În primăvara anului 1871, în timpul Comunei din Paris, bunica anarhismului, Louise Michel, a cerut guvernului radical să introducă prin lege obligativitatea educației pentru copiii până în 12 ani și să deschidă creșe pentru copii de până în 3 ani, care să ofere mamelor timpul necesar să învețe o meserie.
Educație, emanciparea femeii, societate tolerantă și seculară, visul unor anarhiști adunați la un loc și măcelăriți ca un banc de ton de haita de orci a imperialismului, feudalismului, capitalismului, industrializării, naționalismului, militarismului, catolicismului, antisemitismului și socialismului.

150 de ani mai târziu, mitropolitul Clujului spune că România e o țară împuținată, că suntem o turmă prea mică pentru gustul Domnului și că este responsabilitatea femeii să facă un copil pentru mamă, unul pentru tată și unul pentru țară și biserică. Să spunem că sunt un fan al poveștii cănuței cu apă, că pot pricepe de ce mi-aș modela după chipul și asemănarea mea un mic cărăuș pe care să-l trimit adesea la robinet, când mi-o fi sete, la bătrânețe. Să mai spunem și că, din generozitate sau poate tocmai, din egoism-adică de ce să îmi ia mie cărăușul, m-am chinuit atât să mi-l antrenez?-îi ofer și partenerului unul. Acum mă gândesc că trebuie să fie și doi robineți de apă rece, ca să poată să ne deservească în același timp pe mine și pe partener-soț-concubin, atunci când ne ard mațele de sete.

Dar de ce ar trebui să fac un copilaș pentru țară și biserică? Cine e țara asta? Îi este ei sete? Cine este biserica? Suferă de la arșiță?

Istoricul Yuval Noah Harari scria în Sappiens “Large numbers of strangers can cooperate successfully by believing in common myths. Any large-scale human cooperation – whether a modern state, a medieval church, an ancient city or an archaic tribe – is rooted in common myths that exist only in people’s collective imagination.”
și
“Yet none of these things exists outside the stories that people invent and tell one another. There are no gods in the universe, no nations, no money, no human rights, no laws, and no justice outside the common imagination of human beings.”

Care va să zică eu, omul, creatorul mitului religiei, creatorul mitului națiunii, creatorul mitului cănuței cu apă la bătrânețe, ascult porunca unui cetățean cu barbă care nu este mai real decât lupul din Scufița Roșie sau măgarul din Shreck, care îmi spune că datorez ceva unor alte două creații ale mele: țara și biserica, Oz și Valhalla.
Dacă nici asta nu înseamnă schizofrenie, nu știu ce mai e.

Femei cu broboadă îl ascultă pe bărbatul cu barbă căruntă întinsă ca o bavețică peste haina neagră care nu reușește să îi subțieze pântecul prea plin. Îi place mâncarea lui preafericitu, nu îi place mișcarea lui preafericitu.
Mai bine să stai nemișcat.
Uite, Louise Michel conducea plutonul acum 150 de ani, Nietzche vestea acum 120 de ani moartea lui Dumnezeu și acum 40, Ceaușescu dărâma biserici. Toată lumea a trecut în goană pe lângă ortodocși care au așteptat pitiți și acum, la ultima turnantă, au sărit odihniți înapoi în cursă, poziținându-se în fața plutonului de maratoniști.
Preafericitul poate să meargă la pas o vreme, e atât de în față încât nu trebuie să alerge. Nici nu ar putea. Nu-i place preafericitului mișcarea, e trupeș sub anteriu, îi e greu, tare greu să meargă până la robinet pentru o cănuță cu apă.
Nu mai bine îi fac eu un copilaș care să îi aducă?

Imaginația ne joacă feste. Una din cele mai puțin hazlii este gluma asta, cu bărbați grași, cu bărbi mănoase, îmbrăcați în rochii negre, care ne dau ordine cum să ne folosim ovarele, mâinile, gâtul, picioarele, stomacul, timpul și banii. Închideți ochii și spuneți după mine: ești doar o plăzmuire a imaginației mele, nu ești real cum nici Bau-Bau nu e real.
Dispari.
Noapte bună.

