A cântat până acum dizeuza pe versant, la vreo 2 kilometri în munte, cântece din repertoriul internațional, apoi un domn a mulțumit lu medames și lu mesiu și dizeuza a tăcut și muntele a tăcut și acum pot și ariciu și caisu din fața mea să doarmă. Insula e pustie. Hotelurile sunt închise. Pisicile sunt mai slabe decât anul trecut. Țânțarii mor de foame. Sau sete, nu știu niciodată să spun exact ce le lipsește.
Oamenii nu se plâng, că lacrimile înseamnă pierderi de săruri.
Beau cafele, spun cuvinte cu mult ț, cuvintele cu mult ț te fac să ridici colțurile gurii, observați și voi, ț-urile te fac să zâmbești. Apa e turcoaz, pisica Tana a lui Kostas e mulțumită, zace-ntr-o rână la intrarea în magazinul lui Kostas. Kostas zice că nu e nevoie de mască la el în magazin, e vaccinat cu Pfizer, tot neamului lui e vaccinat cu Pfizer, sunt bine, acum sunt sub 10 cazuri noi pe insulă, de ce nu dau englezii drumu la turism?
Mânării. Cu ț. Cu zâmbet. Mânăriți.
Cu bunăvoie și fără obidă. Nu poți să fii obidit când sunt 28 de grade și apa e turcoaz.
Mulțumesc, țe fați?
Primesc înghețată din partea casei, primesc mastika din partea casei, primesc pâine cu măsline din partea casei. Peste apă, albanezii dansează sub lumini violet.
Sper că neoanele ălea sunt de la institutul român din Sarande. Ce stupizenie, ați spune, cu ț, zâmbind.

Dar nu, între 25 iulie 1938 și 1 noiembrie 1940, în Sarande, peste gârlă de unde stau eu, a existat Institutul Român de studii și cercetări arheologice din Albania. Regele Zog al Albaniei a donat în 1932 lui Nicolae Iorga o parcelă de aproape 800 de metri pătrați, unde să fondeze acest institut, dar n-a fost să fie. Mai întâi nu au fost bani, apoi italienii au invadat Albania, apoi au venit nemții. “The building was confiscated by the Albanian state in the years following World War II, and became private property after 1990, with the Romanian Ministry of Foreign Affairs making a formal claim in the 2010s” zice wikipedia.

Kostas nu știe nimic din toate astea. Și nici nu-l interesează. Sunt câteva sute de albanezi în Corfu, veniți cu roata de tractor, peste marea Ionică, oameni și ei, ca noi, împinși de munți în mare.
Ne uităm la Sky News, nu avem de ales, nu sunt alte posturi la tv.
Președintele Biden, ales de grecii și albanezii din State, s-a întâlnit cu președintele Putin, neales de nimeni dintre noi. Un reporter cu voce nisipoasă, îl suge în conversație pe președintele rus, îl plimbă-n introduceri ca pe-un cal înainte de cursă și apoi întreabă serios, fără ț: domnule președinte, domnul Trump a spus că nu sunteți criminal, dar domnul Biden crede că sunteți unul. Sunteți un criminal?

Kostas cade de pe scaun de râs.
Sunt 3 mese din 30 ocupate. Își poate permite sarcasmul.
Mai vrei o mastică?
Mai vreau.
Nu sunt turiști, politica e de rahat, dar umorul e ca sarea din mare. Mult, îți strânge pielea și, astfel, strângându-te, te face să te simți mai mare pe dinăuntru.
Trei nemți se uită la noi.
Nu știu că numele lor e cu ț, deci nu râd.
Hanț, țvai, polițai.
Viață!!! Țum laudae!!


Bucureștiul e la fel de impenetrabil ca în 2008, înainte să auzim de Golden Sachs și Lehman Brothers. În așteptarea cutremurului, toată lumea a coborât în mașini și stă-n stradă. În stradă e mai sigur. Ești deja jos, dacă stai tras mai spre panseluțe, nu are cum să cadă blocul pe tine. Vocile radioului mestecă ciunga vorbelor inconsistente: ministrul a făcut, președintele a tăcut, vaccin, românii nu au încredere în vaccin, românii nu au încredere în nimic, românii nu au. Popoviciu a scăpat. Nu va fi extrădat, Biden fie lăudat.
Să mi se spună azi, acum, în secunda asta: bre, ăștia vor să dea Ordonanța 13 exact în forma aia din ianuarie 2017, o să scape x, y nu o să facă pârnaie, z o să scoată iar capul și eu aș zice: așteaptă-mă să-mi iau o șaormă de la Genin, să beau niște colă și să iau un colebil și apoi întreabă-mă dacă-mi pasă.
Popoviciu a scăpat, mie îmi place KFC-ul, Popoviciu a adus KFC în România, trăiască Popoviciu la el acolo, în Londra, unde e scump și nu găsești instalatori cu lunile dacă ți se strică dușul de trebuie să faci duș la gym. Nu-l invidiez.
Trăiască Ghiță și mafia sârbă, Voiculescu și mafia rusă, Bică și Dragomir și mafia italiană.
Dacă mafiile ăstea s-ar gândi câți bani s-ar face nu din imobiliare ci din parteneriate cu statu, să rezolve problema infrastructurii rutiere și feroviare, Drulă ar fi președinte, așa cum se visează.

Nu poți să intri în București. Nu poți să ieși din București. Nu poți să parchezi în București. Motoarele torc, oamenii picotesc. Din când în când, o rupere de nori spală praful și scapă o cisternă de parfum de tei peste coloana de mașini. E atât de verde orașul și nimic nu se mișcă decât de jos în sus, iarba crescând văzând cu ochii cât aștepți tu la stop.
Șantierele s-au oprit. Materialele de construcții nu mai vin din China. Dacă închizi radioul și motorul-oricum nu o să pleci în următoarele 36 de minute nicăieri, de ce să arzi aiurea benzina?-poți să simți cum se cutremură pământul, zdruuuuuung, zdruuuuung, zbaaaangggg, mai se prăbușește cu zgomot câte un ghiveci de la etaj, v-am spus că d-aia toată lumea e în mașini, știe ea lumea ce știe. Este criza care se apropie.

Dar nu vorbim despre asta. Dacă ținem ochii bine închiși, criza nu există. Ne-a zis primul ministru, gata, suntem pe creștere. Viorica e strateg la BNR. Suntem într-o carte a fraților Strugațki?

Găsesc o poveste din 2019, de când covidu nu exista în sărci pe gugăl.
O mică poveste despre Cuc, ministrul de atunci al transporturilor. Coleg cu doamna strateg.
Oare ce mai face fostul ministru al transporturilor, Cuc?
El în nisipul cărei mafii face casteluțe?

Povestea de atunci era cu happy end. Zicea așa:
Cuc dă ordin la TAROM să țină avioanele la sol ca să nu ajungă parlamentarii să dea jos guvernul din care face parte. Șefa TAROM are fratele și soțul angajați la TAROM. Compania e doar o mare familie.
TVR e plină de rubedenii care se trag unul pe altul pe un post cald, luminist, mașinist, plimbătorist de hârtii, secretare, manipulatoare, ministerele sunt moșii controlate de unchi, nași, verișori și nepoate, tot ce înseamnă primării, prefecturi, asociații, uniuni, organizații de stat sunt doar încuscriri de neamuri mufate din tată-n fiu la buget.
Al cui ești ghea?
Al lu Mitralieră care e neam cu Jumară care e cumnat cu alde Rusu.
Cazanciuc cu Ponta cu Udrea, Băsescu, Ghiară și Gigi sunt uniți prin sânge cu Dragnea, Ilie Sârbu, Mazăre și Popoviciu, care e cu Biden și cu oligarhii ucrainieni și cu toții sunt cu Putin care e cu Trump.
Și Trump poate să dea ordin ca frunzele să nu mai cadă din copaci, toamna să nu mai vină niciodată și Putin poate să dea ordin ca ghețarii să nu se mai topească și uraniul să nu mai fie radioactiv.
Doar ministrul Cuc gândește pe mic.
El vrea doar să țină la sol avioanele, nu mult, puțin, cât să nu treacă moțiunea. Și nici asta nu a reușit. De ce? Pentru că neamurile din TAROM au bătut ierarhia.
Sunt optimistă.
Putin și Trump și toți dictatorii sunt singuri în vârful ascuțit al muntelui puterii. Nu au o familie să îi susțină.
Deci kurzii au o șansă.
Yemeniții au o șansă.
Oltenii au o șansă.
Și toate neamurile mici dar bine legate.
Amin.

