Dragnea tre să iasă mâine-poimâine din pârnaie. Oponenții lui politici își freacă mâinile cu bucurie,
le-a fost greu fără el, au rămas țintuiți la pământ, ca un copil al cărui partener de joacă s-a ridicat brusc de pe balansoar.
Cine n-are dușmani, să-și cumpere. Fără dușmani, monotonia prieteniei și solidarității se spulberă, devii atent la detalii, descoperi crăpături, gesturi dușmănoase, analiza duce la dizolvare.
Atomizare.
Opoziția este sursa de viață.
Ne definim prin antiteze, forțe, frecări, ciocniri.
Trump și-a luat Melania și burtierele ne-au informat că s-a terminat o eră.
Dar erele nu se termină atunci când se nasc religii și revoluții.
Erele se termină după ce ele se consumă. Sau când Dumnezeu trimite apă să ne-nece, plictisit de vorbărie și nerecunoștință.
Era Trump abia începe. Se va termina, exact ca revoluția franceză, poate 150 de ani mai târziu, cu o rebeliune în alt colț de lume.
Poate în China sau poate în Orientul Mijlociu.
Sau poate în Germania obosită de creștin-democrație.

A zis Trump: “We will be back in some form”. O prietenă a sugerat că se va reîncarna într-un spanac de ghiveci. Am râs.
Adevărul este că Trump nu va pleca nicăieri, așa cum nici Dragnea nu a plecat nicăieri, doar a dormit un pic de după-amiază că avea cearcăne și-l durea bila.

În ianuarie 2017 eram în Mexic, în România, televiziunile fugarului Ghiță și securistului Felix otrăveau oamenii cu minciuni. Între timp, dușmanul a fost învins și alți dușmani au apărut în rândul celor pe care îi credeam prieteni.
Mexicul a fost condus timp de 71 de ani de un partid care se cheamă Partidul Revoluționar Instituțional. Căci mexicanilor, atenți la metafizica politică, nu le-a scăpat esența acesteia: revoluția e o instituție, ca parlamentul, ca monarhia, ca Biserica.
Revoluția e permanentă ca radiația uraniului din Cernobâl.

Iar epoca Trump abia începe.

Unde sunt eu e cald și cântă Frank Sinatra. Nu am crăpat, deși câteodată mă gândesc că nu ar fi rău. Sunt într-un purgatoriu dragnian, am tot ce vreau dar aș vrea mai mult. Aș vrea să fiu acolo, să ies în Piața Universității, să îmi înghețe urletele împotriva gunoiului pesedist, să se transforme în gratii care să îi închidă pe infractori în pârnăi aerisite din care nu mai pot ieșii 42.000 de ani, până la următoarea încălzire a planetei.
Pe facebook, deputați ai opoziției plăpânde ne cer să apărăm justiția, cum prieteni, că d-aia v-am ales să ne arătați calea. Ne spun deputații că încă suntem în faza în care nu am pierdut tot, că împreună învingem. Mi se pare mie sau sună a reclamă proastă la rachiu de pufoaică?
În Polonia, Bulgaria, Spania sau Italia ies sute de mii de oameni la un protest, milioane în Coreea de Sud. În Mexic, profesorii își pun bandane, ocupă străzi, se bat parte în parte cu poliția. Unii sunt asasinați de statul criminal, dar nimeni nu stă la teorii de ceainărie: suntem în faza de apărare sau de rezistență, am pierdut tot sau mai avem metru ăla pătrat în care să ne înghesuim și să așteptăm miracolele. Să nu uităm, soborul de preoți nu e cu noi ci cu ei.
În librăria Amate din Oaxaca sunt 22 de rafturi cu literatură politică, de protest, Chomsky și Klein, Zapate vive, la lucha sigue! Pe un scăunel de plastic, înconjurat de cărți tăcute despre proteste vocale, americanul patron, să-i spunem Steven, îmi povestește cum a făcut în 1971 facultatea la Berlin și, for one reason or other, all my friends were romanians.
Cum e România acum?
Captivă ca o muscă în bucățica ei de istorie din care nu poate să scape.
E Balcani și practic nu poate biata Românie să își ridice fustița și să sară Alpii, să se așeze pe malul lacului Como și să aștepte înserarea.
Steven oftează și îmi arată cărți despre o altă lume pe care zapatiștii o fac, încet dar sigur, în sierra și îmi spune să le cumpăr căci vin vremuri în care cu toții o să avem nevoie să știm sub ce bolovan să ne ascundem, cum se trage cu un arc cu săgeți și ce plante puse pe rană opresc sângerarea.
Mâine e inaugurarea lui Trump. E cald și cântă Sinatra și îmi amintesc de Suzanne care spunea că speră să îl împuște cineva pe Trump, la inaugurare chiar, ca să nu mai lungim gluma. Iar soțul ei, Dan, dădea din capul împodobit cu barbă albă, ochii albaștri blânzi aprobând ce spunea Suzanne. Da, și el spera același lucru. Ca și cum uciderea unui clovn oxigenat ar readuce lumea în, să zicem, 18 august 2007, înainte ca rahatul să lovească ventilatorul.
Dar jocul ăsta de Piticot pe care îl jucăm noi ne aruncă pionii, atunci când viața lovește nervoasă cu pumnul în masă, în cutele ălea de timp unde nu ai vrea să ajungi.
Uite, noi, cu grațierea și amnistia, am ajunge în anii 90. Ce, o fi rău să ne întoarcem în anii 90? Eram toți tineri, nu aveam celulită și ficatul mărit. Dar atunci erau toți gușații la putere și nu visai să te atingi de ei, Triță Făniță și Culiță Tărâță, Hrebenciuc, generalu Militaru, FSN-ul prinsese țărișoara sub borcan, ca pe o lăcustă, și începuse cu răbdare să îi smulgă picior și aripioară, încet, încet. Dinescu era slab și Petre Roman era la prima nevastă, minerii erau de neatins, conturile lui Ceaușescu golite, nimeni nu vorbea despre Securitate. De ce ai vorbi? Doar învinsesem. Ne spuseseră asta Sorin Roșca Stănescu și Cristoiu, Sârbu și Vântu.
Năstase era o lumină pe lângă ei și uite, anul ăsta se fac 20 de ani de când Niculae de la Prescon a cumpărat ziarul ca să mă dea afară pentru că scrisesem despre cum a pus mâna pe Brașov. Așa erau anii 90.
Să tot te întorci în timp, nu-i așa?
Unde sunt eu acum e cald afară dar e frig înăuntru. Fac cistită la suflet și aia nu se tratează.
Ieșiți în stradă și pentru mine. Ieșiți futu-le muma-n cur de ticăloși.

Azi am vorbit la telefon cu doi prieteni pe care nu îi mai auzisem de ceva vreme. Unul din ei, M., a făcut covid în toamnă, Feherinule, nu puteam să-mi aprind țigara de oboseală, nu că s-ar fi lăsat de fumat, probabil a lungit ziua ca să poată să încapă toate cele 3 pachete de marlboro roșu. Uneori 4.
Dar de băut nu am băut, că mi-era lene să duc paharul la gură, plus că mi-a murit un prieten de ciroză, în 3 luni s-a curățat, mare grijă cu alcoolul, Feherinule, că nu-i de joacă.
E total nebun, zice al doilea prieten pe care nu-l mai auzisem de un an, tovarăș de cruce cu M., obositul covidat. Ăsta, prietenul care s-a prăpădit de ciroză hepatică, avea 77 de ani, ficatu cât un copil de 3 ani, e ca și cum te-ai minuna că Elvis a crăpat, fulgerător, după ce a băgat o roabă de droguri în el.
Râdem.
Cum merge treaba?
Muncește ca un nebun. Fumează, bea vin roșu, e obosit deși n-are covid, n-are timp să ia covid, nu-și vede capul de treabă, virusului îi alunecă țepișorii pe untul costumul lui de Fittipaldi al vorbelor. Stă în casă, fumează, scrie, rescrie, editează textele altora. Se plânge că e plin de proști ca de găinaț sub bătătorul pe care se strâng ciorile. Trebuie să le facă treaba, nu mai poți să delegi nimic, nu mai poți să ai încredere în nimeni. Decât să-i lași pe ei să bâjbâie, să piardă timp, să vină cu o găină călcată de tanc și să pretindă că ți-au adus un cerb viu și vorbitor de engleză, mai bine pui mâna și faci tu singur treaba.

