Un prinț a omorât un urs.
Un inginer din Teleorman a omorât 36 de mistreți.
Un tenismen din Brașov a omorât 343253454 urși, mistreți, vulpi.
Un cizmar din Scornicești a omorât 56564566578475876 cocoși de munte, râși, iepuri, vulpi, urși, pârși, rațe, cațe.
Ne e dor de cizmarul din Scornicești, că era de-al nostru, român adevărat, a făcut metrou și pe vremea lui nu se fura ca acum, dispersat, se fura organizat, de fapt se percepea dijmă și noi o plăteam, că așa fac iobagii. Plătesc, nu crâcnesc.
Ne place tenismenul din Brașov că l-a antrenat pe Boris, a babardit-o pe Surprize, Surprize și are bani cum am avea și noi dacă am fi avut noroc de mustață.
Ne e dor de inginerul din Teleorman, că era băiat bun, a adus oamenii la București să vadă meciul lui Halep, dădea făină și mălai la alegeri și făcea morții să voteze.

Prințul austriac însă, a pecit.
Adevărul e că i s-a dat un deget dar el a luat toată mâna. Întrebarea este dacă chiar i s-a dat un deget, cu adevărat, sau i s-a spus din start că va primi toată mâna, matale plătești 7000 oficial dar nouă ne dai 25.000.
Eu cred în varianta 2, cea în care băiețași ca fostul meu coleg Rozorea care ne arăta la întâlnirea de 25 de ani (da, știu, e ridicol) poze cu el călare pe elefanți, urși și mistreți răpuși-am vânat cu Dragnea și Țiriac, ăsta da CV-i-au zis prințului: lasă comanda la mine, vrei pe Arthur, pe Arthur aducem la tine, trecem noi aici că o împușcăm pe Erjebet, că înjură la ungurii din Ojdula și mănâncă oi la el, dar tu primești Arthur.
Și nimeni nu ar fi zis nimic dacă era inginer teleormănean sau tenismen brașovean sau președinte oltean, dar să vii tu prinț austriac pe tamjă cu ministru ungur să faci corupție la noi, asta e strigător la cer.
Arză-l-ar focu. Puya și Șișu cer răzbunare.

Horia, Cloșca și Crișan refuză să mai spele vasele și să facă patul în Paradis.
Doar ursul Arthur nu are nimic de zis. Probabil se va reîncarna în tenismen sau inginer sau președinte și va ucide urși și pârși și lumea îl va aplauda pentru opera caritabilă.
Am scris asta acum 6 ani.

În ianuarie `90 am auzit, probabil pentru a 8 a oară în viața mea, numele Țiriac. Eram elevă la Șaguna, unde studiaseră și ilustrele mustăți, și primisem de la el, de la marele antrenor al lui Boris Becker, fiecare elev, câte 3 portocale. Sau să fi fost 4? Nu mai știu. Taică-miu s-a lansat în ovații la adresa șagunistului procopsit care iată, nu a uitat de unde a plecat, profesorii au făcut temenele, mustățile au fost periate, apretate, așa da, uite că unul din fiii Brașovului cei mai de frunte a organizat și o strângere de ajutoare în valea Ruhrului și a umplut sala de sport a liceului cu budigăi ciupiți de gingii de molii și mehlemiți de intestine de neamț cu incontinență. Șoșoni stâlciți, rochițe molfăite, n-are a face, sunt de dat, nu de luat.

Și sunt de la Țiriac.

Apoi, mult mai târziu, am auzit că Țiriac o babardește pe Andreea Marin. Bravo lui, mi-am zis și nu l-am mai băgat în seamă decât când am auzit că o să candideze la președinție din partea, desigur, PSD. Și apoi iar nimic. De fapt mint, au picurat intermitentele înștiințări ale vânătorilor de la Balc care nu erau niște simple măceluri cum ar fi putut crede un profan plin de reavoință, ci instrumente de lobby prin care, din nou, Țiriac al nostru, de la Șaguna, ajuta România să-și schimbe imaginea în lume. Această Grădină a Maicii Domnului, unde ursul, mistrețul și căprioara se aruncă în fața glonțului, orice numai ca tu să vii și să investești în România, să faci 3 kilometri de autostradă sau 2 vile la Corbeanca. Vino la noi în patrie, îți zic mistrețul, căprioara și ursul și când tu le spui “da”, ele mor fericite, se așează chiar și în grămezi, ca să îți fie mai simplu să le tragi în poză.
Așa deci, vânătoarea de la Balc face bine la economie. Iar eu am altele pe cap, dă-i dracu de mistreți, urși și căprioare, eu am primit 3 portocale de la Țiriac în ianuarie 1990. Eu nu spun nimic rău despre el.

Dar uite că cineva, un suflet nerecunoscător, care a primit și el 3 portocale, nu s-a lăsat atât de lesne mituit. Codruț Feher, fratele meu și tovarășul dumisale, Claudiu Dumitriu, un alt șpăguit în `90 cu portocale, au decis să facă, an de an, ceva care să oprească măcelul de la Balc.

Zice Codruț: în 2004, Năstase Adrian a emis cu dedicație directă pentru Țiriac Ion, OG 81/2004 privind înființarea crescătoriilor de vânat și complexurilor de vânătoare. “Ca urmare, Nastase e invitat de gala la “vanatoarea” de la Balc in 2005, 2006, etc., unde reuseste de fiecare data sa impuste de unul singur cate 20-25 de animale”.

Prin OG 81/2004, se permite recoltarea prin împușcare a animalelor din complexurile de vânătoare în urma unei autorizări date de proprietarul complexului. Deci Țiriac e acoperit.

Sau nu. Căci animalele din complexele de vânătoare sunt scoase de sub incidența Legii 407/2006 privind vânătoarea și protecția fondului cinegetic, prin prevederile art. 52 ( Art. 52. – Animalele sălbatice din grădinile zoologice, din centrele de reabilitare, cele deţinute sau folosite în scopuri artistice, precum şi cele din crescătoriile de vânat şi din complexurile de vânătoare autorizate nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi). 

Ca toate lucrurile făcute de Năstase, și acest cadou oferit lui Țiriac e o cârpeală, un șopron teleormănean de ținut porcii, care cade la prima pală de vânt. Așadar, dacă te uiți în lege, și frate-miu s-a uitat, potrivit art. 37 din legea Armelor si munițiilor (legea 295/2004 modicată ultima oară în 2014) , uzul de armă de vânătoare se poate face numai împotriva animalelor care intră sub incidența legii vânătorii (Art. 37. Uzul de armă de vânătoare (1) Titularul dreptului de a purta şi folosi arme de vânătoare poate face uz de arma înscrisă în permisul de armă numai asupra vânatului pentru care a fost autorizat în condiţiile Legii nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pentru antrenament, în poligoanele autorizate în condiţiile legii), iar uzul de armă letală fără drept este infracțiune potrivit art. 343 din Codul penal și se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani.

Mai mult, pentru că animalelor din complexurile de vânătoare nu li se aplică prevederile Legii vânătorii, rezultă că animalele de la Balc sunt protejate prin legea 205/2004 care la art. 25 prevede că tirul aupra animalelor domestice sau asupra animalelor sălbatice aflate în captivitate este infracțiune (Legea privind protecția animalelor se aplică cu prioritate față de OG 81/2004, pentru că este modificată ulterior modificării OG 81/2004).