Să fim deci optimiști. NImic nu va fi mai rău decât o să fie, indiferent dacă ne împotrivim sau dacă ne așezăm în mașini, cu sos de șaorma în barbă, așteptând să mergem undeva doar ca să avem de unde să ne întoarcem.

Am văzut un video care explică foarte clar cum este afectat creierul de consumul de alcool. Pe scurt, neurotransmițătorii, aceste Scufițe Roșii care plimbă-n coșulețe informația prin creier,  sunt de două feluri: unii sunt excitatori-senzoriali și ceilalți sunt inhibitori-organizatori. Când bem, primul tip, numit glutamat, este blocat și astfel nu mai primim atât de multă informație senzorială. Simțim și percepem mai puține lucruri și ne amintim mai puțin. În schimb alcoolul face loc celorlalți neurotransmițători, gaba, care trebuie să se descurce, ca o pensionară ceapistă din Teleorman, cu pensia de 30 de lei pe lună. Adică trebuie să o scoată la capăt cu puțina informație furnizată de glutamat.

Atunci când ești beat, gândești puțin dar cu o claritate extraordinară și aceeași idee, una singură, dar precisă, fiecare por studiat, pipăit, adulmecat, continuă să se întoarcă în loop-ul din creierul tău, ca o biluță aruncată de manetele unui joc mecanic, care nu a nimerit gaura.

Gândești mai clar ca niciodată și mai concentrat ca niciodată, nefiind întrerupt de nimic altceva, pentru că citirica stă de gardă și oprește lucrurile din afară să te tulbure.

Rupți de beți la o petrecere de laborator, japonezii de la National Institute for Materials Science in Japan care se chinuiau să creeze superconductorul mileniului, au decis să înmoaie aliajul testat în vin, shochu și ce mai aveau ei pe fundul paharelor. Și ce să vezi? Au observat că șprițul crește conductivitatea materialului testat, făcându-l cu 62% mai capabil să transmită curentul decât apa în care îl înmuiaseră înainte. Iuhuuuu, trăiască beuturica și ideile puține dar clare și precise!

Idei puține.
Idee puțină.

Cum să-mi ascund impostura?
Cum să par că merit?
Cum să iau?
Cum să păstrez scaunul?
E aceeași idee și o vezi ieșind și umflându-se ca un balon de gumă Turbo din guri de politicieni, jurnaliști, analiști, experți, directori, funcționari, militari.

Toți sunt puternici, inteligenți, dedicați, profesioniști, muncitori. Și cu toate astea merge din ce în ce în ce mai rău.
În fața unei bănci portocalii, un nene cu mustață pe oală cântă la acordeon Life is Life. Are boxă legată la acordeon și muzica rătăcește între fațade de case de schimb, Laaaaif, laif is laif, tana-nanana!!!
Tana-nananaaaaa!!!, reia o fată dintr-un grup de gherți în treninguri care trec pe lângă acordeonist. Au ieșit de la iexcengi cu buzunarele umplute de suluri de sute de euro.
Planul Național de Reziliență.
A venit belșugul. De unde? De la mafia spaniolă care spală banu în oraș. Sau poate de la mafia moldovenească și aia ucrainiană care spală banii în oraș.
Un oraș cu bani curați pentru că sunt spălați.


E ora 2 și un trotilist îndoit de pumnul de alcool primit în stomac, atârnă ca o lacrimă-ntr-un colț de ochi. El e singurul care nu vrea să ascundă nimic. Este onest cu el însuși și cu universul.
La picioarele lui putrezește o pisică călcată de mașină.
Life is Life.
Și ideile-s puține.
Una dintre ele, a oamenilor și mai puțini decât ideile puține, este să pară că sunt Cassandre. Că profețesc ce va veni. O să vedeți voi că o să-l regretați pe X. O să vedeți voi că Y o să se întoarcă. O să vedeți că Z o să vă dezamăgească.
O să vedeți voi că ați crezut geaba că sunt un clovn ticălos, sunt doar ticălos, nu sunt clovn.
Anyways.
Singura salvare e alcoolul căci el, reducând informația care intră-n tine, reduce și dorința de a proiecta o imagine în exterior. Îți ia valizele cu prefăcătorie din mâini. Ești liber să te scarpini, să-ți faci cruce sau să te rogi la o zeitate hindusă, să fluieri cu două degete-n gură și, cel mai important, să apuci sticla sau paharul de băutură.


Am citit recent despre brain fog.
Idioțenia la care ne condamnă pandemia.
Monotonia zilelor, ușile pe care nu le mai deschidem, hainele pe care nu le mai îmbrăcăm, camerele în care ajungem fără să știm ce ne-a adus acolo. Ce caut eu în viața mea?
Pe unii îi afectează mai tare. Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, de exemplu, nu mai știe când s-a spălat ultima oară pe dinți cu degetul lui Dan Voiculescu, degetul ăla special pe care îl folosește să-i mângâie prostata lui Mugur Isărescu. Nu mai știe și pace să-și fi dat el acordul (el sau conducerea unității de producție pe care o conduce) ca o carte a lui Dan Voiculescu să fie publicată la editura Academiei.

Eu îl înțeleg. Nici eu nu îmi amintesc dacă am plătit curentu, când am cumpărat parizer ultima oară și, mai cu seamă, dacă mi s-a întâmplat în viața asta sau în alta să câștig 30 de milioane de parai la loto.
E brain fog. Vinovată e pandemia.
Nu e nesimțire, corupție, gașcă de informatori-colaboratori-coclitori.
E brain fog. Și ca să o mai risipesc, m-am uitat ce scriam anul trecut pe vremea asta despre Voiculescu, edituri, pensii speciale. Pup.

Acum 2 zile am aflat că statul îi va da bani infractorului Dan Voiculescu și trompetei lui de minciuni, și vuvuzelei lui Sebi Ghiță îi va da bani și frunzei în care suflă Bogdan Chireac, că trebuie să salveze presa din România.
Ieri ni s-a spus că, după ce a propus prin Institutul pentru Studierea Calității Vieții (înființat în 1990 și condus de un cetățean cu profil securistoid) un impozit de solidaritate pe care ar trebui să îl plătim ăștia de primim salarii de peste 3000 de lei, Academia Română a venit ieri cu varianta naționalizării Pilonului II pe care PSD a pus ochii încă de pe vremea lu Lyviu.
Jbang, jbang, caută dragă pașaportul, spunei tai-tai patriei dar staaaai…..cine zicea că nu avem parte și de vești bune? Pensiile speciale vor fi hăcuite, ne-a anunțat victorios USR, am înfrânt. Pune pașaportul în sertar, nu mai trezi copilul, hai că mai st..
16 secunde de Îndrăznește să crezi, e un maxim în ultimele luni, după care au sărit Avocatul Poporului și Înalta Curte și CSM-ul care vor ataca la Curtea Constituțională toată tărășenia.
Zarul nostru e cu 1 și 2, al lor cu 5 și 6. Lupul nu este paznic la oi, oaia a devenit lup și paște ficații ciobanului. Mai jos sunt 3 posturi scrise în 2015, 2017 și 2019.
Scoateți pașapoartele, nu-l mai treziți p-ăla micul, luați-l așa, adormit, în brațe. Și fugiți.

30 septembrie 2015.
The Guardian a scris acum câteva zile despre valul de scriitori copți în cuptorașul pușcăriilor românești. Imediat, mass-media românească a pornit la pitrocit subiectul repetând, mai mult sau mai puțin, exact ceea ce spunea articolul din The Guardian. Nimeni nu s-a dus mai departe, să vadă cine scoate aceste cărți, care edituri adicătelea și ce alte volume au mai pus ele pe rafturile librăriilor. Căci povestea Editurii pentru Hoți nu este cu happy și precoce end doar pentru belferii din pârnăi ci și pentru editurile care îi susțin. O mână spală pe alta în micul nostru sătuc de troglodiți, deci nu-i de mirare că editurile care îl scarpină pe cutare politician între urechi, o să puște și contractul pentru manuale școlare. Mai jos articolul de pe blog de acum 3 luni. Nu a făcut mare vâlvă, că doar nu scrisese The Guardian înainte nimic. Nu o să facă nici acum, că nu o să se apuce nimeni să se uite în coșul de rufe murdare al băieților ăstora. Dar zic și eu, așa, ca om căruia i-ar fi plăcut să fie jurnalist, poate totuși s-o găsi cineva să o facă.