Sunt cretini, înceți, împiedicați, neputincioși, bodogăne mărunt presărând ocări ca țăranul român porumbu pe câmp.
Îl ascult și am o revelație.
Cumplită.
Proști suntem noi, ăștia care am intrat cu capul înainte în capcana întinsă de așa-zișii proști care ne-au servit cu lingurița icrele negre ale sentimentului superiorității, Doamne ce proști sunteți, dați-ne nouă să facem, că voi nu sunteți în stare de nimic, am spus plescăind mulțumiți.
Și ei ne-au răspuns cu voci mici și ochii-n pământ: bine șefu, pot să plec șefu că nu are rost să vă încurc și uite a murit și mama, a 4-a oară a murit, așa se întâmplă la noi în familie, lucrurile nu sunt definitive.
Și noi, superiori-crede boul că eu nu știu că merge să bea-am preluat și munca lui. Du-te bre și îngroap-o pe mă-ta, dacă așa e la tine și pune-i deasupra un P+5 să nu mai poate să iasă.
Am preluat și munca proștilor dar salariul nostru a rămas același, un pic mai mare decât al boilor care au ajuns să facă un sfert din ce trebuiau să facă pentru că oricum nu făceau bine și nimeni nu-i dă afară, că nu poți, că X e de mult la noi, Y are copil, Z are necazu ăsta cu mama care îi moare în fiecare an.
Noi, deștepții, ăștia care nu avem copii, rate, reînvieri în familie, facem treaba proștilor pentru că, nu-i așa, ei sunt proști și nu putem să lăsăm prăvălia să moară, să plece clienții, să nu mai fie bani de salarii.
Muncim și ne ardem la ambele capete, ne cresc burți de la alcool, ni se îngălbenesc dinți și degete de la tutun și mirosim a beci în gură și igrasie-n păr.
Singura scăpare este să invoci Alzheimeru timpuriu. Sau ciroza hepatică.
Sau să dea Dumnezeu să vină Covidu pe la tine, să te lase obosit, să nu poți să mai urci treptele ego-ului, să rămâi jos, între proști și astfel să vezi că sunt mai bine îmbrăcați decât tine, miros mai frumos, au riduri mai mici și sunt tare odihniți.
Pe timpul tău, pe banii tăi, pe ficatul tău.
Pe toți zeii.
Niciun prost nu vrea să fie deștept, doar nu-i prost.
Ăsta da paradox.

Exact cum e Covidul, un astfel de prost nu vrea să te omoare, doar să trăiască de pe urma ta. Liniștit, sugându-și dinții și fluierând o romanță.
De aceea, primul îngrijorat atunci tu când clachezi, e prostul-parazit. El te duce la medic, îți dă vitamine și-ți aduce o sticlă de vin. Nu muri, continuă să muncești.
Pentru mine.
Aș fi vrut să-i fi spus toate astea lui L. Dar nu am putut.
Am închis și nu am mai făcut nimic toată după-amiaza.
Paralizată de frica de a avea dreptate.

Ce e val, ca valul trece.
Ș-apoi vine valul 2.

De ziua poetului național, un deputat userist ne-a anunțat că Eminescu ar fi vrut autostradă și să elimine pensiile speciale. Bun, am notat, dar cel important, vaccinul, și-ar fi făcut vaccinul Eminescu?
Sau ar mai fi așteptat puțin? Ce știe domnul deputat Bulai despre asta? Eu cred că Eminescu ar fi mers pe mâna UAE, ar fi făcut chinezescu dar eu nu-l cunosc atât de bine pe Mihai.
Mi-am tot bătut capul cu alegerea lui Eminescu toată ziua.
Și apoi m-a vizitat gândul ăsta: de ce nu te obligă să faci vaccinul?
Și i-am deschis ușa gândului, m-am uitat lung la el și apoi m-a bușit râsul.
Cum să vaccinezi 11 milioane sau 13 sau câți dracu suntem ăștia dijn țară peste 18 ani, dacă noi avem alocate doar 10 milioane de vaccinuri din care în țară au intrat doar 200.000 de doze.
Poate d-aia nu se chinuie nimeni să convingă oamenii să facă vaccin.
D-aia pică platforme, nu răspunde nimeni la telefon.
Nu au cu ce.
O prietenă îmi spune că în centrul lor de vaccinare azi erau programate 80 de vaccinuri, de luni au voie să facă 40 pe zi. Max.
Ce e val ca valul trece
Și dacă nu trece, te obișnuiești cu valul, mergi cu el, totu e să nu ai rău de mare.

În 2017 am scris textu de mai jos, despre naționalism, lumi paralele și, mai presus de tot, Eminescu.


Naționaliștii au câștigat 13% din voturi în Germania ceea ce pentru doamna Lili de la coafor nu înseamnă nimic dar pentru domnul Gelu care merge la muncă în Dortmund e semn că lucrurile deja o iau la vale, se mai țin într-un țichi gata să pocnească. Banii rușilor au izbucnit sub haștaguri-le AfD-ului, și ce ne pasă nouă, întreabă doamna Lili, ei se bat, ei se împacă.
Acum 2 zile umbla știrea despre monumentul închinat lui Kalashnikov care a trebuit să fie decupat pentru că sculptorul a tăiat în piatră o mitralieră de asalt germană, Sturmgewehr 44, pe care nemți o foloseau deja în 44, înainte ca sergentul Kalashnikov să se scarpine după ureche și să găsească acolo inspirație pentru arma care i-a făcut numele faimos.

