Mi-au cerut cei de la revista Avantaje să răspund la câteva întrebări despre Te Iubesc dar nu pe Tine. Cartea lansată în anul ciumei, între valuri de frică, care nu a mai ajuns să fie lansată altundeva decât la București și discutată într-o curte la Cluj.
După care a venit moartea, Crăciunul, Războiul și plecarea.
Și Neamțu fără vasectomie, Buhnici cu minore și băieții de la pizza cu note pentru dorsalele doamnelor.
Mă uit pe reviewurile de pe goodreads unde doamnele se plâng de vulgaritate și simt că am ajuns atât de tare să ne concentrăm la formă încât nu ne-au mai rămas papile pentru fond.
De aceea sunt fericită că am apucat să răspund la întrebări. Iată-le.

  1. Diana, personajul principal al romanului „Să nu râzi :((” și Mara, protagonista din „Te iubesc, dar nu pe tine”, sunt amândouă „suflete dezasamblate”, după o expresie din ultimul roman. Crezi că lipsa iubirii are efectul acesta de destructurare interioară?

    Cred că fiecare dintre noi are o anatomie emoțională mai mult sau mai puțin identică la naștere, apoi aceste ansambluri de emoții, că nu le-aș spune structuri, se măresc ca mahalalele sau seacă și dispar, în funcție de modul în care ne tratează lumea. Pe unii mai bine, pe alții mai puțin.
    Răspunsul ar fi fost Da, dar ar fi fost mult prea simplu și nu am putut să fac asta.
  1. Protagonistele cărților tale par a fi – în măsură egală – puternice și vulnerabile, dure și extrem de sensibile. Viețile lor sunt un câmp de bătaie între iubire versus ură, minciună vs adevăr, speranță vs disperare. Sunt personaje din start damnate?

    Nu.
    Personajele mele eșuează dar nu pentru că nu au încercat să scape. Ci pentru că au făcut mereu și mereu și mereu aceleași greșeli sperând să le aducă alte rezultate. Dacă ar fi din start damnate, toată zbaterea lor în borcanul existenței nu ar spune nicio poveste. Ar fi resemnare. Aici e luptă. Dar una dusă cu metode greșite.
  1. Diana este un personaj care se sacrifică pentru a-și spune povestea. Este atât de important să ne spunem poveștile personale?

    Când nu suntem văzuți, da. Și nu suntem văzuți de părinții noștri care se uită la noi și tot ce “pipăie cu ochii” sunt lucrurile pe care nu le-au trăit ei și trebuie să le trăim noi.
    Nu suntem văzuți de iubiții noștri care se trezesc după 3 ani, când trece îndrăgosteala, că nu știu cine suntem.
    Când nu ai fost văzut niciodată, uneori nici măcar de tine însuți, e important să ștergi oglinda cu dosul mâinii și să te uiți atent în ea. 
  1. În romanul „Să nu râzi :((” se vorbește mult despre ipocrizia generalizată, aproape politică de stat în perioada comunistă. Prin faptul că refuză să perpetueze minciuna, poate Diana să fie considerată o eroină modernă?

    Diana nu este o eroină, doar ura pentru tot ce reprezintă mama ei o face să se așeze în colțul opus, de luptătoare cu minciuna, corupția și gunoiul lăsat de comunism în viețile noastre. Nu e nicio fărâmă de altruism sau devotament social, doar dorință de a te defini în opoziție cu dușmanul.
  1. Ai declarat într-un interviu că ești pasionată de istorie și mai ales de perioada comunismului. De ce tocmai acea epocă?

    M-am născut în 1974, 1982, anul în care a pornit foamea după decretul lui Piticu de a introduce alimentația sănătoasă aka sistemul pe cartele, este cel care mi-a format viața. Frica de a nu avea ce să mănânci, frigul din case (sunt din Brașov), apa adusă în damigenele de la un canton CFR, pentru că nu exista nici pentru uz sanitar, nici pentru gătit,  nici pentru băut, penele de electricitate și învățatul la lumânare, colega mea care era iubițica învățătoarei și apoi a dirigintei pentru că tătică-su, mare boss într-o fabrică din Brașov, aducea fier și, astfel, școala își făcea norma.
    Ca să ocolească foamea, poporul trebuia să mintă, să plece capul, să se prefacă, să perie șefi, să pupe-n fund oamenii partidului.
    Perioada comunismului ne-a ciuntit mințile, ne-a lăsat mai puțini, mai ticăloșiți, acceptând ca pe un fapt de viață că orice mijloc este bun pentru atingerea scopului, mai ales când vorbim de un kil de carne.
    Un popor în care curajul, inteligența, perseverența, eficiența, onestitatea au încetat să mai fie niște trăsături respectate.
  1. „Te iubesc, dar nu pe tine” este un roman despre dragoste atipic, pentru că vorbește nu despre iubire, ci despre lipsa ei. Este povestea unei fete care a înțeles greșit dragostea – o abordare neașteptată. De ce ai ales-o?

    Trăim într-o lume dominată de modelul hollywoodian și percepția noastră asupra iubirii este complet deformată de această viziune. Așteptăm să fim culeși de mâna iubirii, să nu facem niciun efort, să trăim fericiți pân la adânci bătrânețe.
    Dar iubirea e multă muncă, de autocunoaștere, de cunoaștere a partenerului, de construit împreună din cărămizile lui și cărămizile tale un cuplu, nu de așteptat ca un copil să facă asta pentru voi.
    Iubirea este, în primul rând, poate singurul mijloc de a înțelege cine ești, o oglindă a sufletului tău. 
  2. Ce înseamnă dragoste este întrebarea pe care și-o pune Mara, protagonista romanului „Te iubesc, dar nu pe tine”. Cât de frecventă crezi că e această întrebare în lumea de azi, dacă am avea curajul s-o rostim cu voce tare?

    Iubirea este un produs FMCG (Fast Moving Consumer Goods). Stă pe-un raft, o iei, o pui în coș, o duci acasă, o înghiți, o scoți afară, te-ai întors la raft. Nimeni nu se întreabă ce este electricitatea, cum vine apa pe conductă, cum a fost consruită canalizarea, ce conține o napolitană. Ne-am obișnuit să consumăm. Și să nu ne întrebăm.
    Cred că doar înb situații de criză, suntem dispuși să ne întrebăm ce este dragostea. Cum suntem dispuși să ne întrebăm și alte lucruri grave din aceeași categorie, cum ar fi: care au fost adevăratele motive ca să fac un copil? De ce mereu mă îndrept către un anumit tip de bărbat? 
  1. Există o diferență de stil între „Să nu râzi :((” și „Te iubesc, dar nu pe tine”, un roman chiar mai dur decât primul, atât prin poveste și limbaj, cât și prin starea pe care o induce. Unele pasaje au un efect aproape hipnotic, altele, o muzicalitate poetică. „Te iubesc, dar nu pe tine” este parcă și mai intens. Ce stil simți că te reprezintă mai mult?


