Mi-a venit contractu de la editură.
Te iubesc dar nu pe tine (titlu provizoriu, zice în contract) va apărea în aprilie. La anu.
Au scăzut vânzările la cărți cu 80%. Au crescut la hârtie igienică și drojdie. Singurii oameni care citeau sunt ăia de au murit de covidă?
Ăștia de au supraviețuit nu mai văd bine și atunci așteaptă audiobookul?
Nu înțeleg.
Eu citesc ca o dementă. E drept că nu literatură română ci jurnale, non-fiction, istorie. Și Vonnegut.
Iar.
Și m-am reapucat azi să citesc ce am scris vara asta.
Poate eu am mai mult timp decât alți oameni. Poate am un stoc de timp, băgat în beci, din care înfulec seară de seară.
Mă rog, ce voiam să zic, am timp să rescriu cartea asta de 5 ori până în aprilie. Bucurați-vă de forma ei inițială. Cât mai puteți.




Martie 2020-confiniamento aka izolare Covid 19, Sitges, Barcelona

Astăzi am schimbat a șaptea oară începutul cărții.
Sau poate ieri.
Zilele sunt pline de alcool și teamă.
Z gătește tone de mâncare, de plictiseală. Apoi încropește din plastice, pungi și borcane, containere pe care le vâră în congelator. E plin ca groapa comună din Srebenica. 

Când nu beau și nu schimb începutul cărții, desenez pe pereți.
L-am desenat pe Trump și am scris replica lui I know all the words. Mai puțin hydroxycloroquine. Dar ăsta nu e un cuvânt ci un test de inteligență. Și am desenat și o biserică și am scris Trăiască Catedrala Izolării Neamului și am desenat și un covid și am scris I can kill you with a tray, e de la Eddie Izzard, vestitul comic poponar, pe tocuri. Nu-i poponar, e travestit. Un travesti executiiffff, un travesti de acsioon, cum zice el în scheciul despre lecțiile de limbă franceză.

Ce aș vrea să revăd duma cu Vadder în cantina lui Death Star dar nu am internet, futu-ți morții mă-tii Orange care îmi consumi 1 giga la un filmuleț de 30 de minute de pe youtube.
Beau. Fumez. Citesc cărți despre creștinism și bombardarea Dresdei.
Din când în când, Z ține un speach despre inepuizabila capacitate a minții mele de a produce minciuni și presară discursul cu exemple din viața lui, legând, incongruent, firele de liță cu unele de lână, sârmă și sfoară.
Ce vrei de la mine?, reușesc să-l întreb. 

Uneori mi se pare că înțeleg, vrea să fie primit.
Și eu nu-l primesc, eu zic: e ușa deschisă, intră.
Simte că dacă nu era el, ar fi fost oricine, normal că trăiește anxietatea ordinarului. Dacă totuși este ordinar, comun, normal?
Te-aș iubi și dacă ai fi chelneriță, îmi spune el. Tu însă ești mutilată de matematica meschină a calculării sumei dintre ce cărți citește, ce muzică ascultă, ce filme vede, câți bani face pe ani, ce facultate a terminat.
Iubirea nu are nevoie de asta. Iubirea înseamnă acceptare.

Și atunci de ce vrei să mă schimbi?
Suntem amândoi confuzi.
Și eu cred că în sticla asta de Borsec e apă minerală și, când colo, cineva a pus pălincă și gura aia pe care am luat-o crezând că o să scap de sete, mă trimite într-o amețeală dureroasă.

Arată la fel dragostea.
Ca durerea.

Emilia Șercan a scris acum câteva zile pe facebook asta:

Primăria Capitalei a plătit în mandatul Gabrielei Firea aproape 16 milioane de euro (70 de milioane de lei) pentru consultanță juridică unor case de avocatură deși are un departament juridic propriu cu 48 de angajați. Acești aproape 16 milioane de euro, din care se puteau construi școli, spitale sau orice avea nevoie orașul ăsta – și are nevoie de prea multe -, au fost plătiți pentru a acoperi incompetența generată de nepotism, emblematică pentru mandatul lui Firea.Un mic exemplu: la începutul lui 2017, la Direcția Juridică a Primăriei București, a fost angajată pe un post de consilier juridic debutant fiica lui Adrian Țuțuianu, fost președinte al Comisiei de Control a activității SRI, acum senator din partea PRO România, dar fost pesedist de vază. Domnișoara consilier debutant Țuțuianu, după ce a stat aproape doi ani la Primăria Capitalei pe un salariu de circa 25.000 de lei anual, s-a mutat la finalul lui 2018 la Ministerul Dezvoltării pe un post de consilier la Direcția de Programe Cooperare Teritorială Europeană pe un salariu anual de 60.000 de lei, unde sigur își pune mai bine în evidență competența. Well, dacă vă întrebați de ce instituțiile statului gem de incompetență și lâncezeală, răspunsul e simplu: în fața unor oameni pregătiți, cu studii și pricepere, au prioritate beizadelele politicienilor și ale acoliților lor.

Nu.
Mai.
Pot.
Ei
Și
Ce?

În arhiva blogului am găsit textu de mai jos. Din noiembrie 2015. Când la primărie era Oprescu. O somnitate, cum zicea colegu lu taică-miu, Paraschiv. De unde se vede treaba că nu e omu ci sistemu. Și sistemu e vechi. Traforat acum sute de ani. Se cheamă feudalism. Nu am ieșit niciodată din el.
Că ni s-a făcut foame cândva, să fie 1670 sau 1960, și am înghițit cheia de la ușă.