Ca să fie mai clar ce vreau să insinuez: creatorul lui Sturmgewehr 44, neamțul Hugo Schmeisser, a fost luat prizonier de sovietici și, împreună cu un grup de ingineri a muncit în URSS după al doilea război mondial, taman când sergetul Kalashnikov a decis că e cazul să inventeze o mitralieră care să arate atât de tare ca Sturmgewehr 44 încât 70 de ani mai târziu un artist a sculptat-o pe ea în locul Kalashnikovului pe soclul statuii dedicate eroului rus Mikhail Kalashnikov.
Ei se ceartă, ei se împacă.
Totul e propagandă.
Olga ne-a spus că ei, în Ekaterinburg, habar nu aveau de frații Montgolfier sau Wright și că manualul fiică-sii te învață acum, în secolul XXI, anno domini 2017, că primul zbor a fost efectuat de un rus, Alexandr Mojaiski, în 1884.
Ce Vuia, Vlaicu, Santos-Dumont, avem Mojaiski, primul om pasăre.
Lumi paralele.
În universul locuit de președintele Turciei, marinarii arabi au descoperit America cu 314 ani înaintea lui Columb. Erdogan susținea că, în memoriile lui, Columb a scris că a văzut o moschee ridicată în vârful unui deal în Cuba.
Ajunsă aici, doamna Lili este probabil confuză.
Și dacii, ce fac dacii? De ce nu spune nimeni nimic despre ei?
Ei au inventat tancul, fisiunea nucleară și răzătoarea Werner. Ei i-au spus Fecioarei că home schoolingul e mai bun decât educația de la Templu, ei sunt cei care i-au pus pixul în mână Rovenei și au învățat-o, ca pe Moise, cum să despice apele și să altereze geografia.
Ce fac dacii acum când Germania iese șubrezită din alegeri, când Rusia face exerciții militare vânjoase peste gard, când Marea Britanie trage păturica de pe Uniunea Europeană și o lasă să îi înghețe picioarele, când fostul premier italian declară hotărât că există deja și funcționează o uniune cu 2 viteze, când turcii sunt pe cale să intre în Irak, când Japonia rămâne fără parlament și face anticipate, când Coreea de Nord se joacă de-a cutremurul și Rusia trăiește în fiecare computer, telefon și releu, gata să ne blocheze infrastructura și să ne stingă lumina?
Dacii pun gogonele, fac zacuscă și se pregătesc de iarnă.
Ce lumina să ne stingă rușii, am stins-o noi de mult.
Doamna Lili surâde și-mi spune: ei se ceartă, ei se împacă.

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,

Cine ţine toate minte

Şi ar sta să le asculte?…

Tu aşează-te deoparte,

Regăsindu-te pe tine,

Când cu zgomote deşarte

Vreme trece, vreme vine.

Nu spera când vezi mişeii

La izbândă făcând punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte;

Teamă n-ai, căta-vor iarăşi

Între dânşii să se plece,

Nu te prinde lor tovarăş:

Ce e val, ca valul trece.

Nu știm dacă amenințarea este reală dar răspunsul este real și mereu excesiv.
https://www.youtube.com/watch?v=uWxY-KPWA3w

Am scris ieri despre medicii de familie. Că am întâlnit numai impostori, că o grămadă de oameni mi-au povestit despre experiențele lor dezamăgitoare cu doftori care prescriu aspirine la ulcer, care nu răspund la telefon, dându-se loviți pe pandemie, escroci care trăiesc de pe urma listelor umflate cu cnp-uri ale unor oameni care, de multe ori, habar nu au că familia i-a înscris la nea cutare la cabinet sau sunt plecați din țară.
Medicii de familie sunt cei la care un bătrân de peste 65 de ani ar trebui să apeleze acum, să ceară un sfat, mă duc sau nu mă duc la vaccin, ținând cont de istoricul meu medical, ce părere aveți domnule doctor, sunt riscuri mai mari, să aștept Moderna sau să fac direct Pfizer? Dacă am avut Covid, să mă vaccinez?
Am auzit deja de 3 cazuri de medici de familie care le-au zis pacienților că vaccinu nu e neapărat ce trebuie, așa, în general, e lucrătură internațională masono-satanică, nu le-au zis direct de cipuri ci doar de interese, de unde știu ei ce ser și-a băgat Arafat, Biden sau Netanyahu, sigur nu ăla pe care ăl dau pulimii.

Sărăcie, analfabeți funcțional, număr imens de mame adolescente, violuri, bătăi, violență domestica. AUR.
România 2021.
Am scris că nu am medic de familie (am abonament la o rețea medicală privată, am carnet de sănătate) și am adăugat, pornind de la exemplul unei cucoane medic de familie, că zona aceasta a medicinei este coruptă, nemonitorizată, nesancționată.
Ce s-a întâmplat după a fost un asalt de urlete, injurii și invective, cusute cu un set limitat de idei: caută un psihiatru, calomnie, dacă nu ai medic de familie înseamnă că toți te-au refuzat pentru că ești nebună sau bețivă, te-ai descalificat, cine ești tu, frustrato, să dai sfaturi medicale (nu dădeam sfaturi medicale, puneam problema pregătirii profesionale a unei categorii care, din experiențele mele nefericite, este populată de mulți oameni cu educația cârpită).

Niciunul din cei care au vituperat nu au mai fost la mine pe pagină. Sunt profile clasice de trolli, haita care latră la comandă, urmărind ținta. Unii au tricolorul pe poză, alții au 5 prieteni, alții iubesc emisiunile lui Ursu de la antena3. Repetarea termenilor: psihiatru, calomnie, defăimare, indică prezența unui brief în spate, ca în orice operațiune de trollare.

De ce a supărat ceea ce am scris pe feisbuc?
Încerc să-mi explic virulența răspunsului.
Pentru că sunt oameni onești care au muncit pe rupte în pandemie și suferă să fie băgați în aceeași cofă cu un personaj ca cel descris de mine. Dar de ce niște oameni sensibili, care mă acuză de păcatele generalizării și calomnierii unui întreg sector, fac exact ceea ce, în teorie, fac eu?
Adică generalizează, în cazul lor devotamentul și profesionalismul medicilor de familie, și mă acuză de alcoolism sau demență?
Este oare oboseala și sensibilitatea în spatele acestei campanii de defăimare?
Eu zic că nu.
Eu zic că aparatu de trollaj pus la treabă în aceste zile luptă pentru că e vorba de bani.
Medicul de familie, infanteristul sistemului de sănătate, devine unul din cei mai importanți vectori de imagine în campania de vaccinare. E susținut de stat prin bonusuri, creșteri salariale direct proporționale cu numărul celor pe care îi conving să se vaccineze.

Client get client.
E despre bani și nimic altceva.
Unul din comentatorii cei mai aprigi ai postului meu despre medicii de familie, spunea că ea, medic de familie, nu susține obligativitatea vaccinului.
Logic.
Dacă ar fi obligatoriu, nu ar primi bonus.
Dar asta ce înseamnă?
Ce încredere am eu în sfaturile pe care i le dă MF-ul lui taică-miu sau nașă-mii?

Am început acest post cu un video dintr-un serial deștept care arată cum funcționează frica.
Rezultă că mai periculoși decât primejdia reală, sunt primejduiții.

Stewardesele ne dau niște hârtii în avion, ceva despre declararea adresei pe perioada carantinei de 14 zile în care intri odată întors dintr-o țară de pe lista galbenă. E 4 juma dimineața, nu pot să-mi țin ochii deschiși, dorm agățând în tocurile cizmelor visele poporului turc peste a cărui patrie avionul zboară lin, căci poporul turc visează același lucru. Pe Suleiman Magnificul curățând rodii.
Plouă la Otopeni. Nu am completat hârtiile, nimeni nu a completat hârtiile, scriem grăbiți pe colțuri de masă supravegheați de ceva uniforme, nu știu dacă sunt de la vamă sau de la poliția de frontieră, au pistoale, deci sunt poliție, cu foile în mână ne grăbim pe culoarul al cărui capăt se înfundă cu un ghem de oameni.
Până acum nu a fost nicio toaletă, 25 de minute de când am coborât din avion, nicio toaletă. Uite-o.
Desigur, intrarea e blocată de A-boardul din plastic care anunță că se face curățenie.
Pandemie, sfârșitul lumii, venirea lui Mesia, buda la femei din Otopeni Sosiri e închisă.
Normal, Mesia e bărbat și o femeie adevărată știe să se țină.
Doi cetățeni, unul în halat alb, altul în uniformă, așezați la un birou trist, primit de la ajutoare, de la o școală de fete din Magdenburg, pun ștampilă și semnează hârtiile noastre. Cu ele parafate și semnate ajungem la pașapoarte unde datele sunt trecute în computer, adresa, telefon, bine ați venit!

