesetași ca să se construiască Palau de la Musica Catalana, casa corului Orfeo care cor era făcut din băcani și dantelărese, industriași, filozofi și bucătărese și ei toți se strângeau și cântau în fum de cărbune și în mâzgă de mațe de bacalao și pipi de motan.
Și tot pe atunci Gaudi se apuca să construiască Sagrada și încet, încet, cu vitralii și trandafiri de ceramică și culori nebune alergându-se pe mozaicul fațadelor, Barcelona s-a scuturat de puroi și muzica corului Orfeo a alungat mirosul de vintre de focă.
Asta mă gândesc uitându-mă la palma cu unghii galbene rămasă singură în piața cu turnul cu ceas.
Un nebun frumos a aruncat o piatră și 100, 100 de mii de milioane de sănătoși nu se îmbolnăvesc pentru că se uită zilnic la ea. Și chiar dacă nu se uită, să treci zilnic pe lângă Bartllo și Pedrera sau pe lângă Palau de la Musica sau Spitalul Sant Paul înseamnă să intri în câmpul magnetic al capodoperei, să fii radiat de frumos.
Frumosul lasă urme.
Așa cum fetița cu codițe și-a lăsat mâna în piață. Așa cum avionul a lăsat o dungă pe cer.
Și urâtul lasă urme.
Îl purtăm în noi, o cocoașă crescută înăuntru.
O țară de cocoșați.
Care are buget 0 pentru persoane cu handicap.
Sfârșit.

Mâine se fac 6 luni de la Jandarmeriadă.
Procurorii militari care s-au ocupat de 10 august sunt anchetați de Inspecția Judiciară a lui Tudorel.
Viceprimarul Bucureștiului Aurelian Bădulescu a spus că a mințit când a fost audiat ca să acopere PSD-ul. Ministrul Carmen Dan a declarat că se pune, fără emoție la dispoziția procurorilor.
Fără emoție, desigur, la cât de botoxată e nu mai are cum să miște un mușchi.
Între timp, guvernul pornește exterminarea persoanelor cu dizabilități pe care îi lasă complet fără bani.
Se întrebau niște oameni cum are tupeu PSD să se cheme partid socialist.
Simplu, PSD mi se pare că se apropie teribil de tare de politicile unui partid național-socialist, adică nazist. Și naziștii au exterminat persoane cu dizabilități și au fost împotriva homosexualității, ce-i drept ideologia lor promovând supraomul arian, nu bișnițarul teleormănean.
Mâine se fac 6 luni de la Jandarmeriadă și 29 de ani fără 8 zile de la mineraiada din februarie 1990.
PSD nu este PCR, așa cum s-a strigat atunci.
PSD este NSRAP.
Cu singura diferență că ăștia nu o să extermine evrei, ci pe oricine nu e cu ei la masa prăduielii.

feher

Unul dintre bărbați are fața complet arsă, ochii de ceramică se mișcă grăbiți sub pleoapele spâne. Lobii urechilor nu mai există și nici trei degete de la mâna dreaptă, pe care o duce, în semn de mulțumire la piept atunci când oamenii îi strecoară câțiva leuți în punga de carton pe care o ține în mâna stângă. Un bărbat înalt îl însoțește, spune că este fratele lui, cere bani pentru o operație. Amândoi sunt curat îmbrăcați.
Ferească Dumnezeu de-o nenorocire ca asta, ajungi om bătrân să cerșești în metrou.
Frate-miu îmi spune despre directorul fermei de la Gropeni unde au fost uciși 140.000 de porci. Plângea la telefon directorul, a trebuit să dea câteva sute de oameni afară. Totul s-a dus de râpă. Statul a zis că-l despăgubește. Când?
Când o zbura porcul. Porcul deja a zburat, 140.000 de porci zboară deasupra Gropeniului de nu mai vezi soarele de ei.