Așadar, cârpeala lu tataia Năstase, îl cam lasă pe Țiriac în cucul gol, dar cine să vadă că hainele împăratului nu există?
Acum câteva zile, un articol candid de pe un mare portal de știri românesc spune așa: un cetățean a sesizat poliția și a oprit vânătoarea de la Balc. Nu știm cine e cetățeanul, nu știm dacă vânătoarea s-a oprit de tot, adică au plecat toți prinții și magnații acasă fără să bage-n tolbă măcar un popândău românesc. Nu știm și nici nu ne interesează.
Cetățeanul, omul care și-a folosit minutele de mobil într-un scop nobil, în loc să trimită absurde urări implicând lumină, spiritul sărbătorilor și rețete dacice de împlinire la cumpăna dintre ani, are un nume. Îl cheamă Claudiu Dumitriu și a sunat la 112. Sosiți la fața locului, comisarul Buboi și echipa au intrat în incinta de la Balc, au stat 3 ore, poate au primit și ei trei portocale, d-ălea din care îți iei o casă în Sălaj, și au ieșit.
Nu au vrut să oprească, să explice celor câțiva ziariști strânși la fața locului ce s-a întâmplat, ce măsuri au luat. Buboi și echipajul au țâșnit pe șosea, ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Vânătoarea nu s-a oprit decât preț de 3 ore.
Iar la anul, dacă o da ăl de sus să iasă cine trebuie, (normal că o să iasă, că doar ăl de Sus urăște surprizele), omul cu portocalele va aduce alți prinți și magnați care vor ucide nestingheriți zeci de mistreți, căprioare și urși, căci mare e grădina domnului Țiriac și altfel se face legea în ea.

Adevărat a înviat!, recunoaște cumva neconvinsă, ca un copil care e silit de mă-sa să-i dea jucăria lu văru-său mai mic, doamna de la bucătăria pensiunii. Are halat alb și mască neagră, de ninja, de gâde, și, de sub ea, vocea mică împinge drame, cum a murit bărbac-su, într-o lună s-a stins de cancer la plămâni, că i-a ieșit o gâlmă pe gât da` n-a băgat-o-n seamă, lucra la negru în Germania și pe unde n-a muncit săracu, dar la negru, că n-avea studii săracu, în construcții și într-o lună s-a prăpădit așa că doar fiică-sa a fost ieri la Înviere cu o prietenă și în timp ce vorbește ochii sunt lipiți de televizorul dat pe România TV și acolo scrie așa: după un an de suferință, primul Paște în libertate.
Ce libertate, măi nătăfleților, mă lasă cu drobu-n dinți și mâinile pipăind ceafa, nici eu nu am asigurare medicală.

Nici vulpile și pisicile și câinii, aricii și pârșii nu au asigurare medicală și hoiturile lor înșiră 390 de kilometri de drumuri cu mașini nervoase tăind lanuri de rapiță, vii, pășuni, sate cu antene parabolice și mături la porți și orașe unde simți tristețea Siberiei, cu blocuri căzute-ntr-o rână și magazine pe care le cheamă Ely, Nely, Flory.
Nu e nimeni pe străzi, nu e nimeni la porți, după Focșani mașinile se înșiră în spatele uneia de polițiști mârleți care merg fix pe mijlocul drumului, cu 60 la oră, că așa vrea pula lor, da? și niciunul din merțurile, beemveurile, audiurile care sosesc cu 140 din spate nu are curaj să se bage, deși e dreptul lor, e dreptul lor să depășească dacă nu-i linie continuă și dacă respectă viteza legală, nu? Dar toți au o țuică-n plus în ei, toți au o bere sau un vin așa că mai bine nu riscă, mai bine calcă frâna și înjură. Pe geamurile lăsate jos, că sunt 26 de grade, ies înjurături fierbinți se cațără pe stâlpii cărora le-au crescut berze în vârf.

La televizor zic că județele ăstea sunt codașe la vaccinare. Normal, că nu-i nimeni acasă. Juma de Românie în Anglia, Germania, Italia și pe unde or mai fi. Nu-i nimeni acasă, nu-s zidari, șoferi, electricieni, asistente-uite, fac reclamă la radio că poți să faci școală sanitară, chiar dacă nu ai bacalaureat, 3 ani durează, înscrieți-vă acum, bucătari, chelneri, croitorese.
Nu avem tâmplari, brutari, cofetari. M-am chinuit să găsesc o femeie să mă ajute la curățenie. Duamna de dinainte nu a mai putut să vină că s-a făcut dădacă. Nu mai există femei care să vină la curățenie. Trebuie să importăm sri lankezi sau nepalezi. Să lucreze și șerpași în depozite, la supermarketuri, că nici acolo nu mai sunt oameni: angajăm vânzătoare! scrie pe coli A4 cu pixu.
Nu avem curelari, grădinari.
Dar știți ce avem?
Polițiști.
Pensați.
Odicolonați.
Dacă tot avem atâția, poate face ministeru de interne în colaborare cu primăriile (care sunt stăpânii Poliției Locale) magazine, depozite, antreprize de construcții, cofetării, tâmplării, pantofării, în care personalul să fie ales din rândul polițiștilor. Să-mi găsesc femeie de serviciu un milițian pe care să-l închiriez de la firma de curățenie a miliției, să-mi facă pingelele un milițian de la atelieru ministerului. Să-mi iau savarină de la cofetăria Dulce mângâie pulanu.

Am rezolva problema de resurse umane.
Am da de treabă hoardelor de chipie plictisite.
Ar face bani la buget.

Sunt 26 de grade și aerul tremură deasupra fostului CET pentru care au primit bani, nu știu câte miliarde de lei, să-l refacă-deși lumea are centrală acum, adaugă doamna Gina-dar nu au cu cine să refacă CET-ul, l-au închis acum niște ani și din când în când mai dărâmă o bucățică din el, nimeni nu se grăbește dar de ce să pui oameni să facă ceva ce poate să facă timpul. Și timp e destul.
Inexplicabil, ca un ecou rătăcit într-un fund de prăpastie, în fața CET-ului apare un pui de căprioară. Câinii încearcă s-o prindă dar ea se ridică în aer și nu mai coboară, e suspendată la 2 metri de sol și-mi zic că așa trebuie să se termine optimist o nuvelă de Cormac McCarthy despre al patrulea război mondial.
Cu un Paște petrecut la Suceava.

Am scris pentru Zile și Nopți un text despre social media. Urmărind grozava etalare de cascadorii îăn bucătărie, mi-am adus aminte de el. Sus Imperfecțiunea! se cheamă.
Fie ca Lumina sărbătorilor să distrugă filtrele de instagram și să ne arate așa cum suntem: mai urâți, netalentați, prosovani dar mai adevărați și adânci.

