• Pe ecranele din autobuze rulează videourile de campanie electorală a principalului adversar al actualului primar. Ecranele aparțin unei firme, nu companiei de transport municipal RATBV.
    Directorul RATBV sună patronul firmei cu ecranele și spune cam așa: poți să pui orice vrei tu, dar nu pe ăștia de la USR. Primarul nu vrea să aibă USR spoturi în autobuzele lui.
    Sunt ale lui autobuzele.
    Logic, cum de am crezut că sunt ale noastre.
    Afișând un curaj mai rar întâlnit într-un român ca o părere de rău izbucnită în conștiința lui Iliescu, patronul firmei de media îl ignoră pe directorul RATBV și nu dă jos spoturile.
    Seara, camerele de luat vederi de pe gardul casei patronului înregistrează niște cetățeni care i-au adus în fața casei un televizor și l-au lăsat acolo după ce s-au pozat cu el.
    Vezi bine, îți vom omorî contractul, ticălos om de afaceri care nu înțelegi că în orașul primarului, trebuie să zici bogdaproste că te lasă să respiri, d-apăi să faci bani cu ecrane în autobuzele lui.
  • Într-un interviu plătit dat în 2017 la ProSport, același primar este prezentat ca omul care stă în spatele performanțelor sportului brașovean. El construiește, alocă, el găsește cameră și trage cablu pentru Cristina Neagu, cea mai bună jucătoare de handbal din lume. Dacă nu era el, nu era ea. El a făcut echipă de polo și de hockey,  ce uită să spună primarul este cum au fost sifonați banii de către băieții lui de la Clubul Corona.
    Clubul lui.
    Trei ani mai târziu, echipa de handbal a retrogradat din cauza unui scandal de dopaj orchestrat de oamenii primarului. Echipa de polo a fost ștearsă acum câteva zile, fără preaviz, din pixul primarului. Echipa de fotbal nu mai e de 6 ani, între timp s-au strâns suporterii și și-au făcut echipa lor pe care o finanțează pe Patreon.
    Câțiva dintre ei s-au întâlnit cu adversarul actualului primar, restul nu vor s-l supere pe primarul care ar putea să nu îi mai lase să se antreneze pe stadionul lui dacă află că s-au înfrățit cu dușmanul.
  • Orașul pute. De la groapa de gunoi. Care este ecologică și privată, aparținând, umblă vorba, miliardarului care taie și spânzură în județ, prințul asfaltului, regele bordurilor, domnul Butuza. Autobuzele, performanțele, panseluțele sunt ale lui, gunoiul e al nostru.
    Și profitu e al lui.
    Nimeni nu se bagă peste Fin-Eco, nimeni nu se bagă peste Butuza.
    Tot Brașovul știe asta.
    Pe ce lume trăiești?
    Media este în buzunarul primarului. De la posturi de radio, la ziarele locale, la rețeaua de outdoor. Totul e al lui.
    Ce-a mai rămas?
    Facebookul. Îl știi pe x? E influencer. Nu se bagă să îl sprijine pe adversarul actualului primar? Poți să-l rogi pe starul radio Y să îl invite în emisiune?
    Refuzuri.
    Influencerii spun că nu se bagă în politică pentru că le e teamă să nu fie dezamăgiți. Ei și fanii lor. Au un brand de ținut, trebuie să înțelegi.
    Hahahahahahaha.
    O curvă care o suge după ziduri are același brand ca una care o suge în cameră la ARO.
    Ăștia de spuneți că nu faceți politică, o faceți pe aia mai josnică.
    A lipsei de ideal.
    A banului.
    Ceea ce înseamnă că deși nu aveți nimic pentru că totul este al lui, aveți un primar.
    Și el vă are pe voi.
    Sclavi care cred că sunt liberi.
    Abia ăsta este un brand pe care trebui să îl întrețineți.
    Vă ajută Butuza cu niște borduri noi.

 

Ieri, 10 august, a fost ziua mea. Am vorbit la telefon cu părinții, m-au asigurat că mă iubesc și mi-au transmis că mă așteaptă acasă. Să fac bine să nu mai găsesc motive să stau în Spania, și ce dacă ar trebui să stau în carantină, măcar sunt acasă, în țara mea, la republique socialiste de la roumanie, notre cher patrie.
Azi primesc mesaj de la taică-miu: De astăzi ,persoanele care vin din Spania ,nu mai stau in izolare deoarece rata de infectare este mai mică decât la noi!!! Așa ca te așteptăm acasă. Nu mai ai scuze.
I-am răspuns: De ce as veni dintr-o tara cu rata de infectare mai mica si un sistem de sanatate performant intr-o tara cu spitale praf si rata de infectare mai mare?
Nu mi-a mai zis nimic. Probabil îi e doar dor de mine. I-am zis să o ia pe maică-mea la subțioară, să se suie în avion și să vină aici.
Nu pleacă ei din țara lor.

Mă întorc la mesaj. Nu mai ai scuze, a zis.
Să fie dorința de a trăi într-un loc mai bun, o scuză pe care o găsesc ca să nu mă întorc acasă? Oare am o obligație față de țara în care m-am născut și față de părinții mei, să am o viață de rahat, ca a lor?
Dar ei nu cred că au o viață de rahat. Au făcut monturi la picioare de la pantofu ăsta prea îngust care i-a bătut de le-a dat sângele, dar s-au obișnuit cu el. E cu talpă de talpă, făcut pentru export, marfă de calitate nu porcării chinezești.
E viața lor, în țara lor, unde vor să moară, nu pot să înțeleg de ce e atât de important dacă crăpi în avion, pe șezlong în Grecia sau la coadă la ANAF. Crăpi, te-ai dus, papa. ȘI șansele sunt mai mari să crăpi la coadă la plătit dări decât pe șezlong înecat cu un os de pește.

Nu mai ai scuze.
La mulți ani! și Vino acasă!, sunt două exclamații de sens contrar. O urare anulată de un ordin, semnul confuziei care guvernează poporul ăsta al nostru, incapabil să priceapă versul manelei care ne descrie cel mai bine suferința: țara mea e moartea mea.

Am scris textu de mai jos acum 2 ani, la o săptămână de 10 august.

 

Între Bristol și Bath trenul face 12 minute.
E plin ochi, se stă călare pe valize pe culoar, stewardul a găsit un loc lângă toaletă și și-a parcat căruciorul cu sucuri, ape și cafele. Plecăm cu întârziere de 8 minute. E cald. Transpirăm toți, cuminți, cu nasurile în cărți și telefoane.
După 6 minute, trenul se oprește undeva într-o pădurice. Vocea conductorului iese tocată din boxe, trebuie să recompui din literele căzute-n poală mesajul, ca într-un joc de scrabble.
Nimeni nu vrea să se joace cu mine. Sunt singura disperată care caută să înțeleagă ce a zis conductorul.
Suntem opriți 15 minute.
Pasagerii citesc, răsfoiesc, asudă.
Stewardul întreabă dacă cineva vrea apă. Da. Din mână în mână circulă sticlele. Gratis. Măcar atât să facă Western Railways pentru noi. Să ne dea apă gratis.
Plecăm.
Ne oprim după alți câțiva kilometri, fix în buza stației la care ar fi trebuit să ajung în doar 12 minute.
Vocea conductorului curge prin sita boxei, se așează făinoasă pe umeri, pe păr, pe ochi. Ce zice frățioare?
Stewardul întreabă dacă mai vrea cineva apă. Îi spun că nu aș vrea apă ci doar să plece odată trenul în care sunt închisă de 48 de minute. O doamnă mă măsoară surprinsă. Mă uit în jur. Sunt singura care bodogăne și se foiește nervoasă, de pe un picior pe altul: ce dracu fac cretinii ăștia?
S-a stricat un tren fix în fața noastră, e în gară, acum l-au mutat de pe linie, îmi explică un domn în vârstă, apoi face echerul și se scufundă în lectură.
Și atunci, uitându-mă la pasivitatea blajină a călătorilor din jur, înțeleg nivelul de stres în care trăiesc în România.
Pentru că oamenii ăștia nu sunt resemnați sau învinși ci doar au încredere că instituțiile care îi deservesc își fac treaba. Accidente se întâmplă și se vor întâmpla mereu, dar cineva va rezolva situația, cineva este responsabil și va găsi o soluție și problema va fi remediată. Că de aceea îi plătim, de aceea plătim taxe.
De ce să fii bădăran cu stewardul care nu are nicio vină că s-a oprit trenul 20 de minute în pădurice? De ce să te agiți? De ce să pufnești, să tropăi, să ți se umfle ochii în cap?
Englezii știu asta și aleg politețea și calmul în timp ce eu, românul învățat că vorba dulce îți aduce fix o flegmă în ochi, am sărit la bătaie, să cer socoteală idioților incapabili care conduc trenul.

