Acum 10 ani pe vremea asta scriam primul meu post pe blog.

Adormisem cu capu-n farfurie într-o cârciumă peruană după un zbor de aproape 24 de ore, prin Frankfurt.
Era cald și erau greve.
Blocul avea portar, piscină la ultimul etaj și, tot acolo, mașină de spălat și mașină de uscat cu fise, 25 de centavos.
Mi-am adus aminte la vreo 3 zile după ce am aterizat în Buenos Aires că am blog. Mi-l făcuse Petrică nu mai știu de ce și când.
Pe el scriu de 10 ani. Acesta e primul meu post, numele erau toate ale unor dinozauri dispăruți pentru că eu ajunsesem, 150 de ani mai târziu, în America de Sud supranaturală, populată de cei care au dispărut ca să facă loc unei specii deloc grozave, din care fac și eu parte.
Nu am mai băut alcool de 2 săptămâni, azi deschid șampanie.
Pentru timpul care a fost și pentru cel care va veni.









muttaburrasaurus portenos

Bucurestiul nu se vede de aici. Nici nu se aude. Bucurestiul nu exista. Pe balcon 2 papagali verzi fac circ, poate se cearta, poate vorbesc in contradictoriu, poate unul e surd si celalalt trebuie sa urle la el ca sa se faca inteles. Si eu am probleme cu auzul, atunci cind nu-mi place ce mi se spune prefer sa ma fac ca nu am auzit. De pilda nu am auzit nimic din ce mi-a spus terapeutul meu, nici bodoganelile familiei, nici reprosurile iubitului.Terapeutul zice-asta am auzit- ca e o boala care se cheama “lipsa simtului realitatii”. Habar nu are ce vorbeste imi spun in timp ce privesc melancolica unduirea lunga a gatului de plesiosaur care iese din lacul plin de hidrobiciclete. Welcome to Jurassic Park. Nici urma de dinozauri pitici de Bucuresti. V-am spus, Bucurestiul nu exista. Ati putea sa va imaginati si voi ceva mai frumos.

De ce nu merge nimic în țara asta? Sau, dacă merge, de ce merge numai când e făcut de străini?

Este șeful unei organizații puternice dar, odată ajuns șef, a constatat că șerpașii au închis ușa și l-au izolat în biroul din vârful muntelui, el și vântul și frigul, nu are oxigen nici să-și ardă singur o palmă.
Stă în vârful organizației, urât de toți cei care vor să fie în locul lui, neștiind că asta înseamnă că ai cam tot atâta putere cât are mortul din tabloul de pe peretele sălii de ședință. Restul membrilor organizației nu știu cine e șeful ăsta, de fapt, nu îi interesează, că există sau nu există un șef e la fel de important pentru ei ca noile trenduri în vopsit ouă în Oravița, la festivalul Iepurașului 2022.
Șeful vrea să aducă schimbare dar în același timp nu vrea să deranjeze, să tulbure apele, să calce pe bătături. De fapt, șeful nu crede că se poate face nimic, așa că a depus armele înainte să le ridice, ce tot atâta arme și revoluție și reformă, nu mai bine încercăm cu o prișniță cu ceapă și o gargară cu sare? Păi știți, e cancer, nu trece așa.
Și eu ce să fac? Dau un comunicat.
Nemișcarea este cea mai bună mișcare a celui care vrea să îmbătrânească undeva, la vârf. Uite la poporu român, se ascundea în codru, se cățăra-n stejar, trecea turcu, neștiutor, pe dedesubt, se ducea la bordei, nu găsea pe nimeni, se-ntorcea acasă și-n tot timpul ăsta, românul rămânea nemișcat. În vârf.
Generații întregi de șefi, înaintea șefului de care vorbesc eu, au aplicat tactica strămoșească.
Au stat cuminți în birou, au afișat entuziasm festiv și nu au făcut nimic. Nu au scuturat copacul.
Șeful cel nou se gândește la moștenirea pe care o lasă. Ar vrea să facă ceva dar, apoi, se răzgândește.
Epoca marilor explorări geografice s-a încheiat acum 100 de ani.
De unde stă el, în vârful muntelui, șeful așteaptă să treacă timpul. Mai sunt 3 ani de mandat. Noapte bună.


Este directorul de program al unui ong care e finanțat din fonduri europene. Asociația are un proiect care învață tinerii din școli democrația. Democrația este
Formă de organizare și de conducere politică a societății, bazată pe principiul exercitării puterii de către popor. 2 (Îs; iuz) ~ socialistă Formă de organizare politică a societății caraterizată prin participarea poporului la conducerea societății și bazată pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producție. 3 (Îs) ~ internă de partid Parte integrantă a centralismului democratic, caracteristică partidului marxist-leninist, potrivit căreia membrii partidului aveau dreptul de a participa efectiv la rezolvarea problemelor legate de politica partidului și de viața internă de partid. 4 Concepție politică potrivit căreia puterea trebuie să fie exercitată de către popor.
Tinerii de la țară vor afla că pot să tragă la răspundere primarul sau consilierii locali, că au instrumente de exercitare a puterii asupra conducerii școlii, a județului sau a țării.
Cuvintele cad, piulițe pe gresie.
Sunt aer, nu răsuflare, nu rostire, nu înțeles.
Sunt moarte fără să fi fost vreodată vii.
Tinerii nu o să audă cuvintele moarte care nu au fost niciodată vii sau, dacă le aud, nu o să le priceapă. Tinerii o să știe, ca și până acum, că directorul școlii le mai arde o palmă, că profesorul X umblă cu eleva Y din clasa a VIII-a, că primarul a furat banii de drumuri și i-a dat teren lu Z, potentatul local. Și că nu poți să faci nimic pentru că așa e lumea, bazată pe principiul exercitării puterii de către cel care are mai mulți bani sau o are mai mare.
Banii europeni vor fi cheltuiți pe dicționare și ore de alfabetizare democratică, se vor face emisiuni pe internet și dezbateri și workshopuri și cv-urile vor primi volane bruxeleze. Iar copiii din școlile de la țară vor ști că democrația înseamnă că un grup de tăntici în taior și neni în costum le vorbesc o oră despre cuanți, bosonul lui Higgs și neutrino. Și apoi vor pleca și ei se vor întoarce la castraveți.
Directorul de program va fi bifat o activitate care îi va aduce noi fonduri în asociație, poate un premiu pentru implicare civică și, cine știe, un post într-un minister, cândva.