Un tractor verde întoarce pământ într-un pătrat maro.
Lângă, într-un pătrat la fel de mare, iarba de culoarea tractorului a răzbit maroul de culoarea pătratului vecin.
Ieri, leagănul pe care eram m-a urcat în cerul senin al unei stupefiante veri, azi m-a-ntors în primăvara știută și inerția coborârii îmi lipește fusta de glezne, o simt cum încearcă să se agațe de cele 21 de improbabile grade de ieri care au buimăcit magnoliile.
La Predeal sunt petece de zăpadă de sub care ies ierburi veștejite.
Și pădurea tace, lașă, cu indecizia unui parlamentar care trage de timp, nu știe care dintre grupuri va câștiga, să joace dreapta sau stânga, mai bine își ține respirația 6 minute până totul va deveni clar. Dar sunt copaci care nu pot să-și țină respirația ca un parlamentar, au izbucnit în muguri albicioși, argintii, verzulii, sunt rebegiți în aerul rece. Tremură în rochiile lor fără spate și în cămășile cu mâneci suflecate, ca niște fumători ieșiți de la un revelion încins pe balcon, la o țigare.
Recunosc nerăbdarea aia, a inevitabilului. Ce rost are să pierdem timpul când odată și odată tot trebuie să dăm drumu la primăvara asta?
Îmi amintesc când mi-a luat maică-mea primele patine. Era prin 82 sau 83. Decembrie, să zicem 4 decembrie. Patinele erau negre, 3 numere mai mari. Nu găsise albe, de fete. Le-am legat și am ieșit cu ele pe betoanele dintre blocuri, bocănind între cele 6-7 băltoace acoperite de o crustă de gheață. Le-am distrus smalțul, au ruginit în câteva luni.
Nu mai știu când le-am primit pe următoarele.
Inevitabila distrugere.
În gara de la Bușteni, în gara de la Azuga, în gara de la Predeal, betoane mor, niciuna nu a apucat să fie o casă împlinită, un bloc din care copii încălțați cu patine au coborât să facă opturi pe gheață. Au tristețea lipsei de scop, sunt lucruri pe care nimeni nu le-a iubit, nimeni nu s-a învrednicit să le termine. Zac avortate la marginea șinelor ferate, ca niște gânduri părăsite, despre care știi că nu te vor duce nicăieri, că nu au nicio valoare.
E plin aerul de gânduri alungate ca niște câini cărora nu ai ce să le dai de mâncare. Și trenul taie aerul ăsta intoxicat de ruine și știu că dacă am putea să le vedem, gândurile ar fi lipite de parbrizul trenurilor ca un stol de grauri sinucigași, care au hotărât că e prea frig și prea mult gri ca să mai facă sens să trăiască.
Nașul are vreo 65 de ani, șapca i-a alunecat pe-o parte și el are un zâmbet pișicher atunci când pozează cu grupul de fete plecate spre Brașov să își sărbătorească prietena care se va căsători. Ea are un voal în cap, prins cu o cunună cu 3 flori roz, tricou alb și blugi, arată ca un copac d-ăsta ieșit prea repede din hibernare. Un pic mireasă, un pic nu, un soi de Hong Kong înainte să fie predat chinezilor, “să facem o poză cu dumneavoastră, să ne aducem aminte de excursia asta”, zice cea mai curajoasă din ele și nașul spune da, emoționat.
Apoi îi cere unei asiatice Ai-di-ul, aidi, aidi și asiatica îi arată ceva și nașul spune senc iu și pleacă spre vagonul restaurant unde s-a dus și cârdul de fete, să înceapă petrecerea, să ne amintim de ziua asta, să construim amintiri nepieritoare, să facem selfieuri și videouri, să ne tagguim și să ne punem pe facebook.
Intrăm în tunel și aici nu există decât un singur anotimp, nu ai cum să greșești cu garderoba. Lumina din vagon nu merge, în întunericul rupt egal de becurile de supraveghere, îmi imaginez cum afară izbucnește războiul atomic și noi suntem aici, decuplați pentru 5 minute de prezent, de rotația pământului, de primăvară și când ieșim în cataclismicul peisaj pârjolit de radiații, ruinele de lângă gări o să aibă tot sensul din lume. Și noi vom fi cei fără sens.
Neiubiți. Lăsați în urmă ca un gând care nu te duce nicăieri.
Dar trenul IR 1642 iese la lumină și regăsesc planeta gri, umedă și bosumflată ca o mireasă părăsită la altar.