Dar am o scuză, am o scuză.
E scrisă mare pe pașaport. Scuza mea e România.
Românul nu alege să fie stresat. Românul este crescut în frică și frica duce la mârlănie, minciună și tupeu. Frica de a fi luat de prost, frica să nu te facă cineva, frica să ieși din turmă, frica să fii tu primul, frica să fii tu ultimul, frica să nu greșești, frica să nu fi prins greșind, furând, citind, pupându-te cu cineva de același sex cu tine.
Frica de instituții. Ele nu sunt făcute să rezolve probleme ci să ia banul de pe tine.
Ți-e frică să-ți faci pașaport, buletin, carnet, să stai la cozi, să-ți scoți cazierul, să depui declarația 200, să îți faci firmă, să…
Statul este cataroiul pe care fiecare dintre noi îl împinge zilnic la deal și care ne strivește în rostogolirea lui zilnică la vale.
Stresul de a trăi într-o țară unde niciuna din instituțiile publice, dar absolut niciuna, nu își face treaba, ne transformă în monștri.
Când toate instituțiile publice sunt conduse de incapabili, idioți, impostori, ești mereu suspicios atunci când se întâmplă accidente. Noi nu vedem stricarea unei garnituri de tren ca pe-un lucru firesc, orice lucru se strică, am avut noi ghinion să stăm în tren 48 de minute în loc de 12, ce mare nenorocire?
Nu.
Noi știm că acea garnitură s-a stricat pentru că idiotul din fruntea CFR-ului a dat afară oamenii de la mentenanță, toate garniturile sunt străvechi că șeficii au furat banii pentru modernizarea parcului de vagoane.
IR 1929, 3 vagoane, două de clasa a II a, unul clasa I. Lume pe culoar, lume între vagoane, lume în toaletă. Am bilet la clasa I cu 70 de lei. Nu e aer. Frige scaunul. Perdeaua atârnă torturată, murdară, ca o femeie afgană după 3 luni de fugă prin munți.
Nu merge instalația de AC. Nașul nu știe să o repare. Se aude un: vedeți dacă ați votat cu PSD? Asta primiți.
Transpirăm. Pute vagonul. Nașul vine după Ploiești când coboară oamenii de pe culoare. Zice că a lăsat ușile deschise să se facă niște curent. Crede că nici mâine nu o să repare AC-ul, că nu are cine, e un singur electrician, în București.
Fac o listă, strângem semnături, să depunem plângere și să ne dea CFR-ul banii înapoi.
De ce să te despăgubească CFR-ul pe tine pentru că nu merge instalația de AC în vagonul de clasa I? întreabă un cetățean cu față de milițian, de fapt supracontrolul.
Pentru că sunt 56 de grade, pentru că nu a venit nimeni să remedieze problema la București și nici la Ploiești…
Dar ați mers deja jumate de drum și de la Câmpina se face răcoare că ținem geamurile deschise.., îmi explică el.
Am mers în condiții improprii.
De ce nu ați coborât?
Stresul de a locui în România. Un angajat CFR care călătorește gratis la clasa I îmi neagă dreptul de a face plângere CFR-ului pentru mojicia de a lua 70 de lei și a te ține într-un vagon fierbinte, murdar și rupt.
Nu am murit gazată, mor asfixiată, zice o femeie care se mută la clasa a II a.
Și dacă nu mori nici asfixiată, mori de nervi.
Ucis de stresul de a trăi în aceeași celulă cu statul român.

Constantin Dogioiu a fost actor la Bulandra. A fost concediat începând cu 1 august de către directorul interimar al Teatrului Bulandra.
De ce ar trebui să ne intereseze pe noi că un actor a fost concediat în pandemie?
Din 2 motive:
1. Pentru că nu a fost oferit niciun motiv, așa cum a scris actorul pe pagina lui de facebook: Joc în 4 din cele 6 spectacole produse de Bulandra în ultimii 3 ani (de când sunt angajat). Nu am primit nicio mustrare, avertisment sau preaviz în acești trei ani, ci doar notă maximă la fiecare evaluare anuală. Mai sunt 7 colegi pe perioadă determinată (8, cu tot cu managerul). Managerul le-a prelungit tuturor contractele, în afară de mine, dar doar pe 5 luni, nu pe un an, cum a fost până acum. Mulțumesc că ați citit, vă doresc o zi frumoasă!

2. Directorul interimar al Teatrului Bulandra este fiica președintelui masonilor de rit scoțian din România (vezi mai jos postul meu din martie anul acesta).
Interimatul fetiței de 31 de ani a lu nenea masonu este nesfârșit. Primarul Firea pare să fi uitat de Bulandra și domnișoara Catinca Maria Nistor concediază pe criterii de supușenie.
Căci Constantin Dogioiu a făcut totuși ceva, a protestat pe pagina lui de facebook în luna iunie. Și ca orice fată de mason asociat cu un presupus ofițer GRU, domnișoara Nistor nu putea să lase dizidența să-i strice coșmelia pe care zi de vară până-n seară o stăpânește interimară.
Uite ce a scris Dogioiu.
Teatrul L.S.Bulandra este bolnav. Grav. De cel puțin 10 ani are o tumoră artistică malignă. Undeva, în acest interval de timp, a intrat în metastazare. Și, chiar dacă există zile când mai face câte-un triplu axel, zâmbind…în majoritatea zilelor nici nu își poate lega șireturile de la patine.
Aceasta este opinia mea, exprimată liber, pe o platformă liberă de socializare agreată de un stat al UE care se autointitulează “democratic și garant al libertăților și drepturilor cetățenești”.
Nu este prima dată când îmi exprim această opinie. În luna februarie a.c. am exprimat-o în fața a 12 colegi actori ai trupei. Nu numai că am exprimat-o, am și justificat diagnosticul meu și am adus și un crochiu de tratament. Toți cei 12 colegi mi-au transmis că sunt de acord cu faptul că teatrul este bolnav, chiar dacă unii considerau că boala nu e atât de gravă pe cum o văd eu. De asemenea, toți cei 12 colegi mi-au spus că sunt impresionați de demersul meu și de munca aferentă acestuia. Țin să precizez că cei 12 au vârste între 26 și 61 de ani și că eu sunt cel mai tânăr om cu un cromozom X, celălalt Y, atât din trupa teatrului, cât, implicit, din acest grup. Peste mine trecând, până acum, 34 de primăveri.
Crochiul propus de mine era o listă de cereri și modificări ale actualului sistem de funcționare a teatrului. Spun “crochiu” pentru că invitația mea a fost să formulăm împreună, toți 13, o viziune ideală și comună a cererilor/ modificărilor. Invitație, de altfel, îmbrățișată verbal în unanimitate. Implicit, rugămintea mea a fost ca fiecare membru să scrie viziunea lui ideală de cereri/ modificări care ar însănătoși teatrul (pe baza crochiului meu sau nu). Din nou, succes deplin. Rugămintea a fost acceptată verbal de toți cei 12. Am propus un termen de o săptămână. Toată lumea a fost de acord. Am stabilit, deci, că într-o săptămână, vom avea încă 12 viziuni ideale diferite, urmând să identificăm punctele comune și acelea să devină “tratamentul” ideal și democratic al grupului nostru.
După toate aceste repurtări obținute într-o singură zi de 20 februarie, urmează declinul:
– după o săptămână, un singur om și-a făcut tema. Pornind de la crochiul meu, a tăiat niște lucruri, a modificat unele lucruri și a adăugat altele.
– după o lună în care am tot insistat ca fiecare să își facă propria temă asumată, am obținut încă o temă. Din cei 10 restanțieri, doi au spus că sunt integral de acord cu crochiul meu.
– după încă o lună de rugăminți asidue, dar blânde, le-am transmis celor 8 restanțieri că lipsa temelor lor se va traduce în faptul că își dau acordul pentru armonizarea celor 3 teme făcute. Și le-am mai dat timp două săptămâni.
– acum aproximativ o lună, le-am comunicat că vreau să facem prima acțiune a viziunii ideale comune, adică a celor trei teme armonizate. 3 restanțieri au spus că nu sunt de acord. Unul cu tema făcută a spus că nu e de acord, deși, până atunci, era de acord cu prima acțiune din program. Însă, acest om a propus o altă primă acțiune, asumându-și că o va efectua chiar el. Eu nu am fost de acord, 4 oameni au fost de acord, restul nu s-au exprimat, evident că am spus “mă supun majorității care s-a exprimat, facem cum vreți voi 5”. Deci, acest om și-a asumat că schimbă primul pas (validat timp de 3 luni) și că îl rezolvă el, pe cel nou, în 2-3 zile, acest prim pas fiind locomotiva celorlalți pași. Adică, doar prin efectuarea lui, puteam continua aplicarea celorlalți pași.
Bref, acest prim pas nu este rezolvat până în ziua de azi.
Vreau să subliniez că toate aceste lucruri s-au întâmplat în perioada 20feb-azi. Din 12 martie până azi, actorii angajați ai teatrului L.S.Bulandra nu au primit nicio sarcină de la angajatorul lor. 12 dintre ei au avut oportunitatea să contribuie la însănătoșirea angajatorului și, implicit, a lor. Angajator care cred că ar fi normal să le fie și misiune, nu doar un stăpân cvasi-irelevant, mândru și street-wise. De teatrul L.S.Bulandra, zic.
Deci, pentru artiști, o vacanță de 3 luni plătită integral. Sigur, când media trupei de reprezentații este de 3,9/ actor/ lună (2019), ideea de “vacanță plătită” și “nu din vina noastră” se digeră ușor. Corolar, fantezia că ești membru al unui teatru valoros pentru că valoarea nu moare și este transmisibilă…e dulce. De ce fantezie? Pentru că teatrul există doar în prezent. E nedeterminat de trecut și nedeterminant pentru viitor. Ca Nick Kyrgios, de exemplu. Care azi abandonează în primul set pentru că înjură arbitrul, mâine îl bate pe Nadal și poimâine, dând tot ce poate, pierde de la locul 74. A, și Nick nu declară că e valoros. Cel mult, că a jucat bine. Nici nu declară că valoarea lui se adapă din spiritul lui McEnroe. Sau că după ce i-a bătut pe Federer, Nadal, Djokovic solicită ATP-ului să îl declare câștigător pe viață, să îl plătească indiferent dacă nu mai joacă sau dacă joacă prost și pierde.
Sigur că Nick, artist rebel și întortocheat în ale psihicului, are două mari probleme spre deosebire de teatrul în discuție:
1. ATP-ul nu promovează corupția și fentarea muncii. Adică Nick e apreciat și remunerat atâta timp cât îi bate pe ceilalți. La tenis, nu la combinații sau la păreri despre sport, așa, în general. Asta și pentru că ATP-ul persistă în greșeala de a nu-i permite lui Nick să fie pe plajă când are meci, să îl declare câștigător, și să-i ceară un 25% parandărăt.
2. Publicul ATP-ului știe la ce vine. Știe în ce investește timp și bani. De 47 de ani, ATP-ul are o misiune clară, asumată, coerentă și ocrotită. Ei se ocupă cu tenis de câmp la cel mai înalt nivel. Sport prin care au grijă să formeze valori sănătoase și caractere nobile, nu să se gudure pe lângă tine, să te binedispună și să te facă de bani. Atâta știu ei.
Ce vreau să spun cu această scurtă introducere…e că sunt optimist. Cred că, încă, nu e prea târziu. Cred că, de fapt, niciodată nu e prea târziu să faci ce știi că e bine. “Bine” neputând fi ceva care are ca scop supraviețuirea ta într-o junglă defectă. Pentru că atunci când doar supraviețuiești și, dacă ești mai talentat, faci mulți bani otrăvind cu bună-știință societatea și luând în brațe pe “păi dacă asta vor?!”…nu ești bine. Nu îți e bine. Și toți banii, toate contractele nedeterminate, toate pilele, și toată lenea din lume nu te vor vindeca de fricile de care tot alergi. Nici de vinovăția că ești un impostor. Și nici de durerea că îți irosești iubirea, adică tot ce e bun în tine.
Eu, în continuare, “îmi voi pune banii unde mi-e gura”. Fără solidaritatea voastră, rezultatele nu vor fi spectaculoase. Probabil că nici măcar notabile. Dar eu mă culc la 3:30 senin, zâmbitor, fără regrete și fără frică. Ceea ce vă doresc și vouă.