E breton, dracu știe cum a ajuns în România, a făcut-o în 2004 și acum e consilier județean la Brașov. A făcut în satul lui de 800 de oameni serviciu de pompieri. El. Singur. S-a dat cu fundul lui de breton de pământ și a făcut un serviciu de pompieri.
Acum, de niște ani, se chinuie să facă în satul lui, unde nu mai e din 2016 un medic de familie, un dispensar. Un punct medical. Un ceva. Nu stă o leacă, scrie pe la onguri ca cel al directorului cu democrația, scrie pe la organizații ca cea a președintelui înghețat pe vârful lui de munte. Scrie lui Dumnezeu și îi spune să-i facă iute un medic din lut și apă.
Dumnezeu e plecat la golf în Abu Dhabi.
Bretonul vorbește cu Vice Dumnezeul, cu prim-ministrul Raiului și ministrul sănătății Purgatoriului.
În timpul ăsta, copiii din satul lui, văd ce înseamnă democrația.
Și că, dacă scuturi un copac, din el va cădea un director.
Singurul lucru pe care nu-l pricep este reziliența bretonului. În 17 ani, nu a fost întors, răsbretonit, românizat, transformat într-un fruct uscat al birocrației, cățărat în pomul autorității. Sus, nemișcat, așteptând ca viața să trimită acasă dușmanii de la picioare.
Ce fel de anticorpi are?
Bretonul e speranța noastră.
Așa cum a fost Carol I sau regina Maria.
Speranțe, care știm, mor penultimele, înaintea lui Ion Iliescu.

Am găsit un text despre sclavi din octombrie 2017. Mai jos, cu dedicație pentru toți cei lipsiți de libertate. Dar care, iată, trăiesc mai mult în captivitate.

Salvările nu salvează pe nimeni.
Străbat noaptea urlându-și neputința, orașul pare ridicat de sirene în aer și apoi lăsat să cadă, trezește-te orașule, nu e nimeni să te salveze.
Oamenii se scoală obosiți, își pun bărbiile în piept și străbat ceața de rãgete și claxoane împungând cu fruntea aerul. Nimeni nu râde, nimeni nu zâmbește.
S-a scumpit benzina, se va scumpi gazul, gigacaloria, electricitatea, se scumpește mâncarea, nu se găsesc medicamente, a crescut ROBORU, crește euro, cresc prețurile la casă, cresc dobânzile la bănci, ai sufrageria plină de panici, sunt peste tot, pe canapea, pe televizor, sub pat și una face duș urlând: de data asta te-a luat mama dracului prietene, de data asta nu mai scapi.
Statul te ține în pumni ca un mardeiaș care te-a prins, pensionar plecând cu banii scoși de la ATM. Ba nu, este ca un viol multiplu într-un autobuz indian, nu se mai termină, e coadă de mii de oameni care stau să ți-o tragă, toți securiștii, copiii lor, verișorii lor, băieții de la ANAF și de la poliția locală, duduile de la ghișeul poștei sau de la administrația financiară.
Noi românii doar reacționăm.
Nu anticipăm.
Nu avem timp să anticipăm, să facem un plan, să ne gândim să facem lucruri mai bune.
Noi nu evoluăm pentru că suntem mereu în apărare.
Cum să fii un bun arhitect, un bun medic, un bun economist când tu nu ai timp decât pentru cârpeli, când biblioteca ai mutat-o la ușă, ca să blocheze asaltul zombiilor, când cărțile nu le citești, ci le folosești pe post de proiectile, când muzica a fost oprită ca să nu te dea de gol că ești în casă.
Reactivitatea românească se vede în toată apetența noastră pentru nou. Întrebarea care ne bântuie este: s-a mai făcut în altă parte?
Dacă nu, păi atunci ce, ne mănâncă pe noi în cur să fim noi mai cu moț, să schimbăm lucruri care funcționează? Dacă nu s-a făcut în altă parte înseamnă că nu este o idee bună.
Nu ne place să fim în față. Ne speriem dacă suntem primii.
Hait, și acum unde mă duc?
Nu mai bine mă întorc unde sunt restul, aștept să-mi zică Tătuca ce să fac?
Suntem o societate patriarhală, paralizată în urma fracturii de coloană suferite în 1946.
Ne facem că muncim, ne prefacem că trăim, mimăm perfect că gândim.
Salvările urlă și pe noi nu ne salvează nimeni.
Suntem instituționalizați, închiși în uriașa pârnaie numită România.
La început, acum 70 de ani, am urât zidurile din jurul nostru, apoi ne-am obișnuit cu ele și am ajuns să ne bazăm pe ele.
Știați că animalele trăiesc în captivitate mai mult decât în habitatul natural?

