Am citit mărturisirea anxioasă a unui prieten despre icnelile sufletești pe care le provoacă această criză. Somn canci, lipsă de concentrare, ineficiență, frici constante de boală, de boala părinților, de sărăcie.
E sănătos. Părinții încă sunt sănătoși deși rup ușa dând cu tifla izolării. Compania lui are de muncă. Tot încă. Frigiderul e plin. Internetu duduie pe țeavă.
Și atunci care e problema prietenului meu?
Groaza zilei de mâine.
Mâinele ăsta care, ce să vezi, poate să-ți aducă un cutremur sau un câștig la loto (apropo, mai lucrează loteria?), o revoluție sau o Tunguska, întâlnirea cu femeia vieții tale sau o moștenire nesperată.
Nu știi dacă e albă sau neagră și atunci mai bine alegi să locuiești în liniștea că azi nu e mâine și azi ești sănătos, ai tăi la fel, nu ești sărac și banii continuă să intre în conturi.
Aș prefera să cred că răbufnirea panicată a prietenului meu ascunde dorința de a fi mângâiat și asigurat că totul este ochei.
Dar știu că mă înșel.
E multă neputință.
Ne-am trezit alunecând ca Bambi pe gheață, incapabili să ne ținem echilibrul, trădați de tălpile de plastic ale alegerilor noastre de viață.
Și ce dacă am o carieră de succes. Și ce dacă am investit în imobiliare. Și ce dacă sunt o autoritate în materie de comunicare politică.
Trăitul prin muncă și acumulări, singurul fel pe care l-am învățat după 1990, este ca un chicken vindaloo, atât de iute încât taie orice fel de altă aromă. Cu gura amorțită, nu mai știi ce înseamnă alte plăceri ale vieții.
Și atunci când nu se mai găsesc ardei, când jobul, cariera și cele 7 apartamente nu mai înseamnă mare lucru, te trezești în cucul gol în frig, anxios în fața lui mâine.
Am găsit un text de acum un an când, întâmplător, eram în același loc în care sunt și acum. Din el cred că putem să înțelegem mai simplu de ce spaniolii își lasă plini de eleganță isteriile la ușă și-și văd de viață, în ciuda miilor de morți și infectați.

Imma are 64 de ani și e pictoriță. Nu trăiește din asta, nu vinde niciun tablou, închiriază camere pe airbnb și este figurantă de profesie, când și când trecând prin spatele actriței principale dintr-o reclamă la suc de mere sau jumulind o găină de cauciuc într-un serial de epocă. Imma îmi spune că în seara asta de la 7 are yoga, zice joga, se duce la joga și se relaxează după o zi în care a avut curs de germană și a fost la shopping, că e sezonul reducerilor.
De ce înveți germană?
Pentru că la una din cele 3 case pe care le are, un apartament în Eixample, buricul modernist al Barcelonei, un altul pe malul mării, înspre Tarragona, și o casă cu grădină la 30 de minute de Barcelona, tot la mare, casa locuită în timpul săptămânii de 4 pisici portocalii, Baltasar, Mariela și încă 2 anonime, deci la casa cu grădină unde sunt Baltasar și Mariela și celelalte două pisici are vecini nemți, frau și her și copiii lui frau și her și verișoarele din Bohum sau de unde or fi și Imma vrea să converseze cu ei în germană, să îi întrebe was machst du? Așa că face curs de germană și dă și test la germană, e ușor panicată, repetă cu voce tare cuvintele și îmi spune că o sufocă articolele, nu știe ce e cu dativu și cu den sau der?
Dar las că merge la joga și își va reveni.
Și mâine are curs de ceramică și seara se duce la dans. Căci face dans modern și face ceramică. Pictează de 2 ori pe săptămână în atelierul ei de pictură, zice: clar trebuie să vii la mine să vezi cum pictez și eu spun sigur că da, sau naturlich.
Sau jawohl.
În dimineața asta am fost la palatul muzicii catalane și în cafenea erau trei doamne de aceeași vârstă cu Imma care pictau cu acuarelă în carnete moleskin, una desenase superb candelabrul, alta trandafirii de ceramică de pe tavan și m-am gândit la bătrânii noștri care sunt prinși de emisiunile de pe Antena 3 și Româniatv (apropo, Imma nu are televizor), sunt prinși în capcana medicamentelor și suplimentelor, antibioticelor și lipiciului de proteză, a reducerilor la hîrtie igienică și tigăi, sunt prinși între mașinile parcate pe trotuar, înțepeniți în trecut, când era mai bine și erau de toate.
Prinși.
Captivi.
Haliți de balenă.
Și îmi amintesc cum acum 15 ani, împreună cu 3 prieteni la Florența, eu 29 de ani, cel mai bătrân dintre ei 35, ne propuneam să ne pensionăm când om ajunge la 40 de ani, să fim isteți și să punem bani între prosoape și să avem milionu, să putem să ne retragem undeva într-o insulă în Grecia, eventual deschidem un băruleț, o cherhana. Și eu scriu, ăstălalt pictează, cu toții facem joga, că este relaxant să faci joga.
Eventual învățăm germană căci sunt mulți nemți care vin în Grecia să mănânce fisch și tzatziki.
Și unde am ajuns?
Unde mă văd peste 15 ani, când o să am vârsta Immei?
Făcând un curs de chineză și tai-chi, mergând seara la tango și dimineața la broderie?
Sau discutând acrobațiile Mirunei de la Românii au talent și costumele lui Rareș Bogdan?