Același lucru s-a întâmplat cu Claudiu Goga și Ada Galeș și alți colegi de-ai lor la Teatrul Dramatic din Brașov.
Firea, Scripcaru, indiferent din ce partid politic susțin că se trag, sunt același aluat. Genul de oameni care, odată ajunși la putere, își aduc periuța lor de dinți și pijamaua și și-o pun la tine-n dormitor. Pun o mătușă chimistă șefă la Filarmonică și pe finu inginer de la turnătorie manager la Teatru.
Pilele primarilor sunt aduse să roadă asperitățile colectivului.
Să scăpăm de gurile sparte.
În China se cheamă social scoring. La noi se cheamă inteligență și adaptare. Pe vremea lui Piticu era cenzură. Dar pe vremea aia și masonii de rit vechi scoțian se chemau securiști sau maxim Cooperativa Ochiul și Urechea.
Ce e înspăimântător este că nimic nu s-a schimbat. Doar denumirile sunt mai baroce.

Scriam despre directorul interimar în martie anul acesta.

Vorbeam în toamnă cu un actor de la Bulandra despre cum o fată de 31 de ani a rămas director interimar al teatrului după moartea lui Ducu Darie și care sunt șansele ca fata de 31 de ani să fie fiica președintelui masonilor de rit scoțian din România și asociat cu un cetățean care este presupus ofițer GRU și acționar la o firmă care și-a băgat deștele în priza alegerilor din câteva țări europene de a căzut curentu și s-au furat voturile, noaptea, ca hoții. Și mai apare în CV-ul tatălui și Cambridge Analytica și alte câteva grozăvii de prin Ucraina și Africa. Aveți tot felul de istorii aici: https://twitter.com/visionsurreal/status/1155657685951533057

Și cum vorbeam eu cu actorul ăsta de la Bulandra despre cum ajungi la 30 de ani directorul lu ditamai teatrul și ne gândeam eu la tatăl meu ceferist și el la tatăl lui contabil, nu credeam niciunul din noi că fiica directoare o să rămână pe post până acușica, la 5 luni de când a fost numită, deși legea spune că are voie pe interimat doar 120 de zile. Dar unde ne grăbim? Primăria i-a dat o dispensă și fata nu a plecat nicăieri, face treabă, ce dacă a terminat Hyperion și nu IATC, zice că are tipologia ei, nu e nimeni pe culoar pe tipologia ei, uite citat din interviul luat de culturaladuba:

Te gândești că poate apărea un conflict de interese, tu, fiind director, să primești un rol principal?

Numește-mi un actor, director de teatru, care nu joacă în teatrul lui. Sunt actor, e meseria mea, eu sunt actrița Teatrului Bulandra, nici nu am pe nimeni pe culoar, pe tipologia mea.

Și care e tipologia?

Tipologia este… cu machiaj și pentru că am maturiatea vârstei, pot interpreta și un rol de o încărcătură mai profundă, cu o vârstă mai mare, dar, în general, sunt distribuită în media de vârstă 15-25 de ani.

Am citit articolul întreg aici: https://culturaladuba.ro/cum-a-ajuns-catinca-maria-nistor-sa-conduca-teatrul-bulandra-la-31-de-ani-ducu-darie-a-schimbat-organigrama-pentru-mine/?fbclid=IwAR3lsTNI_kbegmcZhJORWUmu6aM6R57Su5ch0mBRqX-GTnb1xNFbFqQ6iAw
Și m-am gândit că indiferent câte gunoaie o să ardă ăștia, nimeni nu se va atinge de gunoiul din noi, gunoiul arivist, arogant, impostor.
Ăla va face pui și va fi pupat, parfumat și pus în ramă.
Și va fi numit artă și profesionalism.

 

S-a spus despre noi că suntem două Românii. Săraci versus bogați, plecați versus rămași, pesediști versus …, stai puțin că asta este o aberație, e ca și cum ai zice că este Dumnezeu versus Adam, Dumnezeu e numai unul și el este creatorul haitei care ne conduce de 30 de ani. 99% din politicienii români sunt scăpați din laboratoarele wuhanului fesenist al lui decembrie 1989. Ciobălăi sau cu ștaif, țațe sau prințese, au acoperit toată gama de personaje cu care ne hrănise Dallas-ul în anii lui Piticu.
Nu. Nu suntem două Românii. Suntem una singură, a telespectatorilor mereu chercheliți, absenți și resemnați, ai propriei lor ratări.
Oameni stupefiați încă, la 30 de ani de la Revoluție, de bunăvoința funcționarului de la ghișeu primăriei, de profesionalismul inspectorului ANAF, de refuzul asistentei de a lua șpagă. Oameni incapabili să creadă că merită mai mult sau că pot mai mult.
Hai să fim serioși, de la opincă la vlădică, toți am fost fost educați să nu atragem atenția, să nu ne riscăm joburile pentru principii, să zicem ca ei și să facem ca noi, să ne folosim de pile, să apăsăm butoane, că doar n-o să fim proști să nu facem ca ceilalți, să căutăm scurtături, să încălcăm legea și să scăpăm de consecințe printr-o șpagă.
Toți suntem la fel.
Cu cât ajungem mai sus, devenim mai cinici, mai abili, mai amorali și toate întrebările dispar. Răspunsul fiind mereu: pentru că pot.
55 de primari pesediști au migrat la PNL. Liberalii nu sunt un partid, ci acest Lesbos unde refugiații socialiști se bulucesc așteptând ca osul să rămână la ei.
USL, o încărcătură de 3000 de tone de nitrat de amoniu, plantată în 2012 și așteptând să explodeze și să ne pulverizeze.
Iar noi, România asta singură, a durerii-n cur, privește cu detașare propria moarte, întrebându-se dacă Nicușor Dan merită să fie primar acum că a fost dat în fapt că este homosexual. Dar hei, nu suntem toți?

