America arde, președintele-portocală amenință pe twitter, arestați toți polițiștii, cer membri Black Lives Matter.
Înainte cu fix o lună ca George Floyd să moară sub genunchiul unui polițist, în București 13 echipaje de poliție veneau cu girofaruri la o intervenție în forță și un polițist împușca mortal un om ieșit în chiloți pe holul blocului, înarmat cu-o foarfecă.
Ilie Gazea murea la 9 zile după ce inhalase gazele folosite de jandarmi să disperseze mulțimea din Piața Victoriei, la mitingul din 10 august 2018.
În Caracal, pe 25 iulie 2019, Alexandra murea cu milițieni, mascați și procurori la poarta asasinului, după ce sunase și fusese luată la tango de operatorii 112 și de Garcea local.
România nu arde.
România fumegă.
Cu miros de mici. Și când ne-o fi mai rău, așa să ne fie, zicem fericiți în timp ce spitalele putrezesc, școlile se prăbușesc, șoselele se găuresc, bugetele se ciordesc, jandarmii ne caftesc și poliștii se bulucesc să sară gardul, când poarta e deschisă.
Răul nici măcar nu mai merge pe vârfuri, în șosete. Nu, intră clămpănind în șlapi, noi îl primim mulțumiți atâta timp cât e vorba de răul altuia.
Bravooo!!!
Toleranța la rău vine din tăbăcirea istorică a pielii obrazului, resemnarea mujicului rus în fața unei ierni nucleare nesfârșite, ortodoxa combinație între: Ce-o da Mniezău și Așa i-o fost scris și dorința eternă de a vedea tăvălindu-se, cu mațele p-afară, capra vecinului.
Bine i-a făcut, ce căuta nebunu cu foarfeca-n mână.
Uite ce pățești dacă umbli, om bătrân, cu toți golanii ăia din piață.
Sigur avea Alexandra fusta prea scurtă, fetele cuminți trăiesc fericite până la adânci bătrânețe și mor în somn, fără să sufere.

România nu arde. Lemnul din care suntem noi făcuți e ud.
De cât de tare ne pișăm pe noi.

 

 

 

 

Asta am scris acu o lună. Pe vremea aia nu știam că va veni o mișcare I can`t breathe care să-mi demonstreze încă o dată că suntem un popor de salmilicole, singurul animal de pe Tera care nu respiră.

Facilis descensus averni est.
Între blocuri, băieții se ciomăgesc cu milițieni, în curți, pe la țară, unde cei 3P ai puterii, primaru-popa-polițistu, sunt Mniezău, grataragii sunt torturați de plutonieri în civil în fața chefliilor mesmerizați, răgușită, Poliția e ca Ozzy în sevraj, rupe-oase, sfarmă-bugete, îndoaie-voințe.
Un stat slab este ca un stol de grauri, zace în țărână,  spulberat de parbrizul unui TIR.
Dar noi nu avem un stat slab.
Noi îl avem pe domnu Vela cu spinarea ruptă dar ținută în cofrajul de ghips al gecii de piele de valutist-legionar.
El veghează. El nu ne lasă la greu.

Televizorul arată ridicole scenete cu bătrâne care nu au după ce bea apă dar au la îndemână un mobil să sune la poliție să ceară ajutor și poliția, ce să vezi, apare cu oamenii legii îmbrăcați în uniforme, muc și sfârc, uniformele sunt noi, curate, apretate, milițienii oferă pungi cu păpică pentru bătrânică și, miraculos, există și un fotograf care pozează scena milostiveniei statului.
Pompieri și militari care dau flori unor asistente stropite pascal cu clor, de vecini, pozați și ei de fotografii anunțați să stea pe aproape, de unde știau pompierii și militarii unde stau asistentele, le-au urmărit venind acasă, alooo, GDPR-ul!!!!
Unde sunt fotografii ăștia când a tăiat-o Sebi din casă, când s-a semnat protocolul cu BOR, când Pimen a fost vârât în elicopter sau când Gaby a mai ciordit niște milioane din bugetul local?
Exact ca la Colectiv, PR-ul boiește gros realitatea ciupită de vărsat de vânt.
Suntem pregătiți, avem di tăte.
Dacii nu are moarte.
Normal. Nu avem bătrâni să crape ca în Spania sau Italia, noi i-am omorât demult pe bătrâni, i-am zidit în apartamentele lor între televizor, pungi pline cu pungi pline cu pungi și pisici umflate cu parizer. Bătrânii noștri sunt Anele care țin catedrala izolării neamului în picioare.
La noi mor tineri. 40, 43, 37, 50, ai noștri cad mai devreme că au trăit mai intens. Viața-n România conține mai multe E-uri, coloranți, aspartam și glutamați de sodiu. N-ați cerut voi gust? Păăăi ș-atunci?

O să fie cumplit, ne anunță un studiu făcut de Institutul de Cercetare a Calității Vieții de sub Academia Română. O să se moară de foame. O să vină Ferentariul peste Dorobanți și Săcelele peste Brașov și Teleormanul peste Sibiu și România nu o să fie dodoloață ci o scovardă ruptă-n dumnicați de fălcile calicilor.
Taxă de solidaritate ne trebuie, spune studiul făcut de Institutul de Cercetare a Calității Vieții de sub Academia Română condusă de Ion Aurel Pop care câștigă 500.000 de lei pe an. Nu anularea pensiilor speciale. Nu impozitarea progresivă a salariilor uriașe ale unora ca domnul Ion Aurel Pop.
Nu recuperarea zecilor, sutelor de milioane ciordite de Voiculești, Ghiți, Hrebenciuci, Tăriceni, Sârbi, Udre-Cocoși, Videni, Vâlcovi.
Nu recuperarea datoriilor la bugetul de stat neplătite în ultimii 30 de ani de toți mamuții economici, sparți ca o ceapă de pumnul Puterii și împărțiți între apostolii feseneului.
Taxa de solidaritate pentru cei cu venituri mai mari de 3200 de lei. Asta va salva sutele de mii de șomeri.
Pariu că toți gheboșii care înfundă jde mii de euro în buzunare vor trece toate veniturile pe un unchiuleț cu grad II de handicap obținut pe șustache pentru că i se bate un ochi sâmbăta și vor umbla în Loganuri din 2007, pretinzând că nu au niciun chior?
Pariu că vor face niște teledonuri, să ajutăm șomerii României, sunați, donați, ajutați și banii ăia vor fi, exact cum ne-am obișnuit începând cu Fondul pentru Libertate, furați?
Chiar, ce se mai aude cu banii strânși de antene pentru spitale?
Chiar, ce mai face Darius Vâlcov?
Chiar, ce se mai aude cu Mario Iorgulescu?
Oare de ce statul român nu trimite niște milițieni cu zambile din fontă să le mulțumească pentru că au dat înapoi statului român banii pe care îi datorează?
Facilis descensus averni est.
E ușor să cobori în iad.
Tocmai pentru că e atât de simplu, e foarte posibil să nu bagi de seamă unde ai ajuns decât atunci când ești în smoală până-n gât. Dar fii sigur că domnu Vela va trimite pompierul să-ți dea o margaretă și-o merdenea și pozarul să te tragă-n chip mușcând din ea, în timp ce la cur focurile Ghenei te ard.
Măcar vă e cald, va spune pompierul și va zâmbi la cameră făcând semnul victoriei.