În port sunt yachturi de milioane de euro. Enorme. Albe. Ca niște iceberguri pe care doar bogătașii se pot cățăra, doar ei au bocanci cu crampoane din aur sau din platină sau din diamant, care străpung gheața. Sloiurile sunt trase la mal și peste drum de ele, la 30 de centimetri de ele, întinse pe betonul cheiului portului sunt cearșafuri albe pe care sunt genți gucci false și ghete nike false și curele versace false.
Și nu e nimic adevărat decât sărăcia celor care vând și bucuria camuflării celui care cumpără, încântat că acum va părea bogat, cu ceasul ăsta fals la mână va părea că are un yacht ca ăsta de peste drum.
Și mă gândesc din nou la Imma care merge la cursul ei de ceramică și la cursul ei de germană și la cursul ei de joga și mă întreb ce înseamnă bogăția și dacă există un curs care să ne învețe și pe noi să o simțim.
Dar știu răspunsul. Și el este nu.
Nu există.
Trenul ăsta a plecat de mult din gară și noi o să rămânem săraci indiferent câți de mulți bani o să avem.

Îmi plac pronosticurile.
Mereu la întrebarea unde te vezi peste 5 ani eu răspundeam 5 ani începând cu cât? Că eu am un soi de short term memory loss al previziunilor, le văd pe ălea de departe dar nu le pot vedea pe ăstea de mâine sau peste 7 luni. Deci pot să vă spun că peste 5 ani începând cu 2064 mă văd în pământ. Cheeky monkey.
Revenind.
Uite o serie de prevestiri despre perioada care va să vie și un text din 2018, când ne durea-n comorbidități de molima de ciumă roșie întinsă peste țară.
1. Băncile o să fie salvate din banii noștri.
2. Tarom va fi salvată din banii noștri.
3. Politicienii, generalii, securiștii, voiculeștii, vâlcovii, udrele și opreștii o să-și păstreze pensiile speciale și salariile colosale, prefăcându-se că donează unor fundații și asociații care sunt, de fapt, tot ale lui Voiculescu-Năstase-Constantinescu-Cocoș-Vâlcov.
4. Primăriile și consiliile județene vor prădui tot ce poate fi de prăduit, hârtie igienică de 97 de lei rola și pixuri de 369 de euro bucata.
5. Miliția și armata vor apăra băncile și palatele securiștilor-ăia în costum și ăia în rochiță neagră care servesc poporul cu lingurița și ei fură cu polonicul.
6. Poporul, mort de foame, va fi salvat de mafia de tip nou, anticlericală-antistatală. Mafia Haiducească.
7. 2044, Mafia Haiducească își face partid și câștigă alegerile în toate orașele mari din Moldova și Oltenia cu sloganul Mafia salvează Patria.
8. Mugur Isărescu rămâne guvernatorul BNR pentru încă 86 de ani.
Nothing changes instantaneously: in a gradually heating bathtub you`d be boiled to death before you knew it.
Focul a fost făcut demult sub cada în care am intrat cu picioarele înghețate, mai aruncați un lemn pe foc, a intrat frigul în noi. Fierbem în cada de fontă, vâlvătaie dedesubt, dar noi nu știm, murim încet, mai bine să mori încet decât să mori repede, mai bine să mori fără să știi că mori, să mori ignorând moartea.
Nu este asta definiția eroismului?
Au început cu ce-i ardea mai tare, cu legile justiției și atunci când lumea nu intrase încă în cadă, când oamenii nu aveau încă picioarele reci de atâta stat în piață, când abia începuse să coboare frigul, atunci și-au dat seama că nu poți să prinzi o pasăre sărind cu tot corpul pe ea. O să zboare și nu o să se mai întoarcă niciodată. Mai bine îi pui păsării un castronel cu semințe și peste așezi, sprijinită de un băț, o cutie și de băț legi o ață și tu te pitești după un colț și când pasărea coboară la castron, când capul încetează să mai tresară spasmodic, căutând pericolul în smucituri milimetrice, atunci tragi de ață și bățul cade și închide pasărea sub cutie.
Așa se face, așteptând, calculând, respirând-expirând.