Am scris asta după mitingul din 2018 al cămășilor albe dragniste. Pe vremea aia credeam că sunt 9 Românii. M-am înșelat.
Haideți vă rog să le luăm pe rând.
Au fost cheltuite jde milioane de euro pentru ca oamenii aceia să fie aduși la București. Nu a fost un miting ci Cântarea României.
Întregul aparat de partid, al celui mai mare partid al țării, a fost pus la treabă: liste, autocare, apă, toalete publice, scenă, difuzoare, stegulețe, pancarte.
Nu avem de-a face cu o victorie a PSD-ului și o înfrângere a ineptei opoziții, incapabile să ajungă la sufletul oamenilor simpli prezenți în piață.
La sufletul oamenilor simpli care au fost ieri în piață nu ajunge decât popa, rachiul ieftin și Simona Halep. Și cum popa face politica PSD-ului, rachiul ieftin îl dă PSD-ul și Simona Halep nu zice: domnule Dragnea, aș dori să nu mă mai folosiți pe post de butaforie la circul dumneavoastră electoral, sufletul oamenilor din piață este cu PSD-ul.
Opoziția știe acest lucru. Opoziția nu poate să-și risipească resursele puține, infim mai puține decât ale PSD-ului, încercând să câștige bătălia cu Biserica sau generozitatea aducătoare de ciroză a partidului lui Ion Iliescu.
Și prin opoziție nu spun nicio clipă PNL care, poate unii dintre voi au uitat, este formațiunea care a creat oximoronica mutație numită USL. PNL nu este opoziție, PNL este partidul care ni l-a dat pe domnul Tăriceanu, cel care, împreună cu Dinu Patriciu, a tras covorul de sub picioarele PNL-ului lui Câmpeanu. Tot PNL (cu tot cu nea Călin, întors la sânul mamei) a spart Convenția Democrată în 2000, aruncându-ne în brațele domnului Iiescu pentru a treia oară.
Opoziția adevărată, USR, Cioloș și cine Dumnezeu o mai fi pe aici, dacă au niște strategi buni, poate au norocul să fie sfătuiți că nu are rost să-și tragă cizmele de cauciuc și să meargă la cârciuma din Dăbulenii din Deal să afle care-i necazul lui nea Dorel, ci mai degrabă la Glastonbury, la festival. Căci acolo sunt băieții ăia care au zis: mă piș pe el de vot, acolo sunt procentele celor care au pus egal între ananași și porci spinoși spunînd că ambii sunt fructele dragostei.
Opoziția adevărată trebuie să se gândească numai și numai la oamenii ăștia, care au stat acasă cu mâna pe ouă, să-i facă să și-o mute pe ștampilă căci altfel, după cum a zis Dragnea aseară: vom veni mai mulți și nu vom mai pleca.
Ăsta e singurul lucru pe care trebuie să-l facă opoziția.
Să continue să joace șah, chiar dacă moașele de net spun că trebuie s-o dea pe table. Să continue să se spele pe dinți, nu să ia o gură de țuică anti-tartru. Să înceteze cu ipocritele autocritici: vaaaaai, suntem prea elitiști, ne-am îndepărtat de popor și d-aia au ajuns ăștia în poala PSD-ului.
Zice un domn al cărui articol l-am citit azi pe facebook:  Omul vrea să simtă că are putere și alternative, chiar dacă în realitate nu are. Poate că ar vrea să fie ajutat și poate că de aceea se aruncă la brațul întins al primului baron local dispus să nu-l ignore cinci minute. Nu știu, zic și eu. Este intoleranță, este dispreț… omul de rând simte chestiile asta.

Omul de rând nu simte nimic. Altfel și-ar da seama că PSD este partidul care-l disprețuiește cel mai tare. Partidul care îl tratează ca pe-o vită, care îl umilește când îi aruncă 7 lei în trocuță, care îl înghesuie ca pe o oaie în TIR-uri și îl aduce la București, care îl desparte de copiii lui, siliți să plece la muncă în străinătate.
Dar omul de rând nu înțelege nimic.
Și, de aceea, opoziția nu trebuie să-și bată capul cu omul de rând, nu trebuie să replice, ipocrit, atenția pe care i-o acordă PSD-ul omului de rând. Nu trebuie să își smulgă părul din cap urlând: vaaaaai nouă, sunt două Românii!!!
Și știți de ce?
Pentru că sunt nu două ci nouă Românii. Și șapte dintre ele nu au ieșit la vot. Ignorând aceste șapte nepăsătoare Românii, aruncându-ne să cucerim mulțimea văzută ieri în piață, nu facem decât să ne încăpățânăm să mâncăm supă cu bețișoare.
Abia acesta-i elitism.

 

P.S. Am adăugat aici răspunsul dat unei prietene bune care spune că nicio șansă să aduci tinerii la vot cu un discurs anticorupție.
Aseară în piață nu au fost doar bătrâni ci și tineri, ambele categorii de vârstă fiind descrise de același cuvânt: needucați. Sub cuvântul ăsta intră și sărăcia, și nesimțirea, și cocălăreala, și marginalizarea, și credulitatea, și prostia, și dorința de a arde etape, și tupeul.
Eu nu aș împărți electoratul deci pe criterii de vârstă sau pe venituri, pe urban sau rural. În cartea lui Oliver Jens Schmitt despre Corneliu Zelea Codreanu, este descrisă tracțiunea populară generală pe care o avea acesta. De la machidoni, la ardeleni, de la muncitori, la popi, țărani, politicieni cu ștaif și elite culturale, toți au fost aduși împreună de gravitația Căpitanului. Același lucru este valabil pentru Opoziția pe care sper să o avem. Să reușească să găsească un om, așa cum este Vlad Voiculescu , care să fie capabil să vorbească pentru toate urechile, nu numai pentru cele ale hipsterilor cu 2 facultăți, 3 masterate, vegetarieni. Nu că asta ar face acum.
Ce m-a deranjat la textul scris de colegul blogăr citat mai sus erau acuzele aduse opoziției, oricare ar fi ea, că nu merge la sat să îi spună țăranului ce e cu UE și CCR și alte concepte care îi sunt necunoscute omului simplu.
Asta mi se pare o tâmpenie. Țăranul știe ce e aia HOȚIE și cu toate astea votează un hoț, că vorba aia, și el, țăranul, a furat și nu e nimic rău să furi.
Aici e blocajul. Că avem țăranul ăsta căruia nu îi pasă de mesajul anticorupție, de ce i-ar păsa, este complet amoral. Cum îl câștigi pe țăranul amoral? Fiind mai hoț decât el.
Vrei să intri într-o competiție de ciordeală cu PSD? Și să zicem că vrei, tot nu ai nicio șansă. O să pierzi. 
Deci mai bine încerci să-ți trezești sictiriții din sictireală, să-i pui să se caute prin buzunare să vadă dacă nu cumva le-a furat PSD-ul niște bani ca să plătească un miting la București și să speri că, odată câștigată puterea, nu ești la fel de inept și neajutorat ca CDR-ul lui Constantinescu.

 

Trump a spus despre explozia din Beirut că este un Atac, generalii lui l-au informat că a fost o bombă.
Cine ar avea nevoie de un nou război în Orientul Apropiat?
Cine nu ar avea nevoie?
Siria nu mai are oxigen ca să ardă conflictul, se stinge chircit în văi și sate, milioanele de refugiați cărându-l pe talpă în Liban, spălătoria de bani favorită a lumii arabo-semite-persane.
Trump vrea război cu Iran.
Iran a bătut palma cu China în iunie pe un pact strategic între cele două țări, axa Teheran-Beijing încercând să opună rezistență influenței americane în regiune.
Ambasadorul chinez în Israel a murit tam-nesam, taman când chinezii au pus mâna pe portul Haifa (unde îi plăcea marinei americane să tragă la mal) și construiesc lângă o bază aeriană cea mai mare fabrică de desalinizare a apei din lume.
Americanii o să spună că Hezbollah a pus bombă ca să pară că e Israel, care Israel vrea și el război, să îl spele pe Bibi de bubele corupției și să poată ocupa tihnit teritoriile palestiniene.
Am scris povestea de mai jos în 29 mai 2017 întrebându-mă când va începe războiul din nou. Nu mă așteptam, ce-i drept, că atât de repede.