Sunt furioasă.
Mă doare stomacul de neputință, frustrare și draci.
Nu trece cu suc de merișoare, nici cu ceai de salvie, nici cu planuri de mutat în Spania.
Locuiesc cu fratele meu geamăn, dezgustul profund pentru noi, ca nație.
Daci hiperboreeni, dinozauri pitici, bestiarul prostiei fără margini și al ticăloșiei lașe a clasei politice.
Sunt chestionată “ce te fute grija dacă unii nu se vaccinează?”.
Sunt urecheată de urechiști, de cei care cer libertăți ca să ne omoare.
De ce au murit tinerii la Revoluție?
Ca idioții de acum să moară, în 4 zile, cât au murit tinerii la Revoluție. Uciși de massmedia, cea care trimite-n case conspirații nespălate despre miliardari care fac bani de pe urma morților noștri.
Lucrez în publicitate, moartea pune punct unui lanț comercial, nimeni nu poate să-i vândă mortului pastile, biscuiți, șpriț sau minute în rețea. Mogulii te vor viu. Mogulii îți vor banii.
Am încercat să explic asta, ghinionul face ca oamenii din jurul meu să se fi vaccinat. Nevaccinații pe care accidental îi întâlnesc, la coafor, în taxiuri și cam atât, căci nu pot face sondaje în tren și nu mai am viață socială, se tem pentru un mâine plasat peste 3 ani. Peste 5 ani.
Dacă fac cancer atunci?, spun, ca-n povestea prostului, plângând la vederea drobului de sare.
Dacă rămânem sterile?, se zgribulesc babe de șaptezeci de ani.
Săracii oameni, au fost învățați să ignore prezentul, să trăiască într-un viitor în care o să aibă picioare lungi, bust 90 și fertilitate de fete de 16 ani.

Domnul Bălan e a 8 a generație de medici, am făcut calculul, asta înseamnă că un Bălan doftorea țărani la 1805, când Napoleon juca țonțoroiul la Austerlitz. Bălan zice că săptămâna asta o să ajungem la 800 de morți. Dar nu asta e cea mai mare bubă.
Știți cum se face școală acum la medicină?, întreabă, masca decupându-i fața sub ochii căprui, de basett.
Nu știu. Mă aștept să zică ceva de covid, despre plămâni ca sacu de aspirator, condiții grele, remunerație mică.
Nu.
Zice că studentii sunt la DSP, scribi, birocrați, nimeni nu mai face școală.

Ce ne facem doamnelor și domnilor sterili, când în mâinele pe care îl așteptăm vom fi tratați de medici care nu știu decât să completeze un excel sau să bifeze un gmail/doc?
Viitorul descătușant e doar un algoritm dezumanizat.

Problema cea mare a societății noastre nu este statul, știm cu toții că este o jucărie chinezească stricată.
Ci ceea ce ni se vinde ca fiind Bun. Bine. Drept.
Valorile.
Glanțul care acoperă sărăcia umană care nu poate să nască prinți, principese, regine.
Ci doar să ungă despoți cu titluri cumpărate.

Ați văzut companiile petroliere, corporațiile financiare, giganții FMCG, uzinele de stors bani să facă ceva, un teledon măcar, un contu Libertatea, ca la Revoluție?

Nu. E care pe care.

Și nu avem scăpare.

Să-i spunem Mihaela.
Mihaela e directoarea unei școli sărace. Școala săracă e aia cu copii de rromi. La școala săracă nu e niciun caz de Covid, cum la școala săracă nu sunt pachețele cu salam de Sibiu, cum la școala săracă nu sunt discuții despre ultimul playstation sau despre divorț sau despre tiktok.
Școala săracă plutește, ea și juma de Românie, debris cosmic lăsat de cei ieșiți înaintea noastră la picnicul istoriei. Comunism, post-comunism, tranziție, ce dracu e acum, că nu știu ce e.
Numere băgate-n seamă doar la alegeri.
Atunci, la alegeri, familia copiilor fără Covid doar pentru că nu i-a testat nimeni, este chemată la vot. Se duc la vot ca să primească ceva. Mâncare, haine, bani.
Vedem la știri povești dintr-o juma de țară. A noastră.
Pe partea întunecată a României nu ajunge niciun rover să ne arate imagini unice cu uriașe cataroaie în spatele cărora 50% din români se ascund.
E mai ușor să-ți pierzi umbra noaptea decât damful de sărăcie.
Vine cu tine oriunde te-ai duce, la picior, nu te lasă singur nici să te piși. Oameni săraci pleacă la muncă, în Anglia și Germania și Spania și fac bani dar tot săraci rămân.
Orfani de încredere. Pun termopane și Lindab pe casă dar nimic nu le ține de cald, trăiesc zilnic frigul ăluia care se simte singur, înconjurat de dușmani.
Io pe cine să ascult, doamnă?, întreabă Cătălin, electrician, băiat sprințar cu copilaș pianist. Nu s-a vaccinat că i-au zis niște medici de la el din bloc, d-ăștia de pe Salvare, că totul e caterincă. Sunt spitalele goale, i-au zis. Nimeni nu-și face vaccin decât dacă e prost, i-au zis. El nu e prost.
E doar sărac.
Mihai muncește de 15 ani în Anglia, a plecat din fundu Moldovei să facă bani. A făcut. Nu s-a vaccinat, că e Plandemie, așa zice, Plandemie, ce nu știai?
Colecționează jocuri de cuvinte așa cum copiii săraci colecționau șervețele cu ONT Carpați. A făcut Covid, el e bine, nevastă-sa are o boală autoimună, cu ea sper să nu fie de tras.
La omul sărac nici boii nu trag.
Ce vrea să zică vorba asta? Că bou știe că ești sărac și te sfidează: boule, dacă eram om nu eram așa bou ca tine?
Sau poate pentru că boul ăla e nemâncat și el, ca stăpânul, n-are putere să tragă?
Omului sărac îi prisosește un lucru. Mândria.
El e mândru că e sărac pentru că nu a furat.
El e mândru că e sărac căci și Isus a fost sărac.
El e mândru că e sărac pentru că, iaca, nu e bolnav ca tine care ai bani de teste și astfel afli că ești bolnav. Săracu de tine, nu mai bine nu știai? Cu ce te ajută că acum știi că ai o boală pentru care nu există tratament, paturi la ATI, spitale?
Juma din Românie tușește palmată de stat. Taci, ascultă, de unde s-a auzit horcăiala? Ce horcăială, domle, ți se pare. Uite cifrele oficiale.
Mihaela va trimite copiii acasă, în online, copiii nu au tablete ca să participe la ore, copiii se vor juca pe străzi, în cartiere necartografiate, unde nu au apă, nici curent, nici gaz.
Mai bine, că s-au scumpit cu toatele, cu până la 80% s-au scumpit.
Săracii de voi, zice săracu. Vin vremuri grele, zice săracu.
Și cine-s eu să-i spun că n-are dreptate?