Diploma înrămată pe perete, cum au văzut ei în casele de boieri când mergeau mititei cu sorcova, a fost visul generației de țărani mânați de foame la oraș, pasat copiilor lor. E bine mamă să ai o diplomă, să faci o facultate că altfel nu te bagă nimeni în seamă. Ajungi ca mine să mergi în fabrică, în loc să fii contabilă la cooperativă sau chiar profesoară. Uite, profesoarele primesc cadouri și atenții și inginerii au de toate, se descurcă, sunt respectați. Fă mamă o facultate, îți trebuie diploma aia când o fi să te angajezi undeva.
Jap. Pe geamul pus peste diploma de silvicultor a copilașului s-a lipit flegma tranziției. Toată lumea poate să fie acuși contabil, expert contabil, masterand, doctorand, profesor-doctor-docent, omnipotent. Ce vrei să fii și în câte zile? Cursuri rapide, ultra-rapide, acreditări cu viteza sunetului. În cutii aruncate prin poduri, politicienii își lasă onorurile academice să mucezească între căcăței de șoareci. Căci acum potența intelectuală este reflectată de activitatea publicistică desfășurată.
Ăștia cu ramele și sticla antireflex au fost dați deoparte de băieții cu edituri și tipografii, cum ar fi, ia să vedem: Editura Niculescu SRL. Pe pagina ei, editura Niculescu își dezvăluie misionu și visionu:

“Inca de la infiintare, Editura NICULESCU si-a propus sa incurajeze autorii romani, selectati cu grija din randul unor personalitati consacrate ale invatamantului, stiintei si culturii nationale: profesori universitari, cercetatori stiintifici, scriitori. De asemenea, exista si numeroase lucrari realizate cu licente de la prestigioase edituri din strainatate, aceasta tendinta fiind in continua crestere.”

Cine este editura Niculescu? Este acea unitate de producție care s-a nișat pe cartea de pârnăiaș-politruc publicându-i pe George Copos cu volumele „Tăşnadul medieval”, „Alianţe matrimoniale în politica principilor români din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI”, „Franciză vs management în industria hotelieră”, „Turismul – vector de interculturalitate”.
Tot aici a publicat condamnatul Dan Voiculescu volumele „Omenirea, încotro?” și „Investiţiile străine directe – vector al dezvoltării economice”.
Și tot Niculescu a fost preferată de Adrian Năstase pentru publicarea volumului “Cele două Românii.” Dar Adrian a mai fost pe aici, pe vremea când pârnaia nu era scurtată de priapismul activității publicistice afișate. A scos în 2008 volumul Codul Zambaccian 2. Termo-panem et circenses.

Editură de nișă, ai zice dar când te uiți la cifra de afaceri și la volumul de carte pe care îl aruncă în piață, realizezi că Niculeștii nu sunt niște orfani înfiați de PSD și crescuți pe lângă casă ci niște cumetri ai PSD-ului cu care se cunosc din fragedă pruncie.
Ce zice GSP despre patronul editurii, citiți aici: http://www.gsp.ro/gsp-special/anchetele-gazetei/scandalul-plagiatului-directorul-editurii-sef-de-promotie-prieten-cu-copos-si-fost-secretar-de-stat-in-guvernul-nastase-447651.html

Tare din spate vine Sitech din Craiova, o altă editură trompetă a pușcăriașilor celebri. Aici îl avem pe Dinel Staicu și pe Cornel Penescu, toată floarea infracțională a Olteniei, la grămadă violatori, polițiști sau judecători. Îi aveți pe toți aici: http://www.gandul.info/stiri/biblioteca-pentru-hoti-cine-sunt-cei-73-de-scriitori-din-inchisorile-romaniei-14517178.
Pe site-ule editurii, cu litere albe pe un fundal maro deasupra căruia se plimbă un carusel cu fotografii ale celor mai faimoase biblioteci din lume, omul de la PR a scris așa:

“Editura SITECH face parte din lista editurilor românești de prestigiu, recunoscute de către CNATDCU, pentru Panelul 4 și precizate în Ordinul ministrului nr. 6560/dec. 2013 pentru domeniile: științe juridice, științe economice și administrarea afacerilor, sociologice, politice și administrative, științe ale comunicării, științe militare, informații și ordine publică, științe psihologice, ale educației, educație fizică și sport, științe filologice.”

Prestigiu. Excelență. Calitate.
Butaforie.
Stima noastră și mândria.
De ce să mă mulțumesc doar cu o diplomă pe perete când pot să am un raft de bibliotecă ocupat cu operele mele. Alese.
Prestigiu. Excelență. Calitate.
Cartonul din care sunt construite valorile afișate de elita românească e murdar și moale. Neavând hârtie igienică, elita românească s-a șters cu cele trei cuvinte la cur.
Ce e mai grav? De sub aceeași tiparniță de sub care ies scutirile de închisoare ale tâlharilor politicieni ies manualele școlare pentru copilașii al căror creier va fi traforat de către sistemul educațional românesc.
Să-nsemne asta contracte babane cu statul român? You bet. Să-nsemne asta că editurile își fac bani groși din manuale și apoi, o mână spălând pe asta, smulg delicat câte 30 de zile din corola sentinței pentru fiecare cărțulie obosită pe care o scot foștii lor parteneri de biznis? Zic că da.
Dar n-am dovezi.
Când o să găsesc, o să cer la SITECH sau Niculescu sau Bibliotheca Târgoviște să public lucrarea: Vasalitate și nepotism în publicistica românească. O să-l rog pe Dinel Staicu să-mi scrie prefața. Nu are cum să nu se priceapă. Doar a publicat la SITECH volumul „Raportul de cauzalitate între creditare şi criza economico-financiară”.

14 aprilie 2017
Taică-miu a câștigat în instanță, alături de alți foști colegi de serviciu, un proces care obliga statul român să le ofere compensații materiale pensionarilor care au avut încadrarea Grupa I de Muncă, adică ăștia care au reușit să scape cumva cu viață deși au albit la 27 de ani. Tot stau mai bine decât prietenii lor care au crăpat prin birouri de apoplexie sau infarcturi. Curtea a zis ok și, pentru câteva luni, cred că 8, taică-miu a ajuns la pensia de 2900 de lei. Apoi la finalul lui februarie 2017, casa de pensii din Brașov a trimis o decizie în care l-a anunțat că s-a gândit mai bine și punctul de pensie se calculează așa: se scade un curcan dintr-un coș de mere pe care îl înmulțești cu de trei ori valoarea unei motostivuitoare și apoi extragi rădăcina pătrată a unui pătrunjel pe care o aduni cu 2 butelii. Și ce să vezi, iese exact pensia pe care taică-miu o avea înainte de decizia instanței. Mint, o pensie mai mare cu 70 de lei decât cea de dinainte de decizia instanței venită după un proces care a durat vreo 4 ani, trecut prin toate, judecătorie, tribunal, curte de apel, cu avocat și cheltuieli, până la decizia definitivă.
Nimic nu-i definitiv în țara asta decât că statul este hoț și ticălos.
Și uite așa taică-miu și câți dintre septuagenarii lui colegi mai sunt vii sau în stare, sunt din nou la căsuța zero, iar trebuie să plătească avocat, iar trebuie să întocmească actele. E un caz foarte ușor, zice avocatul, e atât de ineptă decizia Casei de pensii, nu avem cum să nu câștigăm. După câți ani? Cine are timp să-l rătăcească prin tribunale, să-l lase ca pe-o plasă suspectă să vină geniștii să-l detoneze. Cine are nervi să o ia de la capăt, mai ales când ai 70 de ani și ești aruncat în acest roller-coaster emoțional. Azi ai 1000 de lei în plus la pensie și banii retroactiv pe 9 luni, mâine vin băieții cu poprire pe conturi, să recupereze banii pe care, deși instanța a zis că îi meriți, casa de pensii zice că nu.
Coșmarul lacului de smoală în care ai rămas țintuit și simți cum se apropie, plescăind în apă neagră, monstruosul rege crocodil. Asta e viața cu statul român. You can run but you can`t hide.