Am fost la Barcelona după 2 luni jumate de adulmecat orașul de la 30 de kilometri distanță. M-am suit în tren, mi-am pus masca, în vagon erau ascunși printre scaunele goale, oameni plini de frici.
Din aceeași stație cu mine a urcat un domn care nu s-a grăbit să ocupe un loc. A așteptat să se închidă ușile, să plece trenul apoi a scos din rucsac o vioară și a început să o folosească, arcușul tăind ceapa unor cântece care te făceau să plângi de mila sunetelor diforme, oarbe, ciunge care au umplut călătoria.
Bărbatul, pe la 50 de ani, îmbrăcat îngrijit, cămașă albă, blugi, pantofi de sport, mânuia concentrat instrumentul aducând în tren disperarea participanților la precalificările concursului Românii au talent, oameni care își sacrifică demnitatea sperând să facă niște bani sau poate să mănânce o masă caldă la studiourile de înregistrare.
Orice e binevenit.
Toți călătorii i-au dat bani, solidari cu mizeria lui, fără surâsuri superioare-uite-l dragă și p-ăsta cum habar nu are să cânte la vioară și se face de rahat cerșind.
Criza e aici.
La 25 de metri de gară, în una din cele mai bogate zone ale Barcelonei, un alt bărbat curat și demn și dureros de treaz, m-a întrebat sever dacă nu am să-i dau bani pentru că nu are din ce să-și cumpere de mâncare. Nu mai aveam, îi dădusem violonistului, mi-am cerut iertare, nu face nimic, m-a asigurat și apoi a făcut șapte pași către o doamnă cu ochelari de soare și femeia nu a trebuit să-l mai asculte, a înfipt mâna în poșetă și i-a dat.
Printre case și în mici piețe, homeleși cu câini și vieți înghesuite în cărucioare de supermarket, îți cer o moneduță.
Sunt zeci, unii sunt tăcuți, retrași în umbra unei arcade, alții cântă, rezemați de un perete, alții mănâncă din pachețelele pe care le-au primit de la puținele restaurante sau șaormerii deschise.
Și apoi iar, o femeie de data asta, cu mască și fustă plisată întreabă dacă îi pot da bani să-și ia ceva de mâncare.
Invizibilii sunt, în sfârșit, vizibili.
Sunt peste tot, imposibil de ignorat.
Ei și războiul prin care am trecut.
Primii invalizi, ale căror trupuri mutilate de pierderea serviciului sau casei, a liniștii că mâine au ce să mănânce sau a siguranței că o să-și țină copiii în școală, aliniază străzile, își arată cioturile, cerșind ajutor.

E soare, cele câteva terase sunt pline, se bea bere și vin și se râde, dar orașul s-a umplut de victime. Noroc că sărăcia asta de rit nou, nu miroase. Încă.
Acum un an, în februarie, am scris postul de mai jos. Și m-am umplut de optimism citindu-l. Să fii lovit de criză într-un loc frumos întotdeauna e mai bine decât să fii lovit de criză într-un loc bolnav de urâțenie.