 

Când aude că sunt din România, patronu zice: ce faci scumpo?
A avut Golden Falconu în București. A plecat acu mulți ani, nu a mai suportat. Corupție, alergătură. Acum când vede cum a crescut România, îi pare rău că s-a pripit.
Dar nici aici nu e rău. Dar e loc de mai bine. Dacă ar vinde droguri sau ar avea un cazino, ar fi minunat.
Își linge buzele în timp ce vorbește despre acordul dintre Trump și regele Salman.
După asasinarea lui Hariri, saudiții nu au mai pompat bani, nu atât de mulți cât ar fi putut să-nghită micuța republică stâlcită între Siria, Mediterana și Palestina Ocupată. Liban nu recunoaște existența legitimă a Israelului deși este un soi de bătătură în care numai atunci când nu vrea armata israeliană nu intră să joace ursu cu Hezbollah sau cu palestinienii.
Beirutul de acum 70 de ani nu are nicio legătură cu Beirutul de azi. Clădiri cu 30-40 de etaje, Norman Foster și Zaha Hadid și Herzog și de Meuron, au crescut pe malul Mediteranei. BANI-BANI-BANI, totul urlă bani atât de tare încât nu mai auzi claxoanele mașinilor care gonesc turbate, numai Mertzuri și BMW-uri. Da` de unde au băieții ăștia atâția bani?
Probabil cazinouri și droguri, că babaganujul nu poate fi atât de spornic.
Între unghiurile avântate și siluetele elegante ale imobilelor care au erupt din craterele războiului, sparge perspectiva ruina greoaie a hotelului Holiday Inn.
Are ceva din prezența unui tată alcoolic care vine la birou să-ți ceară bani, nelăsându-te să uiți că gena șprițului poate ți-a fost transmisă și ție.
Și dacă tot glantzul ăsta, toate filipinezele în uniforme plimbând basseti, toți portarii cu livrea o să dispară puf, așa cum a dispărut și Hariri?
Nimeni nu s-a atins de Holiday Inn, nimeni nu s-a atins nici de hotelul St. George. Pe ăsta, ultimul, e pus un banner pe care scrie Stop Solidere.
Solidere este o societate pe care Hariri a fondat-o după război. Ea a reconstruit centrul distrus al Beirutului pe banii investitorilor saudiți, qatarezi, sirieni, iranieni, irakieni. Proprietarii clădirilor ciuruite, bombardate, hăcuite, puteau să vină cu terenul și clădirea la Solidere și primeau în schimb acțiuni.
Rafik Hariri, prințul construcțiilor și al imobiliarelor, controla tot. A făcut miliarde și miliarde și proprietarii au început să câr, să mâr, pentru că acțiunile primite erau maxim 15% din valoarea terenului pe care se aflau clădirile respective. Așa spune un taximetrist și spusele lui sunt confirmate de o vânzătoare de la o librărie.
Toată lumea știe că Hariri a făcut o cârcă de bani pe spatele crizei imobiliare libaneze, cum toată lumea știe că era prieten cu sirienii, cum toată lumea știe că nu ei l-au omorât.
Dar cine?
Eu am trăit războiul spune Fadi, șef de sală, căpitan îi scrie pe ecuson.
Am văzut explozii de mașini capcană. Nu avea cum să fie o mașină capcană, chiar și cu 1800 de kile de TNT, așa cum zic ei.
Și atunci ce?
A făcut crater, deci e clar că era o rachetă. Probabil venită din Israel. Israel vrea să creeze panică aici, atunci când noi ne certăm între noi, ei câștigă.
Israel, pardon, Palestina Ocupată. Sunt sigură că au vrut să intre și ei cu bani în cel mai mare șantier din lume și Hariri nu a vrut. Poate fiu-său e om de înțeles.
Dacă nu …
600.000 de palestinieni trăiesc în Liban. Și 2 milioane de refugiați sirieni. Unii sunt în corturi în valea Bekaa, alții vând șervețele în intersecții. Unii sunt medici și s-au angajat pe juma din salariul unui libanez, alții sunt profesori și s-au angajat pe un sfert din salariul unui libanez. Libanezii sunt îngrijorați, dar viața merge înainte. Nu simți că un război e acote, peste munte, la 100 de kilometri distanță. Cu calul ai ajunge în Damasc în 8 ore, asta spune Magdalena care e profesoară de franceză.
Blocurile lui Hariri par goale. Dar se vor umple. După deal-ul cu Trump, saudiții vin cu banii. Și palestinienilor poate o să le fie mai bine, acum că Trump le-a întors fundul shiiților. Poate că, pentru ălea 380 de miliarde de dolari, Trump o să strângă mâna lui Bibi Netanyahu mai zdravăn, o să-i dea o lacrimă în colțul ochiului lui Bibi și o să cedeze: bine, lăsăm 200.000 de palestinieni să vină în West Bank.
Așa speră patronul barului cu narghilele. Își amintește când palestinienii aveau check-pointuri în Beirut și milițiile PLO patrulau orașul. Nu îi plac defel palestinienii.
Nu e războiul nostru, nu a fost războiul nostru. 15 ani de murit degeaba.

Porumbei se strâng în Place d`Etoile, sunt mulți, mulți, 70-80 și doar 2 copii le împart firmituri. Arată ca un grup de refugiați, porumbeii, bulucindu-se la mâna saudiților sau la mâna iranienilor.
Oare când începe iar?

Străzile sunt goale, terasele sunt goale, cerșetorii picotesc, doar visele le-au mai rămas, în ele este răcoare, trecători sunt generoși și berea e la 20 de cenți doza. Barcelona, cea care le cerea turiștilor să plece dracului acasă, e goală. Brașovul, cel care nu cerea decât un aeroport și o autostradă, e gol și el. Ghizii mor de foame. Cârciumarii mor de foame. Șoferii, femeile de serviciu, chelnerii, uberiști, taximetriști, cosmeticienele, instructorii de yoga, bucătăresele, muzeografii, vânzătoarele din mall, frizerii mor de foame.
De data asta e groasă. Nu ai unde să mai fugi. Economiile se prăbușesc ca un obez cu atac de cord, cad în genunchi și praful se ridică la 12 centimetri deasupra pământului.
Atunci stai.
Și asculți.
Pentru prima oară ești atent la ce se întâmplă în jur.
Ce vezi, ce auzi?
Cum băieții se pregătesc să ne facă din nou.
Campania electorală e în toi. Primarul actual, George Scripcaru, vrea să fie reales. Al cincilea mandat. Și mafia ar vrea să fie reales, taman acum când vin ajutoarele de Covid să piardă ar fi curat ghinion. Mafia e transpartinică.
Brașovul e condus din 2004  de omul lui Traian, care a bătut palma cu PSD și, uite așa, niciodată social-democrații nu au avut un contracandidat serios la Brașov. De ce, când o duc atât de bine sub Scripcaru?
16 ani de dulce somn, vegheat de panseluțe din rondurile clădite de mafia asfaltului în intersecțiile strâmte din cartiere ridicate ciac-pac de mafia imobiliarelor, blocuri care se sufocă în duhoarea gunoiului ars de mafia deșeurilor.
S-a furat strașnic.
Campioni.
Atât de buni au fost încât noi le-am și mulțumit că ne-au furat.
Am fi putut să fim ca ăia la București. Lăsați desculți pe marginea drumului.
Dar Scripcaru e un domn. E drept că și el ne ia mașina de sub fund, dar uite, ne-a dus până la stația de autobuz, nu ne-a părăsit în câmp.
A furat, dar a și făcut.
Mulțumim George.
Barcelona o are pe Ada Colau, descrisă ca cel mai radical primar din lume. https://www.theguardian.com/world/2016/may/26/ada-colau-barcelona-most-radical-mayor-in-the-world
Cu cel mai radical primar din lume, Barcelona suferă lovită de prăbușirea economiei.
Ce credeți că o să pățească Brașovul, alegând pentru a 5 a oară omul Ndranghetei de Țara Bârsei?
Am scris asta acum 3 ani.

 

Acum câțiva ani, un om înțelept mi-a zis așa: te bucuri ca proasta tu cu Brașovul tău, că e ordine, că e curățenie, că se face și se drege. Spre deosebire de București, unde e halimai și harababură, la Brașov e Germania, așa crezi tu? Proasto! La București e haos deci se fură alandala, mai ai o șansă să oprești ciordeala. Mai există o verigă slabă. Pe când la voi, la Brașov, e haită organizată. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, e treabă de ceasornicar.
Electra Ghiza, mama jurnalismului din Brașov, a dat peste povestea de mai jos care, încă o dată, arată ca noi ăștia la Brașov, avem un brand de întreținut. La Brașov e mafie organizată, croșetată precis, nu scapă un ochi. Noi știm a fura profesionist. Curat. Nu ca ageamii ăia de la capitală care se bâlbâie, driblează excesiv și se îneacă la mal.
Nț.
Noi înscriem prin șuturi de la 46 de metri de poartă. Nu om avea echipă în Divizia Națională, dar de ce am avea, mingea e mereu la noi și porțile oricum le-am furat de mult.

Electra Ghiza și povestea din spatele poveștii:
“Luam un interviu După ziduri iar colegul meu Robert Lazar a vazut miscare. Asa am aflat ca grotele “urmaza sa intre in circuitul turistic”. Wow, super, ne-am zis si, după câteva zile ne-am întors la grote ca sa dam lumii vestea bună…

In grote, am ramas muti: incaperi uriase, labirint de culoare, tuneluri mai largi si mai inguste, fascinante suisuri si coborâșuri… curățenie lună, totul iluminat perfect, curent tras inginereste din reteaua publică, grilaje si porti de fier…. un muncitor matura de zor, altul sapa cu pickamerul stânca, sa facă trepte…

Cine sunteti? Un ONG. Cum se numeste?… Cine e seful?….Pentru cine lucrati? Pentru primarie…

Alo, primaria? Ale voastre sunt grotele? Nu, ale CJ. Alo, CJ, ale voastre sunt gotele? Nu, ale ISU. Alo, ISU, ale voastre sunt grotele? Nu, ale primariei…

Aha, zic, bunul nimanui, isi fac golanii de cap in el. Am fost convinsa de asta iar naiva convingere mi-a fost intarita cand am facut cunostinta cu seful de santier: condanmat 7 ani pentru complicitate la santaj, stat 4 ani in inchisoare, eliberat conditionat in martie. Amabil, respectuios, mi-a explicat cu lux de amanunte ce fapta buna face el, cu toata echipa, voluntar. Vai, doamna, dar stiti ce era aici? stiti cat am muncit? trebuie sa apreciati, uite ce frumos e acum…

Hai inapoi la primarie sa le dam de veste ca golanii isi fac de cap in grote. Aaaa, de grote vorbiti? Pai stati, ca verbal le-am dat voie la niste unii, nu stim cine sunt, care sa faca acolo curatenie. Bine, dar au facut muuult mai mult… S-au instalat acolo de-a binelea. Au pus usa cu lacat. A, n-aveau voie. Pai bine, si? Haideti cu noi acolo, sa vedeti ci ochii vostri! Aaaaa, nu!