Și maică-mea e îngrijorată.
Mamă, ți-au făcut ăștia carte de muncă? De la primul meu loc de muncă, din 1992, am auzit întrebarea asta. Nu mamă, nu mi-au făcut. Am 25 de ani de muncă, primii 10 petrecuți prin redacții și agenții care nu s-au obosit (cu 3 excepții) să mă omenească, să-mi verse contribuția la fondul de pensii și la șomaj și la asigurările de sănătate. Dar când ai 19 sau 23 de ani nu-ți pasă chiar dacă maică-ta bodogăne că o să cerșești la pensie, tu știi că o să crăpi, că nu treci de 27 ca Janis Joplin și Jimi Hendrix. Și apoi te trezești la 29, viu, cu sinuzită, cu burghezia crescându-ți sub părul în care apar câte unul, două, firele albe.
Mi-am încheiat un soi de asigurare la ING, o pseudo-pensie, ei știau de atunci, din 2002 cât de adânci sunt piața neagră și cea gri. Acum aveam și carte de muncă. Și, câțiva ani mai târziu, mi-am mai făcut o pensie d-asta falsă la ING și apoi a venit pilonul II care pilonul ăsta, în esență, spune că statul român știe că natalitatea se duce dracului, că modelul că eu muncesc acum ca să îi plătesc pensia lui tata, tot acum, nu e sustenabil și că peste 20 de ani nu va mai fi nimeni să îmi plătească mie pensia. Așa că statul a acreditat un număr de companii de asigurări să îmi ia banii azi și să îi investească așa cum vrea el și peste ani de zile să mi-i dea mie, la pensie, adică eu de acum mă plătesc pe mine în viitor.
Statul spunea că până în 2016, 6% din banii care îi sunt trași salariatului, contribuție pentru pensie, se duc la acești asiguratori privați dar acum sunt numai 5,1%. Nimeni nu a suflat o vorbă despre tălpile și răzgândelile statului, nici măcar ING sau NN cum i-o zice. Și acum, olandezii, văzând că e groasă, au zis că ar trebui să ne pese că statul vrea să înghețe procentul la 5,1% sau poate să vireze chiar mai puțin sau, de ce nu, să naționalizeze sumele strânse în ăștia aproape 10 ani de pilonul II.
Și eu ce pot să fac NN? Că nu am cum să îmi scot banii și să fug cu ei din țară. Nu pot părăsi sistemul. Sunt în același lac de smoală, regele crocodil îmi halește deja piciorul drept, nu mă pot mișca să-i dau una peste bot.
Ce să fac măi NN? Știu că nici ție și nici mie nu ne convine asta, dar eu sunt cetățean român, veșnic călcat în picioare de stat. Sunt muritor, finit, falit. Și ție, NN, până acum nu ți-a păsat să îmi spui care îmi sunt drepturile, care îmi sunt obligațiile. Dacă am reușit în ani de zile să pricep păsăreasca bancară, nu același lucru pot să spun despre asigurările mele pseudo-pensie. Nu înțeleg nimic din punctele pe care le aduni, le înmulțești, le corelezi la inflație. Eu câți bani iau în 2025? Habar n-am.

Deasupra noastră se caftesc balauri.
Casele de pensii cu justiția, asiguratorii cu ministerul finanțelor. Nu mai sunt bani. Tipărim bani. Direct dolari, așa cum face Coreea de Nord. Sau trimitem centurionii să dea cu ușile de pământ, să ia de prin casă de la oameni argintăria, pune mâna și pe televizor și pe storcătorul de fructe, că-i d-ăla bun.
Dar nu, nicio clipă nu ne atingem de marile dosare de corupție-hai fie, și de ăla mijlocii, nu recuperăm prădăciunea. În august anul trecut, ANAF se lăuda că a adus la buget 4,5% din prejudiciul marilor dosare (Voiculescu, Becali, Tender, Iancu).
Iar acum, ca să închidem gura prostimii, îl dăm pe Ghiță.
Uitați ce v-a adus iepurașul!! Ghi-țăăăă!!!
Uitați că vă furăm banii de pâine, măcar a rămas circul.
Ce țară sărmană și tristă. Și ce bine îi stă plânsă.

6 august 2019

Fetița polițistului care anchetează cazul se joacă la biroul de lângă cel al tăticului care îmi spune scriți, SCRIȚI-exact ca profesoara de fizică din generală-și apoi dictează formula chimică a depoziției.
Au trecut 3 luni de la plângerea penală împotriva unui cetățean care și-a vârât un picior, prin portiera întredeschisă, în stomacul prietenului meu care avea mașina parcată în fața casei cetățeanului degrabă împărțitor de picioare. Și flegme ne-a oferit cetățeanul și înjurături, asta în timp ce își ținea copilul de 10 luni în brațe, bebelușul trăgând grăbit din suzetă, privind înviorat acțiunea tăticului său.
Polițistul mă întreabă dacă e adevărat că am pozat mașina agresorului, sigur, am dat numărul atunci, în martie. Da, dar el nu a găsit mașina în baza de date, spune și colegul, care tocmai s-a eliberat, până acum a întrebat un cetățean cărunt și umil, care ar fi putut să îi fie tată: și tu unde erai? și tu ce ai văzut? și tu ai vorbit cu cineva? și omul îi răspundea respectuos, nu avea o căciulă să o frământe în mâini ca un iobag în pridvorul boierului, dar își frângea degetele încurcat. Deci polițistul liber zice: dați-mi mie numele și cât eu am scris declarația: prin prezenta, subsemnata, declar pe proprie ..
Ăsta e?, rotește ecranul computerului către noi și chiar și fetița polițistului se oprește din maltratat păpușa și ia aminte la fața unui bărbat care este exact ăla cu piciorul și flegmele și morții mamilor voastre de mai parcați aici vă omor.
Da, ăsta e. Vedeți că dacă vreți se poate, îi spun polițistului 1 care sare că nu așa e procedura, că baza de date nu a funcționat, că nu are voie să îmi arate poza ăluia și că polițistul coleg nu a făcut bine că mi-a arătat poza.
3 luni în care nu a găsit o mașină, având numărul de înmatriculare și adresa. Oare cât câștigă, mă gândesc acum, când știu că șeful poliției de la Caracal s-a retras cu o pensie de 12000 de lei, pensie specială pentru un om special care a adus servicii speciale țării de pe scaunul lui special.
Oare nu își permite un afterschool pentru fetița lui de 7 ani care acum se învârte plictisită cu scaunul? Oare are voie să folosească secția de poliție pe post de afterschool, asta e regulamentar?
Dar știți ce?
Nu întreb nimic, plec fericită că nu a durat mult la poliție, căci eu știu că totul e inutil, că povestea va fi îngropată, că vor vorbi cu omul cu bebelușul și piciorul nărăvaș și eventual îl vor mustra și ăla mă va prinde pe stradă și îmi va da un pumn în ceafă, sucker punch, voi lovi cu tâmpla bordura și voi crăpa aiurea pentru că m-am încrezut în poliția română.
Așa că nu comentez nimic. Din lașitate. Din comoditate.
Din resemnare.
Mai bine mă duc la jiujitsu brazilian, îmi zic.
Așa am o șansă să-mi fac dreptate.
Căci dreptatea nu mai e una mare, o vitrină de care ne lipim nasurile cu toții privind la luminile calde de dinăuntru ca acum 30 de ani.
Dreptatea e formată din milioanele noastre de cioburi și fiecare ne oglindim în colțul nostru de sticlă, înguști, tăiați, reduși la o fracțiune din noi.

Și așa ei înving.
Înving la prezentul continuu. Înving mereu.
Înving nesfârșit, ca rotirea scaunului pe care stă fetița polițistului care se va face mare și va lucra la o instituție de stat unde își va aduce copilul pe care nu va avea cu cine să îl lase și va vorbi la persoana a doua, singular, cu oameni în vârstă și le va spune SCRIȚI și baza de date nu va merge și nu va exista responsabilitate și nici remușcare ci doar resemnare.
Și pensii speciale.