Prima oară am pus mâna pe un calculator în 1991, nu aveam net. La facultate am învățat Norton Comander și scheme logice. În anii `90, în redacțiile ziarelor de provincie, știrile externe erau preluate de la radio. În 1999, corespondent extern la Bruxelles fiind, aveam o conexiune de internet mai lentă decât construcția de autostrăzi în România. 2007 a însemnat crearea contului de facebook pe care nu l-am folosit până în 2011 când, plecând din țară, am simțit că e un loc în care pot să-mi împărtășesc poveștile. Să nu fiu uitată. Tirania facebookului mi-a devenit clară atunci când am citit despre social scoringul din China. Pe facebook trebuie să fii fericit, trebuie să fii perfect, cu pisica perfectă, călătoriile și alegerile perfecte. Nu e important ce îți place ci ce vrei să pari că îți place. Like-ul a devenit un instrument de adeziune, noul carnet de partid. Trebuie să fii văzut (sic) dând like sau, dacă este împotriva directivei trendurilor de facebook, trebuie să te abții să apreciezi postarea unui revoltat. Obediență și simplificare.
Bulele din social media au decolorat Realitatea, nu mai există decât alb și negru, negrul crezând despre el că e alb și că albul e negru.
Pandemia și munca de la distanță a însemnat instalarea unui nou filtru, o nouă uniformă care ne șterge adâncimea, aplatizându-ne într-un 2D anost, permanent fericit.Partea cea mai proastă este că am început să credem că suntem cei din realitatea virtuală, importanți, urmăriți, simpatici, culți.
Am început să credem că, dacă ne stă bine părul și avem o bibliotecă în spate, suntem educați. 
Dar suntem ca soldatul rus fluturând steagul sovietic pe Reich, cu 2 ceasuri furate la mână, crezând că noi dăm ora exactă.
Noua noastră identitate e la fel de periculoasă ca un doctorat obținut pe bani la o fabrică de diplome. Am reușit să creăm un Olimp, o planetă plină de zei, la care nu se roagă nimeni, pentru că nu mai există muritori.
Până când o furtună electromagnetică ne va aduce cu picioarele pe pământ.
Azi am citit că primărița Barcelonei a renunțat la contul ei de Twitter (în Spania e mai important decât Facebookul) pentru că și-a dat seama că este un loc al urletelor, testosteronului, falselor bătălii. Pierdere de timp. Rând pe rând, o să ne retragem cu toții din ospiciul rețelelor sociale, pline de narcisici încleștați în false lupte și o să ne întoarcem să fim noi înșiși. Mai nefericiți, mai urâți, dar mai adevărați.Pentru noi, generația crescută fără internet, extragerea din Matrix va fi mai simplă, în definitiv avem încă potecile neuronale ale trecutului vizibile.Pentru ceilalți, generația selfie, va fi însă ca o recuperare după un accident grav. Vor trebui să învețe să meargă, să miroasă. Să vadă.Să fie, nu să pară. Să își asume, nu să mimeze.Probabil nu voi mai trăi atunci când prăbușirea Imperiului Superficialității se va produce. Dar mă bucur de acum pentru toți cei care vor avea parte de libertate.Jos Matrix. Sus Imperfecțiunea!

Lena nu bâjbâie, se duce direct în sertarul unde sunt amintirile din 1941, când maică-sa, Alexandrina, avea nevoie de ajutor și a adus o femeie să melițeze cânepa, nu știa carte femeia dar le-a spus copiilor așa: ascultați la mine că vin vremuri grele când o să vrem să iasă morții din morminte ca să intrăm noi în locul lor. Nu știa carte dar a știut că așa o să fie.
Și ce urgie a fost dar eu nu credeam atunci că Ceaușescu a murit degeaba-cât l-am urât eu pe Ceaușescu, am ajuns să zic că pe vremea lui a fost mai bine. Nu că aș fi avut salariu mare, ca profesoară de rusă nu aș fi reușit să trăiesc din banii ăia și nici din banii lu bărbată-miu nu ne ajungeam, dar mereu am avut noroc, am primit prima mea rochie de la o vecină pe care am ajutat-o să mulgă două vaci, că o dărâmase a treia de pe scăunel și își spărsese capul și eu am salvat-o și mai târziu i-am spus că nu am decât sarafanu de școală, nu am altceva, dacă vreau fustă și bluză, tai sarafanu pe la mijloc și-mi fac fustă și bluză și mi-a dat o rochie de mătase naturală, mov, cât am iubit eu rochia, dar mi-au furat-o în facultate unde am ajuns pentru că tata i-a spus mamei: Alexandrino, trebuie să-ți dai averea, că vin vremuri negre și oricum o să-ți ia totul comuniștii și mama a zis cine-s mă și ăștia, comuniștii? și nu a dat averea dar ne-a dat la liceu pe mine și pe sora mea. Dar asta după ce tata, care fusese dat dispărut pe front, la Stalingrad, s-a întors, după 2 ani s-a întors, noi eram cu popa în clasă când a intrat un copil strigând că învățătoru Gheorghiu s-a întors de la război și am fugit toți, cu popa cu tot, către casă.
Mama torcea, îi făcea deja de 2 ani pomeni lu tata și a văzut pe geam doi soldați care se tăvăleau la ea în bătătură și a zis: cine-s mă ăștia de și-au găsit taman la mine în bătătură să se tăvălească? Erau tata și ordonanța, plini de păduchi, se tăvăleau să scape de păduchi.
Alexandrina, vinde tot că o să-ți ia tot comuniștii. Cine-s măi ăia?
Comuniștii au venit și nu erau comuniști, erau ruși și l-au prins pe unchiu Stelică și l-au bătut de l-au omorât și l-au aruncat în șanț.
Ochii Lenei se umplu de lacrimi. Unchiu Stelică a mai murit o dată, între gogonele și castronu cu fasole bătută, azi 26 aprilie 2021, la 76 de ani de la prima moarte.
Ce zici, o să fie mai bine vreodată?, întreabă Lena și așteaptă ca un copil numărul de magie când saltimbancul umflă și apoi împletește un balon în formă de pudel.
Mereu va fi cumva cum a mai fost, cu buni, cu răi, cu proști și cu isteți, cu șmecheri și descurcăreți, cu oameni care cad mereu în picioare, cu oameni care sunt numai picioare, miriapode. Și când spun asta dau peste știrea că 400 de parlamentari, printre care Ady Năstase, Gaby Oprea, Tudy Funar, Petry Roman, Geny Nicolicea dau în judecată statul ca să-și recapete pensiile speciale.
Și apoi mă gândesc la Lyvyu Dragnea care o să iasă din pușcărie și o să vrea și el pensia specială.
Și stând așa, pe ciuci, decojind ceapa internetului, dau peste povestea de mai jos și ce să vezi, verific, da frățiorii mei, fiul lui Iulian Vlad e tot acolo, la Secretariatul General al Guvernului, consilier superior la Corpul de Control al Primului Ministru, nimic nu-l urnește.

Femeia care nu știa carte dar știa viață, a spus așa: ascultați la mine că vin vremuri grele când o să vrem să iasă morții din morminte ca să intrăm noi în locul lor.
Dar s-a înșelat. Vremurile ălea nu au venit. Doar nu au plecat niciodată.



