Americanii au făcut un pact cu rușii și cu evreii, îmi spune șoferul. Mi-a mai povestit înainte că îi plac manelele, s-a definit ca fiind Cioară, adică știți dumneavoastră ce, și că îl înebunesc fetele ăstea de umblă cu fundul gol, pe vremea lui nu se îmbrăcau femeile așa, cum să te miri că te ia unul la ciocane?
Revenind, americanii le-au zis evreilor să-l lase dracu din brațe pe Dragnea, că se știe doamnă că era omul lor, nu ați văzut că noi cumpăram niște sărăcii de armament de la evrei pe o căruță de bani dar americanii voiau și ei să ne bage pe gât rahaturile ălea de tomăhoucuri, așa că le-au zis lu Israel că gata, s-a terminat și s-au înțeles să-i readucă la putere pe Ponta împreună cu hoții ăștia de la liberali, că tot hoți sunt, dar hoți mai mici, ei nu au avut atâta timp să fure ca ăștia de la PSD.
Păi și cu rușii?
Moldova doamnă, își înfige mâna în claxon ca și cum ar îndrepta țeava unui tun sonic care ar trebui să atomizeze mașina din față, cretinuuuule, adaugă în timp ce trecem pe lângă mașina condusă de o duduie cu buze enorme ca paginile zdrențuite ale unei biblii muncite de mâinile credinciosului, uite-o pe proastă, ce să-i mai ceri?, se întreabă. Cum să-ți faci botul ăla, cine te vrea așa, eu sunt cioară doamnă, îmi plac manelele dar așa ceva, buze d-ăstea siliconate, cioc, cum să vrei să pupi așa ceva?
Ce spuneam? Moldova doamnă, nu ați văzut că acolo au bătut palma americanii cu rușii și cu evreii, vă spun că mi-a zis mie la un moment dat un bărbat pe care l-am dus de pe la un minister ceva, mi-a zis că Israelu, dacă se întâmplă ceva cu arabii din jur, se va muta în Moldova, e cam aceeași suprafață, Moldova va fi noul Israel. Mă rog, acum au făcut americanii pact cu rușii ca să-l scoată pe Plahotniuc ăla, adică ce credeți că nu este nicio legătură între închiderea lui Dragnea și fuga lui Plahotniuc? Și evreii, care erau și ei băgați acolo, tot cu Plahotniuc și cu masoneria, au cedat, că au nevoie de americani că acum vine războiul cu Iranul, că ați văzut cu minele ălea.
Eu sunt vulpe bătrână, e clar că iar se întâmplă ceva mare, vă spun doamnă. Se întâmplă ceva mare.
Dacă îmi mai spune că nu e întâmplătoare extrădarea lui Assange în State și că pe Khashoggi l-au căsăpit Mossad, CIA și FSB, poate cu puțin MSS, io cred.
Manelele fac bine la creier.
Să am un metru cub de bani,
Ca să moară ai mei dușmani.