În mijlocul pieței este un turn cu ceas în jurul căruia se rotesc pe trotinete copii scoși din minți de viteză și urletele lor extaziate vin peste mesele unde mamele și tații și bunicii se servesc cu un pahar de vin sau un pahar de vermut, se așează zbieretele ca o pulbere peste poveștile pe care adulții le scot, panglici colorate din guri zâmbitoare, într-o după-masă de vineri cu soare și 11 grade și păturici roșii pe speteaza scaunelor de la terase.
Că poate ți-e frig.
Dar nimănui nu-i e frig.
Gecile zac în maldăre, de-o parte și de alta a ușii de metal a turnului cu ceas, asta e poarta, se trage la poartă și mingea trece pe lângă turn și lovește un biciclist care râde și își vede de drum. Și apoi mingea e prinsă de un câine mare care târăște după el o fetișcană pe tocuri și fetișcana pare că este dunga de pe punctul unui semn de exclamație !, călcând nesigură pe punctul semnului de punctuație, târâtă de câinele cel mare mânat de marea dorință de a sparge mingea.
Un puști blond, unul șaten și unul brunet țâșnesc de la o masă, primul cărând o pungă pe care o răstoarnă și cilindri de cretă se rostogolesc între picioarele fotbaliștilor, câinilor, fetelor pe tocuri, printre roțile bicicletelor și tricicletelor și desenatorii își ocupă un spațiu în piață, îl marchează mâzgălind frenetic un cerc pe care îl umplu toți trei cu linii apăsate albastre, apoi cel brunet adaugă în mijloc un rotocol roz, ca un sfârc al pământului. Un șoricar cu hăiniță cu guler de blană calcă sfârcul în picioare și o pereche de bătrâni își târșâie șoșonii în urma lui, întinzând planeta albastră prin piață. Blondul îl împinge pe șaten, nervos că i-a luat bucata de cretă galbenă pe care o vroia el. Șatenului îi scapă din mână bucata de cretă care se sparge, o bucată înțepenește ca Nadia Comăneci la o coborâre de pe bârnă. Cealaltă se rostogolește până la picioarele unei fetițe cu codițe împletite și palton alb. Fetița se așează în fund și începe să plimbe creta pe asfalt privind uluită urmele pe care le lasă.
E pentru prima oară când realizează ce înseamnă să lași urme. Culorile nu ies din conturul hainelor, rămânând într-o pulbere suspendată în urma ta, aerul nu păstrează decât olfactiv urma trecerii tale și o face pentru puțin timp și doar dacă miroși puternic. Apa urmează mișcarea înotătorului pentru să zicem un metru, și apoi se oprește fremătând confuză, să vină cu tine sau să se întoarcă la scara ei se întreabă îngrijorată până uită că ai trecut vreodată pe acolo.
Pământul, noroiul, cimentul, prind forme, tălpi și tocuri, crampoane, potcoave, copite și palme, dar nu te lasă să spui atât de mult pe cât te lasă creta pe care fetița cu codițe o plimbă în continuare uimită în jurul degetelor de la mâna stângă și mâna rămâne pe jos, rășchirată și fetița acum îi desenează unghii și apoi le umple cu culoare galbenă, nu ar putea să facă asta în noroi, să deseneze unghii și nici în ciment, pentru că nu e contrastul bun și îți trebuie un băț lung și chiar și așa ar fi dificil și te-ai murdări.
Băiatul brunet vine și îi spune ceva și amândoi aleargă, se duc în spatele turnului cu ceas peste care trece un avion lăsând o dâră albă, de cretă.
Doar că avionul nu vede dâra de cretă pe care o lasă.
Îmi pare rău pentru avion.
Zilele trecute am fost la Palatul muzicii catalane și acolo un ghid ne-a povestit despre Barcelona care era la începutul secolului XX un coteț murdar de funingine, puțind a pește stricat și mustind a boală și atunci, un arhitect, Lluís Domènech i Montaner, a zis că trebuie făcut ceva și peste 2000 de barcelonezi au luat copilașilor jamonul de la gură și au donat câțiva pesetași ca să se construiască Palau de la Musica Catalana, casa corului Orfeo care cor era făcut din băcani și dantelărese, industriași, filozofi și bucătărese și ei toți se strângeau și cântau în fum de cărbune și în mâzgă de mațe de bacalao și pipi de motan.
Și tot pe atunci Gaudi se apuca să construiască Sagrada și încet, încet, cu vitralii și trandafiri de ceramică și culori nebune alergându-se pe mozaicul fațadelor, Barcelona s-a scuturat de puroi și muzica corului Orfeo a alungat mirosul de vintre de focă.
Asta mă gândesc uitându-mă la palma cu unghii galbene rămasă singură în piața cu turnul cu ceas.
Un nebun frumos a aruncat o piatră și 100, 100 de mii de milioane de sănătoși nu se îmbolnăvesc pentru că se uită zilnic la ea. Și chiar dacă nu se uită, să treci zilnic pe lângă Bartllo și Pedrera sau pe lângă Palau de la Musica sau Spitalul Sant Paul înseamnă să intri în câmpul magnetic al capodoperei, să fii radiat de frumos.
Frumosul lasă urme.
Așa cum fetița cu codițe și-a lăsat mâna în piață. Așa cum avionul a lăsat o dungă pe cer.
Și urâtul lasă urme.
Îl purtăm în noi, o cocoașă crescută înăuntru.
O țară de cocoșați.
Care are buget 0 pentru persoane cu handicap.
Sfârșit.

În supermarket toată lumea își ascunde șoaptele după măști. Unul dintre angajați arată ca omul invizibil, doar ochelarii transmit pe micile lor ecrane imagini cu niște ochi negri, vioi. Pe o masă metalică e întins un pat de gheață și pe patul de gheață sunt întinși lasciv 13 tipuri de pești, caracatițe, calamari, scoici mici, gri, negre, mari, albe, gigantice, melci, se aude un pic, pic, pic, gheața se topește sub peștele spadă și o vânzătoare de 1,45 centimetri, abia îi trece capul de aripioara dorsală a sturionului întins pe masă, întreabă ce vreau, apoi continuă să îmi povestească, în timp ce ciopârțește profesionit caracatița, că totul va fi bine, că a auzit că se poate înota de săptămâna viitoare, nu vreau să miros piciorușul caracatiței? mă îmbie plimbându-mi tentaculul pe sub nas-nu cred că îi trebuie Scholl, încerc să fac și eu o glumă. Jajajajaja, așa râd spaniolii, nu mai vreau și altceva?
Nu.
Sunt sigură, că uite ce bunătăți mai are?
O bunăvoință care nu ascunde un plan sinistru de a mă despărți de banii mei. Pur și simplu un om care își face mulțumit treaba, plătit bine, hrănit bine, înconjurat de oameni zâmbitori, probabil de o gașcă de prietene cu care bea vermuth seara la terasa de la parterul blocului.
Peste tot, bătrâni sau tineri, bărbați sau femei, chelnerii, vânzătorii, ajutoarele de prin magazine, până și cerșetorii care înșiră străzile, întorc către tine ventilatorul unei amiciții răcoroase.
Ce-ți dau, guapa?, o familiaritate lipsită de bale, chelnerul așează pe masă cafeaua, apa, paharul de vin și o farfurie cu măsline. Apoi schimbă impresii despre ieșirea din izolare, fără obidă, deși prăvălia e a lu mătușă-sa și 2 luni de stat pe bară au  anulat niște ani de muncă. Nu e resemnare, e doar încredere într-un mâine colectiv, lucrurile se vor aranja. Nu putem să schimbăm nimic din ceea ce a fost, conspirațiile nu ajută pe nimeni, sunt aproape 30.000 de morți, nu-i aduce nimeni înapoi dacă se demonstrează că e virus din laborator. Chiar dacă erau bătrâni, erau părinții cuiva, surorile și mătușile cuiva.
Am fost norocoși.
Spaniolii știu să-și aleagă bătăliile și asta le dă puterea să vadă în cioburi întregul și în călcat în rahat, norocul.
Capacitatea de a abstractiza, empatiza și face planuri pe termen lung ne-a fost amputată de ruperea de sat, de delațiuni pe mize mici, de blocurile cu pereți subțiri, mirosul de chiftele din bezna scării de bloc și apoi de sosirea bormașinii și a joburilor bine plătite la stat. Ne este imposibil să gândim în numere mari pentru că partidul a făcut ca numerele mari, producțiile la hectar, cincinalele să pară minciuni, știm cu toții cum au fost câștigate alegerile din 46, știm cu toții ce s-a întâmplat în 89, știm cu toții că epoca de aur era din aur de trompetă.
Când trăiesti înconjurat de butaforia progresului ultimii 75 de ani, e greu să nu proiectezi propria neputință de a discerne lucrurile importante pe absolut tot ce ți se întâmplă. Pigulind, aplecați de spate, firmiturile conspirațiilor-morții nu există, boala e inventată sau există dar mor doar bătrâni, vor să scape de moși ca nu vor să le dea pensii, vor să ne cipeze și deci să ne controleze, nu suntem în stare să vedem că am ieșit din casă, am ieșit din grădină, am luat-o pe autostradă și jbaaaaang, am crăpat. Cum s-a întâmplat asta? Probabil am avut ghinion, tot timpul noi, românii am fost loviți de ghinion.
Nu pentru că eram în mijlocul autostrăzii, nu. Am avut ghinionul să ajungem în mijlocul autostrăzii, victimele unei conspiratii rusești sau chinezești sau singaleze.
Am găsit un post din mai 2016 despre Grecia. Ieșită dintr-o criză economică similară cu cea care a pălit acum planeta, grecii erau căinați de români pentru haosul care domnea în țara lor. Cam cum căinează acum românii Italia, Spania, Marea Britanie și Statele Unite, săracii ei nu sunt atât de vigilenți, iuți și abili ca noi. E sunt prosti, fraieri, slabi. Noi suntem buni.
Doar că noi nu am avut noroc.
Când s-o-mpărțit norocu, noi l-am refuzat că știam că în noroc ăștia bagă cipuri și apoi ar fi știut unde suntem și noi nu vrem să afle asta oricine, decât după mirosul de șosete.