Bagaje, zdrong-zdrong, trebuie să vină omul să ne ducă la parcarea pe termen lung să ne recuperăm mașina, nu poate să vină la Sosiri, trebuie să ieșim noi la Plecări, în definitiv plecăm, unde e paradoxul?
Culoarul e presărat de busturi care par făcute din gumă de mestecat veche, Decebal și Vlad Țepeș se îngălbenesc prin cotloane, vegheați de texte bombastice care vorbesc despre regi și domnitori, ctitori ai unor state incapabile, sute și mii de ani mai târziu, să aibă hârtie în toaleta aeroportului, în rarele ocazii când e deschisă. Cât o fi plătit administrația aeroportului artiștilor? Mii sau zeci de mii de euro?
Dar companiei care s-a ocupat de tipărirea formularelor de carantinare? Dar celei care a dat poporului pixuri să le completeze?
Plouă. Nu merge treaba la băieții cu parcări private. Acum însă cu vaccinul, poate o ia din loc, mă arunc.
Nu fac, doamnă, vaccinul, cine știe ce pun ăștia în el, nu vedeți că ăștia de sus nu-l fac?
Rău cu rău dar mai rău fără rău.

Am auzit de multe ori vorba asta, chintesența sindromului Stockholm. În iad măcar e cald și nu te pune nimeni să te speli pe dinți înainte de culcare.
De 3 zile de când sunt în casă, n-a venit nimeni să mă-ntrebe de sănătate.
Ori m-au cipat deja, ori nu le pasă.
Prefer să cred că sunt cipată.
D-aia aud o voce mică spunându-mi noaptea: poți să fugi, dar nu poți să te ascunzi.

În seara asta plec din Beirut.
De azi a început lockdownul.
Nu mai pute a motorină atât de tare și pisicile au ridicat baricade de mieunături în mijlocul șoselei.
Khalid îmi arată avioane pe cer, zgârie iute două linii. Israel, zice.
Trec zilnic în drum spre Siria.
În seara asta plec și îmi dau seama că timpul nu are importanță.
Alergăm mai încet decât el dar uităm asta și atunci când îl vedem în spate, credem că l-am depășit,cumva, uitând că are două ture de stadion în față.
Scriam asta acum 3 ani și 7 luni.

Sunt 6 soldați în uniforme verzi. Le e somn. Doar țigările par să fie vii, jarul respiră, acum e incandescent, o secundă mai târziu cenușiu. Scrumul cade la picioarele lor unde e plin de porumbei, sunt vreo sută, umblând de nebuni în pustiul de piatră bej. E liniște și pace, ca într-un sat de Bărăgan în luna iulie, la 3 la amiază.
Toate străzile care duc la Place d`Etoile sunt blocate de cataroaie imense, de beton. Unele au și bariere, lângă bariere sunt alți soldați. La unul din pichetele ăstea este și un câine lup plictisit de moarte.

Pe cine păzesc?

Parlamentul. Și mai sunt câteva clădiri guvernamentale. Tot aici e soukul modernizat al Beirutului, cartierul designerilor și Saifi Village, o zonă unde duhnește a miliarde de dolari de îți rupe nasul.

Soldații păzesc bogătașii.

Asta trebuie că fac. Pe străzile centrului Beirutului, zig-zagând printre Mertzuri și BMW-uri, Ferrari și Rolls-uri, doar turiștii sunt pietoni. Turiștii și servitoarele filipineze, îmbrăcate în uniforme ca să nu care cumva să crezi că sunt altceva, scoțând la plimbare chow-chow și akita rupți de căldură. Și mai sunt și paznicii cu livrea ai blocurilor construite de Norman Foster, Zaha Hadid și Renzo Piano unde cel mai umil apartament poate fi cumpărat cu 4 milioane de dolari. Aici locuiește un trib de vânători-culegători, saudiți și iranieni, ruși și brazilieni, chinezi și iordanieni, palestinieni și evrei, francezi și englezi și australieni, strânși cu toții în această supă internaționalistă a alchimiștilor care au reușit să producă aur din piatră seacă.

Aici nu mai are cum să fie vreun război, îți spui coborând printre turnurile de 30 de etaje de bani. E prea mult de pierdut, sunt prea mulți care ar pierde și prea importanți. Beirutul este o Mecca a banilor, un Monaco al Orientului și cine ar vrea să bombardeze Monaco-ul?

În spatele clădirii dantelate a hotelului Phoenicia este cadavrul erect al lui Holiday Inn.

Distrus complet în timpul bătăliei hotelurilor din 1975, Holiday Inn este un monument accidental care refuză să dispară. Prin găvanele negre ale geamurilor privește direct spre St. George Hotel, o altă victimă a aceleiași bătălii, și el o pată pe obrazul glamuros al golfului Zaitunay.

Pe clădire e agățat un cearceaf imens pe care scrie Stop Solidere.

Solidere este copilul lui Rafik Hariri, vizionarul, iluministul, napoleonul care a propulsat Libanul într-o epocă a prosperității. Dar totuși, ce este Solidere? Este Compania Libaneză pentru Dezvoltarea și Reconstrucția Cartierului Central al Beirutului.

Cei 15 ani de război civil au mutilat orașul, atât de cumplit încât nici acum, după sute de operații estetice, nu și-a revenit. Imense cratere, clădiri care se susțin, improbabil, într-o grindă, blocuri ciuruite de mortiere, case părăsite, pereți surpați. Toate acestea sunt țesute organic în textura orașului nou pe care Solidere și-a propus să îl construiască pe malul Mediteranei. Zis și făcut. 

Solidere a primit puteri speciale, de expropiere și de evaluare a terenurilor pe care urma să construiască. Toți taximetriștii, toți chelnerii, toate vânzătoarele și toți recepționerii știu că Solidere a abuzat, că proprietarii au fost păcăliți, că Hariri a făcut munți de bani, Everesturi de dolari din acest imperiu imobiliar și în 2005 pooooooc, a fost aruncat în aer chiar aici, lângă hotelul pe care scrie Stop Solidere.

Și s-a terminat pentru o vreme cu investițiile, banii nu au mai curs din Arabia Saudită și nici sirienii nu au mai venit și acum, deși vin, deși sunt 2 milioane în Liban, sunt doar săraci care muncesc pe jumate din ce muncește un libanez obișnuit.

Dar cârciumile sunt pline, o bere este 5 dolari, un pahar de vin tot așa. Un pahar de arak e 7 dolari, ce contează, setea e mare. Se bea pe bani grei dar nu și dacă ești pe La Corniche, esplanada de la malul mării. Acolo nu găsești alcool, acolo sunt fete îmbrobodite și pescari care sunt alimentați cu narghilele de băieți în șalvari. Acolo se bea ceai și jelab și cafea și peste sutele de bărbați în lycra, ieșiți să alerge câte 3 și câte 7, în cete transpirate, curge din boxele atașate micului minaret cântarea melancolică a muezinului.

Se claxonează sălbatic dar fără nervozitate. Sunt taximetriștii pro-activi care te văd, îți dau semnal, fluturi degetul, nu mulțumesc. Un bătrânel zice milos când mă vede pe jos, încercând să mă strecor printre mașini: stai prost cu banii, nu-i așa?

Nu au mai văzut plimbându-se decât familii de refugiați sirieni. Aici nu îți folosești picioarele decât ca să ajungi din parcare în cârciumă. De fapt nici asta căci cele mai multe restaurante și baruri au valet parking, ca în America. Și apoi taxiurile sunt atât de ieftine, de ce ai vrea să te rătăcești la Hezbollah în cartier?

