Nu mi-au plăcut nachoșii. Nici pastă de brânză. Nici guacamolele nu erau prea excelente. Chelnerița vine cu nota, vede bolul plin, nu ți-au plăcut?, Nu, Pot să întreb de ce?, Pentru că nu erau proaspete, aveau un gust prăfos, de șantier, Îmi pare foarte rău, mă întorc într-o secundă.
De pe notă dispare nachosul. Sunt stupefiată.
Eu mâncasem din el, o cincime, nu mi-a plăcut, ce-i drept, dar era evident că mâncasem din el.
Învățată să fiu certată de chelneri care înfig degete în farfurii și plantează scuipați în ciorbe, mă hiperventilez rușinată, confuzând profesionalismul ospătăriței cu tradiționala cumetrie. Acum sunt obligată să îi las șpagă mai mare, că mi-a micșorat nota. Acum sunt obligată să îi dau un rinichi copilului ei. Acum sunt obligată să o pictez pe peretele bisericii din sat.
Doamne, ce femeie drăguță. Cum să fac să-i mulțumesc?
Creierul meu aleargă, transpirat, la kioșcul de flori. Sau e prea puțin? Să-i cumpăr un pachet de cafea, să-i tai o găină sau poate să-i iau un parfum d-ăla bunul?
Mă opresc, epuizată, în mijlocul unei intersecții de gânduri.
Cum am ajuns aici?
Pentru că nu știu ce e aia bunătate.
Sunt cetățeanul unei țări de orfani, crescută în veșnice târguieli, dă-mi ca să-ți dau.
O țară care-și zidește femeile în pereții catedralelor, ca să le țină în picioare.
O țară lipsită de iubire, cu gust de praf, ca nachoșii mei.
Am reușit să plec din țara asta, dar creierul meu e tot acolo, închis într-o sufragerie cu masă în mijloc și mileu pe televizor.
Degeaba îl momesc, degeaba îi spun să vină la mine. Creierul meu ascultă romanțe și dimineața îi place să dea o gaură cu bormașina în perete.
Am scris asta acum 3 ani.

În 2010 am fost ultima oară într-un spital de stat. Trimisă de urgență de la o clinică privată, suspectă de sarcină extra-uterină, cu dureri atroce de abdomen, am rezemat pereții vreo 3 ore până o doamnă pleșuvă mi-a croncănit un ordin și m-a trimis jos la urgențe, unde toată mizeria umană, buboasă, băloasă, puturoasă, aștepta să fie verificată, ștampilată și distribuită pe secții. Se lucra la două paturi, aveau perdele ca să nu-ți arăți rușinea supurândă mulțimii de rătăciți care umplea holul, presând ca o rădăcină de stejar asfaltul subțire, gata să izbucnească în sală. Asistente isterice, brancardieri voaiori, medici sictiriți, perdeaua aia nu stătea o clipă, ba se mai uita de după câte un țigănuș înjunghiat, ba o babă pocnită de cal. M-au trimis pe salon, eram 5 femei, una din ele pierduse sarcina la 5 luni, se svârcolea în pat de durere, asistentele erau niște temniceri cu empatia extirpată: haide dragă, nu mai fă atâta pe nebuna, că nu ai pățit nimic.
Nu am dat un leu șpagă, a doua zi dimineață, sâmbătă, m-am îmbrăcat și le-am zis că nu mai stau defel în mizeria asta de spital unde niciun medic nu a venit să mă vadă în 16 ore de internare. Și am plecat, jurându-mi că niciodată nu o să mai ajung la stat, futu-ți statu mă-tii.
Vineri am ajuns pentru o intervenție neînsemnată la o rețea privată de sănătate. Vasilică cu noroace, dai un ban dar știi că face. Am fost chemată cu 3 ore jumate mai devreme, doamna de la recepție era la toaletă, s-a spălat pe mâini, a venit și mi-a luat banii iute. La mine a fost de pe un singur card, un domn a plătit sărăcuțu de pe 3 carduri, “luați 5000 de aici și 3000 de aici și …”. Vasilică cu noroace, dai un ban dar știi că face.
Apoi am completat 37 de tone de întrebări, “doamnă nu știu aici…”, “lăsați, o să vă spună asistenta sau domnu doctor”. Și apoi am făcut analize și ekg și apoi am stat pe hol printre viitori tați cu nervozități ținute la picior, ca pe câini lup căpitani în Afganistan.
Și apoi gata, “veniți cu mine la salon”, mai aveam 2 ore până la intervenție, dar m-au dus să mă liniștesc și să mă pregătesc într-un salon cu o altă doamnă, doamnă doctor, venită cu prietena dânseia, tot doamnă doctor, și prietena doamnă doctor i-a spus asistentei înainte să intrăm în salon că este ocupat, că nu e loc dar asistenta, adamant, i-a spus că așa i s-a spus, să mă ducă aici. Așa că cele două doctorițe, pacienta și prietena m-au ignorat indispuse la început, vezi bine că ele veniseră cu pile la spitalul privat și nu vroiau să împartă salonul cu cineva care să le asculte discuțiile despre pârtiile de ski din Austria.
Dar stai așa, și eu am pile la spitalul privat, s-au pus deja în mișcare când am întrebat o prietenă dacă a auzit de medicul X care urma să mă așa și pe dincolo. Ale cui pile or fi mai șmechere, ale mele sau ale doamnei doctor care stă întinsă cu branula în braț și telefonu vârât în ureche?
După o oră jumate rămân singură, vine medicul X, mă asigură că nu o să crăp la anestezie și o să fie totul perfect, vine asistenta care mă duce în antecamera sălii de operație, vine medicul anestezist care strigă “Fener, Feher, nu-nțeleg ce scrie pe tabel!”, se vântură prin odaie și apoi când îmi vede mâna ridicată spune că nu avea cum să mă vadă prin perete, de după colț. Continuă să mă certe, de ce nu am completat aici și aici, “păi mi-au zis fetele de la recepție că asta o să-mi spună medicul sau asistenta”. Asta nu-i scuză bună, uite acum stă tot blocu operator după noi, “scrieți aici numele meu și data și semnați, și aici numele medicului X și data de azi și semnați și…”
“Nu pot să scriu bine, am branula.”
“Cine v-a pus să nu completați mai repede?”
Acreala se apropie de cea de la stat. Simt cum furia face ochi, se-ntinde și scoate un picior de sub plapumă. Nu am timp să …adorm, mă trezesc, sunt mutată de pe un pat pe altul și pe pleoape am doi bolovani pe care nu reușesc să îi clintesc. Asistenta, alta, e blândă, zice că mă ține până la 11 jumate aici, să îmi revin.
Apoi pe un scaun cu rotile sunt dusă înapoi în salonul de unde cele două doctorițe au plecat de tot, au lăsat în urmă doar un halat culoarea toporașului, ofilit pe marginea patului.
Zac 3 ore jumate fără ca cineva să se aventureze în salon.
Au uitat de mine.
Chem asistenta, apăs isterică pe buton, femeia spune că nu a venit foaia de externare la recepție, că de la recepție trebuie să o sune pe ea ca să o anunțe să vină sã îmi scoată branula și să mă ajute să mă îmbrac. La telefon, doctorul spune că a trimis externarea de acum 2 ore. La recepție nu e nimic, unde e foaia de externare, uite-o că vine, pe ea este capsată și o rețetă, hai la revedere.
Pilele mele au fost anemice. Nu s-au comparat cu pilele doamnelor doctorițe care au plecat cu 4 ore înaintea mea.
Pile la privat?
Da, căci medicii care lucrează la privat au normă și la stat. De acolo au adus nozocomialele care au infectat totul cu pile și relații. Știi pe cineva?, îl cunoști pe cutărică?, poți să pui o vorbă bună la Y?, spune-i că vii din partea mea!
Rețele gigantice de cumetrioare cresc ca iedera pe structura pură și onestă a contractului dintre furnizorul de servicii și beneficiarul acestora, îngropând-o într-un desiș de nepătruns.
Procedurile sunt acoperite cu schele pe care meșterii români se odihnesc, mai fumează o țigară, mai dau o mână de vopsea, mai bagă un fluierat când trece o damă bine pe lângă. Sub ochii mei, nenea de la poarta spitalului, un gardian vigilent, a înhățat niscaiva bacnote de 10 lei ca să lase soțul să intre cu turma de rude în afara orelor de vizită. Haide domle, nu-mi spuneți că nu se poate, orice se poate dacă vrei.
La privat ai candelabre de plastic și tapet cu arabescuri, kit de spălat dinții și halat pufos,  dar mecanismul este același. Dacă pile nu ai, nimic nu ești.
“Vasilică cu noroace, dai un ban dar știi că face”, e o minciună. “Spune-mi pe cine știi, ca să-ți spun cât de bine vom conviețui” rămâne mantra națională.

