Cunosc un om care lucrează la Antena 3 pe o funcție zdravănă. Îl știu de când ciordea din poșeta mă-sii ca să aibă de-o bere, îl știu de când ieșea pe străzi urlând că am învins după victoria ineptă a lui Emil, îl știu de când mânca șnițele maică-mii și se declara monarhist. Am vorbit cu el în 2009, înainte de alegerile prezidențiale, Mihaela, dragostea mea&co. Mi-a spus că trebuie să înțeleg că dacă votez cu Băsescu îl las fără serviciu pentru că dictatorul îi va închide prăvălia.

Băi, ești nebun, de ce nu o închide de acum? De ce îi trebuie al doilea mandat ca să facă ceva ce poate face acum?

Nu înțelegi nimic, așa mi-a zis atunci. Mi-am zis că e spălat pe creier, e speriat omul.Cine știe ce le zic ăia la serviciu?

Apoi l-am reîntâlnit în 2013. Mi-a povestit cum a fost în California sau Nevada unde s-a dus cu gașca de boiernași ca să ridice premiul luat de fapt de Cristi Tamaș, un operator strălucit care, ca să vezi ironie, a filmat hazul american al păcăliciului șpagatist, al ursachelui buhăit (soțul jurnalistei care se pierde în marea de rahat care e Antena), și al predicatorului rujat.

Trecuse spaima, dictatorul, chiar și așa, ales, nu închisese A3 în ciuda tunului de zoaie care trăgea non-stop în Cotroceni. Iar prietenul meu avea o barbă de 5 zile pe obrazul care nu se crăpase căci dedesubt nu exista nicio urmă de activitate tectonică născută dintr-o crispare morală.

“Iau bani de la un nemernic, un securist ticălos care s-a proțăpit în ușa latrinei tranziției și care percepe ca o mamașă cu mustață, o taxă uriașă ca să ne facem nevoile.”
Nu s-a gândit la asta.
E adevărat că nici eu nu am comentat când eram angajata lui Căncescu la Brașov, senator, prefect, nșpe dosare penale. Nu le avea atunci, în 1994, ci acum.
Nu am comentat nici mai târziu, când am lucrat la Sârbu unde am băgat la negru, fără carte de muncă pentru că eram pulimea. Nici împotriva lui Vântu nu m-am întors, chiar mi-a plăcut de el, așa am ajuns în 1999 să fiu corespondent NATO și apoi de război, în Iugoslavia.

Dar aveam scuza că aveam 25 de ani.

Eram o cretină entuziastă într-o țară unde nu exista corupție, dosare penale, minerii puneau panseluțe și liderii sindicali puneau 6 kile de osânză pe ei după fiecare negociere cu politicienii.

Dar am îmbătrânit și am început să îmi pută jegul din presa românească.
Și nu mă pot opri să nu mă gândesc la fostul meu prieten.
Cât de mulți bani vrei să faci, cât de disperat ești ca să fii producător la acest post de televiziune care reprezintă pionieratul asasinatului mediatic și care a reușit să ducă la perfecțiune asasinatul mediatic?
La un salariu de 8000 de euro pe lună, cât spune fostul meu prieten că face, înmulțit cu cel puțin 10 ani de când e la Antene, dacă ar avea o urmă minusculă, o amintire a unei amintiri a unei amintiri despre cine era acum 20 de ani, ar spune că și-a făcut mălaiul și ar pleca.
S-ar uita cum se joacă ăla micu, fără să știe că taică-su lucrează pentru niște criminali și și-ar spune că nici nu vrea să afle.
Căci cum i-ar putea explica de ce a făcut asta atâta timp? De ce a rămas?
Pentru că nu avea bani de scutece? Pentru că era tânăr și își făcea meseria? Că îi plăcea puterea?
Da. Asta înțeleg. Îți place puterea.
Ești șerif la televiziunea aia care scoate în stradă pensionari cu mințile ferfenițite, televiziunea care l-a promovat oracol pe unul ca Ciuvică. Poți să spui orice fără să pățești nimic, dictatorul, lovitură de stat, mineriadă, Soroș, Koveși.

Nimeni nu îți face nimic. Ești intangibil.
Posibil ca prietenul meu să fie intangibil pe dinafară. Dar pe dinăuntru o să fie rupt de ceea ce se va întâmpla peste cel mult 15 ani. Disprețul propriului copil.
Căci sigur se va întâmpla. Așa cum disprețul foștilor lui prieteni, ăia care au împărțit cu el o bere, o țigară, o femeie, o vacanță, l-a ajuns din urmă.

Scârba fie cu tine, știi tu cine!!!