Sunt mai săracă, stai să număr, cu 7 oameni pe care îi credeam prieteni. Pandemia nu mi i-a luat. Nu au murit. Pandemia a pus faru pe ei în timp ce îmi borau în sertarul cu chiloți.
Cine mă, Feher, se tot plânge.
Cine mă, Feher, a avut noroc.
Cine mă, Feher, o cabotină tristă.
În vechea lume, fără măști pe gură, aș fi mers la fentă, după zâmbete false și invitații șirete, fără să caut adevăruri în pupile.
În vechea lume, fără distanțare socială, nu aș fi avut loc să fac pasul în spate și să ies din subțioare transpirate, aș fi continuat să trăiesc în moshpitul de vagon de deportați care mi-a fost vândut pe post de colectiv-împreună-intimitate.
Prietenia este, ca mai tot ce am învățat pe vremea lui Piticu, o nucă seacă.
Prietenia este folos. Prieten îți e omul care îți poate pune o vorbă bună când ai nevoie de un credit de casă. Prieten îți e omul care îți aduce daruri copiilor. Prieten îți e omul care sare la 11 noaptea cu 4000 de euro când sunt cămătarii la poartă. Prietenii sunt ăia care au țigări și un pat pentru tine la 2 dimineața când te-a dat bărbac-tu afară din casă. Prietenii sunt ăia care nu te critică. Ăia care nu zic că bărbac-tu e un porc alcoolic și tac-tu un comunist trist.
Prietenii au frigiderul gol, agenda plină și un raft de mărimea unui coșgiuc de veverițe pentru nevoile tale.
Sunt un tren care merge de la București la Focșani și atât, nu contează că tu vrei să cobori la Dej, că ți-ai luat bilet pentru Dej și nașul te-a invitat, fățarnic, să urci în vagoane. Trenul nu ajunge acolo. Coboară la Focșani, asta ar face un prieten care are treabă la Dej.
Am pierdut 7 prieteni. Cutare, cutare, cutare, au venit la vie și via nu a mai dat struguri. Au smuls butașii.
So be it.

M-am tot gândit. E de la mine? Conversațiile sunt pustiite de obiect.
Temele ar fi aceleași: sănătate, iubire, copii, bani. Necroza bârfei, nu mai știi cine cu cine ce face, dacă mai face, izolarea după geamul computerului a dus la un peisaj sărac. Vaccin-3 variante, turism-3 variante, cârciumi-0 variante, ne arată așa cum suntem. Târându-ne în unghiuri drepte în discuții inepte despre nimic.

Nu mai vrem să salvăm lumea, nu mai suntem răi și buni ci doar plictisitori și mai plictisitori.
Sub valurile de praf vulcanic, nu mai distingi trăsături, colțuri, forme.

Foștii mei 7 prieteni alături de care dărâmam, modelam, predicam, admonestam, demonstram sunt doar niște costume pe care le-am uitat de 1 an jumate la spălătorie. Pesemne că acum le-mbracă un om mai sărac decât mine, deja mai săracă în prietenie cu 7 oameni.


Joi, instanța i-a respins definitiv lui Liviu Dragnea solicitarea de eliberare condiționată.
Liviu e eliminat ca Vlădoiu după ce a rupt piciorul elvețianului în 94, a ieșit însă Năstase la încălzire. În timp ce noi vânăm muște cu limba, PSD se reformează sub directivele lui Pep Dâncu de la Cluj. Lui Adrian îi expiră cei 10 ani de stat pe bară. Și Adrian nu se întoarce singur în PSD, ci cu Victor Viorel.
Puie Mie care nu am crezut că poate fi cineva mai antipatic ca ăștia doi. Barna și cohorta de împiedicați în MBA-uri și ONG-uri îndopate cu fonduri europene mi-au demonstrat că mă înșel.

După grozăvia guvernării liberale și apoi a alianței cu USRPLUS, înfricoșați de răcnetele AUR, noi, ăștia din bula gazată pe 10 august, noi ăștia de am ieșit pe străzi când l-au băgat la bulău pe Dragnea, vom vota cu 7 mâini PSD-ul întors la calda bunăstare a perioadei 2000-2004. Vadim versus Iliescu-aceeași piesă, War of the Worlds, jucată mereu și mereu.
Tot ce trebuie să facă, este să se asigure că Dăncili, Olguțe, Carmen Dan și restul ciomegelor din epoca Dragnea, vor rămâne ascunse sub un salariu de 10.000 de euro pe lună.
Și alegerile sunt câștigate.
Pentru următorii 8 ani.
Mulțumim noii Convenții Democratice, USRPLUS. La cum se mișcă lucrurile, Ghinea sigur o să ajungă ministru în guvernarea PSD.
Scriam asta acum 2 ani jumate.


Cu față de impiegat singuratic, cel mai puternic om din România cară două valize pe care ar putea să le tragă după el, că d-aia au roți. Costumul îi stă prost, cearcănele sunt un pic mai mari, părul pare neîngrijit, iar gluma cu dosarele și gogoșile sigur nu a fost scrisă de consilierii israelieni. Mai degrabă de Doru Octavian Dumitru.
Sau de Țociu și Palade. Sau poate și le scrie singur, căci, nu-i așa, Puiule, ești cel mai bun. La orice.
Din spatele celui mai puternic bărbat din România care a ajuns să-și scrie singur poantele, rânjește vesel Codrin Ștefănescu.
Peste câteva ore, grupul lor, al celor cu doctorate în păcănele și cupa D la tupeu, vor începe curățenia în partid.
Trăiască.
Cepul subțiat va fi mai ușor expulzat de presiunea strânsă din butoi. Consilieri locali, județeni, primari, oamenii din teritoriu sunt chemați sub arme. Începe GOT.
În acest timp nordul opoziției, ocupat de liberali cu muci ieșind lumânări galbene din nările înghețate, așteaptă să vină vara.
The summer is not coming. Pentru că the winter is here.
Din când în când, liberalii mai aruncă strâmb câte-un oscior de miel în capul, desigur, al unuia dintre ei.
Să nu vină Cioloș să le facă lor observație. Unul care a fost numit de Băsescu și apoi propus de Ponta nu poate să le dea lor lecții, lor care au stat capră la Băsescu și apoi la Ponta. Măcar știi că PNL-ul nu a avut niciodată bani de consilieri israelieni și deci și-a scris singur glumele.
Cum ar fi asta cu plângerea împotriva agenției Papaya care a făcut un clip cu copii și sigur a exploatat copiii, i-a pus la muncă forțată. 10 din cei 13 parlamentari semnatari ai scrisorii către Autoritatea pentru Protecția Copilului sunt liberali.
În timp ce pesediștii au treabă cu legile justiției, cu fondul suveran, cu legea off-shore, cu creșterea salariului minim, cu pensiile, liberalii sunt Garcea de parcare, îți bagă fluturașul sub ștergătoare sperând într-o șpăguță ca să te lase să pleci neamendat. Dau senzația că vor cu orice preț să se asigure că electoratul lor  le va da un șut în fund, căci, nu-i așa, un șut în fund e un pas înainte.
În același timp, colegii lor din opoziței, USR, sunt în plin festival al democrației. Adică organizează intern alegeri pentru europarlamentare. Peste 80 de candidați încearcă să atragă voturile membrilor USR dar, ce să vezi, la Barcelona, președintele partidului scoate din joben 5 nume, preferații lui, ăștia sunt buni, și ăilalți or fi dar lui îi place de ăștia 5. Ceilalți 75 se revoltă, festivalul democrației degenerează într-un moshpit.
Slayer, betrayer.
Mai mult, e al dracu de posibil ca festivalul ăsta să fi fost complet inutil pentru că se vorbește despre liste comune cu Ro+ a lui Cioloș. Frate, unde să încăpem într-un Tico 16 oameni?
Rotițele pe care aleargă șoriceii opoziției sunt mici în timp ce elefanții pesediști au ditamai roata care generează energie cât să scrie cu laser pe cer: Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă.
Când ești cu nasul în pământ, după firmiturile referendumului, jucând pe mize mici, nu ai cum să mai fi atent la valiză. Sau la remaniere. Sau la cursul de schimb. Sau la datoria publică.
Și noi ajungem să aplaudăm un Țuțuianu sau Neacșu și să plecăm, a câta oară, după fentă, sperând într-un miracol care să vină tot de la PSD.
Măcar ei au niște imaginație.
Îl vedeți pe Iohannis apărând cu o plasă Billa plină cu ambalaje de eugenii mâncate de cei 4 asasini de la Hilton?