Uberistul e tânăr, nu cred că are 30 de ani. Nu s-a vaccinat, nu vrea să-și bage grafinian (sau grafitel, nu am ținut minte), substanța toxică pe care oculta a introdus-o în vaccin ca să ne omoare. Genocid, zice.
Genocid mondial, zice.
Îi spun că mor ăia care nu s-au vaccinat, nu a văzut la televizor?
Televizorul minte, politicienii mint, nu poți să ai încredere în nimeni, zice.
D-aia nu ne vaccinăm, doamnă, că ne-au batjocorit, că sunt toți niște ticăloși, nu pentru că suntem noi analfabeți funcționali, nu zic că nu suntem și asta, dar și ei sunt ticăloși, zice.
Nu îi e frică de moarte cât îi e frică de viață. Tace.
Viața cu ăștia, aici.
Frica și burta plină. Ăsta e singurul curent care mai scutură broasca decapitată a poporului român.
A început pelerinaju la Sfânta Parascheva. Anul ăsta nu mai sunt restricții. Nici locuri la ATI, dar n-are a face. Ce e important este că mitropolia Moldovei e mulțumită. Nu se mai dă cu curu de pământ urlând că restricțiile sunt cel mai mare atac asupra libertății de conștiință de după 90.
300 de morți de Covid, 93% nevaccinați. La Iași, așteptați zeci de mii de pelerini.
Vaccinați și ne, dăcât mască să fie, pe care mască o dai jos să pupi moaștele.
Țoc, țoc, Doamne ajută, Doamne însă are treabă acum cu instalațiile electrice, cu ISU, habar nu avem noi câte incendii a preîntâmpinat Doamne, Doamne.
Doamne, Doamne nu mai doarme de două luni, de când a început valul 4, mai rău ca Velea, deși e obosit-frânt.
Și nu pentru că ar avea insomnii ci pentru că nu are cui să-i lase lucrarea. Nu mai găsești un tâmplar, un electrician, un zidar, toți sunt la muncă în Germania sau Anglia. Au rămas acasă femeile, bătrânii, copiii, funcționarii publici, membrii PNL, membrii PSD, Adrian Năstase care se pregătește pentru reabilitare, Liviu Dragnea care își face partid, modistele operate, șpagatiștii și buziștii de la antene, cu toți strânși la un loc nu poți să schimbi un bec, de fapt Dumnezeu nici nu vrea să schimbe becul, las mai bine așa, să plătim mai puțin lumina.
Am fost săptămâna trecută la Târgu lu Pește, la Cheia. Eu și alte câteva sute de oameni, înghesuiți în cozi tapate, băgați unii-n alții, cu nasu-n ceafa ăluia din față, nu 3 secunde, ci câte 15-20-35 de minute, cu masca sub bărbie, dacă exista vreo mască, doar suntem în aer liber, în aerul de munte. Covidu n-are bocăncei buni să poată să urce la munte. Covidu stă la șes. Morții sunt ai altora, bolnavii sunt ai altora.
Restricțiile sunt pentru tâmpiți.
Polițistul toarce într-o haină galben-verzuie, pe el nu-l poate ucide Covidul, ci diabetul născut din obezitate. Oricum, cu-o moarte toți suntem datori.
Cu-o moarte toți suntem la BOR. Care face iar bani, vesel, în ochiul pandemiei.


Am găsit un post din 2015 care să ne facă să înțelegem de unde vine supărarea. Oare ce mai face colonelul de jandarmi Nelu Popovici? Încasează pensia de 4000 de euro, probabil.
Eu consider asta cel mai mare abuz asupra libertății de conștiință.