    Te iubesc, dar nu pe tine este o carte scrisă în 2 luni, în 2020, într-o perioadă de spaime intense. Este o carte a despuierii, o spovedanie într-un fel, tocmai pentru că am crezut că moartea e după colț și nu mai ai nimic de pierdut.
    Sa nu razi :(( este o carte mai blândă pentru că în ea există și victime semi-inocente, cum este Vick, tatăl Dianei.
    În Te iubesc nu mai există victime. Toți suntem greșiți, doar că am învățat să căutăm vine în alții și să fugim de adevăr în brațele celor care știu să ne mintă mai frumos.
    Din lene și frică de durere.
  2. Ai o rutină de scris – un loc favorit, un timp al zilei?

    S-a schimbat cu vârsta.
    La început scriam noaptea, mă culcam târziu, pe la 2-3 și mă trezeam pe la 10-11, dar ultimii 2 ani au schimbat asta și am început să migrez spre ora 8-9 dimineața când, ajutată de 2 căni de cafea, parcă înțeleg mai bine lumea.
  1. Cum rezolvi o criză de inspirație? Unii scriitori aleargă, alții se distanțează de text pentru un timp. Tu cum procedezi?

    Citesc, iau pauze lungi, poate chiar și de o lună. Fac altceva. Dar nu mi s-a întâmplat niciodată. Dacă mă apuc de un proiect, îl termin în maxim 2 luni, scriu în transă, de multe ori nu recunoasc textul scris.
  1. Ce simți după ce termini de scris un roman?

    Stânjeneală. Mă simt ca o găină care a făcut un ou și acum trebuie să cotcodăcesc, să anunț lumea că am făcut un ou. Mare lucru.
    Neîncredere.
    Dacă e o tâmpenie, dacă nu este literatură, dacă…
    Apoi mă gândesc că, dacă îmi place mie, este îndeajuns. Îl recitesc, pe bucăți, să văd cum se leagă, cum ține structura.
    Și, într-un final, după luni de zile după ce l-am scris, mai adaug, mai scot, rescriu pasaje, cu ochii omului care acum gustă gogonelele puse-n toamnă.
    Doar la câteva luni după ce termin o carte, chiar termin o carte.
  1. Dragostea e pură reflexie” spune la un moment dat autorul în „Te iubesc, dar nu pe tine”. Ce să înțelegem mai exact? Că dacă dragostea nu există în noi, nu sunt nici șanse să o găsim în afară?

    Că ne căutăm în alții. Că atunci când iubim pe cineva, vrem să ne iubim, de fapt, pe noi. Reflexia ta în geamul sufletului celuilalt e tot ce vrem. Când geamul e murdar, când nu ne găsim în ceilalți, iubim pe bâjbâite, neîntreg, cu speranța că cineva va spăla geamul ăsta și ne vom reflecta în el, frumoși și triumfători.

Acum 18 ani, Dorian, trăgând din țigară într-o piață din Florența, a făcut următoarea prorocire: va veni o zi când țeava de net va fi îndeajuns de groasă și vom putea să muncim de oriunde vrem noi, din Italia sau Portugalia, totul pe internet. Iar noi, ăștia fără imaginație, ne-am uitat la el ca la o tufă-n flăcări care aruncă scântei și porunci și ne-am dat coate și am schimbat priviri, săracu, Jules Verne de Lacul Tei, și uite că s-a întâmplat asta, din Tenerife în Saigon, s-a umplut de nea Ion care butonează, zoomează, proiectează.
Și încasează întrebări de tipul: de ce nu ai rămas tu acasă, la Ploiești, dacă tot stai toată ziua pe computer, ieși 40 de minute la plimbare, nu vorbești limba din noul tău loc de refugiu și nu ai prieteni, de ce ți-ai părăsit vatra strămoșească și mai și dai bani pe chirie, nu ca-n scumpa Românie unde aveai casă cu grădină, vecini-ursuleți Haribo și, în general, era paradisul pe pământ?

Oamenii se obișnuiesc cu răul la fel de repede cum se obișnuiesc cu binele.
Oamenii se obișnuiesc să vadă cu urechile, să scrie cu picioarele, să respire cu ficatul.
Oamenii se obișnuiesc să creadă că sunt miezul la șaorma cu prostie, înconjurați de proști, doar ei clarvăzători, ca un endoscop vârât în stomacu neamului, tribului, familiei.
Și oamenii ăștia care te-ntreabă: ce cauți, domle, aici, nu vor să spună poate altceva decât că au uitat de ce sunt ei unde sunt, nu că se simt vreo clipă amenințați de sosirea ta, vor doar să le fie validate alegerile lor de viață.
Aaa, sunt într-un loc unde alți oameni se străduiesc să ajungă, lăsând în spate case cu grădină și vecini-ursuleți Haribo, pesemne că ăsta o fi un loc bun unde sunt eu, poate ar trebuie să mă obișnuiesc să fiu surprins de acest loc sau să mă dezobișnuiesc de obișnuința de a crede că este un loc obișnuit.
Ieri, la Carrefour, m-a întrebat o domnișoară cu un carnețel în mână dacă știu care sunt beneficiile cardului …Nu sunt de aici, sunt doar turistă, i-am spus repede și ea mi-a urat o zi bună și apoi s-a îndreptat către o doamnă care i-a spus, la fel de turuit, că e în trecere, nu locuiește aici.
Juma de Carrefour era în trecere și nici măcar nu a venit vacanța de Paște, când se umple de străini.
Țara asta e un loc de trecere între o viață petrecută-n urlete, claxoane și jelanii și un loc în care-ți poți petrece bătrânețea, mințindu-te că nu a fost inutil să stai în România atâția ani, sperând că sacrificiul tău va conta.
Țara asta e un popas. Sapop, mereu mi-a plăcut să citesc cuvintele de la coadă la cap, spun multe lucruri despre ele cuvintele, ca și viețile văzute invers, de la coadă la cap.