Holul în penumbră e strâns între doi copăcei svelți, care nu știu că afară e iarnă. Frunzele lor verzi se suprapun baroc cu tapetul cu fleurs de lis. Canapeaua cu picioare flexate, de halterofil încordat în ridicarea unei greutăți mult prea mari, zace prăfuită în capăt, sub vitralii care filtrează melancolic lumina. Cam 500 de lei costă să închiriezi holul, dacă vrei să filmezi sau să faci vreo sindrofie cu ștaif.
Salonul 1 și salonul 3, scaune răsturnate cu picioarele în sus și cățărate peste alte scaune ca-ntr-un număr de saltimbanci de circ. Lemn lustruit, împletit în cozi de Cosânzeană marchează ferestrele. Doamne ce clădire superbă.

Sub puntea casei, în restaurant, miroase a țuică fiartă și-a chermeză de asociație de pensionari. Strânse la mese în stoluri, capete cărunte discută aprins și sting supa cu-un păhărel de oareșce. Par niște mineri îngropați într-o galerie surpată acum 50 de ani. Se uită cu ochi mijiți la orice suflet care nu aparține grupului de inițiați. Ieșim să nu ne intre în haine aroma de chiftele.

Directorul instituției e îmbrăcat în costum culoarea oului de rață. Pe biroul lui de lemn de nuc, cred că e nuc, oricum dă bine să scriu că e de nuc, deși ar putea ă fie ulm, fag sau castan, stă pachetul de țigări călărit de brichetă, lângă o ceașcă de cafea cu zaț gros pe fund. Calculatorul e din anul 1992, cu plasticul galben. Ar fi putut la fel de bine să fie un bibelou pescar chinez, ar fi fost probabil mai folositor, măcar pentru că nu ar fi ocupat atâta loc și nu ar fi strâns atât praf.

Directorul are pantofi liră, cu limba rotunjită, urcând pe șosetă. Costumul și pantofii par cumpărați tot în 1992, în același set cu computerul cel palid.
Camera e încălzită de o sobă de teracotă a cărui țeavă e gâtuită de o instalație de tortură care, sper eu, detectează scurgerile de gaz.
Directorul e afabil dar grăbit, enumeră prețuri și studiază un calendar pe care a înghesuit cu pixul cu litere minuscule, date și cereri de închiriere care uite, se întind hăăăăăăt până în 2016, în mai. Și mai e și o renovare, cândva prin aprilie, că trebuie să mai faci câte ceva să ții bătrâna doamnă pe picioare.

Și aveți și echipamente tehnice?

Directorul zice că nu. Dar nicio grijă, pentru că e un chiriaș în curte, chiriașul instituției, care taman cu asta se ocupă. Și are prețuri bune. Nu că ar avea vreo legătura cu instituția dar uite ce noroc, să ai chiriașul potrivit la locul potrivit, cu pețurile potrivite.
Obsesia mea pentru dinozauri se reaprinde. Dinozaurii pitici de Hațeg care au pus laba pe toate instituțiile publice din România. De la biblioteci, la direcții, secretariate, comisii și consilii, dinozaurii în costum de culoarea oului de rață taie și spânzură. Capetele lor nu cad. Pentru că nu se văd. Ei trudesc undeva tupilați la firul ierbii, ca spiridușii lui Moș Crăciun, neștiuți de nimeni dar o parte extrem de importantă a sistemului. Ei plătesc, ei primesc, ei dau mai departe, ei te opresc sau te împing de la spate, ei ung, ei învârt rotițele. Sunt bacteriile care îmbracă organismul țărișoarei într-un sac de trilioane de celule, microbiomul nostru național.
Nu putem scăpa de dinozaurii pitici fără să ne autodistrugem.

Boala cumetriei e în gena națională și nimic nu ne poate vindeca.
Saaau…. poate doctorul ăsta, stă la mine în bloc, să vă dau numărul lui de telefon. Ce noroc pe mine că sunt vecină cu el.Providență. Sper că și dumneavoastră credeți în ea.

PS. Un update necesar. Un alt caz de oameni în costum de culoarea oului de rață care au decis să arunce pe geam 15 milioane de lei. Pe geamul SIVECO, firma care a realizat portalul anti-plagiat, rămas nefolosit din martie și până acum. Detalii aici http://pressone.ro/portalul-anti-plagiat-al-guvernului-a-costat-15-milioane-nimeni-nu-stie-ca-exista/