P.S. Lucru valabil la bănci, oricare dintre ele. De 14 ani am probleme uriașe la fiecare deplasare în străinătate. Mi se iau banii de două ori, nu funcționează cardul, sunt blocate aiurea sume. În 89% din cazuri, call centerul este incapabil să rezolve ceva și trebuie să apăs alte butoane, să dau telefoane ca lucrurile să fie descâlcite. În același timp, toate băncile se laudă cu simplitatea, onestitatea, transparența și decența serviciilor lor..

Încă din 1929, Stalin era obsedat de medici care complotează să ucidă proletariatul și, deci, Revoluția. Poliția secretă a descoperit uimitoarea conspirație pusă la cale de veterinarii și bacteriologii din Ucraina.
În 1953, obsesia lui cu doctori ticăloși care complotează să ucidă lideri de partid și mareșali, fiind plătiți de americani și englezi, a explodat în presă. 9 doctori au fost arestați.
Ar fi fost executați dacă nu crăpa Stalin.
Dar Stalin nu s-a terminat.
Particule de Stalin au fost luate de vânt și purtate la mii de kilometri distanță și au fost spălate de ploaie și s-au infiltrat în pământ și au hrănit ridichile pe care le-au mâncat Ozana și Cataramă, Cheloo și Puric, Rareș Bogdan și Varujan și acum Stalin trăiește în fiecare din ei, privind suspicios combinezoanele albe, ce fac ei pe sub combinezoane și pe sub măști, nu le văd gura, de ce să nu le văd gura, ce au în gură?, limbă, gingii și dinți, dinți au numai contra-revoluționarii ca să muște revoluția de cur. Jos măștile, sus inimile.
Cât de sus?
Acolo unde nu se avântă virusul.
Dar virusul trăiește pe munte.
Muntele prostiei omenești.
A fost ridicat cu lama excavatorului din cadavrele victimelor prostiei. E foarte înalt. Mă mir că nu-l vede Cheloo. Poate ar trebui să-și schimbe numele în Chioroo.

Am scris asta în 2018.

Pe înregistrarea asta de la BBC, vezi cu urechile cum Dumnezeu pune peste întreaga orchestră a primului război mondial un clopot mare, de sticlă. După câteva secunde de tăcere, la ora 11 pe 11/11 1918, o păsărică sparge liniștea cu un ciripit mărunt ca un rest primit în palmă la magazinul de pâine.
În Europa, în India și Australia, lumea a sărbătorit azi ziua Armistițiului.
Sfârșitul primului război mondial, cel care a născut comunismul, fascismul, nazismul, consumismul și a dus, câțiva ani mai târziu, la prăbușirea imperiilor coloniale, bomba atomică și războiul rece.
România dormea la ora 11, mâncase aseară 128 de mici, 4 franzele și băuse 22 de beri. Cele 3 pastile de triferment nu-și făcuseră efectul.
Premierul-feminitate s-a trezit la 9, și-a uns o tartină cu neologisme pe care și-a pus-o pe bluză, a tras paltonașul deasupra să nu se vadă, a pășit delicat până la tribună de unde a trimis întreaga recunoștință eroilor care au clădit România mare. Eroii, foarte morți, nu au auzit-o.
Premierul-modestie și feminitate, PMF să-i spunem, a plecat apoi acăsică, felicitându-se că nu a mers la Paris, ce vreme de căcat era la Paris, ai văzut-o pe amărâta aia de Carmen a lui Iohannis că era albastră de frig?

Ora 11 pe 11/11 1918 a trecut neobservată în România.
Țara care și-a trimis la moarte, pe front, 8% din populație. Țara a cărei capitală a fost ocupată la câteva luni de la intrarea în război, țara aproape ștearsă de pe hartă de trupele Puterilor Centrale, țara care a semnat în mai 1918 o pace separată cu Puterile Centrale și pe care doar prăbușirea acestora consemnată în 11/11 la ora 11 a ferit-o de efectele tratatului de la București.
Care prevedea, zice wiki, printre altele că:
România trebuia să retrocedeze Cadrilaterul și o parte din Dobrogea de Nord Bulgariei, restul provinciei fiind controlat de Germania și Bulgaria;
România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor din Carpați;
România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere. Și șantierele navale intrau în stăpânirea statului german;
Germania și Austro-Ungaria aveau dreptul de control al navigației pe Dunăre.
Parlamentul a ratificat tratatul dar regele Ferdinand I nu l-a promulgat.

Ora 11, pe 11/11 a adus Transilvania lângă România. Cu prețul a 600.000 de morți. Recunoștință veșnică eroilor noștri. Ia bagă tu Găbiță niște artificii, niște ii, țuică și  fasolică, să fie de sufletele eroilor care au făcut Unirea de uite acuși pot să merg la Electric Castle fără pașaport.
Ignoranța nu poate fi o binefacere. Ignoranța e doar surzenie.
Proștii sunt prinși sub clopotul de sticlă, exact ca bateriile închise de Dumnezeu la ora 11 pe 11/11 1918. Și de acolo, de dedesubt, nu aud ciripitul mierlei și nici nu îi pot citi pe cioc ce spune.
Ea zice: nu poți câștiga războiul cu ignoranța.
E un virus împotriva căruia nu există vaccin.

E foarte cald și nu e nimeni în orașul morților. Doar cicadele pârâie în pini și patru pescăruși patrulează, se așează pe vârful miniaturalei catedrale care este mausoleul Leandre Albareda. Dinspre port, se aud zgomote de mașini grele. Containerele de marfă se înalță în blocuri tăcute, fără geamuri, la fel ca cele ale morților de aici.
Dealul e înconjurat de centuri de ziduri decupate în sertare pentru cei plecați. O familie pe sertar, 4000 sunt morți doar în războiul civil. Piatra e maro, dealul e maro, cerul e albastru. Lipsește un pic de verde. Poate ar trebui să pună viță.
Via morților.
Vin de Mort.
Sunt foarte mulți bani aici.
Băgați în pietre, în sculpturi, în vitralii, în arhitectura modernistă a capelelor mortuare, în statuile tinerelor înmărmurite în doliu care plâng pe marginea mormintelor unor oameni cu cel puțin trei nume.
Și e și segregare.
Sărăcia vieții te trimite în blocul de garsoniere înghesuite dinspre capătul cimitirului, unde nu poți să ajungi decât cu autobuzul. Azi e duminică. Autobuzul nu circulă. Sau dacă o face, trece o dată pe oră.
Oricum nu e nimeni.
Viii sunt pe plajă. Plaja a dispărut sub prosoape, șezloange, umbrele și chiștoace.
Viii sunt în apă. Apa e caldă și plină de plastic mărunt și de pipi și de sare.
Viii sunt pe terase. Terasele au chelneri transpirați, cu masca coborâtă sub nas, mese cu sangria și scaune care-ți lasă pe fund dungi roșii.
Viii sunt vii și nu le pasă de moarte.
Ascultă reggaetone. Se dau cu bicicleta. Se uită la țâțele femeilor de 50 de ani care, în loc să dea bani pe-o statuie pe mormântul de la Montjuic, au preferat să-și pună silicoane, uite-i cum stau, drepți în fața lui Dumnezeu și a privirilor invidioaselor care nu s-au operat încă.
Viii plătesc amenzi. Viii dorm la umbra unui palmier și visează că o babardesc pe Angelina Jolie. Viii își fac probleme că nu mai au decât 4 țigări și nu e nicio tabacherie deschisă.
Moartea așteaptă la marginea portului, întrebându-se ce cară viii în cutiile ălea colorate pe care macarale le așează cu scârț și trosc pe platformele de descărcare.
Moartea nu are toate răspunsurile.
Dar sigur are toate întrebările.
Cine e mai bine? Săracul din apă sau bogatul din catedrală?
Cui îi pasă dacă ești ars acum sau când mori?
De ce ne grăbim să ajungem unde nu ne așteaptă nimeni?
De ce proștii obosesc mai greu?