În 2017 a murit ultimul șef al Securității, generalul Iulian Vlad.
Bătrânii spun: era un patriot, un luptător, dacă nu era el, eram și acum sub cizmar. Bătrânii zic: dacă nu era el, ne ocupau rușii.
Bătrânii subliniază: dacă nu era el, ne luau ungurii Transilvania și bulgarii ne furau castraveții, ca Iugoslavia ajungeam de nu era el.
Bătrânii ne reamintesc triumfal: dar a fost el.
El, generalul, patriotul dar, totuși, securistul avea un fiu. Fiul lui trăiește și muncește, ca și tatăl său, pentru țară. De 15 ani neîntrerupți, indiferent de guvernare, fiul fostului șef al Securității muncește la Corpul de Control al Guvernului.
A fost acolo începând cu Năstase, a trecut prin Tăriceanu, Boc, Ungureanu, Ponta, Cioloș și cei trei trandafiri care i-au urmat acestuia după alegerile din decembrie 2016.
Dacă e ceva cu care sunt de acord cu Dragnea Liviu Nicolae este afirmația că Securitatea conduce țara. Da, telefoanele sunt ascultate, da, există protocoale de colaborare între SRI și parchete (încă de pe vremea colegului împușcat în eșarfă), da, avem tone de mandate, mult mai multe decât media europeană.
Securitatea trăiește în fiecare partid politic din România, Securitatea a infiltrat partidele noi, Securitatea mărșăluiește la Pride dar duce crucea și alături de Noua Dreaptă, Securitatea ia bani de la Soroș și organizează festivaluri de artă și design dar și mănâncă mici și râgâie la serbări populare, Securitatea are firme de publicitate dar și de salubritate, are televiziuni mereu aproape și linie directă cu Dumnezeu prin intermediul preasfinților, Securitatea e în consiliile locale și în cele de administrație, în Academie și în asociațiile de locatari, în coaforuri și mânăstiri.
Securitatea scrie discursurile lui Dragnea dar și pe ale lui Orban, Securitatea alege iile Olguței, Găbiței și Vioricăi, e în succesul analfabeților și în victoriile precupeților, scrie listele de doctoranzi și numește directori de muzee.
Securitatea nu mai este de mult timp o instituție în România.
Este fundația pe care a fost construită societatea noastră post-comunistă.
Fără fundație, se dărâmă întreaga Românie.
Nu ai cum să zici toți acoperiții să iasă la lumină, bre Căline.
Nu e destul soare pe cer ca să arate marea de descoperiți. Nu ar mai rămâne îndeajuns de mulți oameni pe lângă care să întemeieze măcar un comitet de numărat descoperiții.
Securitatea e indestructibilă pentru că Securitatea suntem noi.
Și cum te poți apăra de tine însuți?

„«Încordează-ți stomacul, pumnul o să vină degrabă în plex», își spune sieși Mara, personajul principal, undeva la începutul romanului. Dar este mai degrabă un avertisment pentru cititor, căci Raluca Feher a scris altă carte dură ca un pumn în plexul solar, altă carte-oglinda, altă carte inconfortabilă, plină de adevăruri denudate până la insuportabil. Dar nu îți face iluzii că poți fenta pumnul. Oricât ai încorda stomacul, durerea va veni oricum. Fiindcă pe Mara o recunoști în fiecare dintre femeile pe care le știi. În tine. Și dacă nu pe Mara, atunci pe vreunul dintre celelalte personaje, fiecare cu bubele lui supurânde, căci nimeni nu scapă și nimeni nu e bine în lumea din cărțile Ralucăi. Toți sunt iremediabil stricați și degrabă săritori să strice pe ceilalți, iar incizia cu precizie chirurgicală a autoarei devoalează această lume crudă, reală, dincolo de minciună, de iluzie, de proiecție.” – Petronela ROTAR, scriitoare

„Pregătiți-vă să urcați într-un roller coaster din care să nu puteți coborî decât la final, cu toate că, pe parcurs, veți simți acut nevoia câtorva opriri. Pregătiți-vă să faceți față unei sincerități brutale, care vă va face să vreți – măcar uneori – să întoarceți capul. Oglinda în care veți privi s-ar putea să fie prea clară, iar imaginile fără perdea. S-ar putea și să vă sperie oamenii-oglinda în care v-ați putea reflecta. Citind cartea Ralucăi am avut senzația că a speculat fiecare literă a alfabetului, s-a folosit de toate cuvintele pe care le-a inventat limba, ba încă a mai inventat și ea unele. Totul pentru a încerca o definiție reală a dragostei. Nu cea din dicționar, cu atât de puține sensuri. Autoarea – mai bine zis Mara – a scris o carte întreagă despre dragoste. Sau, mai degrabă, despre lipsa ei. Mara n-a găsit nici măcar dragostea de sine, cum ar fi putut primi și împărtăși iubirea cu ceilalți? Dar chiar dacă n-a știut niciodată cum arată dragostea, a avut o altă superputere: să se mintă și să se creadă.” – Camelia CAVADIA, scriitoare

Da. Iese cărticica.
Te iubesc dar nu pe tine. Puteți să faceți precomandă aici:
http://www.edituratrei.ro/carte/raluca-feher-te-iubesc-dar-nu-pe-tine/3623/?fbclid=IwAR1E-c3D5Whl0ACZZ8FHcaN-tiI240WuoZe77vEL5twOxyj46ItIOXj1vws

Și așa, de poftă să dați click și Precomandă, las aici un pasaj.

Au stat ele două, la un vin, Mara ascultând neatentă sau neascultând atentă sau atent pierdută în povestea ei, obosită deja de așteptarea de a spune și ea trei vorbe, dar hei, nu se face să întrerupi omul care ți‐a fost aproape la greu și căruia îi e lui acum greu.

Emilia vorbea ceva despre contracte, oameni de căcat, impostori și imbecili.

— Ce face Javier?
— Bine. Știi cum e.
— Nu, nu știu.
— Fiecare cu treaba lui, așa se menține echilibrul.

Mara și‐a amintit că profesoara ei de yoga i‐a spus că are o problemă gravă de echilibru, partea stângă a corpului ei se comporta ca Ținutul Secuiesc, o provincie cu propria limbă, istorie și obiceiuri, care nu voia să o asculte. Nu putea să stea în piciorul stâng, mâna stângă nu se îndrepta complet și nici umărul stâng nu era capabil să urce la ureche.

— Zi‐mi cu TP, a cerut Emilia, abrupt, ca într‐o ședință de board dând cuvântul unui șefic din provincie să își spună ultima dorință înainte să‐i scarmene căpățâna.

Mara a scos telefonul și i‐a arătat o poză de pe Facebook a lui TP, poza cu care primise 2 000 de like‐uri pe Tinder, și Emilia a împins mâna cu telefonul departe de ochi, ca și cum brusc nu vedea bine și a întrebat aspru: Ce cauți tu cu alpha ăsta?

— Cum?

— Ăsta nu e deloc genul tău, ție îți trebuie un tip să‐l calci în picioare, ăsta nu e. Cum vă merge?

Mara s‐a încolăcit în ea ca un arici prins masturbându‐se lângă somnul Albei ca Zăpada.

— Ne certăm. Mi‐e foarte greu să înțeleg de ce stau cu el. Am ajuns în punctul ăla în care fac liste cu de ce să rămân și de ce să plec. Dar, hei, nu mă plictisesc.

Și tocmai atunci, în cămașă roz‐pal, cu butoni din jad cu broaște țestoase, TP a intrat în restaurant și stomacul Marei s‐a urcat în gât, ca în fața marelui examen.

TP i‐a sărutat mâna Emiliei și apoi a pornit o conversație mai plină de oglinzi decât un labirint de iarmaroc, aici el era înalt și tras la față, aici turtit și amenințător și ea, Emilia, râdea și gângurea și întindea mâna și‐l atingea pe mâna lui. Mara a comandat încă un vin și a ieșit la o țigară, și în 12 minute la alta, în 37 la alta, luciditatea curgând din ea ca dintr‐o femurală secționată de cuțit. Din ce în ce mai beată, din ce în ce mai puțin îngrijorată, din ce în ce mai eliberată, credea ea, i‐a spus:

— Dar de ce nu îi povestești Emiliei despre faptul că tu crezi că pământul e plat?

Apoi:

— De ce nu îi spui că tu crezi că noi, femeile, și mai ales noi, femeile corporatiste, suntem creaturi de mucava, fără viață, trăgând ca vitele la căruța prăvăliei?

Sau:
— De ce nu îi spui că tu crezi că e mai ridicol să umbli ca femeie cu un bărbat mai tânăr decât ca un moșulan să umble cu o tinerică?