Vecinul repară televizoare. Și-a construit o baricadă de tuburi catodice, arată ca o structură de apărtare din Zionul rezistenței la Matrix, în ușa casei în care nu stă decât vara, că iarna e prea frig. Iarna stă la bloc. Vine zilnic să-și viziteze mațele pieselor întinse prin curte, printre găleți de vopsea din care au dat p-afară căpșuni sau cauciucuri în care, romantic, au înflorit panseluțe miniaturale pe care urinează strategic 3 motani care-și dispută stăpânirea grădinii.
Copilul vecinului are volumul dat la 78, urlă isteric, extatic, nerăbdător, furios, fericit.
Gândurile-mi cad curentate de răgetele copilului, mă-mpiedic de ele prin cameră, mă lovesc la degetul mic de la piciorul drept. Degetul meu mic este perechea călcâiului lui Ahile.
Ce e asta?
Asta este violența asupra intimității.
În copilărie am fost supusă unui viol continuu. Nu am avut camera mea, decât cu numele, dar nu a fost niciodată a mea, nu am avut patul, biroul, posterele mele pe pereți, locul în care să-mi trag sufletul și să-mi dau jos masca, să-i frec dosul urechilor înroșite de elastic.
Mă dor și acum.
Urechile.
De tot ce mi-a fost dat să aud și de tot ce mi-e dat să aud și din cauza mâinilor care m-au tras de urechi și din cauza elasticelor măștilor purtate un timp prea lung, prefăcându-mă că nu-mi pasă. Prefăcându-mă că ascult. Prefăcându-mă că nu mă enervează sau chiar că îmi place.
Violența asta a zgomotelor, a conversațiilor, a tingirilor trântite, claxoanelor izbite, certurilor între vecini, a urletelor copiilor neauziți de părinții lor care cheamă luna în ajutor, să ridice apele din corpurile adulților, să le urce sângele în cap și să le trimită, ca la balene, lacrimile să țâșnească printre sprâncene, violența asta nu o mai suport.
Căci vibrația aerului scutură rinichi, îmbolnăvește ochi, dă dureri de dinți.
Te bate aerul mai ceva ca bărbatul.
Necuvinte este numele unui ong care se ocupă cu victimele violenței domestice. Simona Voicescu de la Necuvinte a povestit sâmbătă la o discuție Frontline despre femei bătute pe timp de covid, despre Nevăzute.
Neimaginate.
Cum la Iași, din cele 4 adăposturi pentru victimele furiei soților, au mai rămas doar 3, că unul s-a transformat în centru de carantinare coronavirus pentru baștani iar la cele 3, personalul nu voia să primească femeile dacă nu erau testate Covid și până la capăt, după o noapte în care una din victime, a fost plimbată de colo colo de echipajul de poliție venit să o salveze, unul din centre a binevoit să deschidă dar i-a bătut obrazul femeii: uitați doamnă, deschidem adăpostul numai pentru dumneavoastră.
Adică ne deranjați, adică e drept că ne luăm salariile degeaba și o frecăm, dar dumneavoastră ar trebui să ne mulțumiți, să ne dați o ciocolată și o medalie că v-am lăsat să intrați în casa pe care statul, cu bani europeni, a deschis-o special pentru oameni ca dumneavoastră. Și nici nu sunteți testată, poate ne îmbolnăviți, noi eram aici o mare familie și ați venit cu vânătăile și lacrimile dumneavoastră, poate chiar și cu Covid, să ne stricați liniștea.
De parcă noi v-am pus să vă măritați cu bețivul și noi v-am pus să-i turnați doi copii.
Și la Vaslui, spunea Simona de la Necuvinte, DSP-ul a trimis un român întors din Germania să se carantineze la adresa de buletin unde stătea fosta nevastă care avea ordin de restricție împotriva soțului, n-avem unde să vă ținem, duceți-vă peste muiere și ardeți-i un șut în gură dacă nu vă primește.

Neoameni.
Netrebnici.
Nesfârșit.
În vacarmul urii generale, nu ne mai auzim om cu om.
Nu mai articulăm. Gemem, mugim, nechezăm, mormăim.
Ne despărțim de umanitate și ne este mult mai ușor să uităm că atunci când auzim Săăăriți, mă omoară!!! cineva chiar omoară pe altcineva.
Violența fonică ne amețește și ne întărâtă.
Taci în Dumnezeii mă-tii din gură, urlă o voce de peste gard.
Și copilul vecinului înțepenește pentru o clipă, pălit în moalele capului, apoi începe să plângă, să-și urle durerea, în timp ce tac-su repară un televizor și-nfige-n motanul vecinei un picior.