 

 

Am scris săptămâna trecută despre evacuarea muzeului etnografic din Bran care a cerut lui Dumnezeu și Ministerului Culturii ajutor ca să-i apere de fiica fostului primar din Bran și soțul dumisale, consulul onorific polonez, care au cumpărat pe șase nuci și trei pioneze terenul de sub muzeu și acuși…

…După obținerea acestui act, Sanda Reit și Janusz Szalinski au demarat procesul de executare silită. În acest moment, Muzeul Etnografic Bran este închis publicului. Cei doi proprietari au lansat Ministerului Culturii o ofertă de chirie, iar potrivit surselor Libertatea, aceștia cer statului român 10.000 euro pe lună ca Muzeul să poată funcționa în continuare. (bizbrasov.ro, 3 iulie)

Ministerul Culturii știți ce va face, nu? Va plăti, că nu dă de la tac-su, ci de la buget. Care buget e făcut din banii noștri, că doar nu din banii lor, că ei nu plătesc taxe. Toți sunt exceptați, că sunt revoluționari, victime ale comunismului, au certificate de handicap, de luptător, de crescător de peștișori de aur, acte și dovezi că ei nu trebuie să plătească impozite, doar tu, boul. Din care bani, ca să salveze muzeul, Ministerul Culturii va plăti perechii de tâlhari de la Bran 10.000 de euro pe lună.

Scrie în articol că fiica primarului a dat pentru terenul de 10.700 de metri pătrați în buricul Branului suma de 125.000 de euro, plătiți și ăia în doia ani, în rate.

Am și eu 6000 de euro puși de-o parte pentru vremuri grele.
Vreau să cumpăr Adamclisiul. M-am gândit să fac o benzinărie-șaormărie, cu de toate.
Și după ce cumpăr, o închiriez pe 66.000 de euro pe lună statului, să-și lase pietrele de pe vremea castrului roman.

Eu zic că n-are cum să nu mă ajute Ministerul Culturii și Dumnezeu să fac și eu o afacere, că doar nu o fi Mniezăul catolico-protestant mai șmecher decât ăla ortodocs.

Am scris povestea de mai jos la moartea lui Vadim, când Mihai I era la fel de viu ca regele fotbalului, în una din cele două vizite la Peleș care m-au convins că Brâncuși ar fi fost mare dacă ar fi știut să sculpteze La mulți ani într-un pepene roșu.

`Coroana regelui a fost făcută din oțelul unui tun turcesc capturat la Grivița, în timpul Războiului de Independență.`
Ghida din Peleș are picioare lungi și voce mică, trebuie să te strângi aproape să o auzi scoțând pe gură panglici de numere, date, descrieri seci, arhitectul ceh și sculptorul neamț, candelabrul cu nșpe becuri și oglinda tăiată pe dimensiunile…scoateți carnețelul și notați. Copiii se plictisesc. Privesc cu ochi goi salonul franțuzesc și pe cel turcesc unde fumau doamnele din Peleș, ascunse, căci nu se cădea femeie să fumezi în public.
Biblioteca avea un pasaj secret. Ghida are o tentativă de stârnire a interactivității: `care credeți că este ușa secretă? Priviți coperțile cărților, unele dintre ele arată mai ciudat.`
Familia de cercopiteci în fâș foiește ușor stingherită. Cum adică unele arată mai ciudat? Toate cărțile arată al dracu de ciudat.
Copiii încep să scârțâie și vor afară. Singurul lucru care îi mai animă e sala armelor și pielea de crocodil în care e îmbrăcată sabia persană, `care e bre? dă-te făi un pic mai încolo, ce te-ai pus ca o vită în față?`-își mângâie un vizitator consoarta.
Turul s-a terminat. Suntem eliminați, rectal, ca un supozitor netopit, prin ușa de gnom din dosul castelului pe care statul român plătește lunar o chirie de vreo 12-13.000 de euro proprietarului de drept, Casa Regală.
`Al dracului bâlbâitu`, zice un moș, `uite cum face el bani pentru stearpa aia de fii-sa, de la noi.`
Cățărați pe statuile leilor care sprijină balustrade, copii de români zâmbesc către părinții lor care îi pozează, întorcând nepăsători fundul indicatoarelor care imploră publicul să nu se suie pe statui.
Câțiva nemți aruncă monezi în apa havuzului lângă care un grup din Israel face apelul membrilor împăștiați: Rachelaaaaa, Leeevi, Miiiiiiriiii!!!!
Pe bănci, români osteniți deplâng moartea tribunului care a fost mai bun ca Iorga și mai patriot ca Burebista, mai poet ca Eminescu și mai luptător decât Ștefan cel mare și sfânt. Sfânt-sfânt, dar sigur a avut și el păcate mai mari decât tribunul care, ce-a făcut domle? A zis și el niște poezii pentru Elena Ceaușescu, de când e asta o crimă? Dar cât bine a făcut țării, de ce nu zice nimeni?
Pe sub copacii de pe aleea pețiol care leagă Peleșul de mănăstire, țigani rubiconzi vând păhărele cu zmeură și bumerange cu 3, 5 și 8 lei. O băbuță are pe tarabă trenulețe chinezești, biscuiți și măști Anonymus.
Gunoiul a umplut râpa din stânga. Mă uit la copaci și mă gândesc că sunt niște pomi care fac gunoi, înfloresc primăvara cu flori din pungi roz-bleu și apoi, în iunie, coc peturi de 500 și, dacă e vreme bună, chiar de 2 litri jumate.
Când vine toamna, pungile și peturile cad, se strâng la baza copacului mamă.
Și pentru că nu poți să faci o țuică din fructele ăstea de plastic, le lași acolo să se strângă, că de putrezit, nu putrezesc niciodată.

Jeg. Kitschioșenie. Bunăstare de plastic.
Turistul străin își ascunde greu dezamăgirea sub un rictus care mimează acceptarea.
Doamne cât de murdar e!!!
De ce mă mir că nimeni nu strânge nimic?
Când ai un premier penal, un guvern de penali, un parlament de penali, administrații locale pline cu oameni murdari, care s-au învățat să doarmă în jeg, să se facă covrig între leșuri și rahați, de ce mă mir eu că gunoiul va acoperi castelul Peleș, Sinaia, Valea Prahovei, România?

PS. Dacă ar fi fost regele acum aici i-aș fi recomandat să-și făurească o coroană din plasticul strâns și reciclat pe domeniul său. Marea coroana de plastic pentru regele din țara nesimțirii al cărui tribun tocmai e înmormântat cu onoruri militare și focuri de armă. Gunoi băgat în pământ sub gunoi care crește nestingherit deasupra.

Azi sărbătorim ziua în care Will Smith îi bate pe extratereștrii.
Azi sărbătorim ziua în care Lewis Carroll i-a povestit lui Alice Liddell despre Iepurele de Martie, Pălărierul Nebun și cum anumite prăjiturici te pot face mare cât o casă sau mic cât un cap de ață.
Azi ne gândim la descoperirea lui Leo Szilard care a dus la moartea a câtorva sute de mii de oameni la Hiroshima și Nagasaki, tot o prăjiturică numită Little Boy, eu sunt mic, tu fă-mă mare.
Azi comemorăm uciderea țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale de către comuniști care credeau că orice țară aleargă mai repede fără cap, doar nu degeaba scrie în Alice în Țara Minunilor: Trebuie să alergăm la fel de repede doar pentru a rămâne în același loc! Dacă doriți să ajungeți în alt loc, atunci trebuie să alergați, cel puțin de două ori mai repede!
Care poveste vă place mai tare?
În 2017 am fost la Yekaterinburg, locul în care au fost uciși țarul și neamul lui. E o poveste cu tâlc pe care o poți pricepe doar dacă știi răspunsul la întrebarea: de ce seamănă un corb cu un birou?