Aseară Octavian a spus că 13.000 de oameni mor în fiecare an otrăviți de aerul din București. Apoi un băiat a povestit că biologii sunt înspăimântați de prăbușirea cu 40% a florei. Sau faunei. Sau a florei și faunei. Apoi Adelina ne-a încurajat să nu mai luăm mașinile către serviciu și Adrian ne-a sfătuit să dăm în judecată autoritățile atunci când încalcă legea, să dăm idei parlamentarilor și să impunem agenda statului și eu am plecat fericită că niște oameni nu se gândesc la rate ci la vulpi, albine, turbulențe și la marea care va înghiți imperiul lui Mazăre și nudibarul de la 2 Mai. Și în mașina care mă ducea către casă, șoferul mi-a spus că banca l-a trecut la rău platnici pentru că a întârziat o lună cu plata ratei la credit și că nu poate să fie scos de pe lista neagră decât prin decizie judecătorească și că nu se poate însura pentru că astfel, el fiind un pirat luat la ochi de bănci, îi va scade scoringul partenerei, așa că preferă să-și ia împrumutul acum pe numele ei și să aștepte cu nunat, și mi-a mai zis că e plătit cu salariul minim pe economie, dar știți ce doamnă, foarte bine, dacă aș fi plătit cu mai mult ar trebui să plătesc taxe și eu nu vreau să dau nimic statului ăsta care nu-mi oferă nimic, oriunde am de-a face cu el trebuie să plătesc, doar că intru pe ușă și trebuie să dau bani, doar că stau de vorbă cu o funcționară scot un milion. Dar sunt și oameni buni, sunt, ca doctorița cu nume străin care a fost jignită când după operație am vrut să-i dau bani, am vrut să-i bag în buzunar un milion jumate, termină că mă jignești-mi-a zis, dar nu am mai mult, câștig salariu minim pe economie, i-am spus. Ea însă m-a oprit și mi-a zis că e plătită pentru asta și știți câți oameni sunt ca ea, rezidenți care aleargă și sunt munciți și vai de ei care nu mi-au luat un leu dar sunt și d-ăștia ca doctorul Rădulescu, se oprea lângă pat și se freca pe burtă, i-am spus doctoriței cu nume străin că doctorul Rădulescu are mâncărimi în zona buzunarului și ea i-a spus, mă scuzați pentru expresie, morții mă-tii Rădulescu, nu te mai apropi de pacienții mei. Îmi crește inima în piept când văd că au început și la noi să fie oameni de omenie.
În București mor în fiecare an 13.000 de oameni otrăviți de aer și mai mor alte jde mii uciși de ciuma corupției și virusului ticăloșiei și niciun ocean nu poate înghiți zgârie norii în care s-au cocoțat impostorii, târfele și baronii buhăiți, dovada neputinței noastre să nu luăm mașina la serviciu și să selectăm deșeurile și să ne gândim la viitor.
Încălzirea morală globală deșertifică câmpiile empatiei și stârnește tornade care smulg acoperișurile bunei-cuvințe, geaba vorbim de polenizare, peturi și pesticide, până să ucidem planeta, o să crăpăm toți încleștați într-o gigantică bătălie pe oferta de hârtie igienică, 8 suluri la numai 12.99, de la Lidl.

Și uite așa, s-a fiert fasolea, cum zicea tata că zicea bunicu, la sfârșitul filmului.

Doamnă, pe mine nu mă încălzește că l-au băgat pe Dragnea la pușcărie. Frate-miu a făcut 3 ani și 8 luni de închisoare pentru că l-a  înșelat la cântar pe un cetățean, i-a vândut cireșe mai puține, nici măcar asta doamnă, că omu a plecat cu punga de cireșe și a mâncat din ele și apoi a venit înapoi și a zis că nu sunt dulci și că vrea banii dar frate-miu i-a spus că nu poate să îi dea banii că a mâncat din cireșe și omu a chemat poliția și i-a făcut plângere și apoi mama s-a dus și a vorbit cu el și l-a convins să renunțe la acuzații și tipul a zis bine, că știa că a mințit și a văzut că se îngroașă gluma dar dosarul plecase la procuratură și au zis că geaba s-a retras plângerea, l-au condamnat pentru înșelăciune la 3 ani și 8 luni doamnă. Și i-a făcut pe toți, nu a primit amnistie.
Cum să mă bucur eu că Dragnea care a furat milioane ajunge la pușcărie când nimeni nu îi ia banii? Sunt toți mână-n mână și noi ne bucurăm ca proștii, o să iasă în câteva luni Dragnea și o să rămână cu milioanele cum au rămas toți, Năstase și Voiculescu și cine a  mai fost doamnă la închisoare că nu au fost mulți, Udrea și Mazăre și Ghiță ăsta al lui Ponta vedeți că nu e dar fratele meu pentru o mână de cireșe…
Jean Valjean.
Criminalul care a ucis un polițist a fost găsit spânzurat în celulă. Se sesizează procuratura? Nu e primul ucigaș de polițiști care a fost găsit mort în celulă, a mai fost unul în 2017. S-a sesizat procuratura?
Ce se întâmplă cu Darius Vâlcov, ce se mai aude cu jandarmerița Ștefania? Ministrul Carmen Dan prin ce miracol al levitației își păstrează poziția? Ce se întâmplă cu dosarele 10 august, Mineriade, Revoluție? Ce s-a întâmplat la Valea Uzului?