Un colonel de jandarmi urmărește o polițistă, fluturându-și șloncul p-afară.
Se putea întâmpla pe stradă, se putea întâmpla la o ceremonie funerară, se putea întâmpla lângă o secție de votare. Dar Nelu s-a gândit să o convingă pe colega taman în curtea Mitropoliei din Iași, în timpul turneului anual al moaștelor Sfintei Parascheva.
Așa ceva nu-i frumos. Așa ceva nu se face.
Vuiește presa și titlurile articolelor pomenesc despre Sfânta Parascheva mai dihai decât numele colonelului de jandarmi în călduri.
Ipocrizie cruntă.
Emil Moise scrie despre iadul din școli, în Adevărul din 15 octombrie (http://adevarul.ro/educatie/scoala/iadul-scoli-1_561ff7bcf5eaafab2cb2bd52/index.html). Profesori care vorbesc cu Maria Fecioara, care le zice să le ceară doi lei copiilor (adică părinților, desigur) pentru cruciulițe care țin diavolul departe de geam, cadre didactice care organizează coșmărești spectacole cu elevi sub 10 ani reconstituind faimoasa execuție a lui Brâncoveanu Constantin, domn român și domn creștin, cu topor, călău și sfânta cruce făcută înainte de hăcuire. Copiii nu mai dorm noaptea, psihologii nu mai prididesc să trateze crize de anxietate, baubau nu vine când nu ești cuminte ci când nu te spovedești, evul mediu întunecat e aci, prima uliță pe dreapta.
În Brașov e soare și plin de refugiați de la Iași. Mănâncă un gulaș la Pilvax și spun că au tăiat-o de acasă din cauza Cuvioasei. 300.000 de pelerini sunt la Iași, din oraș se ridică abur de pioșenie și mulțumiri pentru cele 5 milioane de euro pe care le-a înhățat BOR-ul de pe urma oscioarelor Sfântei Vineri.  http://www.b1.ro/stiri/eveniment/pelerinajul-de-la-sfanta-parascheva-a-adus-bor-castiguri-de-5-milioane-de-euro-video-128158.html

5 milioane de euro împărțit la 2 lei cruciulița îți iese de 11 milioane și încă 50.000 de cruciulițe care să țină diavolul departe de ferestrele claselor. Departe, departe. La dracu-n praznic să-l țină. Cam pe unde vine aia? Păi așa, prin Maldive. Unde numai cei mai curajoși și viteji preoți din BOR pot să îl urmeze, să îl vadă distrugându-se cu viciul băuturii și mâncatului excesiv.

Și că veni vorba de mâncare, deschid ciocolata Noir cu mure și stafide. Rup cartonul deasupra mesajului care mă avertizează cu fond italic: taste of inspirations. Din ambalaj îmi pică în poală nu inspirația sub forma unui cartonaș panini cu un fotbalist macaronar ci chiar Sfântul Efrem cel Nou. Pe fața țiplată a cartonașului e o siluetă bărboasă înveșmântată în violet iar pe spate un tropar care este semnat, ca toate anunțurile unui comitet de scară, în loc de “conducerea” cu “sfințită”.
Dar cine este Efrem cel Nou, purtat de ciocolata Noir în poala mea?
Aflăm de pe ziarullumina.ro că dumnealui este un mare vindecător, de la cancere, la diabet, epilepsie, paralizie, you name it. În plus, zice ziaristul: “Chiar şi studenţii care au nevoie de luminarea minţii pentru examene au primit autor de la Sfântul Efrem cel Nou. De asemenea, Sfântul Efrem i-a ajutat pe cei care erau nedreptăţiţi în judecăţile lumeşti, câştigând procesele în care erau implicaţi. Şi persoane care erau dependende de calculator au mărturisit că Sfântul Efrem le-a ajutat să scape de această dependenţă. Astfel, Sfântul Efrem ajută pe oricine, rugăciunea şi mijlocirea lui fiind grabnic ascultate de Dumnezeu, indiferent de nevoia celui care apeleză la el. Mărturie a tuturor minunilor şi ajutorului primit de credincioşi prin mijlocirea Sfântului Efrem sunt darurile oferite de cei vindecaţi mănăstirii din Nea-Makri, care pot fi văzute în timpul pelerinajelor care au început să devină din ce în ce mai dese.”
Mușc din ciocolată și citesc despre Leucippus și discipolul său Democritus care au inventat în secolul V înainte de Cristos teoria atomică a universului. Asta înseamnă că, acum 2500 de ani, cetățenii aceștia au realizat că lumea este creată din particule pe care noi nu le percepem cu ochiul liber, imutabile, indivizibile, indestructibile, nemuritoare și că acești atomoi crează un număr infinit de universuri.
În unul dintre ele, un colonel de jandarmi fugărește cu penisul pe afară o polițistă  în timpul pelerinajului Sfintei Parascheva, colonel, penis, polițistă, biserică, preacredincioși, moaște, cu toții făcuți din aceeași atomi indestructibili și nemuritori.
Ptiu, drace!