În timp ce fața Marei se contorsiona de ură și frustrare, futu‐ți gura mă‐tii, acum te fac de căcat față de un om mișto, prietena mea, o să vezi tu, Emilia îl privea din ce în ce mai miloasă pe TP (asta vă spun eu, autorul, Mara oricum credea că tovarășa ei ar fi futut și un pitic de grădină după ce‐l curăța de noroi). Când Emilia a plecat la baie, TP a luat‐o de încheietură, a strâns‐o și i‐a zis: Am mai umblat cu alcoolice. Tu te faci de căcat, nu eu.

Mara nu știe cum s‐a încheiat seara DieDerDas, probabil nearticulat total, paradoxal ca toată viața ei.

Pentru restul de adevăr care-ți umflă al tău păr, precomandă acum.
Nu mă întreba cum.

Am noutăți: n-am noutăți.
Editura zice că nu știe când intră cartea la tipografie. Pentru că e criză de hârtie. Aș fi bănuit-o pe editură că mă mințește, dar acum o lună când mi-am pus actele să-mi schimb buletinu, haț, doamna de la Evidență mi-a zis că nu sunt cartoane, că pot să aștept o lună, două, că nu mai sunt cartoane d-ăstea, țiplate. Buletinele noastre se fac pe cartoane din China și vapoarele din China s-au oprit la o țuică-n Suez, împreună cu adezivii din China și cu mașinile de spălat din China și cu adeno-virușii din China.
Mâncarea chinezească băltește în sucul de cocos și castane de apă și lu taică-miu nu-i place cum arată. Mereu a fost un estet. La 75 de ani, împliniți cu fast, țuică din piață de la nea Marcel și tort cu E25434 de la Carrefour-firmă chinezească pitită sub steag franțuzesc, lui taică-miu i se umplu mai ușor ochii de lacrimi. Pariu că sunt tot din China.
Prietenii au murit, vecinii au bormașini (sau bormasine) chinezești și unii își lasă la ușă șlapii, ați ghicit, din Vietnam. Un soi de Chină musonică.

Vorbim despre Andreea Moldovan, o fată de toată isprava, declară maică-mea, ticăloșii de liberali, de mafioți, de arafați, îi vor răul. Trebuie să fii într-o tabără, suntem atât de multe tabere încât nu avem destule corturi, 50 de tabere-ntr-un singur cort, împărțind focul cu alte 6 corturi și cele 4 linguri la 700 de oameni.
Nu le spun alor mei de domnu doctor, de bunul domn doctor care mi-a spus vineri că Voiculescu, ăsta bun dar nu chiar bun, un pic mai bun decât ăla rău care măcar era pe față rău, anyways, Voiculesu e fiul lui tac-so care e big pharma dar nu chiar big, pharma mai mediocră, care a vrut si ea dar n-a primit, dar ce contează e că Andreea Moldovan e o incompetentă, știu bine, acum încearcă s-o pună ministreasă. Reziștii. Securiștii. Big pharma ăștia de sunt mici dar o să fie mari într-o zi.
Domnu doctor e de mult în sistem, mă rog, s-a pensionat de 2 luni, ducă-se, nimeni n-a făcut nimic dar mai nimic ca Voiculescu n-a făcut nimeni și ce bine, că putea să facă atât de mult rău. Dacă făcea.

Bate la computer, agale, mi-aduc aminte de colegul basarabean Dudu Crudu, ajuns mare scriitor, pe vremea când era mic jurnalist, când scria la ziarul Observator la Brașov: mâncam agale la fastfood, dar să-l lăsăm pe Dudu, domnu doctor bate agale și mă anunță că 18 spitale mari din București se vor prăbuși la cutremur.
Moartea nu vine pe bandă de magnetofon, cum ar fi zis Haralamb Zincă. Dar nu a zis.
Domnu doctor bate la computer și vorbește despre miniștri incompetenți, despre Convenția Democrată și când zice asta: Convenția Democrată, prinde culoare în obraji, ca și cum cineva mi-ar spune mie brusc despre Elisabeta Polihroniade și deschiderea pe care o făcea emisiunea ei celei de desene animate.
Dar ce părere aveți despre Arafat?, mă aud întrebând așa, ca să par inteligentă, în țâțele goale, măsurată de talpa umedă a pistolului ecografului.
No comment, spune domnu doctor.
Săracii de noi, cum încercăm să ne prefacem că pricepem ceva din urletu ăsta care ne trece pe la urechi.

Taică-miu mănâncă totuși mâncarea chinezească, linge farfuria. I-a plăcut dar nu poate să recunoască. E călcâiul lui Ahile și un lucru sigur a învățat în comunism: nu-ți arăți slăbiciunile. Chinezii ar prinde imediat de veste și ți-ar trimite o ofertă pe care nu o poți refuza.
E primul din familie care a ajuns la 75 de ani. Născut în anul Câinelui Chinezesc. Luzări. Și el, și maică-mea.
Se-ntoarce către mine, ea, mă-ntreabă: tu ce ești?
Niciodată nu au citit eticheta.
Tigru, zic.
De lemn.

Frate-miu ne face poze. Am tocuri, nu mari, dar sunt cea mai înaltă din familie. Când îl prinzi pe taică-tu pe după umeri ca pe-o fetișcană-n parc, când îl îngropi sub subțioară, ceva în tine crapă.
Maică-mea chicotește, eu sunt tigru, ei sunt câini, nu mai lăsăm niciunul păr că suntem tunși scurt.
La televizor, un om chel se răstește de sub o mască neagră, încrețit de ura.
A rămas mâncare chinezească multă și-ai mei o s-o mănânce în scârbă, decât s-o arunce.

18 spitale vor cădea la primul cutremur strivind oameni care nu au buletine pentru că e criză de carton din China.
18 spitale vor cădea la primul cutremur și lui Arafat nu i se va clinti un fir de păr.

Cutremure și cutremure.

Îmi vine să strănut și o fac în mască. Doamna care îmi smulge firele din sprâncene zice noroc și apoi mă asigură că nu se teme, a avut Covid, saturație 82, nu putea să se ridice din pat că i se făcea negru în fața ochilor și se-nmuia-n pături. Dar a mers la o evaluare, când încă avea 90 saturația, la spital. Am sunat la 112, m-am dus, a fost foarte simplu, m-au primit, m-au cântărit, mi-au zis ce să fac, că nu erau locuri în spital și m-au trimis acasă, foarte civilizat.
Serios, sunteți prima persoană care zice că a mers totul ca uns.
Tace o secundă apoi nu poate sã mã mintã, în timp ce-mi smulge un fir de păr care-mi trimite lacrimi în ochiul drept, spune:
Eee, am sunat pe cineva. Pe Anca Streinu, fiica lu` …., că a pus-o taică-su manager, e acolo…Fără ea, știți și dumnevoastră…
Știu. Puncte puncte puncte, trei puncte definesc un plan, geometrie spatiului românesc.
Acum câteva luni am avut o discuție cu o prietenă despre emigrare. Eu îi spuneam că în Suedia sau Spania nu ți-e frică de sistemul medical, nu te temi că, dacă nu îi strecori 3000 de euro, doctorul te lasă să crăpi, ea îmi spunea că preferă România unde poate să obțină privilegii, de ce să vrei să fii tratat ca ultimul rupt în cur când poți să-ți cumperi tratament preferențial de la statu care nu-l dă plătitorului de contribuții ci plătitorului de șpagă (apropo, prietena nu a plătit o taxă, în viața ei, statului român).
Ăștia suntem. Preferăm să ne-ndoim cocoașele, scobiți de scorbut, dacă o facem într-un sat de leproși decât să fim sănătoși și prosperi într-o societate de sănătoși și prosperi, unde nu e nimic remarcabil să fii sănătos. Și prosper.
Dăcât sănătos și prosper unde nimeni nu te-nvidiază că te descurci brici, mai bine bolnav și ciordit într-un sistem în care alții sunt c-un picior în groapă și au fost tâlhăriți și bătuți cu ranga.
Ceea ce mă duce la povestea de mai jos și la cei 20 de ani care au trecut degeaba, pentru că ne încăpățânăm să nu înțelegem că ei ne spun că jucăm poker pe dezbrăcate, când de fapt, jucăm rugby cu pietre de moară.