Cum trebuie să mori ca să ajungi sfânt.
Ceaușescu a tăiat curentu sau a făcut metrou, a băgat oameni la pușcărie sau a plătit datoria externă. Iliescu a dat pământul înapoi la țărani, a înfrânt teroriștii, a adus minerii, a făcut ordine în meandrele concretului. Constantinescu nu știm ce a făcut, dar sigur a fost înfrânt de securitate. Băsescu a scăzut pensiile și salariile, tot el a salvat jurnaliștii răpiți în Irak, a vândut flota și a furat până nu a mai putut. Iohannis e nazist, nu trebuie să facă nimic ca să știm că e vândut Vestului și lui Soroș. Monoteismul nostru politic istoric, incapacitatea de a percepe haita, turma, cârdul, gașca, aparatul de partid, este singurul vinovat atât pentru infantilismul cu care alegem pe cine urâm și cui îi facem icoană dar și pentru absenteismul gigantic care e pe cale să ne pălească din nou, începând cu europarlamentarele din mai și până la parlamentarele noastre de la anul.
Nu există teme de campanie, nu se vorbește despre nevoi, despre resurse, despre reforme, se storc coșuri de pe nasul unui idiot-consultant politic care, ce să vezi, a deranjat ambasada Israelului cu niște remarci imbecile.
Nu a mâncat salam cu soia. Se spune că se arde-n dos. Uite cum bea ca un porc din sticlă. Ce dinți stricați are.
Poporul reacționează la povești cu oameni, al cui e ăla ghea, cum întrebau babele privind în urma unui tinerel, pe ulițele Teleormanului.
Al lu actoru ăla de la București, băiat frumos, a învățat prin străinătățuri dar zice ăștia la televizor că e nebun.
Las că mai bine el, că e băiat frumos și tătică-su era frumos. Și acum se ție bine. Mai bine el decât moldovanu ăla cu barbă de zice că e filozof, n-ai văzut ce gras e, sigur mănâncă copilași.
Exact ca noi, rușii sunt incapabili să trăiască pluripartitismul altfel decât prin înghesuirea lui în regulile brutale ale țarismului. Țarul 1 se bate cu țarul 2, au și niște partide, dar hai să fim serioși, partidele ăstea sunt, de fapt, niște case, niște familii, niște neamuri. Noi știm că nu are sens să ne încurcăm cu mulțimi și concepte complexe. Simplificați povestea domnilor că ne pierdem mințile.
Am citit mult despre campania lui Boris Eltsîn din `96 și miraculoasa sa victorie. Strategia: milioanele de bătălii minuscule nu contează, nu suntem o oștire cu mii de oameni răspândiți în teritoriu.
Suntem doar doi oameni, unul bun și unul rău. Și binele învinge.
Cum știi care este binele?
Este celălalt decât răul iar răul e ușor de recunoscut.
Pentru că răul îți ia lucruri. Îți ia banii, copiii, speranța, îți ia liniștea.
Îți dă un singur lucru.
Frica.
Groaza că te vei întoarce de unde ai plecat. Că bolovanul împins sisific în ăștia 30 de ani va primi de la omul cel rău un bobârnac și va trece peste tine, grăbindu-se în vale.
Totul va fi pierdut.
Frica.
Pentru ca Binele să învingă, frica trebuie să fie reală și soluția de a o învinge să fie simplă: votați cu Binele.
El, doar el, poate opri răul.
Sau ea, doar ea, poate să înfrângă răul.
Cunoașteți în acest moment un cetățean dintr-unul din partidele opoziției din România care să preia, carismatic, și nu cer mai multă carismă decât cea a șubrezitului Boris în 96, și să ducă lupta asta.
Eu știu unul singur și nu mai are voie să candideze. Bașca are darul beției.
În loc să ne dăm cu curul de pământ că toți e proști, slabi, imbecili, profitori, nu facem și noi un casting pentru un erou improbabil?
ihttps://en.wikipedia.org/wiki/Boris_Yeltsin_1996_presidential_campaign

Biserica are ceva de sediu de bancă, o încropeală de plăci de marmură maro lucioase lipite în grabă cu ciment, proporții greșite, ca într-un desen de copil care face veverița cât copacul și capul vânătorului de 8 ori mai mic decât cizmele.
Cepele aurii de pe cupolă, cinci, strălucesc optimist-absurd de la depărtare. Întregul peisaj are ceva de Brobdingnag. Clădirile sunt prea mari ca să pară cochete, delicatețea detaliilor dispare în dimensiunile XXL ale acestui oraș generos cu lățimea, înălțimea și lungimea.
Ușile Bisericii clădite pe sânge (așa aș traduce Church on Blood) sunt închise. De undeva de jos o voce de bărbat urmată de un cor de femei înalță un imn ca pe-un balon meteorologic, cântecul trece printre femeile cu broboade care împletesc coroane, pe lângă statuia țarinei cu mâna ridicată, încremenită într-o veșnică și imposibilă încercare de a se feri de gloanțe, mă ia de braț și mă duce în subsolul bisericii unde este capela în care sunt desenați toți, Nicolae al II lea, țarina Alexandra, copiii Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei, toți cu fețe prelungi, ochi mari și aura galbenă în jurul capetelor, ca și cum le-ar fi așezat pe niște perne în formă de farfurie.
Aici au fost omorâți, în beciul casei Ipatiev dărâmată în 1977 de Boris Eltsîn, șeriful de atunci al partidului comunist din Yekaterinburg care, apropo, s-a chemat Sverdlovsk după numele unui lider bolșevic despre care se spune că a ordonat uciderea familiei Romanov. De ce a dărâmat casa? De teama pelerinilor care își făceau drum an de an, din ce în ce mai mulți ca să aprindă o lumânare în locul în care neamul țarului a fost stins. Ar fi trebuit să demoleze întreaga stradă, să construiască o unitate militară, un reactor nuclear, un puț care să te scoată pe partea ailaltă a pământului, taman în Kentucky.
Pelerinii au continuat să vină și, după 1991, autoritățile libere și independente au decis să construiască urâțenia asta de biserică și să îi canonizeze pe Nicolae, Alexandra și copiii lor, să le pună farfuriile aurii sub cap de parcă asta ar șterge asasinatul.
O femeie dă cu T-ul pe hol, e un ușor miros de clor amestecat cu tămâia care iese din beci însoțită de vocea preotului și mormăielile enoriașilor.
Azi, pe 16 iulie, se fac 99 de ani de când Romanovii au fost ciuruiți și ecaterinburghezii, foști sverdlovskezi mănâncă înghețată și vată de zahăr și se dau cu șalupe nervoase pe apa Isetului. Șalupele accelerează, fac opturi, fetele țipăăă, aaaaaa, cum au țipat și Olga și Tatiana în fața plutonului de execuție, a lui Yurovsky și Nikulin și Ermakov, dar strigătele nu trec de samba care urlă din boxe pe terasa centrului Eltsîn, clădirea care conține muzeul dedicat lui Boris, primul președinte ales de ruși în peste 1000 de ani de existență.
E făcut din banii statului muzeul, inaugurat în 2015, a venit Putin și Medvedeev să zică două vorbe și să se bucure de opera lui Ralph Applebaum Associates, probabil cei mai buni designeri de muzee din lume.
Și aici, în răcoarea unui veșnic început, Boris Eltsîn ne este arătat pe rând dizident, înfruntând partidul, ca un Constantin Pârvulescu epuizat de apăsarea propagandei gorbacioviste. Apoi Făt Frumos, așezându-se curajos în fața balaurului pucist din august 1991, băgându-l pân la țâțișoare în pământ în cele 3 zile de epică bătălie de stradă, apărând Casa Albă și firavele mlădițe ale democrației. Apoi e președinte, reformator, privatizator, fiu îndurerat de moartea mamei, tată înduioșat de soarta poporului care încă nu înțelege că înainte de zori trebuie să treacă lunga noapte a tranziției.
Și apoi vine un nou octombrie, luna revoluțiilor rusești. E 1993 și Boris cel gras și alb, un munte în viscol iernatic, trebuie din nou să lupte, tancurile sunt iar pe stradă, baricadele împart poporul în cei care se uită înapoi și cei care privesc înainte. Binele învinge și de această dată dar nu e ușor să fii erou, nu e ușor cu oamenii ăștia să nu îți crape inima.
În ultima cameră e biroul lui Boris, original, adus de la Kremlin, cu telefoane și busturi de bronz, așa cum era decorat în 31 decembrie 1999 când l-a rugat pe Vladimir Putin să aibă grijă de Rusia apoi s-a suit pe balustrada istoriei și a sărit karenian, într-un elegant echer, în apă.
Bravo Ralph Applebaum. Este probabil cea mai spectaculoasă expoziție din lume, o operă de artă, o rescriere copioasă a istoriei, un machiaj impecabil și un montaj strălucit care reușesc să facă pepenele să pară șurubelniță și ursul să fie identic cu o cutie de cremă de ghete.
Totuși, e imperfect. Lipsește ceva.
Capul pe farfuria aurie.
Canonizarea lui Boris, primul președinte al rușilor într-o mie de ani.
Bag seama că pentru asta trebuie să fii dus într-un beci, așa cum puciștii din octombrie 1993 își propuseseră. A câștigat atunci 6 ani de președinție dar a pierdut veșnicia.
Niciodată Eltsîn nu a avut viziune.
Niciodată.

Am citit de curând prezentarea unei companii. Cu litere bolduite, corporația (de fapt un băiat cu vestă, coșuri și cămașă Braiconf) și-a declarat misiunea care era, nu cum ar crede orice om întreg la minte, să facă bani pentru acționari.
Misiunea companiei de produse de igienizat baia și bucătăria era să propăvăduiască poezia lui Yeats, să aducă pacea în Teritoriile Ocupate și, în general, să salveze sufletele celor care curăță faianța cu produsele corporației.