Asadar, i-am chemat Dupa ziduri pe: primarul Scripcaru (ca e seful), administratorul orasului Gantz (ca e mana dreapta a sefului), Cristian Macedonschi (despre care stiam ca are un plan cu locul ala), Pepene Nicolae (care s-a scuzat amabil, ne-a explicat ca locul nu e monument istoric si, pe de alta parte, tocmai lanseaza o expo, l-am inteles perfect, n-are nicio treaba). Dintre toti, a venit Mace. Asta ca sa lamurim de ce apare DOAR Macedonschi reportajul de mai jos…

Infractorul coordonator de lucrari mi-a zambit complice: aha, doamna ziarist, esti pe felie cu macedonschi! vreti sa faceti voi doi aici un ghiseft… Recunosc, am scapat boii! Am zbierat la el cat m-au tinut plamanii…

Deci, ceilalti “invitati” n-au vrut sa vina Dupa ziduri. Dar au avut grija sa afle tot ce a facut proteveul acolo. Au spionat, au inregistrat si chiar au facut o vizionare comuna in primarie. Haideti, fratilor, scoateti inregistrarea… Aia in care o isterica de ziarista zbiara ca apucata la un om care a muncit pe branci in subteran. Curaj! Indrazniti! Unul dintre ai vostri mi-a trimis si mie o inregistrare. Aia in care voi vorbiti la per tu cu infractorul si il alintati “Rică”!

…Rică, de la Arisanu Marian AUREL…

Măi, Rică! Cam cat costa o vizita in catacombele Romei sau ale Parisului? Cam de la 30, la 100 de euro pe persoana, nu?!

http://stirileprotv.ro/stiri/social/vechile-catacombe-din-brac-ov-folosite-abuziv-de-un-fost-politician-recent-eliberat-din-inchisoare.html

Traian e Jeana. Și Jeana se transformă.
Jeana nu e moartă dar nu-i lasă pe alții să trăiască.
Mi-a spus o prietenă că Traian candidează la primărie. Prietena spune că nu are șanse. Eu cred că noi nu avem nicio șansă să nu ajungem cu Traian.
Într-o țară în care majoritatea cetățenilor, conform unui sondaj din 2018, au o părere foarte bună despre Ceaușescu, candidații nu se bat cu problemele capitalei ci cu nostalgia.
La 20 de ani de când a zis Vin la Primărie!, zâmbind ghiduș din postere cu fundal portocaliu, călărind târnul discursului politic eficient, bunicu Traian, pomenit de o grămadă de lume ca singurul om politic lucid în circul ultimelor luni în ciuda faimoasei lui propensități pentru consumul de tărie, iaca vrea să vie iar la primărie.

Acum 6 ani, în noiembrie, când jurnaliștii anunțau sfârșitul erei serviciilor și fulminante arestări în tabăra lui Traian, nimeni nu îi mai dădea vreo șansă.
Ce am uitat cu toții atunci este că lumea e condusă de legile lui Murphy și că, absolut întotdeauna, răul mai mic e urmat de răul mai mare și tot așa, până când binele dispare ca pasărea Dodo. Oricum era absurd binele, așa o pasăre mare și nătângă nu merită să trăiască.
Am scris în noiembrie 2014 textul ăsta pentru catchy.ro.
Este despre un bărbat care știe că vremea lui nu a trecut și că mișcările de revoluție înseamnă să te întorci mereu de unde ai plecat.

 

Când se va termina totul, va băga divorț. Poate atunci ea va vrea să i se întoarcă în pat.

Mai sunt două luni și gata.

Se căută în oglinda de deasupra chiuvetei. Privirea îi căzu în hăurile cearcănelor care ar fi avut nevoie de semnalizare: atenție, ocoliți, gropi. Se adună și-și pieptănă cu degetele firele de păr puține, le trase ca pe un ceolofan peste borcanul capului. Înăuntru, magiun. Magiun de Elena. Ce-o face acum? Cu cine este? Sigur are pe cineva, reușește cumva să scape de filaj și sigur se întâlnește cu cineva, altfel de ce nu îl mai lasă să o atingă?

Mai sunt două luni.

La televizor sună înfundat pumnii trimiși în stomacuri de candidați. Se scutură. Îl enervează neamțul, e prea moale, caca moale de pisică stricată la burtă. Dacă era el îi rupea capul nevăstuicii ăsteia cu ochelari. Dacă era el, îi făcea fundă limba aia mincinoasă. Iote, iar zice de el, că îl susține pe neamț, că a tăiat pensiile, că Elena…

Maria citește, o vede prin ușa întredeschisă. A îmbătrânit, e acră, străină și în jurul ei aerul e gheață. Nu mai dorm de mult timp împreună, nici n-ar vrea, nu-i mai suporta oricum picioarele reci și frigul ciocnirilor involuntare de sub așternuturi. Miroase a bătrân. Poate că și el miroase a bătrân și d-aia Elena nu mai vrea să-l sărute.

Sau e un joc.

Desigur, e un joc. Și el dansează șchiop pe vârfurile degetelor blondei cu breton, hop și iar hop. Și ce să facă?

A stat și s-a gândit, și știe că nu poate să trăiască fără ea. A înnebunit la bătrânețe, așa cum i-a zis ghicitoarea aia țigancă acum cât, 40 de ani aproape. I-a zis că o să ajungă mare și că o femeie, blondă, o să-l facă mic. Ca pe un muc lung scos din nas, luat și frecat între degete, până biluța se topește și dispare în canalele amprentei degetului mare.

Hăhăhă-așa a râs el, cum râde el, gros, apăsat, stropi mari de râs, hăhăhă, pe mine nu mă fac, măi fetițo, femeile.

Na, că l-a făcut. Și numai el știe ce e în sufletul lui. Și poate Maria. De atâția ani, sigur știe. Dar nu o mai interesează.

E obosită și bătrână, și el e vinovat pentru 7894 de fire din cele 8000 de fire albe pe care le are. Și pentru 39 de riduri din cele 46 care coboară repezit, șleauri pe obrazul care a luat-o la vale ca într-o alunecare de teren a feței. Alunecare de ten. Așa ar trebui să se cheme bătrânețea chipului.

Neamțul își mai fură un cot în gură de la obrăznicătura aia tâmpă de prim-ministru. Nu are joc de glezne neamțul. E prea încet. Nu e elastic. Dacă ar fi fost el i-ar fi zis mucosului despre socru-su și despre clica aia de ordinari pe care o ține sub pulpană. I-ar fi spus despre Roșia Montană, amnistie, modificarea codului penal și despre distrugerea economiei. Nu l-ar lăsa să scape fără să zică despre KazMunaiGaz, scutiri de taxe, ruși și chinezi aduși în bătătura noastră, de mineriade și legea proprietății. Ar cere ăsta micu, ar cere să îl lase să plece din studio, cu sânge curgându-i în barbă și el atunci i-ar da o batistă să se șteargă și i-ar spune să vină mâine cu maică-sa, tuns. Hăhăhă.

O să vină la el. Toți o să vină la el când se va termina. Mucosu sau neamțu’, deși neamțu’, la cum se mișcă, slabe speranțe să plece din gospodăria lui cu slănină și ștergare cusute cu vorbe săsești care glorifică cinstea și cumpătarea.

Vor veni la el, dar juma de an va fi doar al Elenei. Vor pleca probabil undeva. Africa de Sud. America de Sud. Sudul trupului ei atât de prietenos acum un an. În sudul corpului ei alb și moale va locui șase luni de zile. Își va face buletin între picioarele ei.

Poate vor face un copil. Un băiat bătăios ca el și frumos ca ea și..

Pe gât îi urcă, zgâriindu-l, un acces de tuse. O flegmă se rupe din piept și țâșnește grăbită din gură, ca un jet de cerneală aruncat de o sepie. Fumează prea mult.

E bătrân. Și bolnav.

Maria lasă cartea și vine în baie să-l ajute.

Se gândește: în spatele lui, al primului bărbat al țării, este o femeie puternică. Și în spatele femeii puternice este soția bărbatului, hăhăhăhă. Cine-a zis asta?

– Maria? Cine a zis asta?

– Ce?

– În spatele oricărui bărbat puternic este o femeie și în spatele ăsteia este soția bărbatului?

– Groucho Marx.

– Ai dracu’ comuniști.