Anul este 2000, luna mai.
Locuiesc într-o casă dintr-o curte de pe o stradă pietruită ascunsă după clădirile nord-coreene ale lui Ceaușescu în care Iliescu a înghesuit servicii și autorități, oficii și ministere, dar în spate sunt țărână, duzi și copii desculți care ies seara din clădiri coșcovite și se stropesc cu apă din peturi găurite, părinții sparg semințe și beau bere, își drăcuie copiii și se înjură cu sete între ei apoi mai iau un gât de bere pe care o cumpără de la magazinul din colț unde au parizer și ștrampi, elastice de păr și uischi făcut într-un beci în Colentina. Aici stau eu la kilometrul zero, e și o mânăstire la kilometrul zero, vin babe și se roagă, pentru sănătate și pentru noroc la copii dar pentru mine nu se roagă nimeni pentru că uite cum îmi sparg acasă, probabil țiganii din zonă, își dau cu părerea polițiștii care stau 3-4 ore la locul faptei și iau amprente, murdăresc dulapul cu un praf negru care scoate la iveală urmele de degete, dar poate sunt ale mele, poate ale lu bărbată-miu, poate hoții au folosit mănuși.
Nu cred că au folosit mănuși, asta pare o lovitură dată de țiganii din zonă, v-au filat niște luni și v-au învățat programul, a spus unul dintre polițiști, cel în blugi și cămașă deschisă la 2 nasturi că îi e un pic cald.
Au luat televizorul și combina muzicală, bani, haine, chiar și niște blugi pătați cu pastă albastră de la un pix spart în buzunar, și pe ăia i-au luat și toate cd-urile, toate casetele. Casa e goală fără muzică și e anul 2000, nu ai streaming pe net.
Las că-i prindem noi doamnă, mă asigură sobru-eficient celălalt polițist și eu îl servesc, optimistă, cu o bere. Bea că e 3 dimineața, cum să nu bei la 3 dimineața?
Beau și eu cu el. Am cumpărat de la non-stop 5 beri. Să avem în casă, pe ăstea nu le-au furat hoții.
A doua zi am un interviu de angajare, vreau să plec din presă, îi scriu patronului prăvăliei unde vreau să mă recalific: îmi pare rău, nu pot să ajung azi, mi-a fost spartă casa, am stat cu poliția până la ora 4 în zori, sunt ruptă. Vă rog frumos amânați și el mi-a răspuns: ar fi bine să fie așa.
Zero empatie. Ce dracu s-a întâmplat cu oamenii dacă e mai important pentru ei să nu fie mințiți decât să audă că cineva a pățit o nenorocire?
Apoi se face iunie. Mă duc la nunta celui mai bun prieten. Nași sunt Adrian Ursu și soția care candidează acum la europarlamentare din partea PSD. Mă duc să îmi cumpăr pantofi, nu pot să apar la nunta unde sunt nași Carmen și Ady așa, desculță. Sunt într-un magazin pe Magheru, am un rucsac în spate în care am înghesuit ținuta mea de prințesă. Nu găsesc sandale, dau să ies. În fața mea, pe trepte, un bărbat îngenunchează și începe să-și lege, tacticos, șiretul pantofului. Cum frate, exact în ușă, mă întorc să-i spun lu bărbată-miu dar întâlnesc figura ușor perplexă a unui alt cetățean, lipit de rucsacul meu. Omul clipește, ca un iepure prins între farurile mașinii, creierul meu e o muscă picată în borcanul cu zacuscă, nu reușesc să înțeleg ce se întâmplă deși ceva sigur se întâmplă, bărbatul cu șireturile a dispărut, cobor treptele, pe lângă mine trece grăbit individul din spate, mâna îmi urcă la buzunarul de sus al rucsacului, verific, respir ușurată, banii sunt acolo daaaar, mâna coboară spre buzunarul de jos, e deschis, mi-a dispărut legitimația de la Capital, mi-a dispărut cardul de salariu, mi-a dispărut buletinul.
Alerg după hoț, îl găsesc vârât într-o firidă întunecată între două case, nu spun nimic, întind doar mâna și el trece pe lângă mine și îmi așează în palmă, tot fără o vorbă, actele și cardul.
Și se face august. Sunt la Vama Veche și stau la cort cu prietena mea, Eva. Ea are rucsacul pus undeva spre intrarea în cort, al meu este vârât în spate, ascuns sub un sac de dormit. Mă întorc noaptea de la Mitocanu, rucsacul meu nu-i. Plecăm cu lanternele de la telefoane aprinse undeva pe faleza dinspre 2 Mai, unde fiul Lenuței știe că duc hoții rucsacele după ce le golesc de aparate foto sau telefoane, că trențe nu au nevoie. E plin printre ciulini de tricouri și blugi, teniși și sutiene. Nu sunt și ale mele. Hainele mele, pline de alge, sare și nisip, sunt înșirate pe plajă ca și cum Hansel și Gretel s-au asigurat că lasă în urmă niște borne ca să știe pe unde să se întoarcă și uite și buletinul și uite și legitimația de presă, a doua oare furate, a doua oare recuperate.
Poate universul vrea să-mi spună ceva.
Ce voia să-mi spună universul?

De 3 ori în 3 luni prădată.
Sub Constantinescu, cel înfrânt de sistem.
Poate universul încerca să mă pregătească de marea prăduială care a urmat. De epoca Iliescu 3 și epoca Năstase 1. Sau poate îmi spune despre Băsescu, cel care a inventat Udrea și binoamele, cel cu care se luptă în continuare Tăriceanu, Voiculescu și tot PSD-ul saaaau universul îmi spunea că ar trebui să mă car, că a patra oară nu mai scap, una e să-ți fure muzica și blugii pătați de pastă de pix, una e să-ți fure buletinul și cardul și legitimația de presă de care oricum vrei să te lași, alta e să-ți fure viitorul și speranțele.
Pleacă domniță din țară, asta mi-a spus universul la fel cum i-a spus și lui Emil că dacă vrea să-și scape băiatul de pârnaie trebuie să rupă franzela Convenției, juma lu Stolo, juma lu Isă.
Dar eu nu vorbesc limba universului căci universul, ca extraterestrul de pe Trafalmadore bate step și se bășește morse și eu nu știu să citesc în pași de dans și lungimea flatulației, așa că nu am înțeles și am rămas.
Și de atunci, nimeni nu m-a mai furat cinstit.
Nimeni nu m-a mai furat pe față.
M-au tâlhărit la taxe, la rest, la vot, promițând, înșelând, păcălind, cățărându-se pe morți, pe vii, pe copii.
Nu ai cum să vii cu un praf să dai pe țara asta să cauți amprente. E plin de degetele noastre ridicate în muiepsd, ei lucrează cu mănuși, ca niște proctologi adevărați ce sunt.
Și când simțim cum ne palpează prostata, să știți că nu asta fac, ci doar ne fură și ultima brumă de speranță pe care noi, Papillonii închiși în ocna României, ne-am vârât-o atent în anus, așteptând marea evadare. Care nu a fost să fie.
Pentru că nu am înțeles limbajul universului.