De la 8 jumate dimineața, grădinarii decupează copaci, tufe și gazoane, e sâmbătă, se hârjonesc, mașinile de tuns iarba urlă ca niște sirene cu faringită, în mod normal aș fi înjurat soarta, zgomotul, poporul idiot care SÂMBĂTĂĂĂ face și drege, dar cerul e atât de albastru aici, neobișnuit de albastru și oamenii sub cerul albastru nu mai par răi ci doar tineri și vii.
Era la fel de albastru cerul sub care Dorian a văzut venind schimbarea, la fel de albastru cerul sub care noi, idioții, am râs, laș, sperând ca niciodată să nu fie să fi fost ce va fi să fie. Să nu rămânem fără scuza de a merge la serviciu, de a nu pleca din țară pentru că țara are nevoie de noi.
Și acum, privind marea de pe balcon, mă gândesc la unchiu Vonnegut care a zis, probabil tot sub un cer la fel de albastru ca cel de acum:
“We have to continually be jumping off cliffs and developing our wings on the way down.”

Vinul se cheamă El MIracle și podgoria care îl face are 120 de ani.
Sticla mea e din lotul 2013, îmbuteliată pe 15 noiembrie 2020.
Vinul e timp lichid, vinul e jurnal.
Anul acesta, mi-am dat seama, fac 30 de ani de când muncesc. Am intrat în pâine cu un articol pentru un ziar studențesc din Brașov. Primisem temă să scriu despre albumul 666 al lui Aphrodite`s Child.
 “We got the system, to fuck the system!”, zice primul cântec de pe 666.
Și apoi: “The day young boys will stop becoming soldiers/And soldiers will stop playing war games”
Am ascultat albumul la căști, în mediateca deschisă proaspăt lângă clădirea rectoratului. M-am străduit să par că înțeleg, mi-am camuflat analfabetismul după expresii complexe, am devenit adultul mincinos, mamă a prefăcătoriei, tată al ignoranței, parte a curții care se uită la Împăratu-n curu gol și mimează iluminarea.
Cuvinte meșteșugite, broderii de nimicuri, trambuline pe care ne prezentam în chiloți gata să facem echerul și să ne scufundăm în aplauzele audienței, voiam să aparținem unei elite nedefinite și voiam să părem că suntem cineva, să nu ne lăsăm, ca un pârâiaș, săriți de viață, să ne umflăm, peștele-lună, să speriem dușmanul.
Prima minciună, nevinovată și dulce minciună, e cea care deschide minciunile celelalte, cele care te cioplesc ca om. O statuie crescută sub dalta neadevărului, neînțelegerii, neîmplinirii.
30 de ani de la primul meu job.
Eram studentă la Contabilitate și Informatică de Gestiune, conturi, costuri, provizioane. Fapte. Numere. Funcții. Comutativitate. Asociativitate.
Simplificare până la epuizare.
We got the system, we fuck the system.
Prietenul meu spune că nu am muncit niciodată. Că am avut ocupație, dar că nu am muncit. Pentru el munca e sacul ăla pe care-l iei în cârcă la 6 dimineața și-l lași jos, cu mult noroc, opt ore mai târziu.
Pentru mine muncă e să te prefaci toată viața.
Să cari același sac, plin de vorbe, să-l dai jos și să scotocești în el cuvinte care îți aduc puncte: taumaturg, escatologic, pundit.
Acum stau cu sacul ăsta de vorbe, sunt murdare, ude, rupte pe la colțuri și nu mai înseamnă nimic, nu am nicio conversație în care să le înfig, nu pot să pansez vreo rană cu ele, nici să le-ndes sub uși, să nu tragă curentul.
Stau cu ele, ca o babă care strânge pungi și reviste Kaufland, sperând în revenirea integramelor care, pentru 2 ore, în trenul de Focșani, te făceau să te simți puternic, pregătit să ordonezi lumea în cuvânt din 6 pe verticală și 8 pe orizontală.
Am nici 48 de ani, și sunt pensionarul cu început de Alz din Alzheimer, care s-a hrănit cu minciuni. Ești ceea ce mănânci.
Citesc statusuri pe facebook.
Văd liste, profiluri, declarații, chemări.
Și toate pleacă dintr-o minciună originală, din mărul pe care am ales să-l mușcăm, știind că e doar o castană, dar prefăcându-ne că e măr, de dragul apartenenței la un trib. Căci singurătatea are gustul sincerității și nimănui nu-i place carnea de castană, preferă să creadă că papă măr.
30 de ani de la prima minciună.
Și nimeni nu o să-mi plătească pensia. Ăsta e adevărul :))




Cât crezi că o să mai dureze războiul?, m-a întrebat Ema și eu i-am spus că ani de zile, ani și ani și ani, atât de mult încât o să uităm cine l-a început, cine e bad guy și cine e good guy și de la ce ne-am luat.
Refugiații o să-și crească nepoții în alte limbi, privind bombardamentele la televizorul care trăncăne în spaniolă, italiană și-n germană, războiul se va întâmpla într-un departe pixelat, preluat de sateliți și presărat ca boabele de porumb gâștelor casnice, spart de spoturi publicitare care ne vând pastile de ficat și prafuri pentru dureri de bilă.
Războiu e o mâncare grea, mai ales consumat seara, la jurnalul de știri.
Se-ntreabă bula de ce nu-l mățește nimeni pe Putin.

Cum ar putea? Dacă s-ar elibera un scăunel de pe balansoar, nu am putea să mai găsim vreodată echilibrul. AntiCriștii sunt puțini dar necesari.
Fără întunericul lor, am fi toți imateriali, lipsiți de umbre, cu vieți sărace-n alegeri.

În Leagănul Pisicii, Vonnegut explică războiul ruso-ucrainian mai bine ca orice geo-strateg.
Trăim împuținați de înțeles, privind realitatea prin geamuri murdare.
Trăim vieți lipsite de mister, împinși spre pâlpâirea caldă a unei religii a minciunii.
Trăim prin proxi dramele altora, pe Netflix, pe tik-tok, pe instagram, numărând likeuri și inimioare care nu țin de cald mai mult de 3 minute, așteptând sfârșitul timpurilor și sosirea lui Messia.
Dar Messia nu mai vine.
Nu are nevoie, bagă telemuncă.
Are webinarii și conferințe pe zoom, minunile se-ntâmplă pe croma, cu figurație, cut și hai să mai tragem o dublă.