În castron au așezat bani. Foarte mulți bani.
Creșteri de salarii pentru bugetari, pentru primari și consilieri locali, pentru parlamentari, măriri de pensii speciale, bugete mai mari la Servicii, bugete pentru achiziționarea de Iron Dome-uri și alte Domn, Domn să-nălțămuri, bugete pentru 100 de ani de ce-ți doresc eu ție, recitată-n ie, bugete pentru festivaluri cu mici și muștar, la ceas aniversar, zeci de mii și milioane de euro pentru concerte, scene și catedrale, pentru adus iarna în plină vară, zăpadă în Piața Victoriei, omăt în iunie în București.
Știți bancul cu omătul? Omăt pe futa!
Ce ne-am mai bulgărit în piața Victoriei, ce ne-am mai dat pe derdelușul cuvintelor, ce îngerași frumoși am făcut în neaua lui Dragnea, plătită din banii partidului, ce tare ne-au înghețat sufletele, atât de tare încât de bunăvoie ne-am suit în cada pregătită de PSD și i-am rugat să mai arunce un lemn pe foc, tare frig ne e de la iarna asta sosită în iunie.
Când apa e caldă, lași capul pe spate și nu te mai gândești la nimic.
Nu te mai gândești că banii ăștia pe care i-au dat cu șapte mâini în stânga și dreapta, lu domnu academician și lu domnu medic, lu domnu ziarist și lu domnu avocat al poporului, lu domnu judecător și lu domnu polițist, banii ăștia trebuie să vină de undeva și atunci când nu mai sunt bani în Undeva de unde luai de obicei ori bagi tiparnița în funcțiune ori…
Stai așa, că nu se poate să bagi tiparnița în funcțiune fără acordul lui Mugur și Mugur știe mai bine, puterea vine și pleacă, doar el e etern, ca împărăția cerului. Și Mugur nu riscă, Mugur a dat mai încet economia, a turnat apă pe focul lor și poporul care lâncezea în apa fierbinte dă semne că se trezește în zeama călâie.
Nu-l văd bine pe Mugur. Sunt sigură că o să apară un dosar ceva, un raport ceva, cine se crede el să ne spună că s-a zis cu creditele luate țac-pac, că ROBOR-ul și EUROBOR-ul și dracu să-l pieptene. Ce vorbă o fi asta? Dracu să te pieptene! Mugur nu are nevoie, are părul scurt, își trece doar o mână prin el și gata.
Deci tiparnița o lăsăm pe mai târziu, când Mugur va fi prins cu ceva, doar nu o fi sfânt căci dacă ar fi fost unul ar fi umblat cu un cerculeț auriu în jurul capului, cum fac toți sfinții adevărați, cam ca un lanț de aur ca a lui Dan Bursuc, doar că unul care levitează la  2 centimetri deasupra creștetului.
Atunci nu ne rămânem decât să ieșim la drumul mare. La drumul mare sunt mereu bani mulți.
Aveam un coleg cameraman, Victor Lungu. Era din Moldova, republica Moldova. Povestea că avea în satul lui niște milițieni cărora le plăcea să joace poker. Când unul dintre ei pierdea toți banii, ieșea la șosea, întindea mâna și oprea câteva mașini, amenda în stânga și-n dreapta pentru fiteșce, întotdeauna poți să găsești un fiteșce, doar nu există șoferi sfinți cum nu există guvernatori de bancă sfinți.
Și după ce îi amenda, haț, se întorcea cu banii în joc.
Nu că sunt eu mare cititoare în stele deși acum 23 de ani făceam horoscopul la ziar, dar pot să spun că, indiferent de zodie, la drum de seară pe noi toți ne paște o amendă, pentru condus drept, pentru mâncat cu gura închisă, pentru mers pe trotuar, pentru dat bună ziua, pentru tăcut superior și pentru murit fără să întrebi.
Taxa pe sughiț, pentru scărpinat între buci, pentru uitat pe geamul trenului și pentru dormit noaptea, toate astea vor apărea căci oamenii ăștia care ne conduc au jucat poker și au pierdut tot și mai vor să joace poker, căci le place emoția pe care ți-o dă câștigul dar și mâncărimea în cur a revanșei.
Și noi zacem în apa care mai are puțin și dă în clocot și nu ne dăm seama că murim.  Nothing changes instantaneously.
Mai este încă timp.