Mașina din spate claxonează isteric. Nu am plecat la timp, am pierdut 0,56 secunde la semafor. Oamenii nu mai au răbdare. Am așteptat 30 de ani să ajungem undeva și suntem tot cu curu pe bordură, într-o benzinărie pe a cărei ușă este lipită o bucată de hârtie pe care scrie: lipsesc 20 de minute.
Oamenii așteaptă să intre Iliescu la pușcărie. Și Ponta. Băsescu și Tăriceanu și cine o mai fi de mers la pușcărie, să meargă domle. Așteaptă ani și ani și ani și răbdarea lor e toată pusă acolo și nimeni nu mai are niciun pic de răbdare pentru nimic altceva. Claxon și urlete, scandal la restaurant, ce-o face domle cu vinul ăla, îl stoarce acum, mișcă-te-n pizda mă-tii mai repede.

Civilizația rurală, a tutunului care arde greu, al fumului de bălegar lăsat peste curți, al tăcerilor înțelepte, al molcomului muget a fost spulberată de modernitatea trasă ca o pereche de pantaloni cu 3 numere mai mici din care fundul, burta și șoldurile se revarsă dizgrațios afară.
Mai jos un fragmentuț din Să nu râzi :((, cartea pe care o lansăm joi, 13 iunie, la Seneca Anticafe. De la ora 19.

Vorbele se rostogolesc lipsite de consecinţe peste noi. Nu schimbă nimic, nu construiesc nimic. Sunt ca nişte autostrăzi greceşti care leagă nimic de nimic, făcute doar ca să fure nişte bani europeni. Există, deşi nu interesează pe nimeni, doar antreprenorul care a băgat milioanele alea în buzunar.

Maică‐mea s‐a închis iar în fortăreaţa asta de vorbe pe care nu mă mai obosesc să i‐o demontez, căci asta ar însemna să existe pentru mine.

Şi nu există.

Uneori intuiesc că, sub faţa acestui cineva pe care îl numesc Mamă, trăieşte, ca într‐o matrioşcă, o altă persoană captivă şi sedată. Uneori, la vederea unor plopi, se trezeşte şi strigă ajutor şi mie îmi dau lacrimile când mă gândesc de câţi ani e prizonieră fetiţa sau poate tânăra fată, cum şi‐a irosit viaţa în celula în care a fost băgată de ambiţioasa ei soră mai mare, personalitatea agresivă în dorinţa ei de a deveni CINEVA.

Pe marginea drumului plin de gropi sunt stâlpi de telegraf pe care berzele şi‐au construit astă‐vară cuiburi din nuiele şi pungi, plastice care flutură printre beţe şi paie. Arată ca o tabără de refugiaţi trasă în ţeapă de un vodă însetat de sânge. E foarte urât aici, mai ales acum, când nimic nu mai este verde. Natura e desfigurată de gunoi, PET‐uri, hârtii, mormane de materiale de construcţii strânse la marginea şoselei.

Ţăranul nu‐şi asumă satul, lunca, păşunea, câmpul, dealul pe care are vie sau pepeni. Tot ce nu este strâns între gardurile gospodăriei lui nu este treaba lui, ci a altcuiva.

Ţăranii de aici sunt nişte copii care nu au crescut niciodată atât de mari încât să înţeleagă cuvântul gospodar. C.A.P.‐ul a trecut ca un tăvălug peste părinţii lor, a nivelat orice urmă de relief a satului, a şters orice relaţie dintre cauză şi efect, de fapt, nu, le‐a inversat. Harnicul — muncitorul, gospodarul — a fost prăduit de partid, lăsat fără pământuri, oi, vite, cai. Unii au ajuns în puşcărie, alţii au fost bătuţi atât de crunt, încât s‐au damblagit.

Cu o singură mişcare de antebraţ, comuniştii au dat jos medaliile şi trofeele de pe etajeră şi în locul lor au instalat impostura.

Plevuşca a ajuns să conducă satul din câmpie. Dispreţuiţi de bătrâni, ticăloşii de rit nou şi‐au creat o curte de adoratori cioplită după chipul şi asemănarea lor. Analfabeţii, descurcăreţii.