Acum 2 ani a murit un fost coleg de presă. Ciroză. Nu avea 50 de ani.
Un altul murise la 46, cîțiva ani înainte. Cancer de plămâni, au zis unii. Ciroză, au șușotit alții.
Anul trecut s-a mai dus unul, înecat au zis unii. Depresie alcoolică, au sugerat alții.
Un altul a murit în iarnă, pancreatită.
Ieri a murit cea mai frumoasă fata pe care am cunoscut-o eu. Cancer. De la băutură, au mârâit alții.
Drept e că a avut mereu un incendiu în ea și, știind că nu poate să-l stingă, a preferat să-l ațâțe.

Suntem o generație de alcoolici, crescuți cu lichior Arctic și cocârț, cu alcool dublu rafinat îndoit cu sirop de căpșune, 40 de beri băute-ntr-o seară din sticle nespălate de uleiul care le-a locuit înainte, busuioacă făcută din pastile, săniuțe, motorole, jageruri amestecate cu bere, 16 țâțe, Păsărica, Premiat, țuică de pufoaică, uischi din picior de masă.
Nopți nedormite în vise nevisate din care ne trezeam cu dureri colosale de cap numai ca să repornim alergarea între mese și toalete, rând pe rând pierzându-ne dinții, părul, mințile și viața.
Generația mea a băut și a băut și a băut pentru că nu a știut ce să facă altceva cu gura, pentru că gura nu e bună la vorbit, e bună doar la pupat cururi și ăștia care nu au înțeles asta sau nu au vrut să înțeleagă au zis că mai bine beau.
O generație vomând lângă copaci, stâlpi, corturi.
O generație cu limbile împleticite.
Puținii care au reușit să se ridice de la masă, care au putut să lase-n spate mahmureala, privesc cu nostalgie la vremurile în genunchi din Club A sau Martin sau Vama Veche. Și mai puținii care s-au lăsat complet de băut, știu doi, tremură după draperie, așteptând moartea.
Și numără, satisfăcuți, morții.
Suntem o generație ucisă de depresie și alcool.
Cea mai frumoasă fată din lume ar fi trebuit să rămână cea mai frumoasă fată din lume și nepoții să o îngroape la 83, nu soră-sa la 49 de ani.
Nu alcoolul a ucis-o ci fragilitatea ei. Neputința adaptării la un univers căruia nu îi pasă de tine nici măcar dacă ești cea mai frumoasă fată din lume.
Dacă pe dinăuntru ești miriște uscată, nu scapi de pârjol indiferent cine ai fi, cel mai bogat, inteligent, talentat, vesel, dotat om din lume.
Dacă aș fi avocat de succes, aș da planeta și vremurile și Revoluția Română și pe Dumnezeu l-aș da în judecată.
Pentru că noi, ăștia din generația mea de alcoolici, murim prea devreme din cauza vremurilor, Revoluției Române și lui Dumnezeu.
Rătăciți în pustiul unde nu ne-a mai rămas decât setea și un singur bar unde nu se servește niciodată altceva decât alcool.

Stewardesa spune: vă rog să vă așezați și să vă legați centurile de siguranță.
La 12 secunde distanță repetă: vă rog stați jos.
Roțile avionului nu s-au așezat pe pistă: nu vă ridicați…
Telefoanele bipăie.
Măștile s-au prelins sub bărbie.
Românul nu mai poate sta.
Nu are timp.
Coboară din zbor, e primul la ușă. E primul la zidul în care nu a fost tăiată încă o ușă. E primul care se gândește că aici ar trebui, în viitor, să fie o ușă și el va fi primul la ea.
Aterizăm.
Juma de avion e în picioare. Drept. Vertically unchallenged. Să nu ne spună nouă să stăm liniștiți la locurile noastre. Freamătă, nu au unde să meargă dar stau înșurubați în șube, transpirând, superiori nouă, resemnații din scaune.
Românul, înțeleg abrupt, crede că face ceva dacă stă în picioare.
Simte acțiunea.
Simpla lui postură erectă îi crează sentimentul misiunii împlinite.
Nu contează că nu te miști. Nu contează că ești blocat ca un os de pește pe gât, faci ceva, te ții pe picioare.

Coboară primii 40 de pasageri. Apoi, din nou, ocluzie.
Ochii sunt toți ațintiți în față, măsurând cocurile și glugile norocoșilor care sunt la ușă și știu care este cauza acestei supărătoare așteptări.
Pornim.
Cei din spate, care au ocupat culoarul de când nici măcar nu aterizasem, nu te lasă să treci înaintea lor pe tine, omul care ai zăcut în scaunul tău de pe locul 9 sau 12, de ce au murit tinerii la Revoluție, să crezi tu că, dacă ai loc în față poți să cobori înaintea celui de pe locul 26?

Burduful atârnă ca un gând de bețiv, neterminat, la 3 metri de ușa avionului. Nu are cine să-l manipuleze, e târziu pentru asta. Coborâți pe scară.
Intrăm 100 de oameni în autobuzul plin de urlete de copii care vor ceva.
Sunt singura care înjură, futu-ți gâtul mă-tii de țară, zic.
Și mă gândesc la autocrația din Emirate și la beneficiile despotismului luminat.
Noi avem nepotism întunecat. Polițistul de frontieră nu salută. Dă din cap, aprobând Bună dimineața! primită de la mine, da, da, e bună dimineața, are un serviciu bun, spor de stat în cur pe scaun, spor de noapte, spor de nesalutat, spor de luat cu mâna dreaptã pașaportul.
Pariez cu mine însămi că iar e închisă toaleta de femei. Câștig și pierd în același timp. Câștig că e închisă, pierd pentru că am sperat o secundă că nu e.
Două mierle cu ochelari, cu saboți de infirmiere și salopetă albastră, stau pe telefon la banda de bagaje. Sunt femeile de serviciu, personaje mitologice care nu îndeplinesc nicio dorință. Degeaba le prinzi, mai mult rău îți faci.
Toți pasagerii, ăia de căutau ușile avionului când eram încă deasupra Ploieștiului, formează acum un zid compact în jurul benzii de bagaje.
Sunt la fel de drepți, la fel de demni, la fel de dârzi, la fel de imposibil de escaladat ca pe culoar.
Popor de ologi pe picioroange.
Afară e noapte și mișcare de revoluție a pământului ne învârte în jurul soarelui cu 30 de kilometri pe secundă.
Românul s-a prins că nu trebuie să facă nimic ca să se miște, decât să stea în picioare.
Cel mai bine, în fața unei uși. De avion, de baie, de magazin, de bancă, de birou, de bar.

Merge și gura de tunel. Totul e să nu îi cauți celălalt capăt. Să aștepți să te găsească el pe tine.