Pentru 17 zile de greva foamei, asistenta Mariana Luceanu a fost concediatã de la Universitar. Mariana încerca să atragă atenția asupra grozăviilor din spitalul-feudă al familiei Oprescu.
Doctorița Camelia Roiu, cea cu nozocomialele de dupã Colectiv, a fost hãrțuitã pentru cã a vorbit cu presa și niciunul din colegii ei nu i-a sãrit în apãrare. Ba mai mult, a fost arãtatã cu degetul pentru cã a îndrãznit sã spele rufele în public.
De fiecare datã când cineva din sistem a anunțat cã puroiul îl îneacă, borgii în halate au reacționat fie cu parul fie cu o condescendentã solidaritate de breaslã, scuipând șobolanul din rândurile lor.
Apoi au venit mãririle de salarii. Ciordeala de materiale din spitale și mersu pe burtã, cã nu existã super-eroi în halate ci doar în costume de lycra.
Și acum fuga.
Demisii. Concedii. Crize de lumbago. Cei mai mulți au descoperit senini, abia acum, putrefacția sistemului sanitar. Cã nu-i de niciunele.
Că corupția ucide.
Că-Co.
Frate-miu mã întreabã dacã eu m-aș sacrifica dacã aș fi în locul medicilor români. Nu.
Dar asta nu înseamnã cã le accept lașitatea bolnavã cu care au supt beneficiile iar acum urlã, inocenți, cã sunt carne de tun.
Dacã ai lor se îmbolnãvesc, cine îi îngrijește? Dacã ei se îmbolnãvesc la cumpãrãturi la Mega, cine îi îngrijește?
Asta e societatea atomizatã a secolului VIII. Doar cã acum nu sunt invaziile barbare ci retragerile barbare.
Am scris asta acum 5 ani.
Suntem muci și principalii vinovați sunt îngerii în alb ai României.

Holul spitalului Colentina. Am venit, cu pile, să fac o ecografie pentru că medicul ecografist de la clinica unde plătesc un abonament baban s-a îmbolnăvit. Nu pot să îmi permit să aștept, ce mă fac, unde să mă duc? Hai că vorbesc eu cu doamna Georgescu și ea o știe pe doamna Pârvu și ea pe doamna Oancea și ea știe pe cineva la…, ghemul de pile se deșiră: poți la Colentina, la 9 dimineața?