Nea Vasile e bunic. Nepoții, gemeni, sunt în Suedia. La începutul lui iulie i-am cumpărat bilet, dus cu ungurii de la Wizz, întors cu românii de la Blueair. Cu o lună înainte de zbor, mail de la Blueair, că s-a anulat zborul, încercați să vă schimbați data zborului sau să recuperați banii.
Următorul zbor era o săptămână mai târziu, nea Vasile are trei servicii, cum dracu să mai stea o săptămână, deci rămâne varianta a doua.
Dacă doriți să vă fie returnați banii, să știți că o să dureze, așa că mai bine mergi pe varianta recuperării banilor în portofelul electronic, te anunță robotu înainte să închidă abrupt.
Mai suni o dată, încercând să vorbești cu un Uom, nu există uameni la Blueair, doar roboți care îți spun că toată lumea e ocupată și că să mergi pe site și să te descurci singurel.
Mergi pe site, încerci varianta portofel electronic. Pentru zborul anulat de la Stockholm nu există această opțiune. Treceți de scrieți un mail.
Scriu un mail, le spun că vreau banii înapoi, în contul din care s-a făcut plata. Nu răspunde nimeni. Mai scriu un mail, o săptămână mai târziu, îi ameninț cu avocații.
Primesc în câteva ore înștiințarea că a fost emis un voucher, uite numărul voucherului, să mă duc să îl încarc în portofelul electronic. Am uitat să explic ce înseamnă asta: că Blueair mă obligă să zbor cu ei ca să-mi recuperez banii, ceea ce este absolut ilegal.
Dar, ca orice român obosit și resemnat, zic Bineee, fieee!!!! și dau să introduc voucheru în portofelul electronic. E ca și cum aș putea să introduc egoul lui Cîțu într-o cutie de pantofi.
Voucherul nu este valid. Voucherul nu este valid, scrie cu roșu și semnu exclamării.
Fac poză, trimit din nou mail la Blueair, le spun că sunt niște ticăloși, hoți, că îi dau în judecată. Mă cert cu tastatura.
Recitesc mailul cu voucherul. În el, robotu spune că pot încasa voucherul doar dacă contul meu Blueair e făcut pe numele unuia dintre pasageri. Dar io am luat biletele pentru nea Vasile și doamna sa, nu pentru mine. Când Blueair mi-a luat banii, nu mi-a cerut să fac plata de pe cardul lui nea Vasile.
Mă apuc totuși și deschid încă un cont pe numele lui nea Vasile.
Voucherul nu poate fi introdus pentru că nu este valid, scrie cu roșu și cu semnul exclamării.
Sun la Blueair și sunt vicleană. Spun că vreau să-mi schimb zborul. De data asta dau de duduia Oana. Om. Care zice: dar ați scris mail? Da, am scris mail. Dar ați deschis cont? Da, am deschis cont. Dar ați deschis cont pe numele pasagerilor? Da, am deschis cont pe numele pasagerilor. Înseamnă că e un bug la Blueair, o să le spun colegilor dar trebuie să mai trimiteți un mail la noi, cu poză, ca să înțeleagă colegii de la IT. Am trimis deja poză, dă-mi-l pe șefu. Biiip, biiiip, biiiip.
Oana de la Blueair închide telefonul.
O înjur pe Oana de la Blueair, apoi mă gândesc că e și ea un om care probabil a muncit la o firmă care a dat faliment și a trebuit să-și găsească un serviciu că are 2 copii acasă, l-a găsit la animalele ăstea care o plătesc cu 2700 de lei pe lună, bani din care trebuie să-și plătească ea contribuția la la șomaj și sănătate.
Mă gândesc cum Nelu Iordache, fostu patron Blueair, condamnat la 12 ani și 6 luni pentru delapidarea companiei, nu a fost pus să dea banii înapoi. Măcar să-i bage în portofelul electronic.
Mă gândesc de unde a avut un pilot, cum a fost actualul patron al Blueair, Teodor Cristian Rada, 9,9 milioane de euro ca să pună mâna pe 33% și de unde au venit restul de milioane care l-au adus la 99,9% din companie.
Degeaba mă gândesc, sunt prea proastă ca să înțeleg altceva decât că Blueair e o spălătorie de bani, pesedistă, penelistă.
Istă.
Fomistă. Securistă. Zeflemistă.
Portofel electronistă.
Unde nimic nu e blue, ci albastru ca uniformele de milițieni ale stăpânilor lor.

Acum un an pe vremea asta, mă-ntorceam de la mica plajă a nudiștilor, apa Mediteranei nu mai era ciorbă, soarele nu te mai strivea sub talpă, în România erau alegeri și eu alesesem să nu fiu în România unde valul 2 lua damele la dans și domnii la bruderschaft. Și eu nu mă înduplecam să plec, îndrăgostită de poporu ăsta care îndulcește s-îurile spaimelor cu s-îurile smochinelor.
Dar cu toate astea, în numai 5 zile, pe la 4 după-amiaza, duceam trențele celor 7 luni din Spania la mașină și plecam spunându-ne că într-o lună, maxim o lună jumate, suntem înapoi, de altfel când am intrat în România am luat rovignetă pentru o lună, deși era mai ieftin să luăm pentru 3 luni.
Și cum am intrat, la 1 dimineața, în România, mi-am dat seama că zilele aici sunt bătrâne, sunt zile-pensionari, își târșâie picioarele împingând cărucioare de piață. E greu să-ți duci zilele bătrâne și pân la toaletă, merg greu, împiedicându-se în turul pantalonilor de pijama.
Așa că nu am putut pleca nici după o lună, nici după 5 și m-am reobișnuit cu urletele, claxoanele, lătratul câinilor noaptea, cu agresivitatea vânzătoarelor și cu nesimțirea generală, cu țâfna și minciuna și, mai ales, cu prostia m-am obișnuit.
Hai să luăm încă o vignetă, tot pe o lună, mai e puțin.
Să termin cu procesu cu vecinu, cu procesu cu nebunu, să lansez cartea, să rezolv cu banca, cu asociația, cu firma, să găsesc clienți, să plătesc taxe, să repar mașina.
S-a făcut anul.
Am uitat de Covid, mi-am amintit de el când am vorbit ieri cu Micky. Tatăl lui Micky a murit de Covid, ea nu poate să uite de el. Mi-a povestit că știe că se practică pe scară largă: dai șpagă, doza ta e aruncată la budă, ești trecut ca vaccinat, ai qr code, mergi în Grecia sau la congresu PNL unde Cîțu poate să anunțe succesul campaniei de vaccinare.
Păi, da, nu știai? Și eu am auzit de la X care a povestit că Y, neputând să se angajeze fără, a șpăguit medicul și gata, figurează vaccinat, mi-a zis Bogdan.
Zici ca ei și faci ca tine.
Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc. Tot ce am învățat atunci când construiam socialismul înjurând în bucătării reci, a reapărut, reformulat, acum.