Neamurile ăstora au umplut instituţiile comunei. La primărie, la C.A.P., la magazinul sătesc. Fă‐te frate cu dracu’ până treci puntea este mottoul civilizaţiei rurale.

Sau, dacă nu vrei să treci doar puntea, ci vrei să ridici tu podul tău şi să iei taxă pe el, pleacă la oraş, fă‐ţi o carieră şi, când o fi să fie, te întorci şi cumperi satul cu tot cu gârlă, capre şi morţii din cimitir.

La ţară au rămas doar cei incapabili să viseze grandios.

—  Ce e asta?

—  Salată boeuf.

—  E cu pui?

—  Da.

—  Deci e salată de pui.

—  Despici firul în patru aiurea.

Emanciparea gătitului în familia Matei a început la două luni după Revoluţie. Mily a decis că e timpul să facă pizza în casă. Într‐o cratiţă punea un strat de pâine, apoi punea salam de vară tăiat cubuleţe, sos de roşii, nişte brânză telemea, ceapă, o ţinea la cuptor până brânza se topea şi salamul transpira ca Păunescu în timpul cenaclului. Pizza.

— Pizza pe dracu’, asta e pâine cu salam suc de roşii şi ceapă.

— E pizza, insista Mily, aşa se face.
Şi cine eram noi să o contrazicem? Prima pizzerie din Braşov, Pizza Iulia, a apărut ani mai târziu. Cred.

Încet‐încet, s‐a lepădat de gătitul ca la Găujani acasă, maionezele au îngroşat salatele de vinete pălind ficatul, puiul i‐a dat un brânci vitei din salata boeuf, în loc de 70%

cartofi, aceeaşi salată boeuf era acum făcută cu morcov, enorm de mult morcov, şi chiar mere. Până aici!!!

— Ce caută, dom’le, merele în salata boeuf? a întrebat Victor şi noi, copiii nerecunoscători, ne‐am grăbit să îl susţinem în demersul lui investigator.

— E o reţetă nouă. În plus, merele sunt sănătoase, cartoful are lipide şi glucide, zaharuri, are amidon, nu e bun la organe.

— Dar ai distrus gustul salatei, nu mai are nicio legătură cu nimic! am continuat să ne plângem.

— Semănaţi toţi cu tac‐tu, nu apreciaţi nimic, cine m‐a blestemat să am nişte copii idioţi care să nu fi luat nimic din mine, nimic, totul de la bruta asta de bărbată‐miu…

— De ce mă jigneşti? Ce ţi‐am zis de mă jigneşti acum, de faţă cu copiii? Cum Cristosu’ mă‐sii am ajuns la jigniri doar pentru că am remarcat că ai distrus o reţetă, pentru că da, ai distrus‐o, nu mai e salată boeuf, e o bătaie de joc cu mere!

— Nu‐ţi convine, găteşte‐ţi tu!
Uşile erau trântite, farfuriile cu mere şi pui în loc de cartofi şi vită zăceau părăsite cu orele în bucătăria plină de muzica de pe România Tineret, Mily înşirând în dormitor, pe mocheta verde, toate suferinţele ei scoase din cutiile de pantofi de pe fundul şifonierului. Le lua, le dezvelea din hârtia subţire, ia să te văd, te‐ai făcut mai mare, ţi‐au crescut unghiile, părul şi şoldurile?

Fiecare suferinţă era invocată, inspectată şi interogată.

Mângâiată, stropită cu lacrimi amare, apoi ştearsă cu dosul palmei şi băgată la loc, în cutiile de pantofi, până la următoarea criză.

Singurele prietene ale ai lui Mily sunt tragediile imposibile pe care le colecţionează. Aceste ouă Fabergé, încrustate în blesteme şi nelegiuiri, măcar de le‐ar putea vinde să facă bani din ele. Poate, dacă le‐ar pune pe muzică, ar face din ele nişte balade să sară cămeşile de tristeţe pe ascultători. Sau poate ar fi mai bine dacă ar scrie nişte sonete, uite, în caietul ăsta în care notează cheltuielile — 6 lei vinete, 2,4 lei pâine mare, 10 lei pantaloni de la ţigani. Pardon, de la second. Pardon, pantaloni aduşi de Diana din Londra. 