1999.
Fac o poză călare pe un uriaș tigru de pluș. În spate, studente svelte aruncă bucăți de piatră cubică, icnind gingaș, spre scutierii care apără guvernul. Ăștia au viziere și bastoane doar primele 4 rânduri, nu a ajuns echipamentu până-n fund, la taxatoare, oricum nu avea rost, cataroaiele nu zboară mai mult de 3 metri. Sunt Mării și Svetlane și Elene, nu Xene, prințese războinice.
FMI-ul nu mai dă bani, statul moldovean e în faliment.
Studenții protestează.
Mă rog, studenții gânguresc, râd căprește, cotcodăcesc.
Iar eu și colegul Dan, de la Capital, facem poze cu tigrul de pluș.
Revoluțiile au nevoie de simboluri vizuale.
Suntem la Chișinău să scriem despre o ordonanță guvernamentală care dă acces la bogățiile subsolului unei corporații americane. Nu ajungem să facem asta. Pentru că FMI-ul a zis că s-au gătat banii, guvernu e stricat la stomac, pe budă.
Hahahahahaha. Pe bune?
Taman acum când se lansează Stella Artois?
Niciun chelner nu e în stare să zică Stela Artoa, toți zic ceva tip Artoiz, Artiz, Artoix, complexă franceza asta belgiană, mai bine dai o Baltika și ne vedem de viață. Camera la hotel e singlă, la bar îți dau în loc de alune pește uscat-sărat, dacă ai o sticlă de vodcă pe masă, ești oligarh.
Cunosc unul.
Un oligarh.
Ajungem, eu și Dan, în biroul lui, la etajul patru al unui bloc care arată exact ca stafia celui în care am crescut, pe aleea Mercur, cu scara scufundată în beznă, fără geamuri. Diferența e că la etajul 4 intri în cabina lui Nemo, căpitanul submarinului care pipăie tiptil țâțele economiei subacvatice. Nemo are doi copii, unul studiază vioara, i-a luat un Stradivarius. Logic.
Oligarhul are secretare, bodiguarzi și ministrul economiei țării este pentru el un soi de yoyo pe care îl trimite, așa, din palmă, după țigări, și apoi îl prinde abil, când vine cu restul.
Ministrul economiei ne dă interviu. Despre FMI. Despre solul și subsolul Moldovei. Unde?
În bucătăria oligarhului. Pe mușama.
Ne spune că Moldova e demnă, Moldova merge mai departe. Moldova nu se predă. Mașina care l-a adus la oligarh, îl duce înapoi la minister.
Ce mai vreți?, ne întreabă tatăl micului violonist.
Vrem o vizită la Cricova, răspundem eu și Dan, în cor.
În câteva ore intrăm în tunelurile subterane pe care le cheamă Aligote și Cabernet. Mâncăm castraveți proaspeți și gustăm vinurile care l-au izbit pe Gagarin cu tâmpla de marginea unei telurice găuri negre.
Limbile ne atârnă grele, gravitația e enormă în gură.
Și cu toate astea simțim, noi doi, românii, că Moldova o tulește în față, că nu-i facem față, că e un raptor dansând minion sub ochii unui T-rex cu mișcări leneșe.
Nu am mai ajuns de 21 de ani în Moldova.
Și ieri, mi-am dat seama, că nu o să mai pot să ajung niciodată. Pentru că e muuuuuuult în față și aleargă despletită, ca o mireasă fugită de la o nuntă aranjată.
Nu degeaba Goma era cetățean moldovean.



Pe vremea lui Ceaușescu era mai bine.
Pentru că pe vremea lui Ceaușescu era un singur bagabond și gașca lui de băețași-Nicu.
Pe vremea lui Ceaușescu era mai bine, negru era negru și albu era alb, și doar Scorniceștiul era hulit, nu tot sudul țării, nu Teleorman și Giurgiu, Ialomița, Olt, Dolj și Mehedinți.
Pe vremea lui Ceaușescu era mai bine, mâncai piciorul de porc și erai victimă, acum mănânci din troacă împreună cu porcul și ești complice.
Pe vremea lui Ceaușescu era mai bine, academiciana era doar una, acum s-a multiplicat, o armată de academiciene conduce țara și orice om îi este frică de academiciene că-ți dau cu doctoratu-n cap.
Pe vremea lui Ceaușescu era mai bine, ne era foame, frig și frică dar acum ne este foame, frig, frică și greață.
Pe vremea lui Ceaușescu era mai bine, te băga partidul în spital dacă te ridicai împotriva lui și spitalul te punea pe picioare, acum partidul te bagă în spital și spitalul te omoară.
Au trecut 33 de ani de la revolta muncitorilor din Brașov care sperau să ne uităm înapoi la 15 noiembrie 1987 și să spunem: pe vremea lui Ceaușescu era mai rău.
N-a fost să fie.