Nimeni nu vrea să-l omoare pe Putin, căci fără el cu cine ne mai jucăm?
Cu Erdogan?
Cu Xi Jinping?
Sunt niște glume. La castingul de diavoli nu ai de unde să alegi.

Putin o să rămână.
Iar între timp, așa cum zice cel mai mare filozof și umanist al secolului XX, Kurt Vonnegut:

“Pay no attention to Caesar. Caesar doesn’t have the slightest idea what’s really going on.”

Plouă și e mai frig în casă decât afară.
Marea e murdară ca o minte de proxenet. Miroase a amar și sare. A transpirație de ocnaș.
Azi am auzit niște români la mall unde m-am dus să cumpăr ulei de gătit. E 4 euro litrul, de 2 ori mai scump decât o sticlă de vin. În supermarket sunt olandezi, nemți, elvețieni, englezi. Și câțiva români.
Taci dreacu că m-ai înebunit, a șuierat mama. Copilul român și-a tras nasul și-a tăcut.
Plouă de 10 zile, bătrânii umblă, aduși de spate, în gecuțe scurte, împlântate-n talii.
Tinerii dau cu petarde, poc, trosc, e sărbătoare, din hârtie presată au ridicat statui enorme de spiriduși și zeități, zâne și troli, țara arde și baba nu se piaptănă, nu are păr, că merge la chimioterapie.
Am închiriat apartamentul de la o rusoaică, mă rog, ea zice că e un fel de rusoaică, nu chiar, e căsătorită, spune, cu un ucrainian.
Îi e frică să spună că e rusoaică.
Îmi amintesc anii în care îmi era târșă să spun că sunt româncă. În 99, veneam din Sarajevo, cu autocarul, prin Bosnia, prin Croația un pic, prin Ungaria, am spus colegelor de drum că sunt ucrainiancă, idioata de mine, nu aș fi știut să zic Holodomor, nu aș fi știut să zic “Bună seara, naziștii mei” sau ceva care să sune vag ucrainian.
Crucea din leduri a farmaciei e jumătate sub apă, jumătate-n soare. Steagul Ucrainei stă acolo, albastru-galben, voluntarii de la Crucea Roșie se foiesc pe lângă ALDI și LIDL și alte lanțuri de magazine pentru nemți cărpănoși încercând să strângă donații.
Rusoaica mea rușinată că e rusoaică are un dulap-vitrină unde stă pitit un samovar pictat, pe ușă are prinsă o cruciuliță ortodoxă și de sub fustă îi ies picioare de manechină.
Meniul televizorului e în rusește, trăiască vacanțele la Bragadiru de Teleorman și crash courseul în kirilică, Russia Today e banată, dar am post chinezesc, TVR Moldova și TVR Internațional.
Cum obținem pacea minții în vremuri tulburi?, se întreabă o burtieră și o doamnă cu ochelari vorbește despre bunătatea românilor ca despre descoperirea apei pe Marte.
Corina, plecată din Roșiori în 2002, e la a doua căsătorie cu Dumitru din Galați și nu crede-n blândețe. “Mă mai trosnește și pe mine”, zice tandru-timorat soțul, cu două capete mai înalt ca ea. “Să meargă nevastă-mea-n Ucraina, s-ar termina războiu cu infractoru ăla-n două zile.”
Dar Corina nu merge la război, că are de făcut curat în Tarragona, are lupte grele de dus, cu praful, cu igrasia, cu țevile sparte, să se descurce Ucraina fără ea.
Plouă.
Vecina de deasupra, oloagă, mută mobilă în fiecare zi, încercând cu această zgomotoasă reașezare geo-strategică, să obțină un avantaj asupra plictiselii.
Nicăieri nu-i pace, îmi spun citind ultima mișcare a vecinului din Ploiești care acum îmi cere evacuarea și interzicerea folosirii casei.
La câteva sute de kilometri se moare din cauza unor cretini ca el.
Sunt și eu o refugiată, fug de propriul popor care oferă bunătate doar la happy hour.
Cum obținem pacea minții în vremuri tulburi?
Nu știu ce a spus doamna de pe TVR Internațional, am schimbat postul pe un program cu dansuri populare azere.




În aprilie 2018, am ajuns pentru prima și ultima oară la Kiev, la un curs pentru oengiști, drepturile omului, oamenii drepturilor, d-ăstea. Am stat câteva zile la un hotel în buricul capitalei lui Kievan Rus, am fumat narghilea cu pepene galben și am dat ture coloanei din Maidan, încă afumată de iadul din 2014.
Oleg, Rurik, Iaroslav cel Înțelept, Vladimir cu aia mică.
Nu ambiția. Celălalt organ.
În `99, la Pactul de stabilitate de la Saraievo, l-am cunoscut pe Emir care mi-a explicat, simplu și tranșant, în ce constă politica vremurilor: acum nu e pace, e doar lipsa războiului.
E atât de simplu să-ți bagi capul în sacoșă și să fluieri ultimul hit al lui Smiley.
Asta am scris în 26 aprilie 2018. Din Kiev.