Când am citit misiunea, m-am gândit la oameni și cum își pun ei în pantofi socluri de minciuni care să-i facă să pară mai înalți.
Nimeni nu se încurcă defel cu eufemisme, sărând gros slana cv-ului cu superlative: doctor, expert, analist, guru.

Ca orice hoț care știe să miroasă un alt hoț, oamenii care au tocuri înăuntrul pantofilor, se prind imediat când văd un alt cetățean clătinându-se în mersul lui nesigur pe vârfuri. Hoțule, impostorule, ce treabă are tix-ul cu The center cannot hold?
Huo!!!, se reped unul către altul impostorii, dar nu se apropie, rămân la distanță scuipând și arătându-se unul pe altul cu degetul, atenți ca răsuflările iuți care le țâșnesc din nări să nu-i dărâme.

Văd din ce în ce mai des genul ăsta de oameni. În mod ciudat, 90% dintre ei sunt bărbați.
Un reporter de radio fără merite, talent sau cultură care și-a declarat misiunea de a le spune colegilor de presă că fac interviuri de rahat.
Un băiat cu studii afară care, în goana lui de a fi de toate, de la secretar, la scriitor, apicultor, traducător, a uitat că nu este nimic.
Un alt domn care confundă confuzia cu geniul, crezând că trei cărți citite te fac expert, care nu are nicio problemă să vorbească despre orice, de la bucătărie peruană, la arta caligrafiei sau cum să compui o simfonie pe telefonul mobil.

Și atunci mi-a picat fisa că suntem victimele mamelor acestor bărbați, mame care i-au crescut strâmb, care i-au pus să care ghiozdănele pline cu bolovanii așteptărilor lor. Misiunea și viziunea mamelor corporații.
Să o faci mândră pe mama, nu contează cum.
Și băieții ăștia, cocoșați de dorințele mamelor care i-au cumpărat cu biciclete, telefoane, blugi și bani de droguri, au început să mintă: da mamă, normal că am făcut, da mamă, desigur că nu fumez, da mamă, bineînțeles că am fost la meditații și vorbesc perfect germană și visez fizică și sunt beton la drept comercial.
Și apoi au început să creadă minciunile lor.
Și cum să-i explici tu reporterului mediocru că e mediocru când el s-a mințit 20 de ani că este cel mai bun și doar restul lumii se încăpățânează să nu vadă asta?
Cum să îi spui confuzului că nu poți să vorbești despre balene doar pentru că ai citit Moby Dick când aveai 12 ani și nici fostului student la Copenhaga că nu este cu nimic mai cetățean european decât tanti Gina din Vaslui care culege căpșuni lângă Alicante?
Nu poți.
Înconjurați de frustrați, impostori și mincinoși, sperăm că va apărea într-o zi un brand a cărui misiune este să oprească mamele de băieți să își mutileze copiii.

Am scris postul ăsta acum 2 ani.
Mama își iubește băiatul.
Băiatul ei este lumina ochilor ei.
Este bucuria mușchilor ei faciali.
Este șlagărul care îi gâdilă urechile.
E mândră de el, că seamănă cu ea, isteț, descurcăreț, frumos, curtenitor. Toată lumea o felicită pentru cât de bine l-a crescut, pentru manierele lui extraordinare, pentru bunul lui simț.
Mama ar face orice pentru băiatul ei. Și ar vrea ca și noi, ceilalți, să facem orice pentru băiatul ei. De exemplu, tu ar trebui să ai grijă ca el să își ia pastilele, că știi că el e bărbat și știi cum sunt bărbații, uită să-și ia doctoriile. Și tu ar trebui să îi ții banii, că știi cum e, el e bărbat, nu se descurcă cu banii. Și tu ar trebui să ai grijă să mănânce, că știi cum sunt bărbații, dacă nu le dai să mănânce, ei nu mănâncă.
Niște handicapați.
Niște retarzi.
Niște pierde-vară.
Icoana băiatului mamei s-a crăpat pe mijloc.
Nu are serviciu băiatul și dacă totuși are unul, nu are serviciul pe care l-ar vrea mama. Nu are casă băiatul și dacă totuși are, nu stă în locul în care mama ar vrea să stea. Nu are gusturi la femei băiatul. Și dacă totuși găsește o femeie de treabă, atunci e doar norocos și norocul lui va dispărea mâine-poimâine.
Bietul băiat. Niciodată expulzat total din burta mamei, o sarcină extrauterină care continuă să se bălăngăne între picioare, încurcând părintele la mers.
-Dar doamnă, fiul dumneavoastră știe să-și ia pastilele, e isteț.
-E isteț pe dracu, ascultă-mă pe mine, nu se descurcă deloc. Îți zic, nu am încredere să îl las să facă nimic. Nu seamănă cu mine. Cu taică-su e leit. Împiedicat, capul în nori. Dacă nu aș fi eu, i-ar fi mâncat pe amândoi șobolanii.
Cândva un brav spermatozoid a reușit să fecundeze un dârz ovul. Să dea Dumnezeu să fie sănătos, atât îmi doresc, și-a spus tânăra mamă. Apoi, încet-încet, pe lista de rugăminți adresate lu Ăl de Sus au intrat: să fie cuminte, frumos, deștept, calm, ascultător, descurcăreț, să aducă note bune, să facă bani mulți, să fie mereu disponibil, să nu bea, să nu se drogheze, să nu aducă femei acasă, să găsească una cu bani, să nu semene cu tac`su, să nu voteze cu Nicușor Dan, să nu dea banii pe prostii.
Dezamăgirile se divizează ca o celulă isterică de cancer și mama spune: cine m-a blestemat pe mine să am un copil ca tine?
Mama.
Își iubește băiatul, e lumina ochilor ei, bucuria mușchilor ei faciali, șlagărul care îi gâdilă urechile. Doar că nu îl respectă.
Și nu crede că poate să facă nimic. Nici măcar să își ia pastilele.
Cu picioarele rupte de tiranica iubire maternă, băiatul își ia locul pe trotuar, alături de ceilalți mutilați care așteaptă cu mâna întinsă să primească niscaiva iubire.
-Suntem șapte frați acasă și niciunul dintre noi nu semănăm cu mama. Dați-ne și nouă un picuț de lăv!

Am terminat de vopsit, zugrăvit și făcut curățenie. Nu pot să îmi strâng palma mâinii drepte, degetele sunt coapte și dacă le îndoi, pleznesc.
Taică-miu spune: ce noroc ai avut anul trecut cu zugravu, ți-a luat doar 4000 pentru muzeu traiului în comunism. Acum, știu pe cineva, e drept că are bani, e directoare la o companie de transport, i-a cerut meseriașu 15.000 de lei ca să-i facă un apartament de 2 camere, 50 de metri pătrați.
E clar că trebuie să trec prin reconversie profesională. Din scris nu am cum să trăiesc. Din publicitate, la temperamentul și caracterul meu îndoielnic, nici atât.
De 3 luni muncesc în zadar, scriu proiecte, concepte, scenarii, fac rime, șpagatu între verbe, flori, filme sau băieți, muzică sau interpreți.
Inutil.
Munca mea se scurge în nisipul flămând al pixelilor. Nimic nu se aprobă sau se aprobă pe moment, apoi câte o duduie de la marketing care are un văr vatman care s-a făcut copywriter, zice că știe ea mai bine cum se face treaba. Virusul ăsta atacă modestia mai grozav decât plămânii, toți sunt pricepuți: măi, românul vrea să uite ce-a fost și să se simtă bine.
Pesemne că eu sunt ungur, d-aia nu înțeleg nevoia de uitare.
Cât am dat cu peria pe pereți am avut satisfacția de a vedea că schimb ceva. Sub ochii mei, dispărea tristețea bătrânei vopsele, faptele mele aveau consecințe.
Poate că asta e problema noastră ca generație trăită în vorbe și gânduri fugare, aruncate pe internet. Nu răspundem pentru ceea ce spuneam ieri, suntem inconsistenți și ne topim existențele ca niște fulgi care pică pe asfaltul turnat peste o conductă de apă caldă.
Nu e un fenomen care ni se întâmplă doar nouă. Însă la noi este amplificat de trauma națională a comunismului. Un popor violat sălbatic în copilărie care vrea să uite. Tot.
Și care, astfel, e condamnat să repete greșelile.
Anul trecut pe vremea asta, după ce un zugrav mi-a luat doar 4000 de lei pe renovare, am deschis Muzeul Traiului în Comunism. Cu totul nu am avut mai mult de 10 români turiști. E sinistru, mi-au zis ei.
Sinistră nu este decât frizeria asta în care ne bulucim cu toții, fericiți să ne lungim bretonul îndeajuns de tare încât să nu mai vedem realitatea.