Picurii de ploaie plesnesc obrazul ferestrei, plici, plici, ca palmele frizerului obrajii clientului după un bărbierit proaspăt. Norul a înghițit Tâmpa, cu tot cu semnul Brașov, cu tot cu Panoramicu prăduit de ăia care au pus semnul Brașov, cu tot cu pădurea care a chelit într-o singură noapte, ca după chimioterapie. Acum 30 de ani pe vremea asta maică-mea terminase de pus gogonele, gogoșari, varza, castraveții și pe noi nu ne mai trimiteau cu școala la câmp, la scos cartofi și ceapă, cules varză și sortat arpagic. Eram în sălile de clasă, făceam cursuri de după-masă, măcar de-aș fi avut bafta să dorm mai mult, dar nu, că tot blocu era treaz de la 6, cu duduituri, urlete, scâncete, matinalul de la radio actualități, cotele apelor Dunării.
Aveam 13 ani, clasa a VIII a, că m-au dat la șase ani la școală. Mă decisesem să merg la Șaguna, ultimul colț occidental al României, cum zicea frate-miu, și el la Șaguna în clasa a XI a, coleg de an cu fiul secretarului PCR pe județ, Preoteasa.
15 noiembrie nu-mi spune nimic, era duminică, poporul urma să-l aleagă cu 99,87% voturi pe tovarășu să ne conducă pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație. La Vocea Americii se citeau pasaje din Orizonturi Roșii și noi muream de râs cât de proastă era Lenuța, cam cum murim acum de râs cât de proastă e Olguța.
Superioritatea râmei, asta simțeam, o boală de care suferă talpa țării care atunci când calcă în rahat crede că asta înseamnă noroc.
15 noiembrie a trecut, eu nu am văzut nimic dar am auzit multe. Că sunt sute de arestări, că s-au scos tancurile, că Securitatea te ridică exact ca Garda în `40, te ia din pat și te bagă la beci unde te iradiază. Șușoteli la telefoane vesteau încă un cancer galopant, leucemii care sugeau viața din revoluționari, avea ieri 105 kile, acum are 62, mâine e mort.
S-a mai dus unul în blocul ăla, pe ăilalți i-au deportat, serile erau lungi și negre și prostia Lenuței nu ne mai amuza pentru că luau curentul și n-aveam radio pe baterii.
Cred că totul a început în decembrie, până s-a adunat și CC al PCR din surpriza provocată de stegari. Și de atunci, până în 89, să te ții. A dispărut mâncarea, a dispărut apa, apa rece, aia caldă nu mai era de mult. Stăteam la coadă cu orele la cișmeaua cantonului CFR unde locuia colegul meu Relu Bejan. Umpleam damigene, oale, ciubăre, le trăgeam cu sania până acasă. Noi eram privilegiați, stăteam la 50 de metri distanță, alții trebuiau să vină de la 1 kilometru sau 2 distanță. Curentul era luat întotdeauna după-masa și de multe ori seara. 3-4-5 ore de stat în beznă, cu lampa cu petrol, 1907. Înjurături. Futu-ți cristoșii și dumnezeii mă-tii de animal!!!, maică-mea încerca să-l oprească pe taică-miu, taci dragă că te aud vecinii și te ia miliția.
Frig, cumplit de frig. Copiii scriau cu mănuși pe mâini în sălile de clasă.
Vrea să ne omoare nemernicul, futu-i cristelnița mă-sii de cizmar!!
Voia.
Taică-miu mergea la București și Sfântu Gheorghe să ia mâncare, eu făceam cu maică-mea cu schimbul gărzi pe la alimentare unde miliții populare formate ad-hoc patrulau cozile și păzeau adidașii de porc și bucățile de tobă pline de zgârciuri și păr trântite de-a valma în vitrinele frigorifice. Dați mai puțin să ajungă și în spate, ăsta era motto-ul anilor ălora.
Cozi la cartofi și la mere, la ouă și la făină, cozi la vată și la hârtie igienică.
Mătușa lui taică-miu, Lidia, a făcut ciroză și s-a dus în câteva săptămâni după ce a tăiat o franzelă în care, ca într-un ou cu surprize, era un șoricel mort-copt.
Mă încălțam cu pantofii care fuseseră ai lui frate-miu, aveam pantaloni de lână tricotați de maică-mea din firul altor plovăre deșirate sisific. Nimic nu se aruncă, totul se transformă.
Când am ajuns în Bistrița în octombrie 89-frate-miu era în armată, depunea jurământul-am crezut că sunt în altă țară. Umblam ca fetița cu chibriturile prin fața vitrinelor cofetăriilor unde aveau savarine și eclere, alimentarelor unde atârnau salamuri și cârnați, fără coadă.
Atunci mi-am dat seama de grozăvia pedepsei pe care am suferit-o pentru că muncitorii din Steagu au avut tupeul să strige Jos comunismul! și Jos Ceaușescu!
Am ieșit din anii ăștia cu îngrijorările unui hunter-gatherer care știe că dacă nu ucide mamutu acum, va crăpa de foame la iarnă. Un om dominat de neîncrederea în stat, acest unchieș care te momește cu ciocolată și te violează în camera cu păpuși.
Nimic, niciodată, nu mă va putea face să spun: pe vremea lui Ceaușescu era mai bine. A fost oribil, pentru noi, în Brașov, mai rău ca nicăieri.
Muncitorii ăia care au ieșit în 87 au fost călcați în picioare de sistem. Cei care au scăpat cu viață, au fost ridiculizați, îndepărtați, optzecișișaptele a fost minimizat: nu e mă, ăștia au ieșit că nu-și luaseră banii, dar oricum ei nu munceau nimic, mai dă-i în pizda mamii lor de puturoși. Oricum sunt moldoveni, au venit cu sârma, să plece la ei acasă.
Măcar pentru că au strigat Jos comunismul!! cu 2 ani înaintea Timișoarei, fără nuanțe iliesciene de tipul “încălcat idealurile socialismului”, ar merita respectul nostru întreit.
Dar nu. Au fost măturați de securiștii de rit nou, închiși în debaraua cu inadecvați, cei născuți prea devreme, fragili în viitorimea lor.  Niciunul nu e politician, manager, consilier, consultant, atașat, ofițer, ambasador, parlamentar.

Afară plouă și citesc știrea despre șoferul turc care, beat fiind, a răsturnat pe DN5 un TIR încărcat cu lămâi din Grecia. When life gives you lemons, make lemonade. Mă gândesc la revoluționarii de la Brașov, viața le-a dat lămâi dar limonada aia pe care au făcut-o a fost băută de alți băieți, în sediul CC-ului, în decembrie 1989.