Pot.
Doamna doctor are față de pisică, o fundă colorată la gât și o impolitețe acră. Ea îi face un serviciu femeii care m-a băgat cu pile. Nu mi se adresează, plimbă apăsat bastonașul de plastic înmuiat în gelul clisos așternut pe pielea mea de parcă am fost înghițită de un balaur cu gastrită și scuipată din nou afară. Îi dictează asistentei și o ia la rost pe asistentă, că nu pare să țină pasul cu dictarea, e proastă sau ce?
Nu doamna doctor, pot să scriu în ritmul dumneavoastră doar că a sunat doamna doctor Pârvulescu, să-i zic să vină în 5?
Să vină în 10.
Îmi dă să mă șterg fix 42 de centimetri de hârtie igienică cenușie, ca un obraz de miner ieșit din șut. Nu am cum să curăț balele gelului așa că femeia care m-a adus aleargă să cumpere 3 suluri de hârtie igienică, să doteze cabinetul. Și niște apă, “că are vezica goală, nu văd nimic dar nimic, în abdomen.”
Stăm pe hol și eu beau apă și culoarul s-a populat de femei cu ghetuțe de lac, picioare fine, taiorașe elegante și păr bricolat ca acoperișurile de pagode.
Doctorițe platinate se foiesc de colo-colo, troncănind pe culoare. Troc-troc-troc, halatele nu sunt închise, lasă să se vadă bluze cu arabescuri și șerpi de argint încolăciți la gât. Tip-top sunt doamnele doctor și după ele trec pe hol femei îmbrăcate în costume vișinii sau mov pe care scrie Cleaning Service, împingând un mop umejor pe podea. La doamna doctor pisică în fața cabinetului s-au strâns 5 bătrânele cu broboadă, unele cu ilice peste pijamale și cu șosete groase în șlapi chinezești verzi și roz vânăt.
Au venit de pe secție de la cardio, au dosare, trebuie să intre, să li se facă ecografiile. Nu durează mai mult de 3 minute. Doamna pisică e foarte expeditivă. Dar mai apar și doi infirmieri cu doi bolnavi în căruț care au prioritate. Băbuțele freamătă, una dintre ele se așează cu o bucă pe mine și zice: dă-te doamnă, mai încolo.
Mă enervez și îi zic că putea să mă roage, nu e nevoie să se suie pe mine dar îmi dau seama că de unde vine ea ăstea sunt niște subtilități, pierdere de vreme.
Una dintre mămăi are un mobil pe care joacă ceva cu păcănele, e absorbită în spartul pixelilor albaștri-verzi-portocalii și nu o vede pe doamna doctor cu păr permanent vopsit galben-pui de găină când se repede și o ceartă că ăsta-i spital nu cazino. Potoliți-vă odată cu telefonul ăsta că se aude pe tot holul!!!
Bătrâna invadatoare, aia care s-a suit pe mine, e acum în picioare, amușină ușa, clar va intra în cabinet, nu mai rabdă o secundă. Dar nu. Stai jos mamaie!, o culcă pe băncuță cu un upercut doctorița pisică.
A venit cineva important.
Femeia cu pila îmi spune că e doamna doctor Pătrașcu, fiica lui Proca. Cine e Proca? Fost ministru al sănătății, pe vremea lu nea Nicu. E înaltă, cu un păr lung și ondulat ca peruca de judecător, are o față albă și un palton verde care coboară până deasupra gleznelor fine. Uite-o și pe sora geamănă, și ea medic, căsătorită cu profesorul x. E un pic mai cocoșată sora geamănă, dar tot blondă, masivă, cu față rotundă albă și ruj roșu.
Femeile ăstea blonde toate se strâng ca un sabat de vrăjitoare în mijlocul holului și își fac complimente, chicotesc, discută despre copii, vreme, călătorii și, dacă tot veni vorba, despre sănătate.
Ele sunt adevăratele urgențe, intră peste rând în cămăruța pisicii și stau la povești în continuare. Probabil că se șterg de gel cu hârtia igienică cumpărată de femeia care m-a adus pe mine.
Bătrâna cu basma, probabil de aceeași vârstă cu fiicele ministrului Proca, rămâne să aștepte, învinsă în fiecare zi de un sistem rămas neschimbat din `46 încoa. Un sistem al castelor, încremenit în straturi imposibil de amestecat, ulei, apă.
Doamna doctor iese zâmbind și continuând conversația pe culoar și mamaia se ridică și dă să intre în cabinet dar femeia care m-a adus pe mine se luptă, nu mai are timp de pierdut și mă bagă în față, că vezi bine, îmi crapă vezica.
E drept că abia mă mai țin dar îmi crapă și obrazul așa că spun că ar trebui să intre bătrânica.
Pisica se enervează și îi spune femeii care m-a adus-cu mine nu vorbește-că să nu-i spună ei cineva pe cine să ia înainte, că ea are un program și o disciplină și, întorcîndu-se către mamaie: dumneata ce cauți aici? De ce ai venit de pe secție? Cine te-a trimis?

Caste.
Chiar și cu pile, suntem cel mult acceptați. Balaurul nu o să se șteargă cu noi la cur azi, că are mereu, la îndemână, cu cine să o facă. Mă uit la femeia cu pila, cea care tocmai și-a pierdut o viață, în acest joc dement, al trântei cu sistemul. E nezdruncinată, ca un îmblânzitor de tigri care e sigur că știe cum să îi ia și nu îi e frică nicio clipă să își bage capul în gura unuia.
Spune: dacă nu ai pile, nu rezolvi nimic. Și doctorița asta e nesimțită dar să știi că alții sunt de treabă.
Cum ți-o fi norocul. Și norocul și-l face omul cu mâna lui, cumpărându-l cu răbdare și trei suluri de hârtie igienică.