Îți notezi în minte: să iau pâine și niște fructe, să mă opresc să-mi plătesc telefonul, să nu uit să o sun pe maică-mea, să iau mâncare de pisică și s…zdrang.
Gândul rămâne în urmă, trupul tău a fost proiectat înainte, lipit de balustradă. Nu te dumirești ce se întâmplă, ți-ai pierdut șirul gândurilor care piuie disperate ca niște pui de găină rătăciți pe podul umed. Ești ruptă în două, nu e o figură de stil, vezi asta. Picioarele nu sunt unde ar trebui să fie, sunt în spatele tău, ar fi trebuit să îți iei alte șosete, ăstea nu se potrivesc defel cu pantofii.

Mașina care te-a lovit, i-a lovit și pe alții. E înfiptă acum în stâlpii de beton ai podului. Auzi gemete și te întrebi de ce nu te doare nimic, încerci să îți aduni în față picioarele dar nu poți să-ți miști nici mâinile. Oare o să mori ca Lady Di și oamenii o să aducă jerbe și coroane de flori și o să aprindă lumânărele aici, lângă trotuar? O femeie cu părul roșu se apleacă peste tine și urlă după ajutor.
Nu mai urla cucoană, nu pot să te ajut. Nu pot să îmi mișc mâinile și uite unde îmi sunt picioarele. Cum să te ajut?
Femeia dispare și reapare cu un medic. E eficient, palpează, măsoară, dă ordine. Unul d-ăsta dacă ai avea acasă, dar nu ai avut noroc și d-aia ești singură. Mă rog, îl ai pe Casper, dar lui nu-i pasă dacă ai șosetele nepotrivite și, de când l-ai castrat, îl interesează doar să bage în el.

-Este un atac terorist, spune femeia roșcată.
-Nu dragă, e un accident de circulație, vrei să îi spui dar nu te aude.
-Cu toate camerele de luat vederi, cu tot sistemul nostru de supraveghere, uite că tot au reușit să ne lovească, spune femeia roșcată și medicul dă din cap, aprobator.
-Acum fix un an au dat cu bombe la Bruxelles, acum aici, se urcă pe trotuare. O bombă mai ai cum să o detectezi, dar cum știi care dintre șoferi o ia razna și intră cu 80 la oră în tine?
Femeia roșcată te strânge de mână. Nu simți nimic dar îi vezi monturile albite de efort. Doctorul a dispărut, acum sunt alte două femei cu tine, una încălțată cu o pereche de cizme albastre, exact cum ai vrut și tu să-ți iei de Crăciun. Ce coincidență.
-Sunt comode?, o întrebi și ea se uită la tine înspăimântată și apoi o întreabă pe roșcată dacă delirezi. Roșcata îi șoptește ceva, paralizie, atac terorist, nu auzi prea bine și femeia cu cizmele se întoarce cu un zâmbet trist și îți spune că nu prea sunt comode cizmele, că au talpa rigidă și că o și bat un pic la degetul mare la piciorul stâng.