Sunteți a 6 a cursă în 6 ore. Mai bine stăteam acasă.
E în trening și mașina miroase a îndoială: are rost să mă spăl pe picioare? Impactul ar fi mai mare asupra schimbărilor climatice, mai bine nu se spală.
Mirosul de picior și îndoială îmi intră prin mască. Tăcem amândoi, eu amețită, el intimidat de tăcerea mea. Claxoanele se lovesc ca stropii de ploaie de mașină.
Unde pizda mamilor voastre vă duceți?, se ridică vorbele ca un abur prin masca bleu.
Îi urăște pe toți oamenii ăștia care ard gazu, benzina și motorina prin oraș. Nu ar da Ăl de Sus să bage iar carantină. Să stea acasă, să nu mai vadă pe nimeni. Așa cum a stat acasă în aprilie, cu copiii, pentru 900 de lei.
Buni și ăia, că nu aveam ce să mâncăm. O să ne închidă iar, după alegeri, o să trebuiască să fac bani până atunci.
Tace.
Palpez din nou tăcerea și găsesc un chist, îl apăs: îi votați pe ăștia?
Păi pe cine altcineva?
PSD-ul, că multă lume spune că ar fi fost mai buni, că uite, Rafila, Streinu-Cercel,…
Dar ce-i costă să zică orice? Cum au zis până acum, de fiecare dată, cine a distrus spitalele, cine a furat cu 6 mâini?

Mă uit la el pe deasupra măștii.
Are ochi negri. Nu cred că are mai mult de 34 de ani.
Vă duceți la vot?
Normal. E ultimul drept pe care nu ni l-au luat. Încă.

Se-ncruntă-n el.
E totul o sprânceană sub care și-a îngrămădit ura și îngrijorarea și neînduplecarea.
Și dacă iese PSD, ne facem bagajele și plecăm undeva unde nimeni nu-și bate joc de noi, spune.
Unde?
Nu știu. O exista un loc unde să nu-și bată joc de noi.

Învârt pământul, e o clătită pe care o arunc în aer și o prind în tigaia minții.
E plat pământul. Și pe el nu e niciun loc unde oameni ca omul care conduce mașina în care sunt să nu fie luat în bătaie de joc.




Varză, cartofi, cărți, bigudiuri, 2 pisici, purici, 2 ani într-o ascunzătoare, 8 oameni. Anne Frank are un caiet în care intră ca-ntr-o pădure, îi vezi rochia după un semn de întrebare, pantoful pierdut la începutul unei fraze care descrie solitudinea găsită doar la veceu de către domnul Dussel, țâfna doamnei Van Daan, scârțâitul patului rămas prea mic și prelungit cu scaune în care-și doarme eroina visele, așteptarea sfârșitului războiului.
Nu știu de ce m-am apucat să citesc acum jurnalul Annei, fata care va muri de tifos în februarie 1945, într-un lagăr de concentrare, după ce s-a ascuns 2 ani cu familia ei și alți 4 evrei într-o clădire din Amsterdam.
Dar povestea ei este o palmă, jaaaap, care-mi mută capul într-o parte mie, supraviețuitorul vremurilor ăstora nedemne, cu Netflix, coafor și botezuri cu 97 de persoane, în care ne dăm cu curul de pământ că nu avem parte de Crăciun la ski în Austria și nu putem să mergem la sală sau la restaurant să dansăm pe Jerusalema cu viitoarea șefă a comisiei de finanțe din Senat.

Ceva e stricat în noi.
Ne-a rămas ceva între dinți, acum 30 de ani când am tras de elasticul de la chiloții istoriei în timp ce îi strecuram o hârtie cu Bălcescu în sutien, lasă-ne și pe noi dragă istorie să te mângâiem pe buci.
Ceva s-a stricat în noi, de la țichiul ăla rămas între dinți, poate, avem mereu un gust acrișor, de carne frecată cu oțet ca să nu-i dibuiești putreziciunea.
Ne pute.
Când deschidem gura pute.
Și nu e de la Glina și nu e de la canalizare. PUTE din gură.
Pute când vorbim dar noi nu înțelegem asta și continuăm să o facem, să vorbim, să ne plângem, să spunem că suntem generația de sacrificiu, generația rătăcită, pierdută, murată, gonflată, secerată și apoi întrebăm: hei, ce seriale mișto recomandați? și ce ați mai gătit? și ne trece.
A trebuit să mă trezesc de dimineață și câinii urlau la 7 și mașinile vâjâiau și claxoanele mugeau și mi-am adus aminte cum eram noi zidiți, ca Anne Frank, împreună cu alte 22 de milioane de oameni spre 23, într-o garsonieră fără apă, căldură și curent și ascultam Taaaaa, Na-na-na-na, na, na, na, na, na-naaaaa, Rapsodia Română izbindu-se de bezna scărilor blocurilor, Actualitatea Românească la Europa Liberă, și ne uram atunci mai puțin pe noi pentru că îl uram pe Ceaușescu mai tare.
Sau ne uram la fel de tare dar ne alegeam mai bine războaiele.
Alegeam să fim oameni unii cu alții ca să arătăm dezumanizarea celor care ne conduc. Alegeam să nu înfigem un șpiț în burtă câinelui vecinului pentru că s-a pișat pe mormanul de piese de mașină pitit sub prelată pe care l-am strâns în spatele casei.
Aveam lucruri mai bune de făcut.
Să scăpăm cu viață.
Nu am reușit.
Cei mai mulți suntem morți, încă de atunci, din decembrie 1989.
Și d-aia pute a groapă.
Dar la capul nostru nu arde nicio lumânare.
Ci doar xenoanele be-em-veului second luat din Germa.

De ce am murit în 1989?, ne întrebăm și pentru prima dată înțeleg că nu e nicio stupiditate în geometria exprimării.
Noi suntem morți.
Anne Frank are blog și e vie.
Spre deosebire de vecinul intelectual care repară demn televizoare pe care nimeni nu le vrea reparate, că toți pot să-și ia unul nou, doar cu buletinul.