Pentru restul, haideți la lansare pe 13 iunie de la ora 19, Seneca AntiCafe. Să nu râzi :((

Undeva sub pământ, într-o Palestină ucisă de schimbările climatice, o mamă și fiica ei clonată, singura supraviețuitoare din lotul de clone, discută despre nostalgia pe care ți-o dau amintirile implantate, amintiri altoite pe un creier care acum contruiește emoții în jurul acestor falși araci, plângând după măslini și oftând după aerul uscat al deșertului Iudeei. Filmul e lung, stau deja de 18 minute în întunericul pavilionului danez gândindu-mă la artă, la cum sunt selectați artiștii care vor reprezenta la bienala de la Veneția o țară, la cine sunt curatorii expozițiilor, unde au crescut ei, dacă își mâncau mucii când erau mici, dacă știu să își lege șireturile, dacă atunci când vorbesc cu soțiile lor la telefon întreabă dacă au empatizat și sublimat factura la gaz, la asta mă gândesc și intru în pavilionul francez printr-un subsol plin de cărămizi și moloz, vezi bine civilizația are byproducts pe care le mătură sub covor așa cum o clădire superbă ca asta are un beci murdar ca izmenele unui homeless, apoi urc pe scări până la palierul unde în plasticul turnat pe podea sunt prinse ambalaje goale și scoici și pești morți, este desigur o instalație despre catastrofa ecologică în care suntem și apoi intri prin falduri de stofă în sala unde rulează un film în care câțiva tineri urlă către ecran, cadrele sunt scurte, 2-3 secunde, camera aleargă aiurea printre blocuri, un cetățean de culoare cântă ceva, vizitatorii pavilionului sunt trântiți pe jos pe scaune de nisip, printre alge și corali de cârpă și plastic. Suntem deci pe un fund de mare, în întunericul spart de isteria de pe ecran. Intru la englezi, e coadă pe trepte, nu te lasă să te bulucești așa, ca vitele, să nu ratezi vreun exponat. Ăstea, exponatele, sunt niște bețe cu capete de ceramică și pe pereți niște tablouri cât niște timbre, prin colțuri câteva ațe întinse, Dumnezeule câtă impostură, dacă scriau din neon IMPOSTURĂ și POMPOZITATE și AROGANȚĂ și WE USE GLOBAL WARMING TO WIN AWARDS AT BIENNALE ar fi fost arta onestității.
Înjur și mă duc cu speranță la pavilionul Japoniei unde un bolovan e pozat din mai multe unghiuri sau poate nu e același bolovan, aici e cu mușchi, aici cu copaci, aici cu niște școlari în față, nu înțeleg ce ar trebui să înțeleg și nu înțeleg de ce asta e artă și nu înțeleg de ce și pavilionul Coreei este tot cu filmulețe, acest ness frecat cu pepsi al artistului care învață pentru examen în noaptea de dinainte, și apoi avem pavilionul Belgiei, cred, unde este un film cu niște cetățeni care dansează dar sunt ca piticul din Twin Peaks, pelicula e pe rewind și totul merge de-a-ndoaselea și apoi o femeie cu părul lăsat pe față pășește atent cu cizmele ei care nu au vârf și toc doar vârf în ambele părți, arată ca niște gondole, și ea merge cu părul ăla pe față și nu se uită pe unde calcă. Ce mama dracului, cum ar spune taică-miu și ar schimba canalul pe un meci de tenis, dar aici nu poți să schimbi canalul, poți doar să fugi pe aleile cu pietricele albe către un alt pavilion, Italia sau India sau poate vrei la expoziția principală unde o vacă se plimbă pe o șină și ai un robot care șterge o pastă vâscoasă-sângerie. Aici sunt totuși niște picturi superbe ale unui ganez și Occupy Mars care e povestea cosmonautului sirian, faimos în anii 80 când a mers cu o misiune sovietică în spațiu dar e refugiat acum în Turcia, cosmonautul-refugiat care trăiește într-un cort, cum ar arăta o tabără de refugiați pe Marte, se întreabă artistul turc. Și mai sunt fotografiile corpului stâlcit al unei japoneze care și-a tatuat protezele de picioare, ambele amputate. Și o hologramă pe un ventilator și o bucată din zidul unei școli din Mexic, plin de gloanțe.
Cum e asta artă, cum? CUUUUUUM?
Împăratul nu numai că e în pielea goală. Împăratul e în pielea goală, mort, pe catafalc și nouă ni se spune că nu vedem bine, el dansează acum îmbrăcat în dantelă neagră, învelit în mantie cu guler din blană de hermină.
Afară e soare, miroase a umezeală și mușchi verde și muștele bâzâie molcom paharele de aperol spritz ale vizitatorilor înfrânți de doza prea mare de artă. Mă gândesc că cea mai bună instalație a fost uriașul vapor care a intrat peste trotuar, rănind 4 persoane, terfelind o barcă-bus.
Arta eșecului.
Bienala e o colecție de suflete de oameni mici cu relații mari care nu au înțeles că atunci când vrei ca umbra să-ți fie mare, nu trebuie să pui becul deasupra capului.