Marți, ora 23.52. Pe terasă sunt 7 fete, ciocnind și cântând Mulți ani trăiască! Înăuntru, 6 macaroane aprind țigările și trec la a a-6-a carafă de vin.

Se fumează înăuntru.
Nu există niciun gărduț care să separe fumători și nefumători, suntem în pierduta grădină a Edenului, unde pun pariu că dacă mă uit mai atent, se bea lichior Arctic și se ascultă Ace of Base.

Fete cu păr creț și bocanci linși trimit râsete curajoase către barmanii cu mustăți virile. Nimeni nu pleacă singur acasă.
Peste drum, între ruinele invadate de leandrii din Metaxourghio, un teatru alternativ își trimite în stradă oștirea de dame în rochii de mătase și bărbați gelați, în cămăși și sacouri.
Nimeni nu pleacă, în general, acasă.
Acasă e strada.

Un chinez iese în balconul singurului bloc locuit de pe strada plină de cârciumioare și muzică. Întinde un cearceaf la uscat. E 1 dimineața, chinezul însă nu a ieșit cu o căniță cu apă să alunge petrecăreții. Se reazemă nostalgic de balustradă. Se vede că îi place Johnny Cash.

Bucătăria duduie și farfurii cu cârnați și salate cu feta ocupă mesele, printre scrumiere și pahare minione de vin alb. Cântă Elvis și copii se fugăresc printre zidurile pe care poporul e îndemnat la anarhie și luptă. Trezirea! ne cheamă Infowar, postere schițează roboți goliați trântiți de mâini mici, de copilandri.

Metaxourghio a fost părăsit zeci de ani. Curți pline de gunoaie, miros de pipi, cohorte de mâțe jigărite, graffitiuri care se cațără vitale peste mașini, borduri, ziduri și ferestre.
Între case prăbușite, cresc construcții scandinave, tăieturi precise care ordonează haosul.

Atena nu poate fi gentrificată. Urbanismul ei e inexistent. Orașul izbucnește eroic și improbabil, ca o tufă de trandafiri imperiali în vârful unui munte de gunoi. Asfaltul crăpat, peticit inexact, magazinele de nimicuri și cei 3 împletitori de cozi de usturoi, ferestrele sparte ale clădirii pe care tronează un dragon, festivaluri ale revoltei și homeleși pe lângă care trec zâne îmbrăcate cu eleganța unor milenii populate de strămoși obișnuiți cu viața bună.
Straturi de viață care se așează peste iarba arsă a parcurilor, printre mesele mereu pline ale teraselor de unde ț-uri se ridică în stoluri în aer: țațiki, țipras, țipuro.

Miile de ani trecute peste ei i-au învățat să accepte accidentele cu bunăvoința și deschiderea cu care primesc darul dragostei. Toate sunt trecătoare și jegul Metaxourghioului va naște, din humă, pipi și mieunat de pisici, vopsea, praf și peturi, noua scenă artistică a Atenei.
Zeii sunt aici, dorm în ghiveciul ăsta sau la umbra motocicletei parcate pe trotuar.

Ieri a fost grevă între 11 și 16, metroul și autobuzele nu au mers. Economia e zob. O apă minerală în cartierul Primăverii al Atenei costă 0,13 cenți. E soare.
Iar dacii sunt departe.