Întreb chelnerul imberb dacă e vaccinat. Răspunde mândru că nu, nici el și niciun coleg.
Dar nu e lege că voi, ăștia din servicii, trebuie să vă vaccinați?
Nu e. Și dacă o să fie, îmi cumpăr un certificat și gata. Doar nu sunt prost să mă vaccinez, nu-mi spuneți că nu știți că Iohannis și-a făcut d-aia cu apă cu sare, să vadă fraierii.
Zilele nu au fost niciodată mai scurte ca acum. Și nopțile mai pline de urlete de câini, urlete mari și negre care atârnă-n cer ca niște găuri negre, sugându-ți viața din tine.
Trebuie să plec, îmi spun, și mai cumpăr o rovignetă, pentru o lună. Mizeria dă dependență.
Și eu sunt dependentă de mizerie.

Taică-miu m-a întrebat acum o săptămână de ce scriu atât de puțin pe blog.
M-am gândit mult la întrebarea lui, mai ales că imediat se fac 10 ani de când Petru Groza-da, așa îl cheamă-mi-a făcut blogul pe care ani de zile am postat aproape în fiecare zi.
De ce nu mai scriu?
Pentru că mă mișc mai puțin? Nu am mai fost de 2 ani și ceva plecată într-o destinație exotică.
Pentru că nu am timp? Muncesc mai mult, pierd timpul mai zdravăn pe net, mi-am luat pisică și am lungi conversații în miauneză despre somn și dopuri de plută cu ea.
Nu și nu.
Nu mai scriu pentru că nu mă mai uimește mare lucru.
Pentru că mi-am dat așteptările pe foc mic și fierb mai greu decât fasolea uscată 8 ani în pod.
Pentru că am obosit să-mping pietroiu conversațiilor printre jaloanele lui: toți sunt la fel, nu ne mai facem bine niciodată, suntem o cauză pierdută.
Dar uite că acum mi-am dat voie să mă-ncânt.
Mamă și fiică, mama la orgă electronică, fiica la voce, cântă duminică seara sub un candelabru de jamon serrano, la intrarea într-un restaurant, pe faleza de la Balcic. Bate vântul și răvășește șlagărele, le trimite printre macarale și cele două femei de sub jamon continuă să cânte nimănui și eu mă gândesc că ăsta e adevăratul curaj, nu Tibi Ușeriu, nu pompierii români din Grecia, nu președintele României atacând gaura numărul șaișpe.
Ci să cânți sub niște picioare de porc afumate, unor oameni care-și târșâie șlapii, confuzi, așteptând să ceva, să fie treziți, să li se dea un obiectiv. Înmulțiți-vă, fiți fericiți, doriți-vă mai tare victoria.
Majoritatea sunt români, spune domnișorul de la recepție care, desigur, vorbește românește, asta și pentru că are niște rude la noi, bulgari rătăciți prin secolul XIX și refugiați taman în Baia-Mare.
Când trec de suta de mașini de România, las baltă numărătoarea. Avem Gorj, Argeș, Constanța, Cluj, Arad, au mers sute de kilometri ca să mănânce icre și biban, calcan și chefal care nu există la ei acasă. Bulgarul de Nessebar, exact ca grecul de Neo Marmaras sau ca turcul de Istanbul știe să zică: ce faci, la revedere, are, n-are, asta e câștigătoare.
Este o neînduplecată bunăvoință, vreau să intri la mine, vreau să mănânci mâncarea mea, vreau să dormi în patul meu, care m-a scos din amorțeala ultimelor luni.
Ce au ei și n-avem noi, vorba cântecului Deliei. De ce băiatu cu trening de la lotul de box, sponsorizat de Pobeda, strânge farfurii și cară oliviere în loc s-o frece-n ciungă la bloc, cum poate Dina, cu rădăcinile ei negre izbucnind într-un bălai chimic, să știe să zâmbească la 11 noaptea, deși o rup încheieturile încinse în manșete de pluș, de la căratul tăvilor cu 7 farfurii și 8 halbe?
Vreți mujdei, facem mamaliga, hai să-ți arăt ceva.
Chelnerul scoate telefonul și mi-l arată pe Bănică, în pantaloni scurți, la microfon, cântând pe terasa lui.
E prietenul nostru, vine des aici și face șou, zice mulțumit.
Bănică, ăla de umple Sala Palatului mai ceva ca Congresu PSD, îmi e brusc simpatic. El, superstarul, cântă unei adunături strânse-n ecranul chelnerului, cântă și pare fericit.
Lumea aplaudă și-și suge degetele de zeamă de barbun.
Ce au ei și nu avem noi? Ei, bulgarii disprețuibili, au țigle pe case. Ați văzut asta? Că Lindab sau cum dracu îi cheamă pe ăștia de ne urâțesc satele și orașele, nu au reușit să intre aici. Aici sunt olane și mușcate, gardurile sunt joase, din 4 rânduri de piatră, e viță în curte, sunt dovleci și smochini și nu pute-a rahat.
O dronă se uită la mine când scriu de pe terasa hotelului Tyulenovo de unde văd coasta muncită de val unde, pe vremuri, se tupilau foci.
Am ajuns aici din întâmplare. Am trecut peste câmpuri semănate cu eoliene și porumb. Am văzut veverițe și popândăi. Am mâncat scoici și pește proaspăt, nu șalău de Metro ca la Vama Veche.
Ce au ei și nu avem noi?
Curaj.
Să cânte sub jamboane, să învețe o limbă străină, să nu creadă că totul e pierdut și că e musai să plece din țară.
Să tricoteze balauri cu trei capete și prințese cu țâțe enorme pe care le vând la capul Kaliakra, pe unde trecea granița dintre România și Bulgaria până în 1940.
Practic, acum 100 de ani, aș fi fost acasă aici, la Tyulenovo.
Dar nu mă simt, chiar dacă se vorbește românește și poți plăti cu lei.
Și sunt fericită că nu sunt acasă. Că aici nu e România. Pentru că astfel, o întreagă regiune a învățat nu numai să pună castraveți dar să-și țină țiglele pe casă și zâmbetul pe față.
Uite tată, am scris în sfârșit ceva.