Domnul care vinde pantofi de sport e din Ghana. Un uriaș care în loc de ochi are 2 zâmbete cu pupile în mijloc. Trebuie să mergi la Accra, e frumos.
Dar e corupție, zic, ca la noi.
Se oprește aruncat de pe șinele politețurilor de vorbele mele și începe să-mi spună cum evreii și sud-africanii distrug păduri în goana lor după aur, șefii de trib vând pământurile strămoșilor pe mărgele de sticlă mai nou chinezilor, cum mineritul cu cianuri otrăvește râuri. Din mijlocul magazinului fancy cuvintele lui ne duc la mormântul junglei, în fum înecăcios și umezeală acră, unde copii-soldați păzesc munca unor copii-mineri care sapă după aurul pe care îl văd eu turnat în formă de iphone, unul mare, o platoșă iphone din aur, cine și-ar cumpăra așa ceva?
Pe culoarele largi ale mall-ului, turiști deghizați în bogați, se plimbă, milioane de fetițe cu chibrituri, lăsați să moară în gerul aerului condiționat. Ei și-ar cumpăra, dar nu au bani.
Asiatici și africani, populații ale subcontinentului, ei sunt servitorii, femeile de serviciu, paznicii, șoferii de taxi, vânzătorii. Caucazienii și arabii sunt lorzii.
Și israelienii.
I-am văzut în aeroport, uitasem și apoi mi-am amintit de septembrie 2020, de acordul semnat, cu binecuvântarea lui Trump, între Emirate și Israel și mi-a mai venit inima la loc.
În uriașul labirint unde ne târșâim papucii, ruși și japonezi, francezi și evrei și englezi, români, americani și mexicani, măștile de pe față sunt puse peste alte zeci de măști, ale fricii, ale nepăsării, ale reinventării, ale lăcomiei.
Și mai ales peste masca dezumanizării. Ne pasă de nimic.
Copii arată cu degetul rechinii din acvariul uriaș. Rechinii nu au degete să arate rechinașilor copiii din diorama din afara acvariului.
Indiferent dacă crează case ale consumului unde bogatul cu săracul se pot întâlni, un perete de aer inexpungabil ne desparte.
Taximetristul e tot din Ghana. Nu a mai fost de un an jumate acasă din cauza lu Corona și prețurilor mari la bilete, un an nu a primit salariu, doar casă și masă. Nu a avut ce să trimită familiei. E rău dar ce să facem? Trebuie să muncim.
Ca să aibe ăia de acasă ce să fure. Politicienii. Râde și râdem și ne punem masca nepăsării amuzate. Are strassuri și e la mare căutare.
Acum x ani, cred că 3, scriam despre Ghana, bogați și foști manechini pe vremea lui Ceaușescu.


“ALDE va rămâne partidul cel mai vocal pe direcţia apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, având în vedere abuzurile, excesele de putere care s-au manifestat în ultima vreme (…) În cadrul acţiunii noastre politice şi parlamentare, astăzi am convenit cu colegii ca în următoarele două săptămâni să definitivăm proiectele pe care le-am anunţat – legea privind funcţionarea comisiilor parlamentare de anchetă şi legea privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale Unice de Interceptări, care vor fi depuse la Parlament ca iniţiative legislative ale noastre”, a afirmat Călin Popescu Tăriceanu, miercuri, după şedinţa Delegaţiei permanente a ALDE.
Călin Popescu Tăriceanu este judecat pentru mărturie mincinoasă în procesul retrocedărilor. În același proces este inculpat și domnul Tal Silberstein.  Acesta este un consultant politic israelian implicat, printre altele, în încercarea de deraiere a alegerilor din Austria.

“The Silberstein Affair draws attention to how important social media has become for political campaigns. Persily (2017) has recently explored the role of fake news and social media in the context of the last US election. He points to the advantages viral posts may provide to political campaigns, as information, whether correct or false, becomes widely disseminated. Especially, the FPÖ takes social media very seriously: while the party did not get the most votes, it consistently dominated interactions on Facebook and Twitter. Among the many narratives of dubious informational content, they published stories suggesting that Jewish billionaire George Soros, the bête noire of reactionary forces, finances Sebastian Kurz. A post on the Facebook page “Die Wahrheit über Sebastian Kurz”, now managed by Silberstein’s former team, echoed the sentiment. Yet, their attempt to remain camouflaged as an FPÖ fan page backfired: by publishing negative content on Soros and Kurz, the affair was colored with an anti-Semitic undertone that shaped subsequent media coverage of the scandal.[3]Tot materialul aici.

Tal Silberstein, urmărit penal în același dosar cu domnul Tăriceanu, este formatorul lui Asaf Eisin, consultantul lui Dragnea, Firea și PSD-ului în general. Revista 22 scria: Eisin a lucrat intr-o campanie electorala din Serbia alaturi de firma Majoritas, fondata si detinuta de Lucian Despoiu, scrie sursa citată. Informatia initiala care arata ca Majoritas a lucrat alaturi de Asaf Eisin in campania PSD din 2016 a fost contrazisa de Lucian Despoiu, care susține ca Majoritas a furnizat doar o prezentare, fara a se implica in campanie. Lucian Despoiu este fondator şi CEO al Majoritas, o firma de comunicare politică si tehnologie.

Prezent la o dezbatere de acum 4 ani, șeful Majoritas era descris așa:  “Lucian is an influential persona in the political marketing world, having successfully led more than 20 political campaigns in Ghana, Albania, Serbia, Bulgaria, Greece and Austria. Under his supervision and strategic thinking, the two companies have grown to offer full services and technologies to political parties, politicians and public institutions.”

Acum câteva zile a apărut, doar în albaneză, acest material care conectează Cambridge Analytica de Majoritas și domnul Despoiu.
http://tirana-times.blogspot.ro/2018/03/skandali-cambridge-analytica-midis.html

Interesant este că domnul Despoiu lucrează pe campaniile electorale din Africa și Balcani cu Dorin Marian, fostul consilier al lui Emil Constantinescu și fost șef al cancelariei lui Călin Popescu Tăriceanu, urmărit pentru mărturie mincinoasă în dosarul…ghiciți, hai că e simplu. Dosarul retrocedărilor, unde mai este domnul Tăriceanu, Tal Silberstein și, am uitat să spun prima oară, faimosul Beny Steinmetz. Cum, nu știți cine e? Black Cube? Băieții care au torpilat-o pe doamna Kovesi acu vreo 2 ani?
Beny Steinmetz, eheee, hai să o lăsăm pe altă dată. Sau dați google și vedeți în ce este implicat.
Revenind la Majoritas, Cambridge Analytica și manipulările campaniilor electorale, avem deasemenea români bãgati in alegerile din Tanzania și Zanzibar prin firma Revitalco. Nu vreau să vă obosesc, mai bine vă duceți direct la comentariile acestui articol destul de greu de urmărit: http://www.bursa.ro/scandalul-intre-smart-si-transelectrica-in-faza-penala-dupa-acuzatia-de-furt-iacov-il-invinuieste…&s=companii_afaceri&articol=291149.html.
Și uite așa ajungem la asta http://sorinamatei.ro/baietii-destepti-ai-serviciilor-lupta-sa-puna-mana-pe-contractul-sri-de-255-milioane-de-euro-de-analiza-a-bazelor-de-date-ce-i-vizeaza-pe-toti-romanii/.
Adică la lista firmelor care se luptă să implementeze Big Brotherul românesc, Revitalco, de pildă, fiind una dintre ele. Citiți și vă îngroziți.
Toate informațiile ăstea sunt sub nasul nostru. Nu sunt jurnalist de investigații, sunt contabil, știu să adun și să scad.
Ce-mi dă este așa, puterea de la București, prin Tăriceanu, Dragnea și cine o mai fi, se hrănește cu un cocktail de consilieri israelieni, contractori israelieni, serviciile secrete trimițându-și piciorușele la plimbare în Austria, Africa, Albania, Bulgaria, Grecia și, cel mai amuzant, totul se întâmplă sub ochii noștri larg închiși.
Totul sub pretextul apãrãrii libertãtilor noastre si cu bani europeni. Noroc bun.