Sirenele salvărilor se așează ca o pătură peste orașul îngrozit de atacul terorist înfăptuit cu o mașină Hyundai. Are vreo semnificație că au ales o mașină sud-coreană, economică, să ucidă niște oameni care mergeau pe un pod înspre magazinul cu mâncare de pisici? Ar fi fost mai bine dacă intrau cu un BMW sau Audi în tine? Îl întrebi pe brancardier ce crede despre alegerea mărcii de mașină și pufnește în râs: cum să-ți distrugi bunătate de BMW într-un atac terorist? Mi se pare irațional.

Așa e, te-ai lovit la cap, normal că spui tâmpenii.
-Plus, dacă era un Audi sau BMW, praf vă făcea doamnă; așa tabla aia de proastă calitate, caroserie moale, v-au rupt picioarele, mâna dreaptă și câteva coaste dar doctoru a zis că scăpați. Noroc că era Hyundai, pe onoarea mea, mare noroc ați avut.

Ce baftă pe tine că ai dat de o celulă islamică sărmană care nu și-a permis mai mult. Cu toate astea, afli la spital, 5 oameni au murit. Cu tot cu un nene cu cuțit de bucătărie care a înjunghiat un polițist. Cu tot cu polițist.
Posturile de știri sunt înfășurate în roșul alert al breaking news-ului. Trump, Theresa May, Merkel, Hollande scriu în 140 de caractere că suferă alături de tine. E greu să conduci o țară și, cu toate astea, să te oprești și să suferi câte 5 secunde alături de familiile victimelor și ale răniților. Trump suferă alături de Casper care nu are ce să mănânce pentru că Hyundaiul te-a băgat în spital.
Or fi suferit Merkel și Theresa May alături de familiile celor 38 de morți din atacul din Homs sau de familiile celor 61 de morți, pulverizați de o mașină capcană în Sosyan? Sau poate au fost alături de famiiile celor 40 morți în Mogadishu sau alături de familiile celor 89 din Sehwan?
Stai, că ăstea sunt din februarie. Mai sunt 75 de morți în Damasc în 11 martie, tot în Damasc pe 15 martie avem alți 42, 100 de morți în Kabul și lista e lungă și suntem abia pe 22. Nu tu Hyundai, ci doar bombe, sinucigași împachetați în exploziv, mitraliere.
Intri în sala de operații și anestezicul îți așează pe pernă capul blond al lui Trump. Are buzele umede și genele rimelate. Miroase a mentă, sigur a luat niște tictac să își împrospăteze respirația. Îți spune așa, în timp ce te mângâie pe păr cu mâinile lui mici și roz:

Teroristul care te-a călcat cu mașina era singur pe lume. I-am bombardat țara, i-am omorât familia, i-am asasinat copiii. În ultimii 2 ani, de când s-a refugiat aici, a trăit, ca tine, cu o pisică. O cheamă Omar pe pisică și i-a băgat multe lucruri oribile în cap. Dar cum nu putem să ucidem pisici, War on Cats sună mult mai rău decât War on Terror, a trebuit să îl ucidem pe el. Când te trezești, du-te pe strada Mullington, nr. 16, lângă Barnes și înșfacă-l pe Omar și torturează-l până îți spune numele întregii celule teroriste. Și nu uita, în 140 de caractere, voi fi mereu alături de tine.