Sufăr groaznic că am ratat să câștig 3000 de para într-un pariu, chiar m-am îndoit că Trump poate să piardă.
Nu sunt fericită că a fost înfrânt. Doar mulțumită.
Idiotul cu mâini mici și fără anticorpi de empatie a lăsat urme grave pe plămânul mondial. Minciună, nesimțire, agresivitate, mojicie, bădărănie, un amestec dezgustător care va continua să ne otrăvească ani de zile pe noi, ăștia, neo-marxiștii sau ce dracu se zice despre noi că suntem, idioți inutili care nu înțelegem că America trebuie să continue să sape după cărbune și petrol, încălzirea climatică nu există, chinezu trebuie ars că și-a luat-o-n cap și negru e leneș și trebe călcat pe grumaz de polițistul alb.
Așa e, trumpismul va continua să existe și măciuca portocalie va mai sparge o grămadă de oale până în 2024 când va candida din nou, să facă one more time America great again. Până atunci să serbăm poate singura veste bună a anului 2020, mai puțin aceea că mi-am făcut controlul la sâni și nu am cancer.

Acum 4 ani am fost la o petrecere. Am scris mai jos.


Aseară am cunoscut o fată fericită că Trump a înfrânt. E drept că victoria a venit și cu o pereche de Manolo Blahnik câștigată la un pariu. Mi-a arătat gif-ul pe care i l-a trimis amicului care trebuie să îi cumpere pantofii: picioarele lui Dorothy, încălțate în condurii roșii sclipitori, lovindu-și călcâile plus textul “the witch is dead.”
Mă asigură că totul o să fie bine. Că războiul a fost evitat. Că USA o să ajungă la o înțelegere cu Rusia și buba din Siria e ca și rezolvată, că ISIS va fi distrus cât ai zice Manolo Blahnik. Deși plouă și e frig, fata pune un strat gros de vopsea roz pe peretele umed de peste drum. Curge rozul în picături mari, se strânge într-o baltă groasă la piciorul peretelui, aș putea să intru în balta asta, cu buzunarele pline de pietre, să merg până când mă scufund complet și vopseaua îmi intră în plămâni, să mă înec în roz. Dacă nici asta nu e o moarte frumoasă, nu știu care ar fi.
Nimeni nu o să moară. Ce tot atâta frică? Clintoneasa e vinovată. Ea a cenzurat și a manipulat și astfel voi credeți că Trump e un bizon stupid. Nu e, o să vezi că NATO o să fie și mai tare sub Trump și că nu va fi război și că rușii nu și-o vor lua în cap și că balticii, polonezii și noi nu avem de ce să ne temem. Deci nu are sens să pleci în Portugalia sau Argentina, stai aici, o să vezi că o să fie bine.
Procente stropesc peluzele și sondaje sunt atârnate la uscat, numere sunt culese din copacii statisticii și analiștii caută să găsească în coșurile cu strategii răspunsul la ce s-a întâmplat.
Da, e clar ce s-a întâmplat. E vot anti-establishment, zic ei. Și mai e și vot al celor sărmani din America uitată. Și mai e și greșeala mass-mediei. Dacă am fi deschis ochii, am fi văzut. E clar ca lumina zilei că nu ne-am uitat unde trebuia, spun analiștii, dar acum suntem atenți și vă spunem că Trump o să se comporte foarte previzibil. Nu o să facă nimic din lucrurile de care vă temeți, cele pe care le-a fluturat. Nu. Ălea erau doar spiciuri de campanie. El e un om foarte liniștit, e un biznis man, e un om de înțeles. De unde știm? Pentru că ne-am uitat la cifre și la sondaje și la prognoze și acum avem un model și am înțeles cum funcționează.
Și uite așa analiștii frământă o prognoză din făina cea ieftină a inducției uitând că au de-a face cu o lebădă neagră. Că lebăda neagră își face cuib în zona întunecată a lunii, unde nu știm cine mai trăiește. Poate omulețul verde, poate elefantul roz. Ăla colorat cu vopseaua cu care mi-a zugrăvit fata cu Manolo Blahnik viitorul.
O lebădă neagră este un eveniment care iese din tiparele statisticii. Foarte puțini sunt cei care îl prevăd. Chiar și aceștia, în majoritatea cazurilor, deși știu că se va întâmpla nu știu când se va întâmpla. E ca sosirea lui Mesia. Ca Judgement Day.
Ce e mai grav, nu știi dacă lebăda neagră e solitară sau vine în stol. Dacă se însoțește cu omulețul verde și cu elefantul roz, ai de-a face cu evenimente catastrofale cum este primul război mondial, revoluția din octombrie, criza din `29, criza din 2008.
Fata cu Manolo Blahnik e liniștită. Vrăjitoarea a murit. Trump e cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla. Poate că are dreptate, poate că nu. Sentimentu meu e că tocmai am aflat că am cancer terminal și că mi se spune că ar trebui să fiu mulțumită pentru că măcar o să mă curăț repede. Și ca să-mi treacă neliniștea primesc o pereche de pantofi roșii. Dorothy, you`re not in Kansas anymore.