La 12.000 de metri deasupra Austriei, apoi Poloniei, apoi Ucrainei, zboară un avion plin cu oameni bronzați, cu zâmbete albe, cu pectorali și bicepși lucrați, acoperiți de pânza delicată a cămășii și de stofa fină a costumului.
Unii moțăie, unii citesc ziarul, unii privesc gânditori pe geam insectarul de nori, molii și cărăbuși, imense rădăști, albine și viespi și gărgărițe din puf alb prinse de verdele pădurilor sau de galbenul câmpurilor de rapiță. Dar cei mai mulți dintre oamenii bronzați, cu zâmbete albe, lovesc tastaturile computerelor și apasă ecranele tabletelor și telefoanelor, cu încruntarea concentrată a celui care are o misiune importantă, pregătește o aselenizare, cel puțin, și iată-ne pe toți coborând în deplină siguranță între pădurile Kievului.
Și toate acestea mulțumită acestor oameni în costume, cu ceasuri scumpe și pectorali lucrați, mă gândesc, și apoi îmi spun că sigur sunt spioni. În Ucraina e război, frontul războiului cu Rusia trece prin computerele noastre, prin generatoare și stațiile de curent, prin centralele nucleare și prin bănci. Armata de spioni se risipește în sala de așteptare. Eu caut un taxi, negociez, 10 euro mă duc în viteză până la Podil, 45 de minute de goană pe autostrada dreaptă, 5 benzi, păduri, benzinării, blocuri imposibil de urâte, comunism coreean combinat cu glitz și kitsch, betoane și geamuri mici, ca niște ochi mijiți. Camioane și claxoane, ștauri pe podul peste Nipru, inox și barje, cupole aurite și pescari. Spionii sunt în lobbiul hotelului. Sunt în lift. E plin de americani mestecând engleză ca pe o gumă, lipind-o sub mese, pe pereți. De ce sunt atât de mulți?
Mi-amintesc de România anilor `90, de investitori în costume mai nefericit tăiate pogorând în aeroportul puchinos din Otopeni. Sau poate chiar la Băneasa, de cursele cu ATR-urile unde stewardese îți dădeau bomboane cubaneze să sugi în timpul decolării, ca să nu ți se înfunde urechile.
Indieni momiți cu bobițe de sticlă colorată. Asta eram noi, dolari și sticle de whisky și pachete de Kent, țara a fost fumată, băută și acum mă uit la tinerii din Kiev fumând, bând și pupându-se în parcuri, mă uit la cântărețul ambulant din fața statuii Libertății de pe Maidan care zdrăngăne la chitară Wind of change, în ucrainiană, desigur. Sper că toți sunt niște droizi din Westworld, că amintirile nu le-au fost complit șterse și au reușit să își construiască o conștiință, că percep că oamenii în costume, cu zâmbete albe și pectorali aspectoși sunt Ei, nu Noi. Sper că înțeleg că nimeni nu este venit aici, în Kiev, din compasiune. Că este o goană după proiecte, reconstrucție, resurse. Frontiera a fost mereu populată de negustori și soldați și, mai ales, de spooks camuflați în oameni de afaceri.
Miroase a marijuana pe strada care coboară dinspre biserica Sfântul Andrei. Casele sunt bătrâne, din cărămidă, dar toate privesc lumea prin ferestre termopan cu ramă albă, de plastic. Modernitatea nu a adus un stent unei inimi bolnave ci a venit ca un tricou cu Rammstein oferit la ajutoare unei bătrâne din Puchenii Moșneni.
Termopane și dale de beton, beculețe albastre strălucind peste apa neagră a Niprului. În restaurante, după geamuri termopan, spioni beau vinuri georgiene și fac planuri de luptă. Afară, o ucrainiancă încearcă să vândă, cu voce mică, ultimele 15 fire de narcise galbene care i-au mai rămas.
Chitaristul cântă, tot în ucrainiană, Nothing Else Matters a lui Metallica.

Am vrut să scriu despre asta de vreo lună. Desigur, am uitat.
Am primit acest mail pe la mijlocul lui ianuarie, am râs, m-am întristat în privința sărăciei vocabularului și al designului inexistent (care e semn de lipsă de imaginație, cel puțin când trimiți o scrisorică de șantaj), am vrut să aflu mai mult despre autor, care e viața lui, unde locuiește, dacă are pisică, dacă îi scrie mămică-sa textele (totuși), apoi mi s-a făcut milă de mine că nu am portofel cu bitcoinși, că nu știu mare lucru, cum se tranzacționează, că nu am nici ripple și nici prieteni care lucrează în mine de crypto în Transnistria.
Anyways, nu știu cine e mai patetic dintre mine, omul fără bitcoinși, sau el, omul care șantajează, impersonal, omul fără bitcoinși.
M-am simțit ca în bancul cu Iosefini care a făcut o demonstrație a puterii magiei lui în fața unui necredincios.
Zi domle, ce vrei?
Să iasă chiriașul apartamentului ăla, fereastra a 7 a de la stânga la dreapta, să-și arunce televizorul pe geam.
Se concentrează Iosefini, se-ncruntă, ridică o mână, nimic.
Se mai concentrează o dată, nimic.
Hîîîîmmmm, o ultimă oară, geamul zboară de perete, chiriașul urlă scos din minți: n-am televizooooor!!!

Nu am bitcoinși, domnule!!!
Și nu e nimic nasol să te uiți la porno.
99,99% din populația globului se uită la porno, că altceva nu i-a mai rămas de făcut. Când nu se uită la porno, face războaie, deci matale ce preferi?
Dacă ați primit și voi un astfel de mesaj, spuneți-mi măcar dacă există deosebiri în texte sau sunt identice.
Aș suferi cumplit să nu le fi personalizat, măcar puțin.

Salutare!

Din păcate, am vești proaste pentru dumneavoastră.
Acum câteva luni am obținut acces la toate dispozitivele dumneavoastră pe care le folosiți pentru navigare pe internet. 
Așadar, am obținut acces și la întreaga dumneavoastră activitate pe internet. 

Dedesubt, aveți o listă cu toate evenimentele trecute:
În trecut, am cumpărat acces de la hackeri la numeroase conturi de email (astăzi, astfel de acțiuni se pot desfășura destul de direct online). 
În mod evident, m-am conectat destul de ușor și la contul dumneavoastră de email (feher@cap.ro).

După o săptămână, am reușit să instalez un virus Troian în Sistemul de Operare al tuturor dispozitivelor pe care le folosiți să accesați emailul. 
De fapt, totul a decurs foarte simplu (pentru că ați dat clic pe toate mailurile din intrări).
De regulă lucrurile deștepte sunt și destul de directe. (‘-‘)

Softul acesta de care vă zic îmi permite să accesez și anumite comenzi ale acestor dispozitive, cum ar fi camera video, microfonul sau tastatura. 
Am reușit să descarc multe informații personale, dar și întreg istoricul dumneavoastră de navigare precum și anumite poze, direct în serverele mele. 
Acum pot avea acces la mesageria dumneavoastră, precum și la emailuri, la rețelele sociale, la toate contactele, până și la istoricul de discuții. 
Virusul meu își împrospătează semnătura (dat fiind ca funcționează pe bază de drivere), așadar rămâne invizibil pentru orice antivirus. 

Așadar, până la momentul ăsta probabil că v-ați prins de motivul pentru care am rămas ascuns pentru atât timp…

În timp ce colectam date personale, am descoperit și că sunteți un mare fan de situri pentru adulți.
Văd că vă place destul de mult să vă uitați la porno și clipuri video murdare, asta în timp ce vă distrați destul de obraznic. 
Am reușit să înregistrez câteva scene mai deocheate cu dumneavoastră și am creat un montaj video în care apareți că vă masturbați destul de pasional, până la orgasm. 