Pe 14 februarie am fost pentru prima dată în viața mea la pedichiură. O domnișoară blondă a îngenuncheat la picioarele mele și m-a pictat roșu, etern, ca o promisiune de luptă proletară internațională. Până acum 2 zile a ținut oja, probabil s-ar mai fi încăpățânat să atârne ca un bețiv pe ringul de dans la 6 dimineața, dar am îndepărtat-o și acum am degetele întoarse la nuditatea inocentă a lui 13 februarie.
Niciun astrolog nu a prezis nimănui că va sta închis în casă până când oja cea roșie va crăpa ca o cupolă de biserică sub pumnul unui cutremur de 7,2 grade. Asta îmi spun privindu-mi unghiile de la picioare. Nu prea am multe gânduri rămase în cap. În liniștea grădinii traversată de dansul porumbeilor puși pe întemeiat familii, realizez că sunt atât de puține lucruri importante, mai mult de două, mai puțin de șase, și viitorul nu este unul din ele.
Unde sunt astrologii, cititorii în cafea, vracii, șamanii, mama Omida, unde au fost ei toți, de ce nu ne-au spus că unii din noi nu prindem Paștele sau, mă rog, îl prindem pe partea aia fără durere și întristare, de ce nu ne-au spus să nu cumpărăm atâta mâncare, nu avem când să o mâncăm, să nu dăm banii pe rochița asta, nu o să avem când s-o purtăm. Și să nu luăm mușchiul spaniol de la Bakker că va crăpa că nimeni nu va veni să-l ude.
Trăiesc de aproape o lună dintr-un bagaj de 4 kile-m-am chitroșit, am plecat cu low-costul-și nu-mi lipsește nimic. Viețile noastre sunt umplute cu cârpe care să ne sufoce dorințele, cu zgomote care să zdrobească orice gând, cu rugăciuni care să amuțească dubiile.
Dumnezeu câștigă prin încredințare directă sufletele noastre.
Nu pregetăm să ne așezăm în mâinile lui, ce-o fi o fi, cu-o moarte toți suntem datori. Așa spun toți și apoi cumpără 87 de kile de făină și 438 de suluri de hârtie igienică să aștepte moartea cu mațul plin și șterși la cur.

Sună telefonul, e groasă la voi în Spania, sunt anunțată de voci anxioase.
Singura șansă pentru cei de acasă este să își facă griji pentru cei ca mine, idioții, credeai că e mai bine ca în România, uite, la voi sunt pline morgile și plâng medicii că trebuie să aleagă între bolnavi, cui dau o șansă.
Dacă nu și-ar face griji pentru mine, dacă s-ar uita la ce se întâmplă în țară, la vârfurile picioarelor bălăngănindu-se pe marginea trapei deschise a bătrânului Antonov în picaj care este România, ar crăpa de frică.
Și cine să mai folosească hârtia igienică pentru care s-au bătut cu vecinu de la 4?
Singura șansă a românului din România este să-și facă griji pentru românul din Italia. E jale, să-și spună, nu ca la noi unde uite, sunt doar 46 de morți și cântă imnul pe stradă la 5 după-amiază și la 9 seara.
Deșteaptă-te române, la 5 după-masa și la 9 seara.
Ciudate ore de trezit poporul din somnul cel de moarte.
Picotesc și mă uit la unghiile albe.
Artificii izbucnesc și petarde și aplauze însoțite de chiuituiri. E ora 8 și, în fiecare seară, spaniolii aplaudă la geamuri și în grădină, pe terase și balcoane, efortul personalului medical. Nu imn. Nu megafoane.
Gloria, gloria, corona de la Patria,
soberana luz
que es oro en tu Pendón.
Vida, vida, futuro de la Patria,
que en tus ojos es
abierto corazón…!

E groasă în Spania, aveți grijă, nu ieșiți din casă. Oare pedichiurista mea ce crede?