Unii oameni fug în muncă, alții în alcool și iarbă, alții în trecut și cărți sau colecții de ceasuri, unii în grădinărit sau pe bursă sau la curve. Mie îmi plăcea să fug în călătorii. Te sui în avion și identitatea ta se schimbă, ești altcineva tocmai pentru că nu te știe nimeni. În 2017 am mers în Rusia și am luat Transsiberianul.
Acum 3 ani pe vremea asta eram în Krasnoyarsk, trecând tâdâm-tâdâm-tâdâm-tâdâm, fluvii enorme peste poduri făcute de extratereștri, doar că erau niște extratereștri ghinioniști care ocupaseră trupurile unor deținuți politici trimiși de Stalin în Siberia să construiască poduri și să moară pe planeta asta care nu este acasă.
Au furat, dar au și făcut.
Asta e mantra lumii post comuniste care se înclină în fața sarcofagelor tehnologiilor moarte: ce vremuri, universul era o vietnameză chircită să-ți facă pedichiura, o tu, Mamă Rusia!
Nostalgia e toxică. Și e gratis. Și a doua zi nu te doare capul. Te doare după 20 de ani. Când e prea târziu să iei un algocalmin.
Nostalgia e cea mai mare creatoare de statui. Cioplește ca nebuna în piatră chipuri ale unor oameni despre care nu știm nimic decât ceea ce vrea nostalgia actualului regim să ne spună.
Trec pe faleză și văd, deasupra unui bust, un liliac și creierul meu bolnav se sperie. Doamne, au făcut deja statuia Covid-19, cât de demenți pot să fie?
Nu sunt. E Facundo Bacardi, creatorul imperiului romului. Liliacul e logoul Bacardi.
Creierul, săracul, e supraîncălzit de tensiune și, în același timp, plictiseală. Vrea să găsească legături, să facă salturi, să descopere butoane ascunse.
Dacă nu mai poți să călătorești, te refugiezi în conspirații.
Pe vremuri totul era mai simplu. Lumea era condusă de evrei, lumea era condusă de bogați, lumea era condusă de ocultă.
Oculta era albă.
Acum totul e gri, bogații umblă-n teniși și tricouri de la H&M și nimeni nu mai face poduri peste fluvii decât pe hârtie.

 

 

Din iulie 2017, am scos postul ăsta

Kuzma are artrită, binoclu și șapcă de lup de mare.
Degetul mijlociu de la mâna stângă este întors spre palmă și înțepenit într-un “sol” prins pe o chitară nevăzută. Sau poate un “la”.

E singur pe băncuța de beton din fața parcului din Divnogorsk. Prin fața lui trece Eniseiul tăcut, ca o asistentă pricepută care nu știe să nu facă zgomot, să deranjeze bolnavii.
Kuzma e surd, nu ar auzi dacă Eniseiul ar tropăi. Dar are încă ochii buni. Zice că, prin binoclu, vede vara urși pe malul celălalt al fluviului. Și iarna vede vulpi.
Vede și vremurile bune, ălea care sunt undeva la 50 de ani în spate?
Dacă închide ochii, le vede.
A fost și el unul dintre pionierii care au ridicat-pe atunci-cel mai mare dig din lume. Krasnoyarsk. Acum nu mai e cel mai mare. Au făcut chinezii și nu mai știu cine, alte diguri mai mari și chiar și rușii au făcut un dig mai mare, mai jos, tot pe Enisei.

Construcția a început în 1956 și s-a terminat în 1972.

A fost făcută cu prizonieri?
Hm, foarte bună întrebare spune Larisa. Oamenii care au construit digul de la Krasnoyarsk erau pionieri, tineri înviorați de adrenalina eroică a câștigării marelui război patriotic, 20 de milioane de morți căzuți pentru ca ei să aibă o țară liberă, o țară prosperă, cu uzine de aluminiu și fabrici de armament și câmpii petroliefere din care sonde să aducă la suprafață petrolul care să propulseze economia de sub steagul cu seceră și ciocan.
Pionierii ăștia au venit cu corturi și conserve de pate, cu pită și bricege. Și mai întâi au pus dinamită să spargă muntele ca să facă șosea până la locul unde urma să fie digul. Apoi au pus cortul, ceaunul pe foc, au scos acordeonul, au cântat un pic, au dormit puțintel și au trecut la treabă. 16 ani și au făcut cel mai mare dig din lume. Și numai după aceea, după ce au terminat megalitica întreprindere, și-au construit blocuri din prefabricate pe malul Eniseiului, la Divnogorsk. S-au așezat pe băncuță, s-au uitat la râul curgând molcom, la vulpile de peste apă și și-au zis: am făcut-o și pe asta.
-Tu crezi că pionierii ăștia erau oameni liberi?
Larisa așteaptă să-i răspund.
Ridic din umeri. Câți dintre noi suntem liberi? Aș zice că niciunul.
Înainte să fim prizonierii unui sistem totalitar extern, suntem prizonierii  ideologiilor, religiilor, genelor, familiei sau educației.

Totuși, prizonierii nu au muncit chiar degeaba. Statul a plătit ceva, niște bănuți. Dar adevărata recompensă a venit din mulțumirea de a fi contribuit la propășirea cauzei..

Orașul e mort.
Mort dar curat.
În parcul din spatele băncuței de pe care Kuzma urmărește urși, crește iarba verde cu spice galbene, până la genunchi. Sunt flori de trifoi vișinii, gigantice, ca sufletul rusului care moare măreț, în zeci de milioane, care trăiește grandios în căi ferate uriașe alergând peste mii de poduri și kilometri, din Baltica în Pacific.

Ce-i asta?

În iarba parcului este un triunghi de beton ca o poartă stelară făcută de niște designeri din Mizil. Pare o bucată de construcție orfană, uitată aici de pionierii grăbiți.

Este monumentul dedicat muncitorilor care au stat 18 ani în corturi, terminând mai întâi digul și abia apoi făcându-și lor case.

Larisa zice că dacă îți pui o dorință și treci pe sub cortu de beton, cu ochii închiși, ți se va îndeplini.

Materialism-dialectic-științific-superstițios.

Orașele rusești sunt presărate cu statui din bronz: îndrăgostiții, fotograful, bancherul, câinele-cel mai bun prieten, turistul rătăcit. În Ekaterinburg e chiar și statuia omului invizibil. Desigur, doar pe hartă, fiind invizibil nu o vezi la locul indicat.
În urâțenia atemporală în care a fost aruncat, între blocuri slute, chioșcuri strâmbe și un patriotism anchilozat în statui ale lui Lenin privind încruntat peste piețe, rusul își regăsește umanitatea caldă lângă bețivul de bronz lățit vesel pe banca de pe strada pietonală.
Trec pe sub cortul de beton și îmi doresc să fiu tânără iar. Ne întoarcem spre oraș pe șoseaua întortocheată. Rușii îi spun limba soacrei.
Ne oprim undeva pe un dâmb de unde Eniseiul pare că stă într-un ștau cât vezi cu ochii. Aici, pe dâmb, e statuia sturionului, regele peștilor, titlul cărții scrise de autorul x care a locuit aici, în satul de la poalele dâmbului.
Statuia e din aluminiu și fier.
E urâtă. Cartea sper să fie mai bună.

Oare cine a făcut statuia asta a fost un om liber?

Cocoșați sub prosoape și cearceafuri de plajă, trec negri svelți și pakistanezi cu ochii-nfundați în orbite, tălpile șlapilor aruncă-n urmă nisip și pietricele, ca invitații la nuntă în filmele americane pumni de orez peste miri.
Încep la 9 jumate și termină seara la 7. Picioarele croșetează kilometri. Uneori se așează, rupți, la marginea falezei, beau un gât de apă, privind în zare. Nu fac baie. Marea nu e pentru ei ceea ce este pentru mine sau pentru John din Londra sau pentru Jordi din Barcelona, distracție, relaxare, răcorire, sport, bucurie, confirmare a succesului.
Pentru Jalal și pentru Oladele, marea este un zid care îi ține departe de familii. Și care îi protejează de sistemele politice din țările în care au avut ghinionul să se nască și din care au fugit.
Marea e o paranteză care îi salvează și îi frustrează, ca atenția excesivă a unui părinte în fața prietenilor atunci când ai 15 ani.
Englezii trebuie să intre în izolare pentru 2 săptămâni după ce au fost în vacanță în Spania. Sunt mii de oameni în situația asta, prinși cu chiloții jos de decizia guvernului britanic, bieții oameni, vor trebui să se înțeleagă cu șefii, poate unii nu vor putea să muncească de acasă, poate vor fi concediați, poate vor fi penalizați.
Vaiere. Îngrijorare. Retorică plină de empatie. Se vorbește despre victime.
Se vorbesște despre lipsă de organizare.
Se vorbește despre măsuri absurde.
Se vorbește, pe de altă parte, despre planuri de a distruge omenirea. Despre intrigi sofisticate și organizații coerent structurate care crează haos.
Ori suntem golani, ori nu suntem?
Ori suntem organizați, ori suntem descreierați?
Ori suntem idioți, ori suntem geniali?