6 luni, seara, după ce culcau fetele, Diana și bărbată-su au construit, doar ei doi, o casă, la 5 dimineața cădeau rupți, la 9 juma erau în picioare, Diana punea masa, apoi intra la cursurile online ale facultății de științe economice, apoi făcea aprovizionarea pentru barul pe care, în vremurile bune, îl controla așa cum un emir dictează-n micuța lui țară orientală, bețivii o respectau, acum bețivii au fost împuținați de sărăcie, unu n-a crăpat de covidă, dar asta e o altă povestire, și, după ce închidea, la 10 noaptea, după ce făcea casa și verifica stocurile, Diana punea să facă mâncare pentru a doua zi și cumva, mai scotea vreo 45 de minute de după ureche, să-și aranjeze manichiura și să-și vopsească părul și apoi urca să construiască împreună cu soțul casa pe care au gătat-o după 6 luni și e nouā și mochetată și plină de țipetele fetelor care se aleargă cu picioare roz cu unghii roșii pe dușumele albe, mieunatul pisicii întinsă de mâinile colegilor de clasă ai copiilor și de oftatul câinelui bătrân și surd care visează formule matematice scrise din cremvurști și Diana e fericită și cea mai bogată femeie din lume și nu ai cum să nu-ți întinzi mâinile să te-ncălzești la zâmbetul ei de om în care soarele nu apune niciodată.
Și cum să nu se încrețească pe tine carnea când o auzi plângând pentru că, în județul unde se fură codru ca-n codru, poliția a găsit-o pe Diana să o ardă cu 4000 de euro amendă pentru că nu i-a făcut contract de muncă unei fătuci pe care o luase de 2 zile să o ajute cu barul. Evazionisto, nu vrei să plătești dări la stat, care statul uite, are grijă de tine, îți dă șomeri să bea la tine la bar, cu ochi întorși spre ceafă și guri evacuate de dinți.
Și mi-am adus aminte de Adrian Sârbu care a țăpuit sute de angajați cărora nu le-a plătit un leu la șomaj și la sănătate, cum nu l-a amendat nimeni niciodată pentru că e evazionist.
Și cum, indiferent cine e la putere, oamenii ăștia mici care-și fac cu mâinile lor case albe în care adăpostesc câini bătrâni și copii cu unghii roșii la picioare, nu sunt lăsați niciodată să se așeze când și-au terminat treaba. Să închidă ochii și să se odihnească.
Nu. Oamenii mici miros a potârniche și trebuie să se pitească, să alerge sau să zboare, căci la potârniche e mereu sezon de vânătoare.
Iar când ești mereu pe fugă, mereu obosit, devii neatent, pocnesc becurile în tine și rămâi în întuneric și, la nici 43 de ani, te prăbușești în sticle sau în propriile cearcăne.
Diana are 35.

Copacii se scarpină după ureche ca niște dulăi mari cu blana roasă de eczeme, frunzele cad blând, abandonându-se în ploaia rece. Dealurile sunt roșii și galbene, nimic nu mai e verde, nici măcar gogonelele bosumflate în borcane.
Satele se înșiră lungi, butaforice, defilee de pereți în spatele cărora se ascunde fum de frunze arse și neîncredere.
Vaci vin acasă târând după ele frânghii, cordoane ombilicale smulse din burta pământului.
Aici e visul de beton al unui plecat în Spania, a ridicat 2 etaje, nu a mai apucat să pună acoperiș. Visul e de vânzare, cine să-l cumpere când la 20 de metri e alt vis plouat, la fel de dezlipit și trist, ca un abțibild cu Mickey Mouse pe un frigider vechi.
Cimitir de speranțe.
Cine n-are o casă de vânzare, are cartofi, kurtos, mături, coșuri de nuiele, mere bătute, flori leșinate. Cine n-are de vânzare nici astea, vinde nimic.
Nimic la preț de nimic.
Onestitate.
Orașele încep brutal și se termină lamentabil, ca un viol în care victima face mișto de tine c-o ai mică. Blocuri necăjite, trotuare găurite, biserici-șantier în care Doamne, Doamne nu poate să intre, a fost țăpuit de muncitorii care au fugit cu banii. Cuburi de sticlă murdară adăpostesc centre de afaceri cu nume englezit, promisiuni de politicieni cefoși, lăsate să moară la marginea șoselei.
În noapte, braț la braț, oamenii vin de la cimitir, pe mijlocul drumului vin, înaintând spre faruri.
Sunt nemuritori.
Nu știu cine sunt morții din morminte, cred că i-am importat ca să avem și noi, în rând cu lumea, niște locuri unde nici măcar baronii locali nu au curaj să-și așeze un P+12, niște cimitire, cum li se spune, să aibă și copiii unde să se joace și să miroasă o floare.
Invitații la petrecerea la care merg sunt relaxați.
Ca ăia de pe marginea drumului, înfruntând mașinile, ei știu ceva ce eu nu știu. Corona nu există. Totul e o farsă. Și dacă ar exista, e un rahat de gripă, nu se moare. Se fac doar bani din ea.
Nimeni nu se gândește la aproapele pentru că nu există aproape, toți suntem atât de departe unii de alții, abia ne vedem undeva la orizont, miiiiici, mititeeeeei, nu știi dacă sunt oameni sau cai sau tractoare sau vălătuci de fum.
Care vând kurtoș, mături, coșuri și mere bătute.