Ăsta e un post din decembrie 2014. Nu existase încă gura de aer proaspăt și de micronormalitate dată de guvernul Cioloș.
Oamenii sistemului, cei 1 milion de oameni despre care vorbește România TV că vor ieși pentru grațiere și drepturile omului în stradă, ei stau la pândă în primării, în prefecturi, în birouri de satrapi locali, în ambasade și în orice loc unde statul a penetrat.
Cu ei trebuie să vorbim, pe ei trebuie să îi convingem că ce se cere în stradă e bine. Cum să convingi o secretară care a fost angajată de un unchieș că abuzul în serviciu trebuie incriminat? Cum să convingi un șofer analfabet că e ok să fii pedepsit dacă furi?
Cel puțin 1 milion de oameni sug de la țâța corupției din România.
Ei ar putea ieși mâine în stradă. Cum facem să-i oprim?

Ponta e rezultatul firesc, nu accidentul pitoresc

Doamna de la ambasadă are 60 de ani, breton, strungăreață și comportamentul unei secretare de director de aprovizionare, care știe că slănina e la ea, nu la tovarășu director, el e cu meandrele concretului dar ea știe că nu sunt meandre în concret. Doar linii drepte.
Doamna de la ambasadă nu ridică tonul dar te ceartă agramat: ”Scriți doamnă. Aici nu e completat. Scriți așa cum e în modelul de formular.”
Arată undeva spre un avizier unde sunt 4 modele de formular, alte câteva acte normative, niște notificări.
”Care din ele? Că îmi arătați o direcție generală, nimic clar.”
Doamna de la ambasadă nu suportă obrăznicia: ”acolo Ddduuuammnăă.Uitați-vă și completați ca în model.”
Mestecă lung ”d”-ul, îl plimbă prin gură ca pe-un sâmbure de prună găsită într-o gălușcă, înainte să îl scuipe. E o cobră nervoasă, bulbucă ochii sub breton.
S-a săturat de idioții care vor zilnic să meargă în excursii în țara asta minunată la a cărei ambasadă lucrează dumneaei.

”Aveți adeverință de la serviciu?”
”Am.”
ia hârtia și izbucnește: ”Unde e dddduammnăă suma?”
”Ce sumă?”
”Venitul, salariul? Unde e trecut?”
”Nu scrie pe site-ul ambasadei că vreți asta, scrie doar că doriți o adeverință unde să se precizeze că sunt angajată într-o unitate de producție. Fiți mai clari, precizați ce doriți.”
Doamna își pierde machiajul de doamnă. E roșie sub bretonul blond. Dă să..
”Am adus și extras de cont. Pe site zice că ori adeverință de angajat ori extras de cont.”

Doamna de la ambasadă se răcește brusc, sub jetul extinctorului. Se uită la cont, îi convine, dracii dispar chițăind, undeva sub ușă. Îmi aruncă chiar și un zâmbet. Dispare cu pașaportul și eu îmi strâng bulendrele când în antecameră intră o femeie cu păr creț și multe întrebări. Notează tot ce e pe formular, se scarpină pe frunte, pe ceafă, apoi apasă pe soneria care scoală strigoiul cel rău din mormântul biroului și-l aduce afară.
”Bună ziua, am o întrebare. Dacă soțul meu nu are adeverință de salariu și nici cont în bancă, ce fac? Pot să…”
”Nu.”
”Păi suntem căsătoriți și..”
”Fiecare este o altă persoană, nu puteți dddduaaammmnăă să veniți cu venituri decât pentru dumneavoastră.”
”Dar are bani dar nu pe carte de muncă și nici în cont și eu pot să..”
”Dddduuaaamnnnăă, dacă aveți 2000-3000 de euro pe lună, da. Puteți. Dar eu nu cred că aveți un salariu atât de mare. Deci nu puteți.”
Femeia cu părul creț și multe întrebări înghite bădărănia doamnei de la ambasadă. O înghite ca pe un penis băgat în gură de un șef care te violează pe tăcutelea, în birou și tu nu spui nimic, caști gura și înghiți că ți-e frică să nu-ți pierzi serviciul.
Doamna de la ambasadă își scoate mădularul din gura femeii cu părul creț și zice: ”noi la ambasadă vă judecăm după ce sunteți.”
Zâmbește și trage ușa.

Cine sunt oamenii ăștia? Cine sunt oamenii ăștia care nu știu că a murit Ceaușescu, oameni care habar nu au că nu mai trebuie să dai pachete de Kent la medic și nici săpunuri la vânzătoare? Cine sunt oamenii ăștia capabili să te cântărească și să-ți spună valoarea ta de om doar după o scurtă evaluare a coafurii? Și de ce, în ciuda acestor talente, nu sunt miniștrii sau conferențiari universitari și au rămas doar niște împingători de hârtii, fie ei chiar într-o ambasadă?