În 28 iunie 1914, un băiat cu un revolver punea în mișcare transformarea planetei. Noi superputeri, noi industrii, noi ideologii, noi tehnologii, noi moduri de a muri, noi moduri de a ne ține în viață.

Nu știu cum a fost vremea pe 28 iunie 1914 când Gavrilo Princip l-a împușcat pe Franz Ferdinand și nici cum era pe 28 iulie 1914 când imperiul Austro-Ungar a trimis o telegramă Serbiei, declarându-i război. Dar sunt sigură că pe coasta Mediteranei, undeva trebuie să fi fost soare și câțiva turiști care au fost nevoiți să-mpacheteze umbreluța și șezlongul și să arunce la pescăruși sandvișurile cu viețile lor vechi. Unii au plecat pe front, alții au murit de gripă spaniolă, alții și-au pierdut un ochi sau o mână sau mințile, alții au ajuns președinți și generali.
Dar nimic nu a mai fost ca înainte.
Hărți, nume de țări, nume de monarhi sau președinți, alianțe.

Spre deosebire de acum când totul, dar absolut totul, a rămas neschimbat.
Nu avem revoluții, nici războaie, nici măcar episoade noi din Curb your enthusiasm pe HBO.
Prețurile sunt neschimbate, berea e rece și 2 săptămâni de carantină trec într-o clipită. Singurele victime sunt Jalal și Oladele care vând mai puține prosoape și colace tip flamingo. Marea e mare și nu-i niciun Moise să o despice pentru ei.

Nimeni nu vrea să se bată cu Negoiță de la sectorul 3. Doar o fată de la USR care și-a pus mănușile de box și cum stătea ea cu fața către actualul primar, jaaaap, a fost sucker punched de chiar șefu ei de partid, omul care crede că a îți da demisia din partid după o categorică înfrângere la președinție este semn de lașitate.
Ana a fost zidită de Barna în peretele alianței PNL-USR, hahahahaha, uluitor monument de ipocrizie, de fapt curajosul domn Dan din fruntea partidului ar vrea și el un partid ca nea Traian sau nea Marian, fără aripa X și piciorușul Y, un partid târâtor și degrabă ascultător.
Și mă gândeam eu când citeam de domnu Dan care nu o lasă pe doamna Ana să candideze pentru că nu vrea el, că de fapt e o chestiune de bani. A scris în februarie ziare.com că:

“In ceea ce priveste sumele referitoare la alegerile locale din anul 2020, se estimeaza ca acestea vor fi de patru ori mai mari comparativ cu sumele din 2016, tinand cont de faptul ca se estimeaza un numar aproape dublu al partidelor politice care vor participa la alegerile locale din 2020 si de faptul ca salariul minim pe economie de la 1 ianuarie 2020 a fost majorat cu 212% comparativ cu 1 ianuarie 2016 (…)

Tinand cont ca in anul 2016 au fost rambursate 92% din sumele solicitate prin cererea de rambursare, respectiv 46.000.000 lei, pentru alegerile locale din 2020 se estimeaza ca suma ce urmeaza a fi rambursata va fi in cuantum de 190.000.000 lei“, prevede raportul.

https://ziare.com/alegeri/alegeri-locale-2020/cati-bani-vor-lua-partidele-de-la-stat-pentru-campaniile-electorale-din-2020-aep-estimeaza-costuri-colosale-1596505

40.000.000 de euro, nu e mă Ano despre tine, ci despre banii lor care sunt, de fapt, banii noștri, cum mama dracului să crezi că are vreo legătură cu tine.

Anul trecut, după turul 1 am scris despre bani și am pus postul în capul unui alt post din februarie 2017. Recitind mi-am dat seama că 3 ani de zile au ucis complet orice speranță și că România stă pe cele mai mari zăcăminte din lume de cinism.
Dacă am putea să îl exportăm, am fi bogați.

 

Eu vreau să scriu despre bani.
Căci despre bani e vorba azi. Bugetul paralel făcut pentru statul paralel unde nu există moarte și întristare și nici DNA să vină să te ia. Câțu a vorbit azi de miliardele lui Vâlcov, puse deoparte pentru primari și prefecți, șefi de agenții și consilieri, consultanți și premianți, unde e Vâlcov acum? Procesul în care fusese condamnat la 8 ani pentru trafic de influență a fost suspendat pe 17 octombrie pe motiv de CCR și ilegalitatea completelor.
PSD a învins și asta cu tanti Viorica trecută la butoane, în timp ce Dragnea e la pușcărie și noi dormim liniștiți după ce am scos portofelul de sub pernă, cine să-l mai fure, doar Liviu e la pârnaie.
PSD e mai periculos decât a fost vreodată pentru că noi suntem mai neatenți decât am fost în ultimii ani. Și mai aroganți. Ca Barna, credem că suntem mai înalți și de aici de sus vedem mai bine.
Băieții ne-au ciordit șosetele din picioare, ne-au pus magiun în ghete și ne-au desenat mustăți cu markeru în timp ce noi visam că suntem treji și învingători.
De ce să ne trezim?
Să vedem că legea electorală permite candidaților la prezidențiale care au depășit 3% să își deconteze cheltuieli până în 10 milioane de dolari? Bani pe care o să-i dea autoritatea electorală, adică io. Și voi.
Pentru a primi banii înapoi de la stat, candidații trebuie să aibă acte doveditoare pentru cheltuielile efectuate în campanie, potrivit legii.
Hahahahahahahahaahhaaaaaaaaaaa!!!!
Avem deci 6 candidați care o să vină cu sacoșa de chitanțe să-și recupereze de la stat bănuții cheltuiți în campanie. Parandărături mii și stele făclii.
A scris europaliberă despre asta
aici
În timp ce noi așteptăm încremeniți pe marginea autostrăzii să se facă verde și să trecem dracului pe trotuarul civilizației, băieții ăștia ne-au dat găuri și ne-au scos 4 litri de sânge, lăsându-ne palizi și obosiți să murim în picioare. Și fără lumânare.
Am scris asta în februarie 2017, la câteva zile după OUG 13, născătoarea de Dăncile.

Ieri am văzut filmulețul ăsta, pus de GDS. https://www.youtube.com/watch?v=yz-oFZDDlgI. Imaginea e proastă, hipsterii o să geamă când o să vadă fonturile și o să se hlizească fetele care beau ceai când o să audă vocea de fontă a naratorului. Dar este un film important căci surprinde momentele și oamenii esențiali în geneza baronetului cu mustăți ferme, a cumințeniei pământului ascunsă în biroul Avocatului Poporului, a veșnicului ginerică de la conducerea Senatului. Filmul arată că nimic nu este la voia întâmplării, că grădina Maicii Domnului a fost semănată de un Prometheus sovieticus cu ani de zile înainte de sosirea revoluției. Scena din CC pune unul lângă altul cefe de generali, mâini tremurânde de strategi și talia fină a unui Iliescu iritat de încălcarea idealurilor socialiste, cu toții știu bine coregrafia, fiecare își face atent și precis numărul, nu improvizează ca neisprăviții ăia de la TVR care se făceau că lucrează.
Uitați-vă la film, are vreo juma de oră și, înainte să plecați la miting, gândiți-vă la oamenii care au fost în stradă în decembrie 1989, la oamenii care l-au aplaudat în ianuarie 1990 pe un Dumitru Mazilu care denunța deturnarea puterii, la oamenii care au fost spulberați în aprilie 1990 de trupele de la interne ale lui Chițac, apărat de paratruperul Gelu Voican în ședința CADA.
Gândiți-vă că întotdeauna, mereu, sunt cu un pas înaintea noastră pentru că ei primesc scriptul cu luni sau ani înaintea noastră. Gândiți-vă că suntem într-un Truman Show din care nu putem evada decât înfruntând valurile de 12 metri iscate de mașinăriile de partid, că trebuie să ajungem la zidul de carton care înconjoară platoul unde ei ne filmează dormind, muncind, crezând ca boii că suntem vii.
Priviți în jur, totul e fals. Televiziuni, ziare, guvern, parlament, partide.
Vreți politică, faceți-vă partid, au zis ei.
Trebuie să vă murdăriți, trebuie să învățați, trebuie să începeți de undeva.
Și noi i-am crezut, dar cât ai zice hemoroeasy, partidele au fost penetrate de oamenii lor. Cu bărbi ca ale noastre, cu ghete cu ținte ca ale noastre, cu fuste plisate ca ale noastre.  Dar oamenii lor. Căci lecția pe care trebuia să o învățăm este că nu putem părăsi scenariul scris de ei de luni sau poate chiar de ani.
Totul este fals. Și victoria e falsă.
Căci e o victorie pe care ei au pregătit-o și din care ei au de câștigat.
Și atunci ce e de făcut?
Să nu le dăm timp. Să punem mâna pe dramaturgul din umbră, să înțelegem ce urmăresc. Să hackerim sistemul, să obținem documentele partidelor.
Și să schimbăm scenariul. Nu cu noi securiști, nu cu servicii, că or fi ălea bune, nu ălea rele. Să ieșim din Matrix. Dar pentru asta ne trebuie un Neo.
Eu zic să-l căutăm. Și din piață să nu plecăm.