Ca să văd hipsterii de aici, au altfel de sandale, își piaptănă altfel barba? 

Nu poți să zâmbești. Lumea își pierde aici hazul. Femeile arată ca niște matrioști, au mijlocul rotund și capete de popică, se leagănă în drumul dintre aprozar și casă. Blocurile sunt mai dese, privirile mai încruntate, peste tot flutură steagul galben-verde, pe care o mână ridică o mitralieră, ca pe un unic răspuns la orice întrebare.

Copii nu sunt aici și toți bărbații au bărbi și cei tineri au bărbi mai scurte care totuși flutură atunci când scuterele țâșnesc dintre mașini, era să fac de 7 ori infarct de groază că o să fiu strivită.

Cartierul nu e mare dar mi se pare lung căci e greu să treci printr-un culoar de oameni care nu îți zâmbesc, care te turtesc cu reproșuri nerostite.

Și imediat după, izbucnești în Achrafieh. Bătrâne cochete în balcoane cu feronerie dantelată și imediat în spate blocuri făcute de designeri suedezi, cu lemn și piatră mată și copaci crescând perpendicular pe gravitație. Librării-cafenea cu sucuri și reviste care te învață rezistența prin cultură și magazine elegante unde consumul de obiecte de cel puțin 5000 de dolari este singurul tratament împotriva psihozelor de care suferă tot beirutianul. Căci toți, chiar și ăștia născuți acum 3 ani, sunt traumatizați de războiul care s-a sfârșit în `90. Nu vor să vorbească despre el, nu vor să și-l amintească. 

Nu există niciun muzeu, niciun memorial al războiului, doar Holiday Inn-ul crăpat și lovit, între zgârie norii glamuroși. Sunt doar amintiri de dinainte, când Libanul era Elveția Orientului Apropiat și Beirutul era Micul Paris al Orientului Apropiat. Când irakieni bogați veneau să schieze la 20 de minute de Beirut. Când vapoare descărcau în port sute de turiști britanici și francezi, americani și germani, îi cazau la St. George și din 1974 la Holiday Inn. Un an a apucat să funcționeze săracul, înainte să devină platforma de pe care au fost aruncați zeci de luptători creștini în timpul bătăliilor din 1975.

De ce ai vrea să vorbești despre asta și despre moartea primului ministru Rafik Hariri care a fost corupt-toată lumea știe asta, dar nu a fost omorât de sirieni-toată lumea știe asta-ci de Israel, care a trimis un proiectil, nici vorbă să fie mașină capcană, doar am trăit războiul, am văzut cum se propagă explozia în cazul unei mașini capcană-toată lumea știe că Hariri a fost ucis de israelieni și de ce să vorbim despre asta căci oricum nu face bine nimănui?

Antoine nu vrea nimic altceva decât să facă bani. Are un restaurant, a avut unul și în România de unde a plecat prea devreme, înainte să intrăm în Uniunea Europeană, înainte să fie atât de bine cum este acum, căci de aici pare că în România este foarte bine. Spune că singura șansă este să se întoarcă banii saudiților, să se redeschidă casinourile, să se facă trafic de droguri, ca pe vremuri, căci banii nu îi faci decât din droguri și casinouri.

D-aia o fi bine în România?

Clar de aceea, zice Antoine.

Și acum sunt șanse mari ca saudiții să vină pentru că ai văzut că Trump a făcut afaceri grozave cu ei, să curgă șampaniile, să se scoată tacâmurile de aur, belșugul se întoarce.

Un cocktail de optimism și pesimism plutește, reușind să nu se anuleze unul pe altul, peste ceața de claxoane din oraș.

Și din nou mă împiedic de un cataroi imens, o altă stradă blocată, aici e și gheretă cu steag. Înainte inamicul era afară, sub zidurile orașului. Acum e înăuntru, pe strada ta, bea și mănâncă în apartamentul vecin și când va primi ordinul te va ataca. Și de aceea e bine să punem pietre în capul străzilor, bariere și ostași, să fim mereu pregătiți căci calul troian e în grajd, nu știm care e, dar știm că sigur e înăuntru.

Orașele sunt niște păduri, și-au pierdut funcția medievală de a-și apăra locuitorii.

Acum suntem omul și copacul. Fiecare pentru el și rupt de realitatea imediată, plasat într-un globalism virtual.

Pe bulevardul Weygand se strâng tineri cu steaguri întinse pe umeri ca o pelerină care i-ar feri de ploaie. Sunt fanii clubului de fotbal Manchester, e finala cu Ajax. Cântă, aplaudă, susțin echipa aflată la 4850 de kilometri depărtare. 

Nu sunt în Beirut. 

Nici eu. 

Sunt pe hârtiile mâzgălite de marele arhitect al matrixului, prinsă în această arcadie imobiliară, între lumi care cresc și lumi care se destramă, la 100 de kilometri de Damasc, la 20 de centimetri de Marea Meditarenă atât de dorită de toți strategii lumii.

Iar șoferul care mă duce la aeroport, fost ofițer, îmi spune în timp ce mă ajută cu bagajul: Hezbollah=Israel.

Paranoia. În lumea asta este un dar.

Soldații picotesc în fața aeroportului, obosiți de atâta pace.
https://www.youtube.com/embed/fTCTmJsBCNI?version=3&rel=1&showsearch=0&showinfo=1&iv_load_policy=1&fs=1&hl=en&autohide=2&wmode=transparent

Nu au alcool la restaurant.
Au pește prăjit, pepsi și alcool sanitar de curățat mâinile, pune-ți în palme și apoi linge-le, uitându-te la mare.
Vocea muezinului iese pe nara minaretului, pare răcit muezinul, cântecul nazal se-ntinde umed peste souk și peste castelul cruciaților pe zidurile căruia s-au strâns stoluri de tineri să fumeze și să aștepte seara.

E sud, e cald, în fiecare mașină sunt înghesuite câte doișpe-paișpe persoane, așa trebuie că vin automobilele din fabrică, le cumperi umplute cu oameni între care te strecori și tu și peste care mai pui bagaje și copii.
Aici nimeni nu are mască.
Nici motocicliștii nu au cască.
Doar coreenii din trupele UN, care aruncă priviri îngrijorate din Humvee-uri blindate.
Stăm în ștau de 20 de minute, striviți de claxoane, și citesc știrile de acasă.
Pe de-o parte zice un comunicat: Peste 2.000 de sancțiuni au fost pentru lipsa măștii de protecție, 586 pentru încălcarea restricțiilor de circulație, 36 pentru nerespectarea distanțării fizice și 19 pentru încălcarea măsurilor privind carantina sau izolarea. (https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24516315-mai-amenzi-aproape-doua-milioane-lei-prima-anului.htm)
Pe de altă parte, Poliția Constanța a transmis, după slujba ținută de IPS Teodosie la Catedrala Arhiepiscopală după ora 23.00, când restricțiile în vigoare interziceau circulația, că forțele de ordine ”au acționat în zona respectivă”, atenționând verbal persoanele prezente. Polițiștii au adus la cunoștința cetățenilor măsurile dispuse în actualul context epidemiologic. Reamintim că scopul nostru nu este acela de a aplica sancțiuni, ci ca oamenii să conștientizeze riscurile la care se expun, dacă nu respectă normele legale în vigoare”, potrivit IPJ.

Ce mi-e BOR, ce mi-e Hezbollah.
Pe teritoriul lor, fiecare face legea.