România e pe locul 57 în topul fericirii. Pe locul 1 este țara care l-a dat pe Breivik, pe locul 14 este țara care l-a dat pe Trump, pe 17 cea care i-a dat pe Hitler și Milli Vanilli.
Noi suntem un pic mai puțin fericiți, cred că vine din modestie.
Deși am inventat focul, magma și aramaica, nu suntem fericiți, poate suntem un pic mulțumiți. Nu ne-am descurcat chiar rău, ținând cont de ghinionul poziționării ăsteia nefericite, la răscrucea a trei imperii. Dar uite că ne-a servit la ceva, am învățat să otrăvim fântânile, am învățat să găsim craca aia bună din codru, am învățat să vorbim limbi străine, uite Olguța ne-a făcut pe toți mândri cu vorbele ei meșteșugite de la ONU.
Am învățat să zicem ca ei și să facem ca noi. Să ne descurcăm.
Și atunci de ce nu suntem mai fericiți?
Cred că e de la alcool. Consumul mare de spirtoase duce la depresie. Bem mult noi românii.  Suntem pe locul 8 în lume. Pe locul 1 sunt moldovenii. Și uite că ei sunt pe locul 55 în topul mondial al fericirii. Dacă stau să mă gândesc, e normal să fie mai fericiți. Măcar ei sunt pe locul 1 la ceva.
Noi suntem mediocri.
Nu prea suntem excepționali în nimic.
Uniunea Europeană a distrus tot. Înainte eram excepționali în roșii, în fotbal, în gimnastică și în bauxită.
Eram buni și la asasinate politice și, aș zice eu, bunicei la revoluții.
Mai suntem buni la indignare. Serios.
Ion Iliescu se indignează cel mai bine. Acum 4 zile a fost prins de reporteri după audierea în dosarul Revoluției și luat la întrebări.

Reporter: Vă este teamă de acest dosar? Ce s-a intâmplat la Revoluție? Ce calitate aveţi în dosar? Vă consideraţi vinovat pentru ce s-a întâmplat atunci?

Ion Iliescu: Pentru ce?

Reporter: Pentru ce s-a întâmplat la Revoluție.

Ion Iliescu: Pentru Revoluţia română? (Pentru întrebarea) asta trebuie să aveţi cât de cât discernământ!

Exact domnișoară reporter. Ce discernământ ai tu dacă întrebi ca o tută senină dacă Ion Iliescu se simte vinovat pentru crimele Revoluției.
Cum să se simtă vinovat? Dacă se simțea măcar puțin vinovat făcea o eczemă ceva, trebuia doamna Nina să îi ia un unguent, poate chiar avea insomnii, îl visa pe Mazilu ajuns președinte înaintea lui, cât pe ce a fost, cât pe ce…
Ion Iliescu este nevinovat. Doarme bine, mănâncă bine, are scaun regulat.
Are doar niște pete pe față, de la bătrânețe.
Să-l țină Ăl de Sus cât mai mult, mă rog la violeta de Parma din ghiveciul galben. Acolo trăiește Dumnezeul meu, între frunzele acoperite cu un tulei albicios, lângă tulpina unei flori triste ca o față de sfânt ortodox îmbrăcat în chiloți prea strâmți.

Promit că dacă Ion Iliescu trăiește îndeajuns încât să prindă o zi la pârnaie, o să fiu atât de fericită încât o să propulsez România în raportul fericirii mondiale de pe locul 57, pe locul 22. Unde acum este Brazilia. Și astfel împușc doi iepuri deodată. Atrag investitori în țara noastră-căci, se știe, angajații mai fericiți sunt angajați mai productivi. Și îl fac pe domnu Dragnea să se gândească de mai multe ori înainte să plece la triștii ăia de brazilieni.
Poate chiar va aduce și va planta la malul gârlei câțiva cocotieri și va trăi la umbra lor, FERICIT, până la adânci bătrânețe.
The End