Dacă încă aveți dubii legate de intențiile mele destul de serioase, 
să știți ca nu îmi ia decât câteva clicuri de mouse ca să distribui acest clip video la toți cunoscuții dumneavoastră, chiar și la rude sau colegi de muncă. 
Deasemenea nu am nicio problemă să fac acest clip video chiar și public. 
Cred cu tărie că nu vreți una ca asta, întelegând cât de speciale sunt acele clipuri video la care vă uitați cu atât patos,
(și sunt sigur ca sunteți conștient de asta), totul se poate transforma într-un adevărat coșmar pentru dumneavoastră.

Sa rezolvăm problema astfel:
Nu trebuie decât să transferați 1200€ în contul meu (echivalentul în Bitcoin la rata de schimb de la momentul transferului), 
și după ce tranzacția se va efectua cu succes, o să șterg de îndată tot ce înseamnă materiale obraznice. 
Apoi, putem să ne prefacem ca nu ne-am întâlnit niciodată. În plus, aveți garanția mea ca acel virus dăunător va fi șters din toate dizpozitivele dumneavoastră. 
Vă rog să mă credeți, mereu îmi țin promisiunile. 

Cred ca v-am oferit o ofertă destul de ieftină, ținând cont cât efort am depus ca să caut prin profilul dumneavoastră și prin atât volum de trafic în tot atâta timp. 
Dacă nu știți cum să cumpărați și să trimiteți Bitcoin – puteți rezolva aspectul ăsta cautând informații pe internet. 

Aici aveți detaliile portofelului meu Bitcoin: 155VEbPjUDrJyCjeW9FbSz6JQ5usfnkQCB

Aveți nu mai mult de 48 de ore de la momentul deschiderii acestui email (2 zile ca sa fiu mai precis). 

Iată lista cu toate acțiunile pe care nu trebuie să le faceți:
*Nu dați reply la acest email (el a fost creat fără adresă de destinatar).
*Nu încercați să mergeți la Poliție sau alte organe de lege. Și mai mult, nici să nu vă gândiți să distribuiti acest mesaj către prieteni. 
Imediat cum am observat așa ceva (și voi observa fără probleme, pot face asta fără efort, 
ținând cont că dețin control absolut asupra tuturor sistemelor dumneavoastră) – clipul video în care apăreți că vă masturbați va fi instant făcut public.
*Nu încercați să dați de mine – chiar nu are rost. Toate tranzacțiile cu cripto-monede rămân anonime pentru totdeauna. 
*Nu încercați să reinstalați Sistemul de Operare pe dispozitivele afectate. Nu are rost, asta pentru că toate clipurile video sunt deja încărcate pe alte servere. 

Mai jos aveți lista cu lucruri pentru care nu trebuie să vă faceți griji:
*Că nu voi putea primi banii transferați
– Nu vă faceți griji, pot lua urma lor, imediat ce tranzactia s-a efectuat cu succes, 
asta pentru ca în continuare pot monitoriza toate activitățile dumneavoastră (virusul Troian include și această opțiune, fix cum e la TeamViwer).
*Că voi face publice clipurile video chiar dacă primesc banii.
– Vă rog să mă credeți, nu are sens pentru mine să vă fac rău. Dacă doream așa ceva, o făceam demult!

Totul se va desfășura pe încredere!

Și să nu uit…pe viitor încercați să evitați astfel de situații!
Un sfat de la mine – încercați să schimbați parolele la conturile dumneavoastră în mod regulat.

“Every year, according to them, Russia plans to invade Ukraine,” said 24-year-old Andrei. 

“Meanwhile, we all sit here and listen to the news with eyes wide open and think: ‘Really? Again? Weren’t we supposed to invade last year?’ I think the West is just using this issue for their own interests.”
(BBC, 22 ianuarie 2022)

În vara lui 2017, am plecat cu TransSiberianul din Moscova la Vladivostok. O lună mi-a luat să cobor după covrigi și bere în gări, să urc la loc, să dorm pe lavițele de vagoane de dormit, tâdâm-tâdâm-tâdâm-tâdâm. Nimeni nu știa nimic de România. Ba nu, mint, auzise de Vișniec o intelectuală din Krasnoiarsk.
Politica externă în Rusia este un basm cu pitici, erau 7, au plâns când Albă ca Zăpada le-a ocupat pătuțul. Ei, rușii, sunt Albă ca Zăpada, alergați de mămică-sa cea rea, Regina americancă, obsedată de chirurgie estetică și oglinzi.
În 19 iulie am scris un post pe blog denumit: Marele și veșnicul război al rușilor. Am zis să-l reiau acum. Nu știu dacă ajută, dar sigur nu poate face rău.