Aici nu e Liban, aici e Islam, deci nu porți mască, nu te speli pe mâini, îți scrijelești numele în piatra castelului cruciatului în care ai făcut și pipi, acolo unde face toată lumea pipi, dacă te-a tăiat, ce-o să faci, o să-ți bagi cocoșelul în petul de apă? Nu, că l-ai aruncat în alt cotlon al castelului cruciaților, acolo unde se aruncă can-uri de pepsi și mirinda și hârtiile de la falafel. Dar măcar aici nu se bea alcool.
Nu în public.
În public se face pipi și se aruncă gunoi și se claxonează.

Aici nu e România, e Popateodosielandia, locul în care Covidu atacă doar necredinciosu care nu se prezintă la petrecerile cu rugăciuni ale patriarhului șpăgar. Aici e locul în care poți să umbli pe străzi după ora 23 dacă poți să demonstrezi că ai fost la casa Domnului, aici Paștele e mutat ca o mânăstire pe rulmenți, 40 de zile mai încoa sau mai încolo, aici Isus e dat jos cu repetiție de pe cruce, cum să ceri aici mască?
Ce rahat de țara e asta în care unul e băgat la pârnaie pentru că a fugit din spital, după ce și-a făcut testul Covid, chiar dacă a ieșit negativ, în timp ce Nelu Lupu, omul care a băgat în boală un spital, încasează pensia de boier și nici dracu nu crede că el sau Teodosie se califică la zădărnicirea combaterii bolilor?

Khalid bagă faza mare în ochii șoferilor de pe sensul opus.
Aici se poate, nimeni nu are nicio treabă, poți să mergi fără faruri sau cu faza lungă sau cu spatele pe autostradă.
Totul e să te rogi de 5 ori pe zi, să nu bei alcool în văzul lumii și să te speli bine pe picioare.
Restul e vrăjeală.
Constituție, legi, parlament, țări, epidemie.


Scriam textul de mai jos în aprilie 2020.

Ortodocșii vor lumină.
Tata nu, el e fiul frizerului satanist, îi place pe întuneric, să pipăie păcătos telecomanda.
Maică-mea, probabil, o să coboare să ia lumină de la milițian. Nu are nicio vină milițianu că a ajuns, după 150 de ani de Nietzsche, marxism-leninism, stalinism și ceaușism, să servească biserica ortodoxă română. Regimuri și regimuri.
Frate-miu crede că libertatea de conștiință trebuie respectată. Dacă nu există niciun decret care să îngrădească libertatea de conștiință, să-i pună deci, așa cum spune și numele, un gărduleț peste care libertatea de conștiință să nu poată să sară, să stea și să latre răgușit la baza ulucii, atunci înseamnă că e ilegal să împiedici oamenii să meargă la biserică.
Măsuri excepționale pentru momente excepționale, îi spun.
Nu-i ok, credincioșii au dreptate să vrea să meargă la slujbă, zice.
Stai puțin, dar catolicii care nu au primit susținerea miliției și jandarmeriei, ei se pot socoti discriminați ca țiganii din Țăndărei de gluma lu Tismăneanu? De ce nu se autosesizează CNCD pentru că alte culte nu au primit cadouaș nu numai miliarde de lei, așa cum face BOR, ci și brigada de adus lumină a statului SECUUUULAAAAR român?
Dacă eu cred în sfânta plombă sau în sfântul permanent sau în sfântu program cardio de la gym și statul nu numai că nu-mi aduce coafeza ambalată în salopetă, vizieră, și mască acasă ci le închide, brutal, bisericile unde uorșipez eu, nu înseamnă că-mi încalcă libertatea de conștiință?
Băi, tu ai dreptate într-un fel deși exagerezi, insistă frate-miu, dar să știi că libertatea de conștiință, dacă dădeau o ordonanță militară care să suspende…
Legaleză.
În definitiv nimeni nu respectă nimic.
Doar moartea e respectată. Atunci când nu se întâmplă tăcut, pe-o scară de bloc unde a urcat un vecin infectat cu un virus rău, agățat de la un jandarm asimptomatic care nu a făcut decât să slujească țara și să nu îngrădească libertatea de conștiință.
Important e să vrei să fii liber într-o închisoare a unor ritualuri imaginare.

Portăreasa e îngropată sub pisici bipolare, cu zâmbete enorme și ochi îngrijorați, care miaună, torc, se foiesc pe umeri, în poală, în cap, printre picioare, continuu plângându-se: nu mă iubește, mi-e foame, mă mănâncă între omoplați, scarpină-mă, mi-e sete, cine e ăstaaaaa?
Toate își ridică spinările, se așează pe lat, coada înfoiată și scot din gât mârâieli, ca săbiile puse de un fachir pe masă, la sfârșitul reprezentației, după ce și le-a extras din gargantă.
Ăsta e Toke, câinele Andrei, înalt cât pisicile, ochi blânzi și bot care începe să albească.
Produce spaimă în 92% din pisici, în 87% din femeile libaneze de pe stradă, în 56% din paznicii cu mitraliere care reazemă gardurile mall-ului. Copiii îl privesc circumspecți, doar unele mame își lasă odraslele să-l atingă și când o fac, din palmele mângâind blana lui Toke urcă prin brațe într-o secundă, direct în creier, 14.000 de volți care luminează ochii cu fericire.
Andreea nu poate să intre cu câinele pe terase.
Portari, chelneri, toți bărbați, te anunță în franceză sau engleză că nu ai voie, că managementu, că pot doar să te lase, eventual, undeva la margine, dar să nu urci câinele pe scaun, nu există să îi dea cineva un bol cu apă, câinii sunt tolerați, lăsați să respire aerul dintre mese, asta nu înseamnă că ne întindem prea tare.
De unde vine groaza-ura de câini?

Narrated Ibn ‘Abbas: Maimunah, wife of the Prophet reported him as saying: Gabriel promised to visit me last night, but he did not visit me. Then it occurred to him that there was a pup under his bed. So he ordered and it was turned out. He then got water in his hand and sprinkled it on its place. When Gabriel met him, he said: We do not enter a house which contains a dog or a picture. When the morning came, the Prophet ordered to kill dogs. He ordered to kill the dog which guarded a small orchard, and left the dog which guarded the big orchard.

Asta îmi amintește de mirarea Tănascăi, bunica mea maternală, atunci când ne-am înființat în sat cu pechinezul Marco: mămică (i-a spus fiică-sii), ai înebunit de tot măi mamă, măi, cum să ții câine? Nu dă lapte, nu dă ouă, nu dă carne, la ce îl ții?
Mohamed nu îi spusese nimic bunică-mii, nu știa de vreun hadith, dar a judecat că animalul îl ții ca să te slujească, nu să strângi tu rahatul după el.
Însă, spre deosebire de libanezii de azi, Tănasca împărțea în 1984, cu generozitate, disprețul ei pentru toți cei care țineau animale în casă, fie ei câini sau pisici.
De altfel, cu un an înainte de a veni cu pechinezul, Pisicel a fost decapitat cu sapa de un vecin care l-a bănuit că a găbjit un baboi din ligheanul pus pe prispă.
Medieval execution.
În timp ce Mohamed căsăpea câini, creștinismul european măcelărea pisici:
Further contributing to the cat’s poor reputation was its association with the feminine, carried over from Egypt, and the poor light in which women in the early Middle Ages were viewed. Prior to the popularization of The Cult of the Virgin Mary in the High Middle Ages (1000-1300 CE), coupled with the French romantic tradition courtly love which elevated women’s status, women were closely associated with Eve and the Fall of Man in the Garden of Eden. Women were considered innately sinful, lusty, and responsible for man’s first fall as well as whatever struggles each individual man after Adam had to endure.
The mythology of the Bible, taken as divine truth, also vilified the Jews as Christ-Killers and during the entire length of the Middle Ages in Europe Jews were linked to the cat as well. Jews were said to worship the cat, were able to transform themselves into cats to sneak into Christian homes to practice mischief or cast spells, and were also believed to crucify cats as a mockery of Christ’s death on the cross. To the patriarchal culture of the Middle Ages, then, the cat was easily the vilest creature to creep across the earth.  (https://www.ancient.eu/article/1387/cats-in-the-middle-ages/)

În șlapi chinezești, sunând la ușa modernității la care am întârziat vreo sută de ani să ajungem, noi, românii, suntem structural crucificați între axele urii, urând câinii, pisicile, femeile, impuritatea, puritatea, bogații, săracii, leneșii, harnicii, partidul URA, ăsta ar câștiga alegerile detașat.
De fapt a apărut deja, sunt literele amestecate.