Parlamentarul-neurochirurg Dănăilă, bătrânelul care se plimbă cu metroul stârnind simpatia publică, spune că homosexualii nu pot să aibă copii, deci îi cumpără sau îi fură.
Cam cum cumpără locuri pe listele de partid băieții care s-au săturat să fure mărunt, ca provincialii, și țintesc anvergura națională. Știam că un loc pe listă e între 15.000 și 50.000 de euro. Cam cât costă un copilaș de indian de-al nostru, dacă nu ești atât de norocos cât să dai de un tătic heroinoman, că p-ăla îl convingi să-ți dea odrasla pe câteva bile, maxim 300 de euro.
Săracii homosexuali, îi costă mult mai mult acum să cumpere un copilaș, de când cu domnu Dragnea care a dat pomeni după pomeni, de a trezit și FMI-ul din toropeală: haoleu, ce faceți măi băieți voi acolo cu bugetul?
E cel mai slab leu din ultimii 4 ani și jumătate, a sărit de 9 palme euroiul în aer. Și normal că PSD-ul vrea să îl dea jos pe ofițerul Manole: unde e mă Ana să o proptești în peretele monedei naționale, să nu se prăbușească până dimineață?
Dar Manole nu mai are Ane, le-a zidit pe toate în ăștia 27 de ani de când e șefu BNR, așa că acum cred că își face tăcut bagajele, probabil se retrage la podgorie.
Dacă dă vinul la export, s-a scos. E mană cerească pentru exporturi leul slab. Însă noi nu avem nimic de dat la export. Nu se mai produce nimic. În Giurgiu, pe unde am trecut acum trei zile, s-au închis Dunăreana, Şantierul Naval, Combinatul Chimic, IMUG-ul, Fabrica de Zahăr.
-Toți sunt acum paznici sau vânzătoare. Nu mai ai unde să muncești, mi-a zis mătușă-mea.
Nu producem nimic, nici nu e cazul. Dragnea are tiparniță și ca în Lumini și Umbre, scoate bani noi, din plastic, it`s fantastic, ca să astupe găurile din gurile bugetarilor morți de foame. Acum 2 zile au zis să mărească și salariile pălmașilor din administrație locală. Robu, primarul de la Timișoara, a zis că el vrea 4-5000 de euro pe lună la cât se strofoacă pentru urbe.

Euro vrea Robu. Nu lei. Știe și el că sub un elefant sau doi nu se rupe pânza de păianjen dar când mai aduci încă unul, hap, dai cu noada de asfalt.
Geaba câștigi 8000 de lei ca primarul general al Capitalei, dacă din el nu îți mai ajunge să cumperi 789.654 de luminițe de Paști, ci doar 654.765.
Euro crește și eu nu mă îngrijorez că nu pot să-mi cumpăr, ca un homosexual ce sunt, niște copii, ci că se scumpește chiria. Și că îmi crește factura la apă, că uite acum se duce și prețul la benzină în sus, apoi se vor scumpi alimentele, biletele de tren și medicamentele. Mă îngrijorez că nebunii furioși care erau pe haloperidol nu și-l vor mai permite și vor ieși în stradă și îi vor da cu o bordură în cap lu domnu Dragnea spunându-i: ce folos că ne-ați mărit pensiile și salariile de bugetari dacă ați scumpit cu 30% păpica?
Pentru domnu Dragnea sunt îngrijorată, că săracu iar a uitat robinetu deschis și iar se umple piața Victoriei, de data asta cu oamenii ăia care l-au votat pentru că au îndrăznit să creadă în România și au vrut mai mulți bani.

Pentru homosexuali nu-mi fac griji. În definitiv, dacă nu-și mai pot permite să cumpere copii, domnu Dănăilă a zis clar că pot să îi fure. Le-ar face bine și părinților, că vin vremuri scumpe. Mă gândesc chiar să fac o platformă de închiriat copii homosexualilor. Pe câteva luni sau câțiva ani, până trece urgia.
Care ești programator, dă-mi mesaj pe privat.