Un melc lasă în urmă o potecă băloasă pe gresia fierbinte, nu știu unde se grăbește. Aș putea să-l iau și să desenez un șotron aici, pe terasă, la care să concurez cu pasărea sughiț care nu contenește să sughită, e clar că o pomenește cineva.  Nu știu cine, nu prea văd oameni și nici păsări nu prea văd, doar melci și furnici. Furnicile catalane sunt mai mici decât furnicile noastre, îmi spun, și le urmăresc entropica fugă peste balele melcului. E cald și vinul e roșu și cald și un vecin scoate o drujbă și taie ceva. Homo faber.
Acum 7 zile, un echipaj de domni cu gurile zidite sub fulare au spart asfaltul și au dat la cazma și apoi au dat baroase și apoi au fumat și apoi au pus alte țevi, le-au îngropat și au presărat pietriș peste, nicio cruce, țevile de apă nu sunt creștine aici. Au mai fumat un pic și s-au uitat pe cer și pe cer nu erau decât nori. Și soare sub nori.
Ieri am văzut un avion și m-am uitat la el cu mirarea unui turist australian trezit din coma unei săptămâni în Bali. Cât am dormit, unde sunt?
I-am sunat pe ai mei.
Ce făceau ei în plină stare de urgență?
Băteau covoare.
Curățenia de Paști. E implacabilă ca moartea. Taxele sunt mai puțin implacabile ca implacabila curățenie de Paști.
Mi-am făcut cruce. Ar fi trebuit să fac o cruce pe jos, cu melcul cel bălos, să aibă și furnicile la ce să se închine și barbarii ăștia de la compania de apă care nu știu să îngroape creștinește țevile de apă.
Nu-ți mai fă griji pentru noi, nu era nimeni la bătător, suntem bine, am terminat curățenia de Paști.
Înfrântă, epidemia se târăște schelălăind sub scara blocului.
Adamant, ăștia sunt oamenii care nu pot să piară cu tot cu tradițiile, obiceiurile, credințele lor pentru că o bucată de ARN e razna.
Nu pot să-i opresc. Nu știu ce aș putea să pun în locul cârjelor care le susțin existența. Curățenia de iarnă, curățenia de primăvară, piață, parc, știrile Protv, românii au talent.
Părinții noștri sunt prea bătrâni să fie speriați de ceva atât de tânăr. Și pier.

Am scris acum text în 2012.

Curățenia de sărbători la Feheri.
Dimineața la 8 se trage mobila pentru a fi scos persanul, mândria maică-mii, ochii invidioși ai vecinelor măsurau 4 pe 5 mp de culori robuste, bătute, periate, clătite cu oțet ca să-i redea strălucirea.
Sub cei 7 metri rulați de mochetă de pe hol, taică-miu se clătina în drum spre bătătorul unde, surpriză: Năstase sau Moraru sau Păcală se-nfipseseră înainte, “dragă, ce faci dragă, îi lași să se bage?”
Lady Macbeth tuna de la fereastra bucătăriei.
Ce vrei dragă să fac? Vino tu și descurcă-te dacă ești așa isteață.
“Un pămpălău, cine m-a pus să-l iau pe ăstaaa!!!” și taca-taca-taca-taca, începea circul, la 10 dimineața nici la Tesla-n prăvălie nu aveai atâta energie statică, puteam să ținem pe curent 3 cartiere și uzina Steagu Rosu.

Eu trebuia să șterg bibelourile: pescarul, doi dragoni, cerșetorul, balerina, serviciul de porțelan pentru ceai, paharele de cristal, nu era praf, da’ eu trebuia să le mângâi și să le gâdil în camera bocnă, că geamurile erau deschise să se aerisească, maică-mea-și frângea mijlocul în salturi de trapezist, cățărată pe pervaz, scârț-scârț, ziarele sugeau apa de pe ferestre, frate-miu o freca prin bucătărie, el trebuia să curețe dulapul și să schimbe hârtiile de pe rafturi.
Păi futu-ți Dumnezeu mă-tii!!!!!!, de afară izbucneau înjurături violente, lu taică-miu îi căzuse covoru de pe bătător în băltoaca scămoasă de dedesubt, trebuia să o ia de la capăt.
“Cine m-o fi pus să-l iau pe neîndemânaticul ăsta, la nimic nu se pricepe!!”, gemea oropsită maică-mea.
Ora 2 după-masă și coșmarul nu părea să se sfârșească.
“Ce caști gura, spală-ți păpușile”, păi nu sunt murdare, “nu sunt pe dracu, semănați toți cu tac’tu, dacă n-aș fi eu v-ar mânca ploșnițele”.