Am scris asta anul trecut, pe vremea asta.
Ai mei au o lampă din fontă, construită în uzina Tractoru de un verișor de-al lu taică-miu, pe șustache, în 68, un revoluționar și el exact ca cei 11 milioane de frați francezi greviști, make lamp not consumerism. La lumina lămpii ăsteia am citit Andersen și povești arabe, Cianură pentru un surâs și Ocolul Pământului în 80 de zile, apoi Papillon și Anna Karenina și, cândva prin 92, pentru că i se rupsese abajurul pe care omul de la Tractoru nu știu de unde îl luase-un carton găurit, rulat în trunchi de con, cu bordură de ață albastră ca ochii blondei din ABBA-maică-mea l-a acoperit cu o pânză colorată turbat, a cusut pânza nervos-vopsită peste cartonul găurit și lumina a încetat să mai iasă curată dar mie nu mi-a păsat, nu mai aveam nevoie de lampă pentru că mă uitam la televizor, nu mai citeam, dar uite acum, când am deschis Muzeul Traiului în Comunism, aveam nevoie de o lampă și nu am găsit nimic la târgul de vechituri căci oamenii au aruncat de mult timp lămpile vechi ca să facă loc lămpilor noi așa că i-am spus lu taică-miu să-mi dea lampa din 68, făcută din piese de tractor și el mi-a zis: vorbește cu mă-ta și eu așa am făcut și maică-mea mi-a zis că ea vrea o lampă de colț că nu poate să citească la lumina din plafon, nu pentru că ar fi prea slabă ci pentru că nu îndeamnă la citit dar, ce să vezi, a găsit ceva ce îi place și merge și cu mobila, sculptată, cu un abajur enorm, ca o crinolină victoriană și eu am mers cu ei la târg să cumpăr lampa cea nouă care se voia veche, lampă de conac, de casă unde locuiesc cărți legate în piele de vițel și bibliotecile cresc pe perete atât de înalte încât zăgani le dau târcoale și de jos par niște vrăbii, dar hei, de ce au murit tinerii la Revoluție dacă nu ca tu, 30 de ani mai târziu, să citești memoriile prințului Sturza în sufrageria din apartamentul din blocul meschin, comunist, la lumina unei lămpi burghezo-moșierești care costă 600 de lei plătiți țiganilor care vând mobilă în târg și care spun că îți aduc ei lampa mai târziu, după 2, sună înainte dar ce mama dracului fac nesimțiții ăștia, de ce nu sună, de ce nu sună, să vezi tu că nu o să ne mai aducă lampa, să vezi că am dat banii aiurea, ce mă fac?, maică-mea se perpelește în bucătărie, îi vine să plângă, Mikiiiii, fă ceva, sună-i pe țigani, nesimțiții nu ne mai aduc lampa!, liniștește-te femeie, am luat mobilă de la ei, sunt oameni de cuvânt, sună-i măi omule că uite că nu mai vin, e 2 jumate, nu au dat un telefon și atunci taică-miu, ca să scape de gura ei, sună și oamenii zic că acum au plecat, în 7 minute sunt în fața blocului și maică-mea se mai liniștește puțin dar tot bombăne că sunt neserioși și când sună interfonul îi spune lu taică-miu de 6 ori să îi întrebe dacă funcționează lampa și eu atunci îi spun: și ce crezi că o să-ți răspundă și ea nu mă aude că ea nu mă aude niciodată, un ciudat caz de surzenie, să nu-ți auzi copilul și taică-miu desigur că nu întreabă nimic, eu iau lampa de burghezo-moșier, e grea, mai grea ca viața de femeie în Arabia Saudită, și taică-miu ia abajurul și urcăm așa scările, șontâc și mă gândesc că fac hernie, simt că îmi pocnește ceva în mine dar urc scările cu lampa și o așez în colțul de unde cea veche a fost evacuată, bag ștecherul în priză, butonul de închis-deschis este pe ștecher, priza e după canapea, deci când aprinzi sau stingi lumina trebuie să muți canapeaua, ce bine că nu merge lampa, CUUUUUM, nu merge lampa, Miki sună-i, trebuia să le spui să urce să o testăm, sună-i pe nenorociți, e clar că știau că e stricată, Alooo, Nico, măi fată, eu am cumpărat lampa nu pentru decor și nu merge, da, aham, bine, hai că schimb priza, închide telefonu și aduce un prelungitor, tot nu merge, futu-ți Dumnezeii mă-tii!!!, înjură taică-miu și se apucă să desfacă pe bucăți lampa burgheză care se încăpățânează să nu dea lumină, cum Cristoșii mă-sii să am ghinionul ăsta!!, nebunule, nu mai înjura, treci la masă dar sună-i și spune-le să vină să o repare, Alooo, Nico, nu merge, am schimbat priza, nu știu ce anafura mă-sii are, da, electrician, când?, cum adică săptămâna viitoare?, când?, cum să aștept atât?, nu, vino mâine și repar-o sau dă-mi banii înapoi, ce-a zis?, maică-mea își frânge mâinile lovită, ce-a spus ordinara?, că trimite electrician mâine, fantastic, fantastic, viața îi refuză bucuria unei lămpi burghezo-moșierești care să înlocuiască oroarea din fontă, de ce au murit tinerii la revoluție?, taică-miu aduce o șurubelniță, desface alte bucăți din lampă, poate că acum e mai puțin grea, poate că avea o bucată de antimaterie înăuntru, înjură mărunt, înghesuit, și meșterește el, neîndemânaticul, el, omul care nu a făcut nimic pentru casă, el, bărbatul incapabil, rușinea blocului și desface ștecherul și descoperă că un fir era desprins și zice: ahaaaa!!! și îl lipește și apoi bagă lampa în priză și becul se aprinde și strigă victorios: maaa-maaa!!! și maică-mea apare în ușă și spune: bine că s-a rezolvat și eu spun: nu s-a rezolvat, taică-miu a reparat-o și maică-mea spune bravo și apoi dispare pe ușă și taică-miu spune că așa e el, trebuie să rezolve problema și nu poate să se oprească decât atunci când totu merge perfect, îi sun pe oamenii ăia să-i liniștesc că totu e ok, spune el și maică-mea aude și zice: de ce să-i suni, lasă-i să se perpelească, în definitiv e vina lor, cum să fie vina lor?, era un fir desprins, îi sun, lasă-i dracu de țigani, ascultă și tu odată de soția ta! și uite așa în ciuda luminii care iese pe sub crinolina victoriană care ar fi trebuit să locuiască într-o casă boierească, în camera din apartamentul muncitoresc coboară întunericul.
Trebuie să pregătesc o urmare la Să nu râzi :((, ceva care să se cheme După plâns vine râs dar și ăsta doare.

95% dintre prietenii mei lucrează în presă sau advertising. Cu unii dintre ei mă știu de 30 de ani, cu alții de 20, dar cu absolut fiecare dintre ei am vorbit măcar de 56 de ori despre inepția, impostura, conformismul și lașitatea care domină biznisul de presă și pe cel de publicitate, în general tot ce are legătură cu comunicarea în România.
Dacă în anii `90 așteptam încă să fim descălecați de americani, nemți, canadieni și englezi, după ce, în sfârșit au venit, ne-am dat seama că nu ne place de ei, de rigoarea lor, de prețul pus pe eficiență și profesionalism. Așa că i-am altoit cu o smicea de lene românească și în câțiva ani, decolorați de soarele planetei Las că merge și așa, din galaxia Durerea-n cur trece primejdia grea, americanii, nemții, canadienii și englezii s-au dat pe brazdă, mai Mitici decât noi.
Și-au tras amante, au furat vagoane, și-au construit case în Spania și au plecat lăsând moștenire prăvăliile lor multinaționale unor românași care-și ridică nădragii de  trening peste burțile de bere și soțiilor lor cu tatuaje fluture deasupra bucilor.
Oameni care cred că Cervantes face mobilă de sufragerie în care ții vesela, care veselă se cheamă așa pentru că porțelanul din care e făcută e modelat de oameni veseli, de la casa de nebuni.
Biznisurile din România sunt conduse de același tip de putregai care este adus de valurile alegerilor în parlamentul României. Oameni care nu pot să gândească pe 5 zile înainte, zidiți în strâmta imbecilitate a sfintei trinități a întrebărilor: cum să îmi păstrez scaunul? cum să muncesc cât mai puțin? cum să îi ard cât mai tare pe subalterni?