Nu știu de ce am scris cartea asta.
Este despre familii ca a mea și despre mame ca a mea și despre tați și frați ca tatăl și fratele meu. Doar că nu este despre ai mei ci despre ai noștri. Este despre ambițiile noastre și despre inadecvări și despre presiunea care ne-a turtit la pământ, presiunea pe care noi o numim comunism sau Ceaușescu sau ghinion, în loc să o privim ca pe exact ceea ce este: gravitația morală a societății noastre căreia nu îi putem scăpa, indiferent câte Saturn V am construi.
La 30 de ani de la căderea comunismului suntem unde suntem pentru că mamele noastre au fost unde au fost și pentru că mamele lor și tații lor au fost cine au fost.
Genetica e nemiloasă.
Dar mai rea decât genetica nu-i decât genetica socială.
Joi, 13 iunie, la 29 de ani de la mineriada lui Ion Iliescu, lansez și eu o golaniadă a fiicelor. La Seneca Anticafe. De la ora 19.

 

Ce voiam să mă fac când o să fiu mare? Ceva care să îi facă pe plac mamei. Balerină poate.

Când aveam patru ani, m‐a dat la balet. Cum sună! Am dat copilul la germană, la balet, la muzică.
Dacă nu eşti cuminte, te dau la ţigani.
Eşti al părintelui şi el te dă ca pe‐un măr. Ca pe‐o linguriţă de zahăr. Ţiganii, se ştie, te iau, îţi rup un picior, ceva şi te pun să cerşeşti. Daţi‐mi şi mie 25 de bani să‐mi iau ceva de 25 de bani.

Frica de ţigani tăia sila de balet.

Am mers cam şase ani, de trei ori pe săptămână la balet. Şi atunci, şi acum am elasticitatea unei plăci de călcat rufe. Cu cine‐oi semăna?

— Cu taică‐tu, clar. Eu, la vârsta ta, făceam podul, făceam şpagatul, puteam să‐mi pun piciorul după cap.

De ce ai vrea să‐ţi pui piciorul după cap?
Pentru că poţi. Nu ai pic de ambiţie, unde o să ajungi? Probabil într‐un şanţ. De ce? Pentru că îmi plăcea berea.

Ca să fiu precisă: îmi plăcea spuma de bere. Taică‐miu, persoana căreia îi semănam prin lipsa de flexibilitate, îmi dădea mereu paharul de bere în care scufundam degetul, luam bulbucii de bere care se spărgeau, pulverizând atomi lipicioşi prin aer.

Ce voiam să mă fac când voi fi mare?
Părinţii nu înţeleg unde se termină ei şi unde începi tu. Îţi susură lucruri în ureche: nu‐i aşa că nu vrei să o dezamăgeşti pe mama? nu‐i aşa că nu vrei să o superi pe mama? Nu vrei să o superi şi nici să o dezamăgeşti. Şi atunci dansezi ca un urs nătâng pe răpăiala de tobe a ego‐ului părintesc.
Doamnă, nu e talentată. Asta cred că i‐a zis doamna Gutt. Mai bine o daţi la tenis sau la lupte libere. Sau poate o daţi la ţigani, pentru că nu mănâncă ardei umpluţi.