Deci anul ăsta ne facem vacanțele în România.
Oricum, după smetia servită de pandemie peste ochii economiei, după ce bucătărese, chelneri, șoferi de Uber sau frizeri s-au trezit dați jos din autobuzu progresului, cu papornițele trântite în praf, tiiiit-tiiiit, mai trecem pe aici peste 12 ani, noroc bun!!!, cine dracu se mai gândește la vacanță?
Nu te poți întrerupe din supraviețuire ca să-ți iei, prin sindicat, vacanță la Saturn.
Și totuși, presupunând că ar exista sindicatul bucătăreselor rămase banană după ce-au alunecat pe coaja de Covid și sindicatu ăsta ar avea niscaiva bani puși d-oparte din care să trimită bucătăresele la mare, unde le-ar putea trimite pe litoralul românesc? Că premierul spune că e clar că trebuie să fie în România, să sprijinim economia.
Saturn, Hotel Sirena, 3 stele, un bloc construit de Piticu pe vremea când se fura cu măsură în țara asta, camere cu mobilă neoset, 1 săptămână în iulie, 2157 lei.
Când tastez pe booking, îmi face autocorect și îmi scrie Saturnia. În Toscana. Aceeași perioadă ca la Saturn, o vilă acoperită cu iederă, camere cu covoare orientale, scrinuri antice și draperii de brocart, terasa pe care îți bei vinul cu picioarele înmuiate în verdele pădurii care curge de pe versanți. 1 săptămână, 1966 lei.
Are rost să mă uit la Mamaia?
Hotel Astoria, 3 stele, 2584 lei.
Of.
Trebuie și ei să facă bani, să plătească chelneri, cameriste, spălătorese, femei de serviciu, recepționeri și bucătărese ca apoi ăștia toți să meargă prin sindicat la un hotel în Venus.
Cât ai vrea să ceară?
Vă mai amintiți de impozitul de solidaritate propus de agenția de măsurare a calității vieții, condusă de un fost securist, înființată de securitate în ianuarie 1990?
Impozitul de solidaritate ar fi trebui plătit de toți cei care câștigă peste 3500 de lei pe lună. Aceeași sumă la mine și la ofițerul care înșfacă o pensie de 7000 de euro pe lună. Aceeași sumă la un profesor universitar și la șeful vreunei agenții naționale, care duce acasă 27.000 de euro pe lună.
Solidaritate.
Adică  Împreună la bine și la greu cum zice popa dar el știe că, de fapt, e împreună la bine și la bine. La greu, fugi. Și iei cu tine și banii de pensie ai bunică-tii, oricum și-a trăit traiu, și-a mâncat mălaiu.
Solidaritate înseamnă la români că ăi mai solizi înving. Cine sunt ăi mai solizi? Ăia de au ridicat licitații pe stilul smuls, care sunt proprietari de hoteluri prăduite de la stat sau construite cu bani europeni pe care i-au ciordit cot la cot cu vreo față bisericească, până când să nu aibă și BOR-ul plaja ei cu șezlonguri sfințite?
Nu dragă, solidaritate se scrie solidarițâțe și înseamnă că sugi de la statul care îți dă solidarițâța să papi și tu. Trebuie doar să știi pe cineva ca să ajungi la solidarițâțe, o moașă, o felcereasă, o doftoreasă, pe cineva care să te mufeze la bani și gata. Toată viața o să ai imunitatea crescută după ce ai supt la țâța statului, crede-mă.
Solidaritate-Imunitate-Impunitate.
Pe litoralul românesc au crescut în ultimii 30 de ani spălătorii de bani și mizeria s-a dus în mare și marea a devenit mai neagră dar noi nu am văzut, prea ocupați să ne păzim buzunarele, refugiindu-ne cu lopățica, prosopul și colacul la bulgari și apoi la greci.
Cât mai departe.
Dar uite că lanțul pandemiei ne-a legat de pironul bătut în curte, rămâneți acasă și ajutați turismul național, ni se spune obsesiv de către politicieni.
Nu pot să nu mă gândesc că turismul național este un fel de nepotu sărman de la Vaslui pe care îl iei în casă, îl speli, hrănești și-l trimiți la școală, care într-o zi îți violează sălbatic nevasta și cele două fiice, ție îți dă o gaură-n burtă cu bormașina și fuge cu banii de universitate pe care i-ai strâns pentru fete.
Ce-i de făcut?
Să-și facă statul treaba pe care nu și-a făcut-o în ultimii 30 de ani. Să dea amenzi, să-i ardă pe mafioții care cer o căruță de bani pe servicii de nimic, să subvenționeze hotelurile cu management eficient, să dărâme cotețele construite cu autorizații mânărite,  și da, să naționalizeze hotelurile care au fost terfelite de interlopii care le-au preluat pe bombeu, după o pasă bine plasată a autorităților corupte.
Dacă tot am fost trimiși de zarul Covid-19 direct la căsuța de start a jocului de Piticot, poate avem o șansă să o luăm de la capăt.
Sper doar să nu fim prinși în Timequakeul lui Vonnegut, repetând la infinit toate greșelile, incapabili să ne smulgem din ele.
Solidaritate-Imunitate-Impunitate.
Naivitate.

Am scris în 2016 textul de mai jos.

 

Chinezoaicele sunt confuze. Care e vagonul în care trebuie să se suie? Trenul e mai murdar decât conștiința lui Hrebenciuc și numărul vagonului e ascuns sub un strat gros de jeg. Îmi mulțumesc că le-am ajutat și apoi îmi spun că un bărbat drăguț le-a cățărat bagajele la București, de pe peron în compartiment. Ce om de treabă, și-au zis. Un scumpic, căci bărbatul le-a cerut îndată să îl plătească pentru ajutorul acordat.
Stați liniștite, nu vreau bani.
Uhhhh, chinezoaicele răsuflă ușurate și apoi se așează timid pe banchetele pătate, în vagonul mai fierbinte ca Ana Lesko goală.
O altă chinezoaică întreabă dacă trenul are întârziere.
De data asta nu.
Toți turiștii din hotelul în care locuiește i-au spus că absolut totul întârzie în România și că ar fi cazul să se adapteze ritmului altfel o să-i pocnească țeasta.
-De ce nu protestează oamenii? De ce nu ies în stradă?
Chinezoaica nu e chinezoaică ci un element burghezo-moșieresc din Taiwan unde oamenii ies în stradă. Probabil pentru că au apartamente mici și urâte și programe proaste la televizor, sigur nu au Te pui cu blondele, așa că ies din casă, să protesteze.
-Dacă ar întârzia trenurile în Taiwan, ne-am duce să ne cerem banii înapoi.
Niște calici. Pe noi nu ne fac 50 de lei, de ce să îi cerem înapoi?
Taiwaneza e uimită de jegul românesc, de lipsa oricăror  facilități pentru călătorul sosit din străinătate să vadă Dlacula`s land. În gări nu sunt platforme pentru cei în scaun cu rotile sau pentru cărucioarele copiilor sau ca să nu-ți rupi spinarea ridicând valize monstruoase când ai putea să le împingi pe roți. Mașinile de la care cumperi bilete de tren nu au setare de limba engleză, bâjbâi în românește până un domn drăguț te ajută contra cost să te descurci. Stația de autobuz din Bran nu este semnalizată nicicum. Stai unde stau ceilalți turiști, sperând să oprească vanul condus de un psihopat în tricou murdar care te va duce înapoi, la Brașov.
-Ați putea face mult mai mulți bani din turism dacă ați vrea.
Am vrea dar asta ar însemna să facem lucruri, să turnăm platforme, să investim în softuri, să băgăm bani în indicatoare și în ghiduri, în autobuze și în trenuri.
Ce rost are?
Lucrurile merg și așa, prost dar inevitabil înainte.
Deunăzi făceam un inventar al grozăviilor consumate cu entuziasm nu mai devreme de anul 1999, vorbeam de otrava Busuioacei de Bohotin sau ciroza dată de Grasa de Cotnari, de salariile care ne aduceau, invariabil, să mâncăm o rafinată ceafă de porc cu cartofi prăjiți și salată mixtă la Pui de Urs, de cravata lui Năstase purtată la nunta Nadiei și a lui Bart.
Suntem departe de anul 1999, așa ne-am zis deunăzi și am închinat un pahar de bere artizanală. Dacă ne mișcăm la fel în continuare, în 130 de ani ajungem și noi ca Taiwanul, Coreea și chiar Japonia.
Dar unde ne grăbim oameni buni? Unde ne grăbim?