Gara e imensă, are candelabre uriașe care pot strivi 5 familii dacă ar vrea. Dar candelabrele nu vor, vor să stea sus, să trimită lumini galbene peste foiala în șlapi, picioare umflate, tricouri întinse de burți coapte și scâncete de sugari iritați de zgomot și de mișcările bruște ale mamelor cu păr împletit în frizuri complexe. Când mai au timp și de copil când trebuie să stea 6 ore să-și împletească zecile de cosițe?
Nu știu.
Misha continuă drumul. A ascultat în buclă Voaaaa-iaaaaj, vooooa-iaaaaj a lui Milene Farmer în intrepretarea unei rusoaice. Merge la Irkutsk.
Eu am coborât la Novosibirsk, undeva în nimicul siberian unde calea ferată, minereul de fier, războiul cel mare și relocarea industriilor militare către interiorul țării au făcut să apară într-o sută de ani cel de-al treilea oraș ca mărime al Rusiei, după Moscova și Sankt Petersburg.
Novosibirsk este copilul lui Mare și al lui Uriaș. S-a născut cu 8 kile și a continuat să fie ținut pe hormoni de creștere de mămică-sa, are celulită și pe degete de cât de gras e. Are grația unui obez care nu mai poate să-și părăsească de 12 ani camera. E ținut captiv de bulevardele imense și de opera mătăhăloasă, cea mai mare sau probabil cea mai mare din lume.
Între blocuri sauronice, cu balcoane atârnând precar, orci în fuste cară plase cu mâncare. Deși aici nu au fost cartele decât în al doilea război mondial și apoi pe timpul Perestroikăi, foamea a rămas cu ei așa cum a rămas cu noi și cu toți cei care au avut parte de dieta comunistă. Trăim și noi și ei în familii unde cea mai importantă întrebare a unei mame este: ai mâncat? sau vrei să mănânci ceva? Ar trebui să trecem la întreținere foamea, că e și ea un suflet, consumă apă, căldură, energie.
Pe trotuare, pe cartoane și pungi, pe funduri de găleți întoarse sau pe lădițe, se vând ciuperci, fructe de pădure, buchete șleampete de flori, ridichi. În intersecții sunt tarabe cu fructe și zarvazavaturi și fiecare dintre ele este secondată de o tarabă cu ochelari de vedere. Numai așa funcționează, binomul legume-rame, peste ambele se apleacă cercetător femei cochete și matrioșci cu barbă, pensionare cârcotașe și funcționare înțepate. Cumpără galoși de cauciuc și șosete de nylon, treninguri de polistiren și blugi țepeni, tip scoarță de copac. Printre noi, tacticos, își fac loc trei fete cu trei bufnițe.
Vii.
Bufnițele își rotesc capetele după rochițe, după șlapi, după bețivii care croncăne la marginea drumului. Fetele cer bani, probabil pentru cercul de biologie.
De unde ați luat bufnițele? Se dau la kil? La pachet cu ramele de ochelari?
Nu înțeleg ce le întreb, râd, își dau coate și pleacă.
3 minute mai târziu, un tânăr impetuos încearcă să treacă strada călare. Calul e alb, are șa roșie și băiatul e în blugi și cămașă bleu și soarele îi bate în față, el e încruntat și privește atent cele 5 benzi de circulație peste care trebuie să galopeze cândva când mașinile se vor opri. Așa trec 3 minute tensionate, nu s-a clintit de pe linia de tramvai, mașinile continuă să vină claxonînd și calului îi tremură picioarele de încordare și uite cum călcâiele voinicului se înfig în burtă și după ultima Hondă, calul ajunge pe partea cealaltă a pieței Lenin unde este desigur chiar Lenin, din fontă. Are 3 metri Lenin și paltonul îi flutură în spate, înspre Opera gigant, aproape cea mai mare din lume. În stânga e un nene cu o torță și o doamnă cu un spic de grâu, tot din fontă, încremeniți în semanlizarea circulației. Ei nu i-ar fi permis tânărului pe cal alb să traverseze așa piața.
-Când s-a întors Lenin pe soclu? Nu l-ați dat jos și voi în 1991?
Dima zice că Stalin era ăla cu probleme, că Lenin e idealul comunismului, de ce ai avea ceva cu Lenin?
Tot el zice că nici Stalin nu e atât de rău, în definitiv a câștigat marele război.
Dar a omorât și niște zeci de milioane de oameni.
Dar a câștigat marele război pentru libertate.
Pobeda. Pobeda.
Rusia nu e lăsată să uite de război.
Marele război continuă din 1940 încoace.
Statui, basoreliefuri, tunuri, tancuri, avioane, rachete, morminte, cruci, biserici, bancnote, insigne, medalii sunt închinate renașterii naționale, țărișoara întoarsă ca Isus din bezna înfrângerii, credeați că am murit păcătoșilor? Au murit niște zeci de milioane de oameni, dar nu eu.
În gara din Novosibirsk sunt fotografii cu soldați reparând șinele, refugiați cu căruțele pe vagoane, un tren deraiat, vârât în el însuși ca într-o carapace de lemn rupt.
Stalin a omorât zeci de milioane de oameni dar Rusia dăinuiește azi datorită lui, pe tricouri, magneți de frigider și pe bluze de trening.
Pe lângă pozele cu marele, continuul război, trag valize pe rotile și împing cărucioare cu sugari roșii de urlete, urmași ai rușilor care au înfipt drapelul pe Reichstag.
Americanschi? întreabă curioși în timp ce își așează grijulii valijioarele pe raft.
Niet. Rumânschi.
Rumânschiii? Aveți păduri în România?
Avem.
Aveți urși în România?
Avem. Uneori ucid turiști. Americanschi.
Rușii râd. Pe ei nu îi atacă urșii. Nici măcar nu au curaj să se uite la ei. Se jură că ursul trece mai departe dacă vede un rus.
Știe ursul ce știe.

Sunt 15 grade în casă. Am un reșou.
Aștept echipa de muncitori să-mi dea jos sigiliul de pe contoru de gaz.
Ieri seară, pe la 7 și ceva, vecinul s-a strecurat în curte, a chemat un fârtat de la Distrigaz și i-a spus că sunt scurgeri de gaz la instalația lui.
Asta-mi imaginez, că nu am de unde să știu, Distrigaz nu poate să confirme, în niciun caz prin telefon, dacă trage dușmanul rus cu urechea?
Nu m-a sunat nimeni să mă anunțe că mă lasă fără gaz în noaptea cea mai friguroasă a lui 2022, -6 grade afară, și totuși, cum e posibil să îți vină niște neni, să-ți oprească gazul pentru că un individ spune că sunt scurgeri dintr-o instalație care nu e a lui, instalație care a fost verificată de 2 muncitori cu 2 ore înainte de sesizarea individului, care, apropo, a încercat tooooooatăăă ziua să îi alunge pe oameni ăștia din curte, amenințând, chemând poliția, pozându-i pe ei și mașinile lor parcate în stradă?
Asta mă întreb, la reșou, ce căcat de țară e asta în care un nene care repară la negru televizoare, nu trebuie să fie director de butică sau senator de Mizil, cheamă poliția din 4 în 4 zile, urlând că îi este încălcată proprietatea și, ce să vezi, poliția vine, nebunu flutură niște hârtii, vorbește de litigii, milițienii, ochii-n pământ, unul nu știe să-i zică netotului că e în eroare, nu, milițienii le zic muncitorilor să nu mai muncească p-afară cât e vecinu în curte, să aștepte să plece, căci milițienii deja știu că o să plece, că el nu locuiește aici, are o coșmelie lângă care îți e frică să tușești, tu sau pisica ta. Asta îi sfătuiesc milițienii umili pe muncitori, să intre-n casă până pleacă nebunu, ca o mamă care-și îmbracă-n pijamale copiii și-i culcă la 2 după-masa, la ordinele soțului răngi, numa, numa să se liniștească și să adoarmă.
Care apărători ai legii, frățioare, care lege, ce ajutor să ceri de la niște oameni care nu știu care e diferența dintre asfințit și a sfințit?
Cum se face că Distrigazu vine și închide gazu și nu anunță proprietarul imobilului pe care l-a lăsat în frig, mai mult, cum se face că scurgerea de gaze nu există, pe bune, a venit omu de-a verificat cu bipbipbipu ăla-n mână, totul e brici, nicio scurgere de gaze, deci ori au mințit Distrigazu, că o avea vreun amic acolo vecinu, ori a meșterit nebunu la instalație și, când a venit echipa, chiar erau scurgeri?
Dubios.
Ce fel de țară-i asta în care instituțiile statului se fac preș în fața unui nenic cu minute gratuite în rețea, individ care mi-a pus, în mai, clei în yală, m-a amenințat că-mi dă cu toporu-n cap, de față cu jandarmii, dar dosarul lui penal strânge scame ca buricul lu Ciolacu?
De unde pleacă impotența asta uriașă a autorităților, cum e posibil să lași un copil să moară la Caracal dar la Ploiești să te prezinți, ce mirare că sunt, ce surpriză că ești, de fiecare dată când aloooo, văd enorm și simt monstruos, mi-a încălcat cineva proprietatea.
Și cum se face că, la 7 luni după o plângere penală tu încă nu ai reușit să strângi probe într-un atât de dificil caz cum este cel al unui om care a pus un lanț pe poartă și lipici în yala vecinului său și a amenințat o femeie, de față cu jandarmii, că-i sparge capul dacă o mai prinde în curtea în care ea are drept de trecere?
Dacă un nimeni în șanț, agresiv și perseverent, poate să sperie valuri de milițieni, să prostească echipe de la Distrigaz, să alunge topografi, angajați telecom sau experți ai judecătoriei, ce mă mai mir de familia Cozma, de Ghiță, de toți campionii în ticăloșie dați de județul Prahova, cum tratează ei statul român, cum se scobesc ei între măsele cu scobitoarea justiției, cum trimit milițienii după pateuri la Fornetti.
Și atunci, mă uit la reșou și mulțumesc lu Mniezău că nu m-a făcut atât de norocoasă încât să fiu vecina de haciendă a familiei Cozma, că ăia nu-mi tăiau curentul ci-mi stingeau lumina ochilor.
Și mai sunt atât de multe de văzut pe lumea asta.
Cum ar fi, dacă o să-și dea demisia nea Bode, dacă Ghiță se întoarce-n țară sau când vor reveni la modă plăcuțele suedeze.
Așa că mă liniștesc. Sunt 18 grade, a fost mai frig în alte vieți.
Ș-atunci n-aveam nici apă.