O pisică iese de după o tejgheaua unei șaormării și, scuipând, îl atacă pe Toke.
Clienții, toți bărbați, râd și încuviințează.
Toke privește în urmă speriat.
Vin vremuri noi. De AUR.

Femeia stă turcește pe o cârpă. În față are înșirate 6 căciuli de moș Crăciun, cu steluțe roșii, din staniol, lipte pe brâul de lână albă. Fetițele ei se apropie cu mâinile întinse și palmele ridicate. Când ies de la alimentară, cea mare vine în fugă și se oprește stupefiată atunci când primește o cutie de prăjituri. Pare că am înțeles eu greșit, ea nu voia dulciuri, voia doar să îmi ceară, nu să primească. Cerșitul e doar un ritual, ca spusul rugăciunii. Nu te aștepți ca Dumnezeu să te audă. Dumnezeu e-ntr-un zoom cu miliardari mexicani și indieni, nu are timp pentru tine.
Femeia spune: thank you madam. Și eu îi zic happy new year.
Andrei spune că sunt tâmpită, cum să îi spun happy new year unei sirience refugiate care își ține copiii în stradă, la cerșit?
Îi spun că oricând femeia și fetele ei sunt într-o postură mai bună decât bolnavii terminali sau decât amicul care a făcut infarct și a murit la 45 de ani.
Nemulțumitului i se ia darul.
Uitându-mă la anul ăsta, îmi dau seama că am pentru ce să fiu fericită. Am stat 7 luni în Spania în casa unor prieteni și, cum sunt hipermetroapă, distanța m-a ajutat să văd mult mai clar cine sunt oamenii care îmi sunt aproape, indiferent de câte mii de kilometri ne despart și cine sunt autostopiștii care s-au cățărat la mine în mașină și au spus că sunt prieteni doar ca să nu trebuiască să plătească.
Am mâncat sănătos, am băut vin bun, am înotat în mare, mi-am făcut EKG-ul și doctorița mi-a zis că am inima bună, mi-am scos o măsea de minte, mi-am lăsat părul să crească și mi-am dat cu ojă aroganța.
Nu mai cred în mare lucru.
Știu că masca e foarte bună atunci când mănânci mujdei. Și că vitamina C te ajută să ai unghii bune.
Cu ele m-am agățat de binele pe care l-am găsit acolo unde credeam mai puțin.
În mine. Pe același raft cu frustrările și cu dracii și cu complexele și cu frica.
În alt borcan, unul mare cât un putinei pentru varză murată.

Nu m-am schimbat mult.
Mi-e la fel de frică să mă întorc acasă ca în textul de mai jos, cusut din 2 părți: una cu impresiile celor câteva ore petrecute în Varșovia în drum spre Japonia și una mai vechi, din august 2017, unde povesteam din nou de Japonia, din Nagoya.
Mă gândesc că cel mai rău mă simt când sunt în România, de parcă țărișoara aia e ridicată pe un cimitir indian blestemat.
Și apoi mă gândesc la femeia care stă pe cârpă, cu fetițele trimise la cerșit și-mi zic: nemulțumitului i se ia darul. Întrebarea e cui îi este repartizat darul nemulțumitului. Există un depozit cu daruri luate de la nemulțumiți?
Eu cred că da. Și că, dacă dau o șpagă paznicului, pot să mă-nfrupt din toate darurile luate vreodată de la nemulțumiții ca mine.
În 2021 asta o să fac. La mulți ani.


Asfaltul e întins ca fața unei septuagenare miliardare.
Traficul e calm, aerul e rece și nu miroase a fum ci a frig.
Pe peretele clădirii în care stau pentru o noapte se citesc urmele de gloanțe de la revolta Varșoviei de acum 75 de ani.
Ferestrele au fost înlocuite cu termopane și mitralierele naziștilor combinate cu plasticele geamurilor chinezilor arată că totalitarismul poate să vină în rafale sau în reduceri de Black Friday.
Varșovia e curată și blândă ca o bursieră la școala catolică. Gerul te trimite în cârciumi cu geamuri mari unde servesc femei cu capete rotunde, bile cu șorțuri ciocnindu-se pe masa de biliard, rătăcind între scaune cu farfurii pline cu genunchi de porc și sfeclă caldă.
La televizor, Al Pacino vorbește poloneză cu vocea plată a unui dispecer de taxi.
Îmi place Varșovia chiar și așa, 87% distrusă de nemți, reconstruită băbește, ca un plovăr deșirat din care ai făcut o căciulă și două perechi de ciorapi, nu e același lucru dar cel mai tare se pierde căldura din corp prin cap și picioare, deci mai bine ai avea grijă de ele.
Mă gândesc din nou la Bucureștiul condus de femeia care dă cu șprei peste bluză și cu oțet carnea stricată înainte să o pună înapoi în galantar.

Și gândindu-mă la București, mă gândesc la casă, la țară, la popor. Și mă apucă deznădejdea. La mulți ani căci avem nevoie de sute ca să ne apucăm și noi de treabă.
Mai jos un text din august 2017.