Pe lume a rămas doar bezna. În faruri se reped picături de ploaie imense și ceața strânge în paranteze drepte ecuația șoselei. La intrarea în Giurgiu, pe câțiva kilometri sunt trase TIR-uri cu stopuri lucind roșii, în sfârșit un pic de culoare. Și apoi intrăm în iarna umedă a unui Teleorman cu drumuri roase de șoreci de câmp, cu CAP-uri părăsite și case unde la 7 seara e beznă. Doar în fața cârciumii din Găujani, doi supraviețuitori aprind jarul țigărilor, trăgând cu o sete pe care ploaia asta rea nu poate să o stingă.
E nămol și calc cu grijă, fleoșc, fleoșc, arunc noroiul în spate, câinele latră scurt, albul blănii lui e înghițit urgent de întunericul de sub pătul.
E țuică și e salată de boeuf ornată cu gogoșari, e vin de țară și mă uit la mătușă-mea, văduva, ochi negri, mereu plânși, “Raluco, când moare soțul, Dumnezeu ar trebui să o ia și pe soție, să nu ne lase singuri, să ne chinuim cum mă chinui eu.”
Mătușa mai tânără zapează, e fan România Tv si Antena3, dar nu vrea să mă supere. După 2 ore, pocnește buboiul, nu poate să-l suporte pe Iohannis că a mințit cu casele. Nu are cu nimeni treabă din PNL, dar pe Iohannis nu poate să-l înghită. Și Kovesi și DNA, hai să fim serioși, ăștia fac dosare politice și oricum îi condamnă pentru căcățișuri.
Chiar și așa, nu a votat.
Unchiu-meu, da. Cu PSD. El îmi spunea acum vreo 2 ani despre feudalismul târziu instaurat de Niculae de la Asirom, cu sclavi plătiți în bonuri de masă care pot fi folosite să cumperi produse numai din magazinele lui Niculae.
Ia mai dă-i dracu pe toți, mătușa zapează și se oprește un pic la Badea apoi, simțindu-se vinovată sau poate îngrijorată că arunc un topor de șnițele în ecran, schimbă programul.
Văduva nu prea vorbește, spune că îl place pe Băsescu mai mult decât pe Iohannis, că ăsta e așa, arogant. La televizor, Țiriac declară că preferă hoțul, prostului.
Publicul din bucătărie aprobă.
Da, se fură de mii și mii de ani și mereu se va fura, spune unchiul și toarnă un vin chihlimbariu, pe care îl ține în peturi de Borsec pe care scrie 210 ani. Se fura și când a fost fondat Borsecul, când furi de atâta timp, devii din ce în ce mai bun.
Se fură și noi nu putem să facem nimic.
Decât să furăm și noi. Dar să nu ne lăsăm prinși, căci atunci suntem și hoți și proști și Țiriac ne vrea unidimensionali. Proști sunt ăștia de sunt sclavi în Sicilia, prost e statul care nu a trimis un consul puternic, care să dea cu mafia de pământ, să-i îngroape ca zmeul până la țâțișoare în pământul ăla de unde ies castraveții care hrănesc juma de Europă.
Proști suntem noi ăștia de ieșim în stradă, plătiți de Soroș, ce mare căcat ați făcut?
S-a oprit ploaia și dimineață în griul curții apare verdele zambilelor.
Vorbim despre Zăvoranca și Pepe și tata lui Pepe care s-a născut într-o căsuță de țigani rudari la ieșirea din Vedea, pe dreapta, “când plecați acum să-i arăți casele de unde a plecat tac-su lui Pepe, lăutar, s-a înhăitat cu Nicu Ceaușescu și cu Mădălin Voicu și cu Serghei. ”

Mașina ține malul râului, peste drum sunt bulgarii. Acolo pare mai verde. La noi totul e acoperit în gunoi, munți de gunoi în care câini scheletici scobesc plini de speranță.
Trecem pe lângă ruinele casei unde s-a născut tatăl lui Pepe. O căsuță gheboasă, căzută ca un bețiv într-o rână. Pepe a reușit în viață, Pepe e un model. Pesemne că el e hoț, nu prost ca noi.
Mătușa văduvă îmi spune că ea visează să meargă la Machu Picchu. Crede că a fost incașă într-o altă viață. În viața asta, are o pensie de 600 de lei pe lună și ochii roșii de la atâta plâns. O pată de culoare într-o figură cenușie, de om înfrânt.