Corona Mafiaaa!!!, strigă peste mască casierița de la Shellul bulgăresc de lângă granița cu Grecia. Râde, nu știu ce înseamnă Corona Mafia, dar mai zice de 4 ori Coronamafia, Coronamafia, Coronamafia, Coronamafia și apoi trimite oferta de hotdog-veli gud-și cafea, ca Thor ciocanul, ți se înfige-n coșul pieptului.
Imposibil să o refuzi.
Tocmai am ieșit dintr-o pana prostului, prost e ăla de s-o mai încrede în ce arată bordul mașinii, 340 de kilometri mai putem să mergem lejer zicea indicatorul dar, în plină depășire, motorul s-a oprit și am mai înaintat 30 de metri, ca autostrada spre Cluj, din pură inerție. Am stat 30 de minute turtiți sub degetul soarelui, la 36 de grade, încercând să oprim un camion, o dubă, o ceva să ne dea motorină și a oprit o ceva, o motocicletă cu un om cu privire blândă care a întrebat Diesel?
Diesel.
10 minute, a zis.
S-a întors cu o canistră de motorină și ne-a arătat bonu și nu voia niciun ban în plus, deși nu era vreun pricopsit, avea mâini bătucite și o salopetă tristă, iar cei 10 euro pe care i-am dat-mulțumim, mulțumim- pentru că ne-a ajutat i-au adus în ochi o lumină de chibrit aprins de o fetiță într-un basm de Andersen.
Și, mai devreme, pe malul mării, în taverna cu vaze albastre pe mese albe înfipte-n nisip, chelnerul, fericit de clienți pe praful din jur, fericit că trăiește, fericit că i-a venit rândul la vaccinare, și-a adus aminte fiecăruia ce ne place, doar mai fusesem cu 3 zile înainte acolo, avea temele făcute, ne studiase ticurile, gusturile, grimasele. Citea gânduri și, silențios, îndeplinea dorințe.
Apa stătea nemișcată, la pândă, ca pisicile de sub masă.
Dimitrios e ca apa.
Tăcerile lui ascund gânduri amfibie.

Țara lui nu e bine. A pierdut atât de mult pentru că oameni în care a crezut, au mințit. Miliarde de euro s-au dus, dar acum e mai bine. Există speranță.
Verde ca iarba pe care cumnatu lui Dimitrios o udă în fiecare zi, pe care calcă vâscos melci și agil pisici.
Verde imposibil de verde pe dealuri tăiate de autostrăzile făcute cu bani pe care nimeni nu i-a furat, deși ar fi putut și nimeni nu i-a rătăcit, uitând de ei în niște blugi vechi ai unui alt guvern.
Uite, chiar și bulgarii, zicem. Și apoi măsurăm râurile și câmpurile cu ochii așteptând să apară un contraargument.
Da, uită-te și la bulgari, unde popasurile sunt îmbujorate cu mușcate și leșurile de câini și pisici dispar miraculos de la marginea drumurilor. O țară în care e mai ușor să rămâi în viață, cu tuneluri tăiate-n piatră așa cum noi nu am mai făcut de pe vremea dacilor, pe sub Bucegi.
De ce noi nu putem?, ne întrebăm într-un cor tragic.
De ce noi nu putem să producem nimic?
Nici pace, nici autostrăzi, nici câmpuri verzi, nici oameni care nu-ți cer nimic când te scot din rahat pe autostradă, când rămâi în pana prostului.
Coronamafia, Coronamafia, Coronamafia!!!
Sau pur și simplu prostie. La pachet cu o cafea caldă. La promoție.




Fata de la Vodafone nu s-a vaccinat și nici nu vrea să se vaccineze. E dictatură medicală, ne prostesc ăștia, nici nu mă mai uit la televizor, zice. Colegul aprobă. Mă ajută să răzuiesc lozul cu zodii, câștig 5 lei și-l schimb pe unul necâștigător.
Lăcomie.
Doamna uberistă din Iași nu s-a vaccinat și nici nu vrea să se vaccineze. Ce rost are, tot neamul a fost bolnav, o tuse, un frison nu au omorât pe nimeni, nu vrea să facă dracu știe ce cancer în câțiva ani. Nu a fost domle testat, nu a fost timp, și apoi de ce ne obligă să facem vaccinu? Nu-l fac. Deja știu niște băieți care vând certificate că ai fost vaccinat. Îmi iau d-ăla dacă e, dar nu bag io toate prostiile în mine.
Nici doamna Dina de la chioșc nu s-a vaccinat și nici nu vrea să se vaccineze.
De unde știu eu că Iohannis a făcut vaccin și nu apă cu sare? Că nu știu.
Dar vreți să mergeți în vacanță în Grecia?
Nu. Stau acasă.
Merge la noi. E patrioată. Ș-apoi nu are bani de Grecia.
Sunteți sigură că aveți bani de România?
Găsesc ce scriam anul trecut pe vremea asta. Am stat aproape 7 luni lângă Barcelona, în una din cele mai scumpe zone ale Spaniei. O bere la cârciumă, cu Mediterana la 4 metri de masa ta, era 1,2 euro. Adică 6 lei. În port, la fițe, era 2 euro.
Cât e în Vamă berea? Sau la Corbu?
Sunt prea săracă să nu mă vaccinez. Sunt prea săracă să nu-mi fac asigurare medicală. Sunt prea săracă să nu am grijă de pensia privată. Sunt prea săracă să nu mă uit după case în Spania.
Sunt prea săracă pentru o țară ca România.
Aici stau numai bogații. Și nemuritorii. Ăia care ne vând nouă lozurile necâștigătoare. Pe 5 lei.