Zilele ăstea, poate de la soare, sunt obsedată de orbire.
Voluntară, mimată sau reală.
Vrem să vedem și vedem, văzul nu mai este un simț ci manifestarea unei credințe.
Cred în roșu, văd roșu. Cred în umed, văd umed.
Vedem conspirații, vedem belșug, vedem dușmani, vedem 5G, vedem progres, vedem civilizație.
Vedem individu care sare pârleazul locului în care a fost ținut în carantină, amendat de milițian cu 3000 de lei (bine i-a făcut, dobitocului), nu vedem banii plătiți de primării proprietarilor interlopi ai unor hoteluri transformate pe hârtie în spații de carantină, de 2 ori și mai bine prețul din vremuri normale plătit de turist pe camera de hotel.
Vedem cetățeni fugăriți cu termometru la intrarea în magazine, nu vedem cum Elan Schwartzenberg, Leni Udrea și alți băieți, scapă de dosare penale.
Vedem înmormântarea grandioasă a unui popă mort de coronavirus, nu vedem disperarea celor care și-au pierdut părinții în același fel, mânați pe repede înainte în cimitir, sub amenințarea amenzilor și deschiderii dosarelor penale în cazul nerespectării  reglementărilor.
Ochiul e doar un organ la mișto.
La fel de bine vedem cu fierea. Sau cu laringele.
Lumea nu va mai fi la fel, țipă proroci de plastic, turnați în forme, cu milioanele într-o fabrică în China.
Lumea va fi exact la fel. Orbită de prea multă lumină sau prea mult întuneric, alegând să vadă ceea ce crede și să nu creadă în ceea ce vede.
Realitatea e mult prea plictisitoare și noi avem nevoie de eroi, nu de contabili.
Cu frizeriile acum deschise, fiți pregătiți pentru ascensiunea unor oameni cu mustață care văd mai bine ca noi toți că lumea nu merge înainte, ci doar se învârte în cerc.
Mai jos e un text vechi de 2 ani. Despre orbire, cu dragoste și abjecție.

 

Bunică-tu era un nebun, îi spunea șchiopului șchiopule și chiorului chiorule.
Asta este una din mantrele maică-mii care consideră că onestitatea este semn clar de bădărănie. Desigur, șchiopul e șchiop dar nu îi spui asta în față, eventual îl întrebi dacă își dă cu Pronto piciorul de lemn și poate profiți de ocazie să comentezi mirosul fetid al picioarelor soțului, care are și două, dacă avea unul, ca șchiopul, ar fi fost mai acceptabil.
Trăim într-o cultură a ipocriziei și dublei măsuri. Ne abținem să spunem ce gândim dar nu pentru că nu vrem să rănim sentimentele ologului din fața noastră ci pentru că acesta este șef de departament, nu e bine să-l supărăm, ne va da afară.
Procurorul general este un om cu un schelet de dac hiperborean îngropat în dulapul rococo? Ei și ce? Nu vorbim despre asta. Ce-a fost a fost, nu a spus și domnu Cioloș că oricare dintre noi are legături cu Securitatea? Hai să nu mai vorbim despre Securitate, hai să vorbim despre magnolii. Ați văzut ce frumos au înflorit magnoliile?
Există agenții de publicitate populate cu protestatari de piața Victoriei care au contracte de milioane de euro cu instituții ale statului, parandărături generoase sub paravane virtuoase? Da, și? Te oftici că nu sugi tu banu public? Recunoaște, te oftici, de ce nu ai zis așa de la început că nu este vorba de contractele oneroase cu statul ci că nu mă poți suporta pentru că am succes și ți-a cășunat acum pe mine să mă distrugi.
Sunt ong-uri care accesează bani europeni cât să-și deschidă o cârciumă unde zic că fac educație civică și activități culturale și după 3 ani, cât cere programu european să stai deschis, o închid, vând echipamentele de bar și rămân cu 40.000 de euro? Așa și de ce am vorbi despre asta? În definitiv nu a umblat în buzunarul tău, a luat de la nemți și suedezi și norvegieni. Ăia au bani. Mai bine am vorbi despre Game of Thrones, ce crezi, în ce episod moare Cersei?
Șeful tău direct este copilul avocatului ăla care a fost în PRM, acum e în PSD, IQ 43? Păi nici nu vine la serviciu, deci nu face niciun rău, mai bine așa, dacă aveai un șef care te și punea la muncă și te și pipăia pe cur era mult mai grav.