Ce fel de copil urlă, plânge şi fuge afară din bucătărie cu mucii ţâşnind în cascade verzi, cu bale la gură: nuuuuuu vreaaaaaaau aaaaaaardeeeeei!!!

— Nu am altceva ce să‐ţi dau. Mănânci asta sau nimic.
Nimicul este foarte gustos.
Poate voiam să mă fac ascet.
Părinţii nu înţeleg unde se termină ei şi unde începi tu, pentru că părinţii gândesc ca nişte imperii. Ei nu au nevoie de justificări. Au fost înaintea ta, te‐au conceput, te cresc, le eşti mereu satelit, vasal, chiar şi când crezi că ai reuşit să te rupi, când ai pus‐o de‐o mişcare de eliberare naţională.

Te lasă să crezi că eşti liber.

Dar tu, copilul lor, ar trebui să ştii că vechile imperii nu pier. Ele îţi permit autonomia, îţi dau iluzia parteneriatului, te lasă să te bucuri zănatic când semnează o pace, un acord, un pact.

Părinţii noştri sunt Sovietele. De iure nu mai au nicio putere asupra noastră. De facto ne ocupă. Politic, social, cultural.

Dacă Nicușor își îndemna susținătorii să voteze USRPLUS, alianța ar fi fost pe locul 2, după PNL, a scris țâfnos un domn pe internet. Deci Nicușor e vinovat pentru locul 3 al partidului pe care l-a fondat și din care a fost mătrășit acum 2 ani, partid pe care l-a salvat când era cât pe ce să nu îi fie admisă participarea la alegerile europarlamentare.
Nicușor candidează la primărie.
De ce candidează Nicușor la primărie când candidează și Vlad Voiculescu?
Nimeni nu își pune problema invers. De ce candidează Vlad Voiculescu atâta timp cât Nicușor, se știe, mai devreme sau mai târziu, ar fi anunțat că o face.
Nicușor nu are bască, e și normal cine a mai văzut matematician necarismatic tradiționalist cepefist cu bască?
Nimeni.
Nu contează că nu-ți trebe bască să fii primar, Nicușor nu ne place pentru că se bâlbâie, se înroșește și nu-i stă bine părul. Măcar d-ar avea o bască, nu am vedea că nu-i stă bine părul.
Nicușor nu folosește primăria ca pe-o trambulină pentru președinție, ca Vlad. Nicușor atâta vrea: să fie primar și să se ocupe de oraș.
Ei uite d-asta nu ne place nouă de el. Că nu e ambițios. Că nu vrea mai mult.
Ce fel de politician e ăla care nu are ambiții?
Unul prost. Maxim mediocru.
Păi d-aia au murit tinerii ăia la Revoluție, ca să fim conduși de mediocrii?

feher

În decembrie 2000, Convenția Democrată crăpa înecată cu un candidat în plus la alegerile prezidențiale. Doi economiști, unul de bancă națională, unul de bancă mondială, doi tehnocrați, cum nu de puține ori ne sunt prezentați băieții care împing sicriul pe scara întunecoasă a blocului Puterii.
Moștenitorii Convenției s-au bătut pe cănile de cafea cu Boss și pe scrumierele Țigaretei 2 și apoi s-au împărțit la PD și PNL, și de ce nu pe la Alianța pentru România a lui Meleșcanu sau Uniunea Forțelor de Dreapta a lui Vosganian. Și, firește, la PSD, cel mai mare angajator, partidul-stat, partidul-viitor.
Când noi dormeam somnul vegheat de Iliescu, Meleșcanu și-a garat organizația-trotinetă la liberali, apoi Vosganian a venit și el cu micuța turmă de forțe de dreapta și le-a băgat în stâna liberală și uite așa, la alegerile din 2004 doar țărăniștii au rămas pe afară, căci cine să invite la dans un…

View original post 509 more words