Deci anul ăsta ne facem vacanțele în România.
Oricum, după smetia servită de pandemie peste ochii economiei, după ce bucătărese, chelneri, șoferi de Uber sau frizeri s-au trezit dați jos din autobuzu progresului, cu papornițele trântite în praf, tiiiit-tiiiit, mai trecem pe aici peste 12 ani, noroc bun!!!, cine dracu se mai gândește la vacanță?
Nu te poți întrerupe din supraviețuire ca să-ți iei, prin sindicat, vacanță la Saturn.
Și totuși, presupunând că ar exista sindicatul bucătăreselor rămase banană după ce-au alunecat pe coaja de Covid și sindicatu ăsta ar avea niscaiva bani puși d-oparte din care să trimită bucătăresele la mare, unde le-ar putea trimite pe litoralul românesc? Că premierul spune că e clar că trebuie să fie în România, să sprijinim economia.
Saturn, Hotel Sirena, 3 stele, un bloc construit de Piticu pe vremea când se fura cu măsură în țara asta, camere cu mobilă neoset, 1 săptămână în iulie, 2157 lei.
Când tastez pe booking, îmi face autocorect și îmi scrie Saturnia. În Toscana. Aceeași perioadă ca la Saturn, o vilă acoperită cu iederă, camere cu covoare orientale, scrinuri antice și draperii de brocart, terasa pe care îți bei vinul cu picioarele înmuiate în verdele pădurii care curge de pe versanți. 1 săptămână, 1966 lei.
Are rost să mă uit la Mamaia?
Hotel Astoria, 3 stele, 2584 lei.
Of.
Trebuie și ei să facă bani, să plătească chelneri, cameriste, spălătorese, femei de serviciu, recepționeri și bucătărese ca apoi ăștia toți să meargă prin sindicat la un hotel în Venus.
Cât ai vrea să ceară?
Vă mai amintiți de impozitul de solidaritate propus de agenția de măsurare a calității vieții, condusă de un fost securist, înființată de securitate în ianuarie 1990?
Impozitul de solidaritate ar fi trebui plătit de toți cei care câștigă peste 3500 de lei pe lună. Aceeași sumă la mine și la ofițerul care înșfacă o pensie de 7000 de euro pe lună. Aceeași sumă la un profesor universitar și la șeful vreunei agenții naționale, care duce acasă 27.000 de euro pe lună.
Solidaritate.
Adică  Împreună la bine și la greu cum zice popa dar el știe că, de fapt, e împreună la bine și la bine. La greu, fugi. Și iei cu tine și banii de pensie ai bunică-tii, oricum și-a trăit traiu, și-a mâncat mălaiu.
Solidaritate înseamnă la români că ăi mai solizi înving. Cine sunt ăi mai solizi? Ăia de au ridicat licitații pe stilul smuls, care sunt proprietari de hoteluri prăduite de la stat sau construite cu bani europeni pe care i-au ciordit cot la cot cu vreo față bisericească, până când să nu aibă și BOR-ul plaja ei cu șezlonguri sfințite?
Nu dragă, solidaritate se scrie solidarițâțe și înseamnă că sugi de la statul care îți dă solidarițâța să papi și tu. Trebuie doar să știi pe cineva ca să ajungi la solidarițâțe, o moașă, o felcereasă, o doftoreasă, pe cineva care să te mufeze la bani și gata. Toată viața o să ai imunitatea crescută după ce ai supt la țâța statului, crede-mă.
Solidaritate-Imunitate-Impunitate.
Pe litoralul românesc au crescut în ultimii 30 de ani spălătorii de bani și mizeria s-a dus în mare și marea a devenit mai neagră dar noi nu am văzut, prea ocupați să ne păzim buzunarele, refugiindu-ne cu lopățica, prosopul și colacul la bulgari și apoi la greci.
Cât mai departe.
Dar uite că lanțul pandemiei ne-a legat de pironul bătut în curte, rămâneți acasă și ajutați turismul național, ni se spune obsesiv de către politicieni.
Nu pot să nu mă gândesc că turismul național este un fel de nepotu sărman de la țară pe care îl iei în casă, îl speli, hrănești și-l trimiți la școală, care într-o zi îți violează sălbatic nevasta și cele două fiice, ție îți dă o gaură-n burtă cu bormașina și fuge cu banii de universitate pe care i-ai strâns pentru fete.
Ce-i de făcut?
Să-și facă statul treaba pe care nu și-a făcut-o în ultimii 30 de ani. Să dea amenzi, să-i ardă pe mafioții care cer o căruță de bani pe servicii de nimic, să subvenționeze hotelurile cu management eficient, să dărâme cotețele construite cu autorizații mânărite,  și da, să naționalizeze hotelurile care au fost terfelite de interlopii care le-au preluat pe bombeu, după o pasă bine plasată a autorităților corupte.
Dacă tot am fost trimiși de zarul Covid-19 direct la căsuța de start a jocului de Piticot, poate avem o șansă să o luăm de la capăt.
Sper doar să nu fim prinși în Timequakeul lui Vonnegut, repetând la infinit toate greșelile, incapabili să ne smulgem din ele.
Solidaritate-Imunitate-Impunitate.
Naivitate.

Mai jos o să pun textul unei scrisori deschise adresată printre alții Ministerului Culturii, Ministerului Dezvoltării, Patrimoniului, Consiliului Județean Prahova, primăriei Câmpina.
La fel de bine putea să fie trimisă lui Biden sau Bibi Netanyahu.

Este Povestea Fără Sfârșit, cea a nimicului care înghite realitatea.
Mafia imobiliară pune mâna pe ceva, rade, face banu gros și, la un moment dat, cu puțin noroc, un primar va aluneca pe o coajă de banană și va fi condamnat cu executare la 3 ani dar va ieși în 8 luni pentru că a scris despre monozigoți și cum îi poți găti cu ceapă și puțină sare.
Firme de case ale unor titani ai șpăgii, d-ăia care fug în Costa Rica să-și ia cafea, atunci când e închis la Mega, au făcut același truc și cu fabrica de hârtie din Bușteni.
Patrimoiul arhitectonic al țării se duce dracu, niște pietre, noi ăștia de ne simțim fără de păcat măcar o să avem un morman de unde să ridicăm una și să ne ucidem între noi, bătându-ne pe resturi.


La mai bine de 125 ani de la întemeiere și după mai mulți ani de blocaj, Societatea „Steaua Română” își trăiește ultimele zile. Multe dintre activele sale au fost vândute, inclusiv rafinăria în sine. Pentru prima oară după mult timp, există din nou interes economic pentru ceea ce câmpinenii numesc, generic, Rafinăria. Acest interes, cuplat cu prioritatea europeană de a face tranziția către o nouă eră tehnologică în care economia să nu mai depindă de industria petrolieră, ne oferă o oportunitate excepțională.

Rafinăria a fost și încă este o parte integrantă a Câmpinei. În 1897, la începerea activității, Rafinăria „Steaua Română” din orașul nostru era cea mai modernă și cea mai mare din Europa. A continuat să rămână astfel timp de aproape două decenii, în epoca de glorie mondială a petrolului câmpinean, atunci când au venit să lucreze aici specialiști de pe toate meridianele. Înființarea unei asemenea minuni industriale în Câmpina, un orășel ce număra atunci 2500 de locuitori, a lăsat urme puternice în dezvoltarea și destinul regiunii. De-a lungul timpului, Rafinăria a reprezentat principalul motor de dezvoltare al zonei. Câmpina a cunoscut un adevărat elan economic, socio-cultural și demografic imediat după înființarea acesteia. Economia locală și destinele comunităților învecinate au depins, timp de un secol, de Rafinărie și activitățile conexe acesteia. Unele dintre cele mai performante companii de astăzi, atât la nivel local, cât și la nivel național, își datorează existența și succesul tot Rafinăriei și tradiției crescute în jurul acesteia. Ne dorim ca generatiile care vin sa beneficieze în continuare de bunăstarea generată de Rafinărie.

Pe de altă parte, Rafinăria a fost și principalul poluator al zonei – contaminând aerul respirat de câmpineni și deversând reziduurile rezultate din activitatea sa în mai multe bazine de colectare – lacuri contaminate sau batale lăsate neecologizate până astăzi. Emisiile de gaze reziduale (oxizi, diferite hidrocarburi, etc.), precum și scurgerile accidentale rezultate din bombardamente sau alte avarii au afectat mediul înconjurător în cei peste 100 de ani de activitate.

Această scrisoare este, în primul rând, o invitație la dialog. Un dialog în care să identificăm împreună modurile prin care  ne putem asigura că Rafinăria rămâne ce a fost dintotdeauna pentru comunitatea din zonă – un reper vizual, un loc al memoriei colective a orașului și, mai presus de toate, un motor de dezvoltare economică. Ne dorim soluții prin care memoria și moștenirea Rafinăriei să fie păstrate și puse în valoare. Bunurile de patrimoniu industrial ale Rafinăriei sunt reprezentative nu doar pentru identitatea Câmpinei, dar și pentru istoria României și a Europei. Ne dorim de asemenea dezvoltarea durabilă a orașului nostru, bazată pe integrarea istoriei și a valorilor sale patrimoniale.

După 125 de ani, Rafinăria oferă Câmpinei o nouă șansă. Această comoară ne poate aduce mari beneficii – de această dată chiar în spiritul dezvoltării durabile, învățând din greșelile trecutului. Trebuie să realizăm cu toții șansa pe care o are Câmpina, aceea de a-și conserva în chiar inima țesutului urban o rafinărie care a făcut istorie mondială. Trebuie să profităm de această șansă lucrând împreună – proprietari, comunitate și autorități. Din fericire, încă nu este prea târziu pentru a acționa. Deși soarta societății „Steaua Română” pare pecetluită, destinul activelor sale, precum și eventualele direcții de dezvoltare rămân a fi decise. Acum este momentul în care se poate începe o analiză serioasă a patrimoniului existent. Împreună, putem identifica bunurile, clădirile și instalațiile cu valoare istorică, putem căuta soluții prin care să ne asigurăm că ele sunt puse în valoare în viitor și vor continua să facă parte din peisajul urban și socio-cultural al Câmpinei.  

Grupul nostru a luat ființă în urma apariției acestei oportunități urbanistice excepționale. Grupul reunește oameni pasionați și legați sufletește de Câmpina. Oameni implicați direct în povestea Rafinăriei și oameni care, deopotrivă, se luptă pentru a o duce mai departe. Oameni care au făcut deja analize preliminare ale zonei, sau care au pregătit deja unele propuneri de dezvoltare. Alții – cercetători, arhitecți, istorici, sau ingineri  –  sunt gata să își pună cunoștințele și experiența în slujba identificării unor soluții inteligente de conservare și dezvoltare. 