Tăcerile înseamnă complicități și complicitatea e premiată.
Tăcerile aduc puncte bonus.
Social creditul nu a fost inventat în China. Social creditul este invenția corporațiilor care au cumpărat suflete cu scaune. Tu îl primești pe ăsta capitonat pentru că ai știut să nu zici nimic de procurorul general, tu îl primești pe ăsta cu fund de lemn pentru că te-a pus dracu să comentezi de ong-ul care ia bani europeni, tu îl ai pe ăsta cu 3 picioare pentru că ai comentat despre fiica avocatului care a trecut de la PRM la PSD.
Tu nu ai scaun.
Tu plimbă ursul.
Cine are gura mare trebuie să prindă cu dinții de ceafă ursul inadecvării și să-l plimbe. Mult să-l plimbe pentru că e clar pentru următorul angajator, șef, director, boss, președinte, că nu se poate baza pe tine. Că nu știi să vorbești despre Pronto, magnolii sau Cersei ci te mănâncă-n cur să îți spui părerea despre Securitate, parandărături, nepotism de parcă ne-ar păsa nouă de toate ăstea.
Social scoringul există și autocenzura există și autocenzura duce, în timp, la negare, aplatizare, teraformare.
Nu spun nimic pentru că nu văd nimic, îți spui.
Și în curând nu o să mai vezi.
O să fii orb.
Și nimeni din jur nu o să-ți spună că ești orb atunci când te va vedea lovindu-te de mobile. O să îți spună că pâcla asta alburie care-ți acoperă pupila te prinde bine, se potrivește chiar și cu bulinele de pe rochiță.
Orb la orb nu-și scoate ochii.

8 din 10 români spun că ar renunța la drepturile și libertățile lor pentru a rămâne în siguranță într-o situație de criză similară celei generate de virusul SARS-CoV2.

Jumătate dintre români cred că statul a ascuns informații importante în această criză și același procent cred că statul și presa au avut o înțelegere pentru a trunchia, denatura sau limita informații cu privire la COVID – 19.
(sondaj realizat de IRES în perioada 13 – 14 mai 2020)
La 30 de ani de la duminica orbului, rima mânioasă Ați mințit poporul cu televizorul scandată în Piața Universității de cei care i se opuneau lui Iliescu a ajuns să fie îmbrățișată chiar de votanții acestuia și de copiii celor care au găsit droguri la penețeu.
Ce informații importante a ascuns statul?
Despre numărul de morți? E mai mic sau mai mare?  Poate despre un tratament existent pe care îl primesc numai șmecherii sau despre faptul că virusul nu există?
Statul a ascuns informații importante, dacă românul avea acces la aceste informații la timp ar fi…ce ar fi făcut românul? S-ar fi dus cu furci și topoare peste milițianul cu pensie specială și amantă la primărie care a infectat un spital întreg? Ar fi investit poporul în acțiuni la companiile farmaceutice sau și-ar fi deschis firme de pompe funebre, nu saloane de mani pedi? Nu și-ar fi cumpărat poporul atâta hârtie igienică și drojdie? Ar fi sărit să-i ardă un pumn în falcă milițianului în civil care a torturat un petrecăreț, la el în curte, în luna aprilie?
Nu, ăla merita să-i rupă capul milițianul, că nu a ascultat de ordonanța militară.
8 din 10 români pasează cartoful fierbinte al drepturilor și libertăților în poala lu domnu șef, invitând la totalitarism. Ia domle ăsta de aici, că mie nu-mi trebuie probleme. Eu vreau dăcât liniște, să-mi văd de treaba mea, că toți sunt la fel, săracu și-n comunism, și-n capitalism e tot sărac și bogatu tot bogat.
Firesc. Oamenii ăștia știu că drepturile și libertățile sunt doar niște enunțuri goale, securiștii te urmăresc și în dictatură, și-n democrație, milițianul te-mpușcă pe holul blocului și-n democrație, și-n dictatură, talpa țării e la fel de murdară și-n democrație, și-n dictatură.
Ce s-a întâmplat cu dosarele Revoluției, Mineriadelor, 10 august? Au fost judecați cei vinovați pentru uciderea și rănirea a mii de oameni?
Nu.
Și atunci ce e asta drepturi și libertăți?
Ce-am avut și ce-am pierdut?
Dacă nu renunț eu la ele, mi le iau ei oricum.
Dar întrebarea este: ce îmi iau?
Într-o țară unde se dau jde milioane de euro amenzi care sunt șterse de Curtea Constituțională din pix ca în bancul cu iepurașul pus de urs pe lista celor care vor fi mâncați, și nu poți să mă ștergi?, ba da, jap, într-o țară unde ți-e frică s-adormi să nu-ți fure ăștia ghetele din picioare, într-o țară unde Voiculescu sau Sârbu, Dragnea, Udrea sau Hrebenciuc își păstrează averile făcute din hoție, în schimb băbuțele care vând leuștean sunt arse de sectorist, într-o țară în care copilul unui șmecher din fotbal beat și drogat omoară oameni și scapă de dosarul penal, ce drepturi și libertăți ai?
Filmat la o nuntă acum vreo 15 ani, Adrian Minune dezleagă înțelept misterul conceptelor pentru care omenirea a decis, stupid, că merită să moară.
Toți banii din lume nu există. Zice Adrian.
Toate drepturile și libertățile sunt un miraj.
Ciudat este că 2 din 10 români nu au înțeles încă asta.
Încă 30 de ani și în duminica orbului din 2050 vom vedea mai clar ca niciodată câtă dreptate are Adrian.
Minune.

Sâmbătă, Mihnea m-a întrebat ce fac, acum că s-a dat drumu la muzee în România, deschid și eu muzeul comunismului?
Am râs, eu sunt în Spania dar hei, taică-miu ar putea să se umple de bani acum. Sunt sigură că românul ieșit de după cortina lui Vela, se va năpusti să viziteze trecutul populat de penurii similare de hârtie igienică și drojdie, oficiali poposiți în vizite de lucru în teritoriu și victorii ale partidului trâmbițate la jurnalele de știri.