View original post 643 more words

Doru zice să merg la Cluj să vorbesc despre egalitatea de șanse și despre incluziune socială și eu îi spun că aș vrea să vorbesc despre femei în România și el zice perfect, așa să faci.
Și apuc să mă uit pe ce se întâmpla la noi cu gender equality, această boală venerică a sistemului de răsplată a muncii de care România suferă dar nu prea tare, că dacă victima își ține gura și nu zice că o doare sau o ustură sau o mănâncă sau o zgârie, călăul o să continue să facă ce a făcut până atunci, să o bată la tălpi sau cu prosopul ud peste țâțe. Femeile noastre sunt bărbate, nu se plâng. Ele pot să îndure.
Deci, ce vroiam să spun, dacă pe zona de comunicare există niscaiva statistici, pe partea de presă, de jurnalism, nu există nimic. Adică știm că femeile, mai puțin Doina Gradea sau Alina Mungiu Pippidi care nu sunt tocmai femei, genul nu se simte neapărat la ele, femeile deci sunt subreprezentate în management și nu au funcții de conducere în zona editorială.
Sau primesc vreo titulatură, dar aia e onorifică, adică stai matale doamnă aicișa pe ouă, nu te mișca, facem noi cocoșii treaba.
Hai spuneți-mi voi în afară de Ioana Dogioiu de la Ziare.com și, pe vremuri, Gilda Lazăr și Andreea Roșca, vreo femeie ajunsă în fruntea unei publicații care să nu fie revistă de femei?
Și nu veniți cu Jucan, Floriana e pe spălat morți, pe bani. Deci nu se pune că face presă.
Vă rog mult, ajutați-mă să nu mă fac de rușine la Cluj. Spuneți-mi dacă există vreun studiu pe gender equality în presa din România.
Dacă nu e unul, haideți să-l facem.
Cine se bagă?

feher

În județul Vaslui, pe un câmp, o fată este violată până leșină de un grup de tineri absolut heterosexuali. Toți cei 7 violatori au fost crescuți în cupluri unite în fața bunului Dumnezeu, bărbat și femeie. Femeia este ca să-l fuți. Așa zice unguru. Mamele violatorilor numărul 1, 2 și 7 sunt bătute de soți.
Atinse.
Șterse peste bot.
Puse la punct.
Cumințite.
Trimise la locul lor cu un dos de palmă. Poate chiar cu un pumn. Uneori se folosește ciocănelul de șnițele. Alteori trebuie să fii creativ. Poți să o bați cu bara de la mașină.
1987. Undeva, la câteva sute de kilometri, în județul Constanța, o prietenă a maică-mii învață pe pielea ei că trebuie să-și asculte bărbatul fără să crâcnească. Cocoșul cântă aici. Ce cântă? Jazz and blues. Soțul prietenei maică-mii îmi explică, ani mai târziu, că femeile trebuie scărmănate când le mănâncă pielea.
Cum știi că…

View original post 864 more words

Imma are 64 de ani și e pictoriță. Nu trăiește din asta, nu vinde niciun tablou, închiriază camere pe airbnb și este figurantă de profesie, când și când trecând prin spatele actriței principale dintr-o reclamă la suc de mere sau jumulind o găină de cauciuc într-un serial de epocă. Imma îmi spune că în seara asta de la 7 are yoga, zice joga, se duce la joga și se relaxează după o zi în care a avut curs de germană și a fost la shopping, că e sezonul reducerilor.
De ce înveți germană?
Pentru că la una din cele 3 case pe care le are, un apartament în Eixample, buricul modernist al Barcelonei, un altul pe malul mării, înspre Tarragona, și o casă cu grădină la 30 de minute de Barcelona, tot la mare, casa locuită în timpul săptămânii de 4 pisici portocalii, Baltasar, Mariela și încă 2 anonime, deci la casa cu grădină unde sunt Baltasar și Mariela și celelalte două pisici are vecini nemți, frau și her și copiii lui frau și her și verișoarele din Bohum sau de unde or fi și Imma vrea să converseze cu ei în germană, să îi întrebe was machst du? Așa că face curs de germană și dă și test la germană, e ușor panicată, repetă cu voce tare cuvintele și îmi spune că o sufocă articolele, nu știe ce e cu dativu și cu den sau der?
Dar las că merge la joga și își va reveni.
Și mâine are curs de ceramică și seara se duce la dans. Căci face dans modern și face ceramică. Pictează de 2 ori pe săptămână în atelierul ei de pictură, zice: clar trebuie să vii la mine să vezi cum pictez și eu spun sigur că da, sau naturlich.
Sau jawohl.
În dimineața asta am fost la palatul muzicii catalane și în cafenea erau trei doamne de aceeași vârstă cu Imma care pictau cu acuarelă în carnete moleskin, una desenase superb candelabrul, alta trandafirii de ceramică de pe tavan și m-am gândit la bătrânii noștri care sunt prinși de emisiunile de pe Antena 3 și Româniatv (apropo, Imma nu are televizor), sunt prinși în capcana medicamentelor și suplimentelor, antibioticelor și lipiciului de proteză, a reducerilor la hîrtie igienică și tigăi, sunt prinși între mașinile parcate pe trotuar, înțepeniți în trecut, când era mai bine și erau de toate.
Prinși.
Captivi.
Haliți de balenă.
Și îmi amintesc cum acum 15 ani, împreună cu 3 prieteni la Florența, eu 29 de ani, cel mai bătrân dintre ei 35, ne propuneam să ne pensionăm când om ajunge la 40 de ani, să fim isteți și să punem bani între prosoape și să avem milionu, să putem să ne retragem undeva într-o insulă în Grecia, eventual deschidem un băruleț, o cherhana. Și eu scriu, ăstălalt pictează, cu toții facem joga, că este relaxant să faci joga.
Eventual învățăm germană căci sunt mulți nemți care vin în Grecia să mănânce fisch și tzatziki.
Și unde am ajuns?
Unde mă văd peste 15 ani, când o să am vârsta Immei?
Făcând un curs de chineză și tai-chi, mergând seara la tango și dimineața la broderie?
Sau discutând acrobațiile Mirunei de la Românii au talent și costumele lui Rareș Bogdan?