Tipler crede că peste 3,5 miliarde de ani oamenii vor avea o capacitate cerebrală imensă care le va permite să conceapă într-o secundă milioane și milioane de gânduri, reușind astfel să trăiască infinit, eliminând limitările timpului. Vor fi omniprezenți, omniscienți, omnipotenți. Într-un cuvânt, oamenii de peste 3,5 miliarde de ani vor fi egali cu Dumnezeu.
Hm.
De ce să aștepți 3,5 miliarde de ani să ajungi Dumnezeu, când, dacă ești în Ragusa, Sicilia, poți să fii unul acum? 5000 de românce sunt violate, bătute, maltratate de fermierii italieni. În multe din cazuri, toate astea se întâmplă cu acordul soților. Bărbații lor din Vaslui sau Botoșani consideră că e normal ca fermierul să o ardă medieval, să ceară dreptul seniorului și, desigur, să le fie acordat.
-Treci fă femeie și lasă-l pe italian să te încalece că altfel ne dă afară și unde mai găsim noi un loc de muncă? Și apăi ce tot te ții de coțăitoarea aia, că doar nu oi fi vreo virgină! Lasă-l pe jupân să vină la tine noapte de noapte, ce-ți face, te -njunghie?
Așa zice soțul, ăla de care doar moartea te va despărți. Ăla care a zis că o să-ți fie aproape la bine și la greu. Acum e greu, ți-e aproape, îți întinde una peste bot, de aproape, îți mută capul și-ți învinețește ochiul. Așa, ca să nu uiți că el e omul și tu femeia.

5000 de românce sunt violate de fermieri italieni. De dragul locului de muncă, al celor câteva sute de euro pe lună, femeile acceptă ospitalitatea siciliană. Stau în șoproane igrasioase, sunt plătite de 3 ori mai prost decât un lucrător italian și nopțile privesc cu groază spre ușa bârlogului umed, așteptând călcătura apăsată a pașilor stăpânului, poate de data asta scapă, poate de data asta nu rămâne gravidă. E deja la al treilea avort. E scobită ca o tărtăcuță. Dar chiar și așa merită.
Chiar și așa e mai bine decât în Vaslui.
Dar ce se întâmplă acolo, în nopțile molcome moldovenești?
De ce violul italian e preferabil șomajului vasluian?
Vasluiul este județul cu cel mai mic PIB din România, cu 58% mai mic decât media pe țară. E sărăcie multă, a plouat și a crescut sărăcia stufoasă, are trunchiul cât ăla de baobab. Și la umbra sărăciei crește buruiana violenței post-cataclismice, când competiția pe resurse distruge ultima urmă de umanitate din indivizi. Mad Max. Se scot topoarele, liceencele sunt rupte pe câmpuri de zece flăcăi puberi, vârcolaci sfâșie bunici ca să le ia de sub saltea cele câteva sute de lei, cât e o pensie de ceapist. Miroase a frică și a Dumnezeu fugit cu banii de pâine undeva la mare, pe o terasă, cu băieții. E vreme de război, nu știi cine cu cine se bate, dar ești mereu prins între tranșee. Așa că mai bine pleci în Sicilia, unde știi cine este dușmanul. Și știi orele când atacă.

PS. Mă gândeam să propun un boicot al legumelor din Ragusa, să-i ardem pe fermierii violatori. Dacă îi facem să sufere la bani, dacă le scade influența în economia regională, autoritățile italiene nu vor mai avea motive să închidă criminal ochii. Dar dacă boicotul va duce la scăderea veniturilor fermierilor, nemernicii vor concedia muncitoarele românce și astfel acestea vor fi trimise acasă, în feudalul purgatoriu unde speranța este doar numele alcoolului dublu rafinat servit la cârciumă de un mort-viu. Deci, ce-i de preferat? Iadul pe termen scurt sicilian sau limboul etern vasluian?

Povestea femeilor din Sicilia aici https://www.theguardian.com/global-development/2017/mar/12/slavery-sicily-farming-raped-beaten-exploited-romanian-women