Paralizia marilor corporații din ultimele 4 luni, incapacitatea lor de a empatiza cu omul ai cărui bani îi vor, prețurile triplate, sms-urile amenințătoare, penalitățile, țâfna, toate copiază mai mult sau mai puțin panica lui Lenin în 1917 că proletariatul va crăpa de foame și, deci, va întoarce spatele comunismului eliberator.

Food is a veppon, a zis Maksim Litvinov delegației de americani veniți cu ajutoare pentru zecile de milioane de flămânzi ruși, ucrainieni, cazaci, armeni.
Clar.
Și corporațiilor, directorilor de vânzări, directorilor de marketing, CEO-ilor și CFO-ilor, li s-a făcut foame. Prețurile cresc, serviciile se duc dracu.
Tăiem bugete, tăiem departamente, tăiem alocații.
Sunt vremuri grele, trebuie să înțelegeți. Uite, nici eu nu am schimbat de 2 săptămâni apa în piscină.
Talpa îndură. Geaba i-a băgat Europa în cap că e cetățean și are drepturi, talpa știe mai bine că trăiește pe plantația cefelor late și n-are ce să facă.
Am luat la un club de sport abonament pe 3 luni. În februarie. A venit virusul. S-au închis sălile, mi-a fost înghețat abonamentul. Am fost anunțată pe 15 că se redeschid sălile. Nu sunt în țară, nu sunt interesată. Vreau banii înapoi.
Nu se poate, îmi zice reprezentantul sălii de sport. Puteți să înghețați doar încă o lună abonamentul.
Eu voiam să fac sport din februarie până în mai, nu acum. Nu sunt în țară. Și nu vreau să fac sport când vreți voi.
Nu vă dăm banii înapoi, gândiți-vă și dumneavoastră dacă toți s-ar retrage, noi ce-am face?
De ce să mă gândesc la asta? Să se gândească contabilii și avocații voștri.
Asta ar însemna să trebuiască să muncească. Asta ar însemna să aibă cineva un plan în cap. Asta ar însemna să gândească. Și când ai burta goală, ești prost.
90% din firmele din România se comportă de parcă nu am trecut printr-un lockdown, de parcă toți stăm călare pe sute de mii de euro, de parcă ne-a pupat prințul după 100 de ani de somn și ne-am trezit într-o lume neschimbată de un secol. Nici măcar praful nu s-a pus pe servantă, să scriem cu degetul Food is a veppon.
Dar nesimțirea și prostia sunt arme și mai puternice.
Cu ele ne batem de ani de zile și acum ele o să ne ucidă.

Am scris asta anul trecut, eram într-un pitch pe care, desigur, l-am pierdut. Aș vrea să cred că cineva înțelege că nu poți să ridici balonul dacă arunci din nacelă toate greutățile, inclusiv pilotul.
Cum însă știm că proștii se vor înconjura de proști, ca să se simtă superiori, am certitudinea că nu avem nicio șansă.

E polonez, CEO-ul unei companii cumpărate de scandinavi. A venit de o lunã în România, înainte a fost la biroul din Londra al unei companii lituaniene. Are buze subțiri, strânse mereu ca un fermoar de poșetă al unei doamne îngrijorate că va fi prădată la coadă la castraveți.
Nu zâmbește, nu vorbește și nu se uită la oameni. Ochii lui caută mereu ceva pe geam sau într-o agendă în care nu știm ce notează.
După 45 de minute deschide fermoarul și spune că nu crede că e bine abordată comunicarea. Nu mă pricep la marketing, zice, dar e clar că nu are cum să funcționeze ceea ce propuneți voi.
De ce?
Dacã omul are sonorul închis la televizor și nu aude ce spune reclama?
Nu mai bine facem un spot pentru oameni orbi și surzi?
CEO-ul polonez are pete roșii pe obraji și pe frunte. Colegii lui, românii, tac, preocupați să nu care cumva să-și contrazică șeful. Lașitatea construiește consens și e calea cea mai scurtă nu doar spre falimentul unui biznis (și ce, e a lu tata?) ci spre dominația prostiei.
E bou șefu? Da, știm, dar boii trag căruțele, noi suntem șmecherii care stau pe căpiță, în căruță, cu un pai între dinți, privind cerul.
Cândva, boul va băga căruța-n șanț și o să vă pierdeți oricum joburile pe care vă străduiți să le păstrați acum, ignorând mirosul de gaz în care nenea ăsta aprinde bricheta.

Ne-a sunat ciasul.
Acum 28 de ani sau mai bine, TVR care pe vremea aia zicea că este Liberă, a dat filmul cu Anthony Quinn, a 25 Oră.
Au tradus titlul A 25-a oară.
De atât de multe ori le-a mers ulciorul la apă impostorilor. Probabil o să le meargă și a 987-a oară.

Acum 5 ani, niște tineri designeri au făcut revista JUG. Nu știu câte numere au reușit să scoată. Nu știu nici măcar dacă tinerii designeri mai sunt prin țară. Am scris pentru ei un articol atunci despre OTV și curentul literar made in Romania numit presă de ficțiune.
Cred că l-au citit 6 oameni. Am uitat complet de el până alaltăieri când un prieten mi-a trimis un video cu titlul: O oră relaxantă de privit OTV, în camera mare, în timp ce afară plouă.
Mi-am adus aminte de vremurile bune când cocalarii cu Ciasuri în valoare de 12.000 de euro, nu erau în parlamentul României sau nu aveau încă Ciasuri de 12.000 de euro. Când nu se luau interviuri unor infractori, cu așa zisul jurnalist care ia interviul exprimându-și dorul pentru infractorul intervievat. Când neamurile jurnaliștilor cărora le este dor de infractori, nu erau unse de guvern cu fonduri destinate salvării presei, acum, în prag de alegeri.
Acum 20 de ani, a circulat răspunsul la examenul de capacitate al unui elev: acum (comparativ cu Piticu`s time) viața e mai simplă dar mai greu de înțeles.
Îndrăznesc să spun că este exact invers: viața-i mai complicată dar mai simplu de înțeles.
Cenușăreasa a ales, în ăștia 30 de ani de stat pe ciuci, grâul de neghină. Noi și ei.
Mi-e dor de OTV unde noi eram cu noi, în stupoarea, torpoarea, cataclismica noastră nevoie de absurd bun.
Pentru că absurdul OTV-ului era unul bun. Neînveninat. Populat cu pitici, fantome, actori ratați, Baphomeți. Nu cu infractori terapeutic serviți ca victime, cum fac acum televiziunile de știri ale măgarilor care au pus mâna pe presă.

Acum 5 ani, absurdul bun, ca tigrul tasmanian, încă mai respira aerul grădinii zoologice numite OTV. A crăpat. Suntem mai săraci și mai proști fără. Și oricând, la orice oră, între Anca Alexandrescu și Dan Diaconescu, l-aș alege pe ultimul.
Măcar el ne făcea să râdem, nu să ne mușcăm buzele de furie.