Lângă bătător, 3 vecini în șube jertfesc un porc, grohăie și se zbate, ei rag și-l priponesc, zăpada-i plină de sânge, maică-mea de lacrimi și spume, noroc cu măcelarii că altfel baia de sudalme continua.
Din rugul înjghebat afară se-nalță miros de șorici și pacea coboară în familia Feher. Vin sărbătorile, vin sărbătorileee!!!

A murit Goma.
Coronavirus, zic medicii.
Eu zic că a murit pentru că era bătrân și trebuia să moară și, cum stătea el pe peronul ăsta, cu alți bătrâni apatrizi, sătui să aștepte recunoștință de la turmele de gladiole geto-dacice, a decis să se suie în trenul cu pneumonie. Să moară sufocat cu flegmele lui nu cu flegmele lui Voican Voiculescu și Ion Iliescu și Petre Roman și Adrian Năstase.
Goma a murit apatrid pentru că jegurile de la București nu au fost în stare- a se citi NU AU VRUT-să îi dea cetățenia pe care comuniștii i-au luat-o în anii 70. Goma a fost nu numai ignorat de statul român ci și insultat, caricaturizat, desfințat.
Antisemit, barbar intelectual, inadaptat, autist ideologic.
Soarele care bate statul român în cap nu lasă loc de umbre.
Suntem atât de mici încât uriașii nu trăiesc decât în visele noastre.

Noi suntem buni și calzi, inimoși și generoși și mai cu seamă suntem creativi și inteligenți, suntem cel mai inteligent popor de pe planetă. Și pentru că toate acestea nu erau îndeajuns am făcut cel mai mare steag din lume, mă rog, recordul nu a durat mult, că uite Tunisia, o țară săracă dar totuși bogată în gherghefuri și războaie de țesut, a ouat ditamai drapelul, cât 19 terenuri de fotbal. Niște complexați. Nu ca noi, care, chiar dacă nu mai deținem recordul mondial la cel mai mare steag, le avem totuși pe cele la cea mai mare salată, cea mai mare instalație de brad, cea mai mare lingură de lemn din lume, cea mai mare ciorbă de burtă, cel mai mare coș de nuiele, cel mai mare balmoș din lume și chiar și cea mai mare cunună de cepe din lume.
Avem cel mai lung șir de prezervative și cea mai mare omletă țărănească și, am aflat ieri, mâine-poimâine, la zilele Clujului, se pregătește cel mai mare cheesecake din lume.
Iritați de sărăcia reperelor reale, scriitori, filozofi, strategi militari, pictori, compozitori, arhitecți, ne-am aruncat, noi ăștia, urmașii dacilor, descălecătorii Europei, nepoții reptilienilor și cumetrii șerpilienilor, să umplem dosarul cu eroice întreprinderi ale omenirii, de la rujat la căsătorit în masă.
Nu ne-am descurcat rău. Dar parcă simțeam nevoia unui Neil Armstrong, unui Gagarin, unei epopeice creații care să ne scoată din anonimatul nostru balcanic. Și am reușit.
Am reușit!!!
Căci stimați concetățeni și dragi concetățence, frați români deștepți, frumoși și onești, mica dar viguroasa noastră națiune a născut, fără epidurală, cel mai nesimțit om din lume. Am intrat în cartea recordurilor cu monumentul nesimțirii și al tupeului.
Nicolae Breban.
81 de ani care nu au reușit să îi sclerozeze buhăita obrăznicie dospită la ospețele comuniste.
Om care și-a turnat colegii. http://www.romanialibera.ro/aldine/delasarea-secului/nicolae-breban–de-la-cc-al-pcr-la-cc-al-icr–si-cum-ii-turna-scriitorul–direct-la-plesita–pe-paul-goma–monica-lovinescu-si-dumitru-tepeneag-377408
Om care, înarmat cu dreapta nonșalanță a strâmbei conștiințe, a terfelit tot ce înseamnă cultură modernă în România. http://m.adevarul.ro/cultura/arte/breban-despre-patapievici–i-s-a-parut-e-fel-guru-culturii-injurat-haimana-ordinara-istoria-acestui-popor-1_5548c90bcfbe376e35df8e4d/index.html

Să ne bucurăm. România a intrat din nou în cartea recordurilor. Ne vedem la cel mai mare cheesecake.