Un milițian spulberă 2 fete pe trecerea de pietoni, trecând cu viteză, chipurile în misiune, deși nu avea girofarul sau sirena pornite.
Lucian Bode tace.
În urmă cu 1 an jumate, ministrul de interne era și el implicat într-un accident de circulație după ce șoferul dumisale a depășit zeci de mașini, pe linie continuă, cu girofaru pus, în misiune și el.
Your mission is, should you choose to accept it, to be an asshole.
Ce mai face șoferu lui Bode, mă-ntreb, tot la minister, tot la minister, cu dosar curat ca sufletul nepătat al Prea Fericitului Teodosie?
Probabil.
Poliția Română, când nu calcă copilași cu mașina, când nu torturează oameni, (da, da, uite aici: https://adevarul.ro/news/bucuresti/scandalul-politistilor-sectia-16-murit-doilea-barbat-torturat-agenti-1_6060fd0a5163ec427164dd34/index.html), când nu lasă să moară fetițe sechestrate de criminali, pe motiv de procedură, pune poze pe facebook cu radare și textu:

O „compoziție” fotografică…📸Subiectul principal – în partea stângă, desfășurându-și activitatea… Subiectul din plan secund… nu a putut fi surprins de fotograf!…V-ați prins de ce, nu-i așa?🚀„Norocul”?Subiectul principal utiliza un alt aparat „foto”… Așa… subiectul din plan secund a putut fi „imortalizat”. Nu prea i-a plăcut, ce-i drept… Urmarea? Nu este fantastică, dar s-a „lăsat” cu 90 de zile de pauză de „filmare” și 1.305 lei „lipsă”.Facem echipe. Și nu! Nu mergem la nunți/botezuri/onomastici…Doar ne asigurăm că voi… și alții… ajungeți cu bine acasă! Nu cu viteză! Oameni buni, conduceți prudent! Cineva drag vă așteaptă acasă!#PolițiaRomână

Un polițist a călcat, pe trecerea de pietoni, 2 fete, una a murit. A încercat să vadă dacă mai trăiește împungând-o cu piciorul. Martorii spun că echipajele de poliție venite urgent la fața locului, înaintea salvării, l-au luat pe șofer și l-au pitit dup-un tomberon și i-au schimbat uniforma ca să nu fie măcelărit de mulțimea strânsă la locul accidentului.
R-ați ai dracului, doar să luați șpăgi sunteți buni, urla un amărât, poate chiar cineva din familia fetiței moarte.
Dintr-un copil pierdut, împuns cu piciorul de cel care l-a ucis, se nasc cutremure care dau jos guverne. Nu și în țara pas cu pasului făcut cu girofar, în care criminalilor plătiți din banii victimelor, li se schimbă uniformele după tomberoane.

Povestea celor 2 orașe. Dickens știe că un copil mort stârnește o revoluție.

With a wild rattle and clatter, and an inhuman abandonment of consideration not easy to be understood in these days, the carriage dashed through streets and swept round corners, with women screaming before it, and men clutching each other and clutching children out of its way. At last, swooping at a street corner by a fountain, one of its wheels came to a sickening little jolt, and there was a loud cry from a number of voices, and the horses reared and plunged.

But for the latter inconvenience, the carriage probably would not have stopped; carriages were often known to drive on, and leave their wounded behind, and why not? But the frightened valet had got down in a hurry, and there were twenty hands at the horses’ bridles.

“What has gone wrong?” said Monsieur, calmly looking out.

A tall man in a nightcap had caught up a bundle from among the feet of the horses, and had laid it on the basement of the fountain, and was down in the mud and wet, howling over it like a wild animal.

“Pardon, Monsieur the Marquis!” said a ragged and submissive man, “it is a child.”

“Why does he make that abominable noise? Is it his child?”

“Excuse me, Monsieur the Marquis—it is a pity—yes.”

Este extraordinar pentru mine cum de nu puteți să aveți grijă de voi și copiii voștri, spune monseniorul și aruncă niște monezi.
Bode și noua aristocrație cu chipiu și funcții la stat nu au nici măcar pornirea asta. De a da bani.
De ce ar face-o? Așa a vrut Dumnezeu.
ȘI Dumnezeu sunt ei.