De două ori mi s-a întâmplat să mă întorc acasă fără să mă doară stomacul de panică. O dată din Tanzania și o dată din India. În ambele situații, România reușea să arunce o umbră îndeajuns de mare încât să ferească de insolație mica mea speranță că nu suntem ultimii oameni. Parcă suntem mai bine decât ăștia din Stone Town și chiar și decât cei din Delhi.
De fiecare dată când calc într-o altă țară sunt sugușată de groază, cât de muci suntem ca nație comparativ cu finlandezii, cu ecuadorienii, cu rușii sau cu indonezienii?
Cu japonezi nu am avut niciodată nicio așteptare.
Muzeul Toyota, unul din cele trei pe care corporația le are în Nagoya, spune povestea lui Sakichi Toyoda care atunci când s-a apucat să facă războaie de țesut nu a făcut o mașinărie ci a pornit revoluția industrială în Japonia. A avut o roabă de invenții, transformând Japonia din nimeni în unul din cei mai mari producători de textile din lume.
Fiul lui, Kiichiro Toyoda, este cel care în anii `30 ai secolului XX a decis că Japonia ar trebui să își creeze propria industrie automobilistică. E adevărat că noi, japonezii, nu știm nimic despre automobile, nu avem ingineri, nu am făcut niciodată o mașină, nu avem materie primă, oțel, cărbune… Dar ce contează?
Kiichiro este fondatorul Toyota Motor Corporation, producătorea mașinii care a revoluționat transportul mondial. A început prin a lua un motor de Chevrolet și a-l diseca și re-turna pe bucăți, folosind noi și noi materiale. În prima tură de reasamblare, echipa Toyoda a obținut o putere inferioară motorului american. A doua oară a depășit-o cu 5 CP.
În 1930 Japonia importa trenuri, locomotive, camioane, autobuze, mașini, tramvaie.
Era lumea a treia. Piață de desfacere pentru americani.
În 1964, Japonia avea cel mai rapid tren din lume, 220 de kilometri la oră, în 2004 trenurile atingeau 1000 la oră. Nu există infrastructura încă pentru asemenea viteză. O construiesc acum.
Muzeul Japan Railways este o odă adusă inginerilor, designerilor, constructorilor care fac tot posibilul ca individului de rând să îi fie bine. Lui Yamaguchi și lui Yoshi, lui Takeshi și Keiko.
Nu ai de-a face cu naționalism japonez deșucheat, vezi bine, noi japonezii indiferent ce atingem facem mai bine. Nu este fală goală. Sunt fapte, cronologii, obiective, cercetări, programări, setări.
Japonezii nu se mulțumesc cu “merge și așa”. Ei nu au în viață motto-ul “am făcut din căcat bici”. Din căcat nu poți să faci decât niște biluțe cu care să arunci în obrazul guvernanților. Din căcat poți să faci îngrășământ pe care să-l pui la cei trei trandafiri care ne conduc de 27 de ani.
Din căcat poți să faci energie dacă ai o stație superbă de reciclare a fecalelor.
Japonezii sunt sigură că au una, două, 2789. Rahatul ține berile reci, încarcă iphonele și trage apa peste alt rahat la toaletele futuriste.
Dar nu despre asta este vorba.
Ci despre mulțumirea noastră cu puțin. Despre trasul de timp, despre jocul la offside.
Îl practicăm în fotbal, în politică, în educație.
Ufff, a mai trecut un an, ne spunem ușurați de parcă nu halim tot din pachetul nostru limitat de cărți de joc. Ne-am păstrat jobul și anul ăsta, nu am divorțat nici anul ăsta, copiii au reușit să păcălească sistemul și anul ăsta.
Nimeni nu vrea să părăsească defel căsuța de șotron în care a ajuns și în care și-a așezat valizele umplute cu bolovanii creșterii tradiționale : ești și tu acum om mare, cu serviciu, cu familie. Vezi-ți de treabă, pleacă ușurel capul, zi ca ei și fă ca tine, timpul trece, leafa merge.
Fă din căcat bici.
Japonezii nu fac din căcat bici. Acolo unde sunt ei nu e nevoie de bici. Fac un buton pe care apasă și mașina, nu animalul de povară pe care noi îl biciuim ipotetic cu biciul de căcat, îndeplinește lin funcția pe care trebuie să o îndeplinească.
Japonezii se uită în viitor, se gândesc la ei, peste 40 de ani, ajungând în 4 ore la Paris sau jucând poker la 1000 de metri sub apă. Și pun în aplicare visele.
Noi, obosiți să încercăm să ne facem că muncim, subnutriți căci ei se fac că ne plătesc, frustrați că biciul de căcat al vecinului pare să troznească mai bine, nu visăm.
Ne uităm de pe fundul gropii pe care ne-am săpat-o singuri la cerul traversat de o ploaie de stele și ne blestemăm destinul istoric.
Viață de căcat. Și nici măcar unul de calitate, din care să faci bici.
Mi-e tare frică să mă întorc acasă.

Prin trapele mașinilor se strecoară spre lumină buchețele de fetițe care chiuie și filmează coloana blocată într-un ștau enorm. De fapt nu e ștau, se mișcă în sughițuri de 5 metri, apoi se opresc, apoi iar un strănut le aruncă în față încă 3 metri.
În mașini sunt îngrămădite câte 7 zâmbete și 14 mâini care țâșnesc prin geam, cu telefoane, filmând marea, tații țin în brațe, pe scaunul din față, câte doi copii cu ochi negri, enormi, care mușcă hulpav din fața ta de european ciudat, cu mască.
Dacă ești localnic, masca o porți sub nas, sub bărbie sau nu o porți deloc. Normal, cum să porți mască dacă tu ai venit să faci poze cu marea și cu piatra Raouche de pe care, zice Andreea, se aruncă sinucigașii.
Azi e o zi prea frumoasă ca să distrugi cu moartea ta fotografia familiei venită cine știe de unde, din ce tristețe umedă, să simtă duminica pe față. Azi, prin bolta scobită în roca sinucigașilor, năvălește o barcă, iese pe partea cealaltă, lăsând în spate un fum negru peste apa agitată.
Băncile de pe faleză sunt ocupate de mame cu bebeluși ghipsați în costume de ski, nu pot să-și miște mâinile și picioarele în hainele grotesc de groase, e iarnă pentru ei deși sunt 21 de grade. Bebelușul, narghileaua, porumbul fiert, telefonul mobil pe care asculta muzică plângăcioasă, îți rupe sufletul muzica asta cu bărbați triști care par să plângă-n hohote în timp ce cântă și, un pic mai încolo, băiețașii care ascultă aceeași muzică a mâhnirii, urlând prin 8 boxe puse pe bancheta din spate a mașinii parcate și lăsată cu ușile deschise.
Doi gemeni fac jogging printre bicicletele pe care scrie Beirut by bike, femei cu hijab și femei fără, cu părul vopsit arămiu, cu buze și pomeți și nasuri operate, pescari și cerșetori și un domn cu un cântar. Cine ar vrea să afle duminica, pe soare, în pandemie, de sfântul Ștefan, că s-a îngrășat 3 kile?

Copiii joacă fotbal trimițând mingi printre picioarele trecătorilor.
Băieți de 14 ani, cu ochi triști, fumând țigări proaste, reazemă balustrada, ce se va alege de ei? Dar de fetele care au grijă de frații mai mici, ce viitor au ele?
Și în timp ce mă gândesc la asta, agățată în amintirea duminicii săracului libanez, dau peste povestea altor copii:

Adrian Streinu-Cercel are două fiice, Anca Streinu-Cercel și Oana Săndulescu, ambele medici specializați în boli infecțioase, ambele angajate la Institutul Matei Balș, ambele conferențiare la catedra de boli infecțioase a Universității Carol Davila, unde tatăl lor este profesor universitar, ambele cu doctorat luat sub coordonarea tatălui. Ambele sunt coautoare cu tatăl lor la mai multe lucrări științifice și fac parte din conducerea unor filiale din România ale unor publicații medicale străine, unde Adrian Streinu-Cercel a fost șef.

În luna martie, controversatul om de afaceri Gigi Becali a anunțat că a donat Spitalului Matei Balș 100.000 de euro, la apelul uneia dintre fiicele lui Adrian Streinu-Cercel și, după ce managerul spitalului a făcut o listă cu necesarul, Becali a cumpărat, potrivit propriei declarații, mese, scaune, televizoare, măști și echipamente de protecție. (tot materialul este aici https://romania.europalibera.org/a/estimari-gresite-ale-medicului-streinu-cercel-si-conflicte-de-interese/30568442.html)

Mă gândesc la taică-miu, la norocul de a mă fi născut în Brașov, pe strada Barițiu, la cărțile din casă, la nașa profesoară de română, la Dallas și Om sărac, om bogat și la decembrie 89 mă gândesc, când oamenii încă erau împușcați în Brașov.
Și așa, la mijlocul distanței dintre copilăria fetițelor cu hijab care au grijă de frații lor de 1 an și copilăria fetelor lui Streinu Cercel, îmi găsesc liniștea.
În zgomot de flex, dar totuși liniște.