Pe ușile prăfuite ale dubiței albe scrie: Elodia e înăuntru.
Lumea își dă coade, mustăcește când vede urmele lăsate de deget în colbul depus pe tablă. Toți înțeleg gluma pentru că toți au auzit de Elodia, eroina serialului cel mai popular din România la sfârșitul primului deceniu al celui de-al treilea mileniu.
Cum să nu auzi? Până și Protv a făcut o știre despre arestarea lui Cioacă, soțul și presupusul asasin al Elodiei.
Presa de ficțiune.
Suntem în fața unui fenomen unic la nivel mondial.
Jurnalismul ca figură de stil. Transmițând în direct de pe planeta Trafalmadore, poposind cu carul de filmare în poiana plină cu unicorni.
În România, presa nu prezintă realitatea, nu face lumină, nu adună firmiturile presărate de Hansel și Gretel, încercând să depisteze locul în care au fost duși de vrăjitoarea cea rea.
În România, presa este tunul cu clătite. Foooooc!!! Clătita zboară, e prinsă în gurile căscate de uimire ale spectatorilor și molfăită cu nesaț. ”Ai auzit că Dictatorul avea robineți de aur la baie și sinistra lui soție le dădea de mâncare lui Corbu și Șarona din boluri de cristal?”
Ce contează că nu e adevărat? 
Infoteinment.
Trebuie să le dăm oamenilor divertisment. Trebuie să le dăm povești. Trebuie să le dăm iluzia că ceea ce văd este adevărat și, chiar și atunci când realizează că a fost totul o înscenare, să zică ”da domle, nu-i adevărat, dar ce poveste interesantă”.
 O găină a născut pui vii, un bărbat din China și-a crescut pe mână un penis și o ureche de schimb, Bahmuțeanu și Prigoană sunt masoni și membri ai Internaționalei Socialiste de Rit Norvegian, Băsescu face dragoste cu Angela Merkel și Udrea este bărbat dar și-a făcut o operație de schimbare de sex în Thailanda, fiind fratele lui Victor Viorel Ponta, tatăl celor doi fiind, de fapt, Mioara Roman, care, la rândul ei, este bărbat, dar numai miercurea.
Nu contează ce zici, oricum nimeni nu crede. 
Presa în România nu are nicio legătură cu ceea ce există la definiția din dicționar a cuvântului ”presă”. Este presă de ficțiune.
A apărut în 22 decembrie 1989  la Televiziunea Română, încă neliberă și independentă. Atunci a apărut presa de ficțiune, odată cu ”Mircea, fă-te că lucrezi!”.
Revoluția transmisă live este o capodoperă care l-ar face pe Orson Welles să se îngălbenească de invidie. Teroriști arabi, apă otrăvită, elicoptere care atacă ministerul apărării, ungurii la granițe care, desigur, vor veni să ia Transilvania, taberele de antrenament pentru trupe de orfani loiali lui Ceaușescu, miile de morți de la Timișoara.
Frontul Salvării Naționale, singurul care ne poate conduce, arhivele securității arse, dosarele de la Berevoiești.
 Și între timp, copilul fără mânuțe care salvează de la înec un tânăr căzut în apele unui râu vijelios, prinzându-l cu dinții de ceafă și târându-l la mal. Și Mudava care te vindecă de gâlci și cancer prin puterea bioenergiilor pe care le stăpânește. Și, desigur, vițelul cu 4 capete, mortul din Brăila care s-a sculat din sicriu să-și ia pensia și fantoma care a speriat un întreg sat în Dolj, ținându-l treaz, cu tot cu preot, primar și polițist, treaz dar incapabil să miște o pleoapă. Doamne, cum m-am uitat la știrea asta, cu sătenii înlemniți de groază, strânși lângă autoritățile inutile și inerte, care priveau bovin în cameră și se scuzau că se bâlbâie pentru că ”e prima oară când vorbesc la televizor”.
O țară întreagă căscând ochii și înghițind senzaționalul, SVV-ul, cum îi ziceam noi la ziar, Sânge-Viol-Violență, formula cea mai populară care îți aducea cititori mai ceva ca un număr de circ în care Înghițitorul de Săbii scoate două katane de pe gât și, cu mișcări fine, îi tunde un brăduț în boschetul bărbii femeii cu, well, barbă.
Apoteoza a fost atinsă de OTV. Lansat în anul 2000, postul lui Dan Diaconescu a fost cel mai spectaculos experiment artistic pe care l-a cunoscut România post decembristă. Dan Diaconescu, catalogat de mulți un impostor și un cocalar cu Rolls, a fost un vizionar care a reușit să încalece mistrețul cu colți de argint și ochi de xenon al presei de ficțiune, să-i bage un jalapeno în fund și să-l facă să zboare.
De la faimoasa nălucă din Constanța (cred că era Constanța, suna estival oricum), care fuma pachetele de țigări ale proprietarului apartamentului pe care îl bântuia, la mașinăria adevărului dotată cu 3 becuri, roșu, galben și albastru care, legată chiar și la o înregistrare, putea să spună dacă personajele din film mint sau nu (roșu mint, albastru spun adevărul, galben-nu știu). De la Elodia, la Lorin Furtună și Bafometos Androginul, Satana care atacă energetic călătorii in tren dacă îl lași să stea pe scaunul 66, OTV a oferit extraordinare happeninguri, demne de Tate Modern sau MOMA New York sau, fie, măcar de MNAC-ul nostru cel trist.
Presa de ficțiune.
La aproape un secol după Tristan Tzara și Dadaism, reușim să introducem un curent literar extrem de puternic, care practic mută o întreagă țară într-un teritoriu fictiv, dar nu suntem capabili să îl înțelegem și să îl susținem, să îl promovăm ca pe o formă de exprimare artistică definitorie pentru un popor incapabil să suporte realitatea imediată.
Păcat de găina care a născut pui vii. Ar fi meritat ca aceștia să crească într-o țară mai puțin xenofobă în ceea ce privește personajele imaginare.

Lumea e lovită de cataclism, pădurile, apele, păsările, animalele, insectele, totul e mort și un tată încearcă să-și salveze fiul, să-l ducă la ocean, unde, speră el, rămășițe ale civilizației mai există, de unde băiatul să poată să plece spre Europa, să părăsească cimitirul care este continentul american bântuit de bande de canibali, war lords, foame și molime. Despre asta este vorba în Drumul, cartea lui Cormac McCarthy.
Pe Golgota nu urcă de data asta doar Fiul, e însoțit de tată, deci Dumnezeu nu mai e sus, nu apare în tufișuri arzânde, a coborât între noi și și-a uitat cheile de la casă acolo sus.
Nu e drum de întoarcere.
Am citit de curând un articol al unui scriitor rus despre nevoia intelighenției moscovite de a vedea în haosul american al ultimei luni nu un rateu sistemic ci o vină a șoferului. Nu, mașina nu a pârâit, motorul nu a cedat, frânele nu sunt tocite, e imposibil. Cretinul de la volan nu știe să o folosească, dă-i un șpriț, calcă ambreiajul, nu o îneca, boule!!!!
Ca și pentru ai noștri, America reprezenta raiul democrației, idealul spre care tindem, țara tuturor posibilităților.
Dacă Paradisul se dovedește a fi la fel de muritor ca cei care l-au proiectat, noi spre ce mai tindem? Noi unde mai fugim din iadul vieților noastre? Dacă la ei este la fel ca la noi,   dacă și la ei nu crește justiția socială în copaci, dacă și la ei noroiul corupției e aruncat de roțile bolidului puterii care trece pe lângă trotuarul pe care ai ieșit în rochița ta bleu, de duminică, dacă și la ei săracul aleargă pe rotița lui mică, de șobolan de laborator, în timp ce bogatul îți bate cu unghia în cușcă și-ți mai arunc-un cotor de măr, atunci noi de ce spunem: vrem o țară ca afară?
Afară e la fel ca aici. Suntem captivi într-o lume fără alternative.
Și atunci nu mai bine ne prefacem că nu vedem că mașina lor e un cazan ruginit, dar vopsit un pic mai bine decât al nostru și așteptăm ca din rahat să fie făcut bici, nu contează că nu vei avea niciodată un bici făcut din rahat ci doar niște bulgări pe care îi vei putea arunca pe spinarea cailor urlând: diiiii, diiii, dar bulgării ăia se vor termina după 10 metri și tu vei avea mâinile murdare și mirosind a rahat.
Vei continua să te prefaci. Pute a căcat de pe câmp.

Nu avem unde să fugim.
Știu de la maică-mea povestea actriței Ruxandra care și-a lăsat cariera și a plecat în America și a spălat vase și a șters la cur bătrâni. Și a reușit, că era America.
Îmi amintesc cînd a venit în 89 Gorbaciov și Piticu s-a împiedicat de firul de la microfon și Gorbaciov l-a prins, așa îmi amintesc eu, poate strâmb, că dacă nu era Gorbaciov, Ceaușescu își rupea capu pe scări. Și chiar și așa, nu cunosc pe nimeni care să fi zis: băi frate, ce aș emigra în URSS. Mâine aș pleca, aș sări în Prut și aș băga o voinicească să ajung la sovietici, pupa-le-aș glasnostul lor.

Nu l-am prins viu pe bunică-miu. Am o poză cu el, prizonier de război la americani, fumând Lucky Strike.
Elvis vs Ala Pugaciova.

Trebuie să crezi în ceva.
Și noi am ales să credem în America.

When one has nothing left make ceremonies out of the air and breathe upon them.

În cartea lui McCarthy, tatăl și fiul ajung la ocean. Tatăl e bolnav, epuizat, dar plin de speranță.
Maps and mazes. Of a thing which could not be put back. Not be made right again. In the deep glens where they lived all things were older than man and they hummed of mystery.

Tatăl moare împreună cu lumea știută.
Când zeii mor, inventăm alții.
E atât de simplu.
În aerul albastru de deasupra mea, sunt rândunici speriate de pocnetele de artificii. E ziua Sfântului Ioan Botezătorul. În Danemarca se fac focuri ca să țină departe vrăjitoarele. Aici nimeni nu crede în ele, doar în venitul mediu garantat. Și vermut.
Vrăjitoarele au dispărut, ca războiul rece și Paradisul american.