Desigur, Mihnea era ironic.
Muzeul traiului în comunism a primit în 5 luni de la deschiderea oficială 12 vizitatori români. O duzină.
Românul a aruncat un piaptăn în spate și din piaptăn a apărut o pădure și pădurea l-a despărțit de trecut. Ciufulit-că acum nu mai are piaptăn-românul s-a dat jos de pe cal și s-a așezat să-și tragă sufletul. Dar ce să vezi, trecutul și-a făcut loc printre copaci și pe când românul dormea lângă foc, i-a ciordit bocancii.
Desculț, românul s-a suit din nou pe cal, încercând să scape într-un viitor cu magazine pline de drojdie, hârtie igienică și margarină.
Și a aruncat în spate o oglindă, din oglindă s-a făcut un lac, lacul l-a despărțit din nou de trecutul care îi furase bocancii. Românul s-a liniștit.
Comunismul e departe, peste lac. Și se știe că nu știe să înoate.
Însetat, românul s-a dus la lac să bea apă.
Din apă s-a uitat la el trecutul pe care nicio apă nu-l lasă-n urmă.
Îngrozit, românul a vrut să fugă, dar cineva îi furase calul.

Muzeele nu-și au rost într-o țară desculță, fără cal.
Muzeele au costuri pe care nu le pot plăti fără vizitatori. Cum australienii, englezii, americanii, israelienii, nemții vor reîncepe să viziteze România în probabil cel mai devreme 6 luni, înseamnă că muzeele sunt inutil deschise pentru că nimeni nu va intra în ele.
Și atunci nu, mai bine, le transformăm în frizerii sau saloane de masaj sau mani-pedi?
În love-hotels închiriate cu ora?
În grădinițe pentru câini?
În paladare, cum existau în Cuba pe vremea lu Castro?
În cabinete pentru psihologi? Sau cabinete stomatologice?
Orice, numai nu revizitarea trecutului. Nu ne interesează, el e aici, cu noi la masă. Nu face social distancing.
România a trecut din starea de urgență în starea de alertă deși niciodată nu a ieșit din starea de durere-n cur de la căzătura din 1945.

Am scris postu de mai jos în septembrie 2019. Doamne, ce vremuri, cine ar fi crezut că o să le regret?

Penny mănâncă parizer și pufuleți și spune că nu e atât de rău pe cât se aștepta. Loyd încuviințează. Apartamentul în care e Muƶeul Traiului în Comunism este, spun ei, la fel ca orice casă din Australia de acum 70-80 de ani.
Vorbim despre oamenii cu existențe bidimensionale din blocurile dormitor, înghesuiți ca niște bucăți de vată în vârful pantofilor prea mari ai partidului care au călcat țara asta în picioare.
Răsfoiesc un Cutezătorii din 26 ianuarie 1981. Pe copertă Ceaușescu salută cu o cravată de pionier la gât. Are deja peste 60 de ani dar călcătura e decisă, cătătura neînfricată. Pe fiecare pagină din cele 16 ale revistei pentru elevi este Ceaușescu: adresându-se mulțimii, dansând cu Elena prinși într-o horă de copilași îmbrăcați în costume populare, privind negru dintr-o poză a adolescenței lui în ilegalitate, scrutând viitorul dintr-un portret cu sonde, țărănci cu năframe și munți înzăpeziți.
Tatăl națiunii.
Decretul cu raționalizarea mâncării, cartelele, kilu de ulei și făină, zahăr și ulei, a fost bun, spune un amic. Românii nu erau atunci grași, înfășurați în burți și cefe cum sunt acum, românii mureau de grija zilei de mâini dar mureau sănătoși, nu ca acum plini de diabet și cancere.
Partidul nu a vrut să fim bolnavi, ne-a dat soia care, se știe, e sănătoasă, ne-a păzit de bolile capitaliste ale consumului excesiv, România dodoloață, România dodohoață.
Și hai să fim serioși, zice amicul meu, toată lumea avea pe cineva la țară și puteai să faci rost de mâncare dacă voiai, nimeni nu a murit de foame pe vremea lui Piticu.
Decât creierul.
Ținut doar pe firmituri, epuizat de statul la cozi și hrănit doar cu felii de pâine unse cu untură, creierul nostru a crăpat cândva în anii 80. Îi purtăm hoitul în noi, așa cum unii își poartă piciorul amputat în amintire.
Pe ecranul Diamantului din 87, Ion Iliescu îl înfierează în 22 decembrie pe Ceaușescu, acest om fără inimă, fără creier, fără rațiune-strigă un revoluționar din spate.
Fără rațiune, repetă mecanic Ion Iliescu și apoi invită toți cetățenii care vor să reclădească societatea să vină la CC.
Penny mă întreabă cine e omul. Îi spun: Un criminal.
Mai trăiește?
Da.
A fost judecat?
Nu.
Ce mai contează dreptatea atâta timp cât avem margarină și pâine și blugi și adidași?
Îmi amintesc de halatele de atelier ale băieților pe care desenam cu pixul logouri faimoase, nu conta ce, țigări, mașini, electronice, băutură, nume de trupe rock.
Ca războinicii africani protejați de glonț de rugăciunile vracilor, halatele cu inscripțiile occidentale te protejau de comunism. Odată îmbrăcate, nu mai erai pe strada Mercur din Brașov ci în Chicago, Michigan, cu băieții.
Și cum au intrat brandurile ăstea peste noi, frățioare!!!!!
Ravagii au făcut, ne-au decimat ca pojarul populațiile imperiului aztec și al celui incaș, niciun anticorp la consum nu aveam, așa supli și flămânzi cum ne ținuse partidul cu dieta științifică.
Grasă și frumoasă, așa spunea bunică-mea că trebuie să fie o femeie.
Grăsimea era pentru boieri.
Acum este pentru săracii care mănâncă chimicale.
Ceaușescu era slab. Imaginea cu el mort, privind gol către cer, cu pieptul plin de găuri de gloanțe prin care a ieșit sufletul lui de țăran rătăcit, e înțepenită pe ecranul televizorului.
Mesianism.
Tatăl Națiunii a fost executat de națiune și înlocuit cu un alt tată și apoi tatăl ăstălalt a fost dat la o parte de un alt tată și noi nu mai creștem niciodată, stăm cuminți să vină un tată să ne conducă pentru că noi suntem legați la ochi, bâjbâind orbi în marele supermarket promis de ceruri, acum și pe pământ.