Iar acesta este doar primul pas. Un prim pas din ceea ce ne dorim a fi un amplu proces de coagulare care să reunească toate părțile interesate care doresc să se implice. De la specialiști la autorități, de la comunitatea locală la voluntari, de la potențiali finanțatori la iubitori de patrimoniu sau pur și simplu susținători și oameni care să ducă mesajul mai departe. E nevoie de cât mai mulți dintre noi. Astfel, această scrisoare nu se adresează numai destinatarilor săi expliciți, ci tuturor celor care vor să ni se alăture în acest demers.

Avem șansa, cu toții, de a salva o bucată din istoria României și chiar a Europei. Iar, împreună cu aceasta, putem salva un oraș.  

Lucrând împreună, putem contribui la recunoașterea ca patrimoniu protejat a utilajelor, instalațiilor și clădirilor industriale. Punând în valoare acest patrimoniu industrial, putem construi în jurul său un proiect de revitalizare a zonei care să fie mai atractiv economic decât un simplu și banal proiect de dezvoltare imobiliară. Patrimoniul industrial integrat sporește valoarea și atractivitatea oricărei zone și, cu certitudine, în cazul Rafinăriei putem vorbi de o valoare de patrimoniu excepțională. Prin reconversii bine planificate, prin creșterea vizibilității proiectului și prin implicarea unei comunități de specialiști preocupați de patrimoniu și de dezvoltarea Câmpinei, putem crea o poveste unică – un adevărat exemplu de bună practică și un proiect despre care se va vorbi la nivel european și mondial.După 125 de ani, Rafinăria ar putea pune Câmpina, din nou, pe harta Europei. Împreună, putem transforma această șansă în realitate.

Așa se încheie scrisoarea semnată de arhitecți, oameni de comunicare, jurnaliști, activiști.
Să adaug că:

TDR Energy este firma care a cumpărat tot ce avea rafinăria – inclusiv bază sportivă (necontaminată, pe care s-au cerut în trecut 2 milioane EUR) și sute de hectare de pământ (contaminat) cu 3,184,510 EUR.

Există la dosarul insolvenței un studiu de soluții de decontaminare care zice că suma totală necesară decontaminării e undeva la 100 – 120 milioane euro. Adică TDR a cumpărat tot pe nici 3% din suma pe care o așteaptă de la UE (via ADR și Primărie) pentru decontaminare.
TDR s-a ocupat și de lichidarea Hârtia Bușteni.
Acum câteva zile, un avocat mi-a spus crezând că sunt jurnalistă: voi, a patra putere din stat. Apoi a râs: hahahahaha. I s-a părut o glumă bună.
Și mie.
A patra putere în stat în cazul în care noi am avea unul. Un stat.
Noi suntem însă doar un salon de nunți de unde clanurile mafiote ies în ritm de conga, neplătind niciodată șprițul și sarmaua.

Este 22.45 și poarta e legată cu trei rânduri de lanțuri. Poliția ridică din umeri, dacă nu e cu bătaie, cu incident de tip agresiune asupra corpului, cu sânge și flegme, poliția poate doar să constate, să scrie un proces verbal pe care îl ia cu ea și pe tine nu te lasă să-l pozezi măcar, e al poliției procesu, hârtia e scumpă, v-am zis doar că e criză de când cu Covidu, nu se mai găsește hârtie, probabil scriu 3 procese verbale unul peste altul. Palimpsest.
Electricianu coboară-n parcare și ne dă un flex. Tăiem cu flexu lanțul care erupe orizontal, ca un mic Stromboli, un SUV încetinește și șoferu-și rupe gâtul, hipnotizat de scântei, creierul scurtcircuitat de informația primită, incapabil să răspundă la întrebări: am văzut niște hoți intrând într-o casă? Ce am văzut? Ce am văzut?
Intrăm în curte. E întuneric ca în burta de balaur.
Cheia nu intră în niciuna dintre broaște. Aprind lanterna mobilului, sunt pline cu lipici, cu picătura ce lipește, mulțumim vecinului care a decis că nu mai avem voie să intrăm în casă pentru că e curtea lui.
M-am mutat, fără să știu, într-o nuvelă de Slavici.
Oamenii și-au pierdut mințile.
Sunt pe cale să mi-o pierd și eu pe-a mea.
Dormim la hotel și chemăm din nou poliția să constate distrugerea yalelor, a ușii. Chemăm și-un lăcătuș. Omul scoate un burghiu, polițistul scoate un carnețel și notează, ia să vedem, buletinul, așa, și ce s-a întâmplat, păi e casa dumneavoastră. Lăcătușul străpunge broasca, pârâie ca verdele din plantele de pe terenul vecinului, pârâie yala, pârâie cireșul. Eu și jandarmul ne opintim să împingem tavanul de fierbințeală care ne apasă.
E cald, zice. Achiesez.
Apare vecinul, cu o vestă groasă pe el, probabil îi e frig la suflet.
Zice că să părăsim toți, jandarmi, polițiști, lăcătuș, noi, căldura, primăvara, toată lumea să iasă din curtea lui, agită o expertiză. Polițistul vorbeste cu superiorul și dă ordinul ca lăcătușul să se retragă până la stabilirea dreptului de proprietate, a cui casă o sparge.
Kafka.
A cui e casa?, întreabă polițistul.
A dânsului, răspunde vecinul.
Și ușa?, întreabă polițistul.
A mea, răspunde vecinul.
Cum să fie ușa dumneavoastră pe casa dumnealui?, întreabă polițistul.
Vecinul nu răspunde. El are dreptate. Are și termen pe 19 mai într-un proces cu noi. N-are a face, justiția nu se face în trebunal ci cu lanțu, flexu și…

Vă dau ciocane-n cap dacă nu părăsiți proprietatea.
Apare superiorul polițistului care decide că trebuie totuși să ne lase să intrăm în casă dar că lăcătușul nu poate continua munca decât din postul de consilier de bormașină. Vecinul se agită în jur, masca sub nas, e dreptul lui, curtea lui, țara lui, lanțul lui de pe poartă, stăm pe treptele lui, sub cerul lui de 98,23 metri pătrați, atât albastru trebuie să fie deasupra lui și noi ne-am făut burlane și i-am mâncat din cer și-i violăm domiciliu.

Mă doare brațul, e umflat și roșu de la vaccinul făcut cu o zi înainte.
Superiorul polițistului zice: cine v-a pus să-l faceți?
Băi băiatule.
Încă o dată.
Polițistul care m-a întrebat cine m-a pus să-mi fac vaccinul este cel care nu lasă lăcătușul să-mi scoată yalele pe care vecinul recunoaște, lângă polițist, că le-a distrus cu bună știință ca să nu mă lase să intru în casă, pentru că pătrunderea în casă presupune traversarea curții lui prin care eu am drept de trecere.
Dar unde sunt actele?, întreabă polițistul.
În casă, îi spunem și el atunci, în imensa lui generozitate, ne lasă să ne luptăm noi cu bormașina pentru că lăcătușul nu are voie să folosească propriile scule, există o lege nescrisă ca un vecin dement, care strică yale și pune lanțuri pe poartă, poate decide pe cine lasă să spargă ușa pe care el a distrus-o.

Poliția saltă bătrânele care vând pătrunjel.
Poliția amendează surdo-muți că au strigat Muie PSD.
Poliția e îngrozită de un om mânuind o expertiză topografică.

Îl înțeleg pe vecinu. E doar un om cu un scop opus scopului meu, care și-a pierdut mințile și nu mai așteaptă justiția să-i rezolve problemele. Ca el sunt mulți. Nebuni, plictisiți, obosiți, pun mâna pe ciocan și-ți ard un piron în fiece mână, în timp ce pretorienii fac un proces verbal de constatare și apoi îi cer lu doamna mămică-ta să prezinte certificatul de naștere și pe cel fiscal, foaia matricolă și cartea de muncă, dacă e să-i dea voie tâmplarului să te dea jos de pe cruce.

PS. Nu are rost să depun plângere penală în țara asta, zice frate-miu. Parchetu e plin de procurori care vin la serviciu ca să aibă de un să iasă la pensie. În plus, când vecinu zice că-mi dă cu ciomagu-n cap dacă nu ies din curte, e clar că nu e o amenințare ci o metaforă. Cam subțire plângerea, cam subțire.