În port sunt yachturi de milioane de euro. Enorme. Albe. Ca niște iceberguri pe care doar bogătașii se pot cățăra, doar ei au bocanci cu crampoane din aur sau din platină sau din diamant, care străpung gheața. Sloiurile sunt trase la mal și peste drum de ele, la 30 de centimetri de ele, întinse pe betonul cheiului portului sunt cearșafuri albe pe care sunt genți gucci false și ghete nike false și curele versace false.
Și nu e nimic adevărat decât sărăcia celor care vând și bucuria camuflării celui care cumpără, încântat că acum va părea bogat, cu ceasul ăsta fals la mână va părea că are un yacht ca ăsta de peste drum.
Și mă gândesc din nou la Imma care merge la cursul ei de ceramică și la cursul ei de germană și la cursul ei de joga și mă întreb ce înseamnă bogăția și dacă există un curs care să ne învețe și pe noi să o simțim.
Dar știu răspunsul. Și el este nu.
Nu există.
Trenul ăsta a plecat de mult din gară și noi o să rămânem săraci indiferent câți de mulți bani o să avem.

Kovesi e proastă.
Kovesi e brelocul lui Băsescu.
Kovesi e putoret de partid.
Kovesi va fi uitată în 18 zile de istorie. E doar o handbalistă în costume de la Miniprix.
Analiști, jurnaliști, ariviști, fripturiști, toți au avut ceva de zis, care mă, e pământ Kovesi, noroc cu Băsescu, e o servitoare de provincie cu tăticu procuror comunist care a torționat cum au făcut torționarii, la flacără cu torțiune continuă, oameni simpli care furaseră șaibe de la partidul comunist că nu mai aveau ce să pună pe masă și puneau șaibe și atunci venea tatăl procuror-torționar al lui Kovesi și îi aresta și îi torționa. Ochi pentru ochi, șaibă pentru șaibă.
Kovesi este nimeni.
De ce vorbim despre ea? Uite că nici oamenii nu au ieșit în stradă să îi ia apărarea. E clar că nu-i nimic de capul ei.
Hm.
Kovesi, această Halep care nu dă mâna cu Firea și nu va primi niciodară cheia Bucureștiului. Nu de altceva, dar nimeni nu vrea ca Kovesi să lase liber Bucureștiul, să-l facă scăpat de la bulăul propriei aroganțe.
Pupsi.

feher

În fata la Cotroceni, oamenii lui Plesoianu si Dragomir s-au strâns sã îl huiduie pe Iohannis. De ce nu apãrã poporul? întreabã iritatã o blondã, norã de securist. De ce o preferã pe Kovesi? Sãracul dulap, abia s-a întors cu halenã de Tenerife, i-a dat douã în falcã Sorineta, nu si-a revenit. Si acum are revolutie sub balcon. A trecut anul, suntem doar mai bãtrâni si mai sãraci.

Asta scriam acum un an.

A fost în piață taximetristul. A protestat, futu-i în gură de mafioți, “dar doamnă, nu e cum vrem noi, e cum vrea ăia puternici, occidentu, rușii, mă-nțelegeți?”
Nu-l înțeleg.
“Păi doamnă, la revoluție au ieșit mai puțini oameni decât acum, mult mai puțini și tot a căzut regimu și l-au împușcat pe Ceaușescu, deci a fost interes să pice comuniștii, mă-nțelegeți? Acum nu e interes, că dacă ar fi, s-ar duce de-a dura toți ăștia cu Dragnea în…

View original post 532 more words