Am scris de foarte multe ori aici despre Hrebenciuc, singurul pesedist simpatic, un oximoron.
Aproape că îmi pare rău că nu a fugit și el la Belgrad, dar îmi dau seama că sunt idioată, cum să fugă la Belgrad să aibă neviața lui Seby, când poate să stea un an ș-un pic la răcoare, taman acum când s-a scumpit gazul. Face o economie.
Căutându-i numele prin arhiva de postări, am dat în decembrie 2017, pe 30 decembrie 2017, de postul de mai jos. Guvernul cred că era al lui Tudose, robotul cu halenă de alcool care acum pare de-un bun simț desăvârșit față de actualul prim-ministru.
Citind postul de mai jos mi-am dat seama cu câtă ușurință poți să înlocuiești PSD cu PNL.
Minciunile, tupeul, aroganța sunt aceleași.
Singurul lucru pe care PNL nu-l are este un liberal simpatic. Ca domnu Hrebenciuc. Ceea ce face ca, din nou, PSD să fie preferabil.

Avem cel mai mare curs leu-euro din istorie. Chirie, benzină, țigări, lapte praf, operații estetice și cremvurști, toate s-au scumpit pentru că moneda națiunii cu cea mai mare creștere economică în Uniunea Europeană a luat-o de-a berbeleacul, ca un butoi de varză căzut din căruță, rostogolindu-se pe povârniș.
Aceiași bani de ieri înseamnă azi mai puțină pâine, carne, orez, deodorant și mălai, mai puține șervețele, beri și bețișoare de urechi. Mai puțină mulțumire.
Aceiași bani de ieri înseamnă însă, îți va putea spune un economist adus în studiourile televiziunilor altar al puterii unde icoanele mustăcioase sau de dame oxigenate sunt slăvite în emisiuni fără număr, o supremație a exporturilor românești versus cele străine. Da, moneda națională slabă presupune costuri mici, deci profituri mari din diferențele dintre venituri și cheltuieli obținute din vânzarea a…

Da chiar, ce exportăm noi, pe ce se bazează această cea mai sprințară economie a Europei?
Până azi nu știam. Dar azi, 30 decembrie 2017, ochii mi-au fost deschiși. Exportăm creier, desigur, nu orice fel de creier ci creier de infractor economic de 8 stele Michelin. Avem Popoviciu, Ghiță și acum Mazăre.
Cei mai buni dintre ai noștri, exemplare extraordinare, dotate cu un simț al perfidiei și înșelăciunii ieșit din comun, atât de strașnice încât pot să păcălească serviciile care, în teorie, le țin sub observație. Puf, se risipesc de la chermeze, meciuri de golf, partide de canastă. Cine să le poată priponi? Cine să le ia urma?
Legende stimați cititori, basme.
Nu fuge nimeni fără știrea serviciilor, ei sunt băieți de la tarabă care vând kilu de creier de infractor cu milioane de euro. Vă zic, facem bani cu nemiluita de la sârbi și englezi, de la francezi, ruși și acum madagascarezi ca să aibă și ei la curtea regală un criminal economic din România. Uau, ce exotic, își dau coate curtenii și apasă interesați bicepsul lui Ghiță, acest Jon Snow al IT-ului românesc, jumate PSD-ul lui Stark, jumate securitatea targariană. Plătesc oricât să mângâie faraonul de Constanța, omul care trage pe o nară trecutul prăfos al lui Ion Iliescu și aruncă pe cealaltă pantofii piticului porno pe care l-a aspirat dimineață, la micul dejun.
Poate vi se pare că aceste mari minți ale României dispar sau se pierd sau sunt rătăcite de autorități dar nu. Vă înșelați. Totul este o mișcare economică a guvernului PSD gândită după chipul și asemănarea faimoaselor vânzări de sași sau evrei de către Ceaușescu. Pe fiecare cap de miliardar-fugar, puterea de la București înhață de la națiile cumpărătoare zeci de milioane de dolari din care ne va face nouă autostrăzi și poduri suspendate, grădinițe și spitale și chiar și ronduri cu panseluțe de 87000 de euro firul.
De curând, saudiții au făcut o ofertă pentru Oprescu și Bahrainul e interesat de Hrebenciuc. Cursul mic leu-euro face ca cererea să crească și mai mult la acest final de an, Udrea fiind cerută în Kazahstan și Sereș și Ridzi fiind cumpărați ca pereche în Columbia.

Deci haideți să terminăm cu toată scâncelile, blestemele și ranchiunile și să dăm Cezarului ce e al Cezarului. Mulțumim PSD că ai belit cursul, doar orbii nu văd că lupți pentru propășirea economiei românești și, în același timp, ne ajuți să ne exportăm în lume acești oameni cu care ne mândrim pentru că sunt chintesența sufletului românesc. Drum bun Radu, simt că o să deschizi un Fratelli în Madagascar. Noi rămânem plânși în statul paralel dar îți mulțumim pentru sacrificiul tău excepțional. Și nu, nu vrem înapoi ăia 142 de milioane de euro. Trebuie să ai și tu un leu de un cico atunci când îți reîncepi viața în țări străine.