Ponta a pierdut pentru că a fost extrem de arogant.
Dar e departe de a fi singurul. Într-o țară de închipuite irosiri, de răzbunări mărunte, de oameni mici care își cumpără costume cu trei mărimi mai mari, Ponta este rezultatul firesc nu un accident pitoresc.
Și atunci, ce-i de făcut?

Unde sunt eu e cald și cântă Frank Sinatra. Nu am crăpat, deși câteodată mă gândesc că nu ar fi rău. Sunt într-un purgatoriu dragnian, am tot ce vreau dar aș vrea mai mult. Aș vrea să fiu acolo, să ies în Piața Universității, să îmi înghețe urletele împotriva gunoiului pesedist, să se transforme în gratii care să îi închidă pe infractori în pârnăi aerisite din care nu mai pot ieșii 42.000 de ani, până la următoarea încălzire a planetei.
Pe facebook, deputați ai opoziției plăpânde ne cer să apărăm justiția, cum prieteni, că d-aia v-am ales să ne arătați calea. Ne spun deputații că încă suntem în faza în care nu am pierdut tot, că împreună învingem. Mi se pare mie sau sună a reclamă proastă la rachiu de pufoaică?
În Polonia, Bulgaria, Spania sau Italia ies sute de mii de oameni la un protest, milioane în Coreea de Sud. În Mexic, profesorii își pun bandane, ocupă străzi, se bat parte în parte cu poliția. Unii sunt asasinați de statul criminal, dar nimeni nu stă la teorii de ceainărie: suntem în faza de apărare sau de rezistență, am pierdut tot sau mai avem metru ăla pătrat în care să ne înghesuim și să așteptăm miracolele. Să nu uităm, soborul de preoți nu e cu noi ci cu ei.
În librăria Amate din Oaxaca sunt 22 de rafturi cu literatură politică, de protest, Chomsky și Klein, Zapate vive, la lucha sigue! Pe un scăunel de plastic, înconjurat de cărți tăcute despre proteste vocale, americanul patron, să-i spunem Steven, îmi povestește cum a făcut în 1971 facultatea la Berlin și, for one reason or other, all my friends were romanians.
Cum e România acum?
Captivă ca o muscă în bucățica ei de istorie din care nu poate să scape.
E Balcani și practic nu poate biata Românie să își ridice fustița și să sară Alpii, să se așeze pe malul lacului Como și să aștepte înserarea.
Steven oftează și îmi arată cărți despre o altă lume pe care zapatiștii o fac, încet dar sigur, în sierra și îmi spune să le cumpăr căci vin vremuri în care cu toții o să avem nevoie să știm sub ce bolovan să ne ascundem, cum se trage cu un arc cu săgeți și ce plante puse pe rană opresc sângerarea.
Mâine e inaugurarea lui Trump. E cald și cântă Sinatra și îmi amintesc de Suzanne care spunea că speră să îl împuște cineva pe Trump, la inaugurare chiar, ca să nu mai lungim gluma. Iar soțul ei, Dan, dădea din capul împodobit cu barbă albă, ochii albaștri blânzi aprobând ce spunea Suzanne. Da, și el spera același lucru. Ca și cum uciderea unui clovn oxigenat ar readuce lumea în, să zicem, 18 august 2007, înainte ca rahatul să lovească ventilatorul.
Dar jocul ăsta de Piticot pe care îl jucăm noi ne aruncă pionii, atunci când viața lovește nervoasă cu pumnul în masă, în cutele ălea de timp unde nu ai vrea să ajungi.
Uite, noi, cu grațierea și amnistia, am ajunge în anii 90. Ce, o fi rău să ne întoarcem în anii 90? Eram toți tineri, nu aveam celulită și ficatul mărit. Dar atunci erau toți gușații la putere și nu visai să te atingi de ei, Triță Făniță și Culiță Tărâță, Hrebenciug, generalu Militaru, FSN-ul prinsese țărișoara sub borcan, ca pe o lăcustă, și începuse cu răbdare să îi smulgă picior și aripioară, încet, încet. Dinescu era slab și Petre Roman era la prima nevastă, minerii erau de neatins, conturile lui Ceaușescu golite, nimeni nu vorbea despre Securitate. De ce ai vorbi? Doar învinsesem. Ne spusese asta Sorin Roșca Stănescu și Cristoiu, Sârbu și Vântu.
Năstase era o lumină pe lângă ei și uite, anul ăsta se fac 20 de ani de când Niculae de la Prescon a cumpărat ziarul ca să mă dea afară pentru că scrisesem despre cum a pus mâna pe Brașov. Așa erau anii 90.
Să tot te întorci în timp, nu-i așa?
Unde sunt eu acum e cald afară dar e frig înăuntru. Fac cistită la suflet și aia nu se tratează.
Ieșiți în stradă și pentru mine. Ieșiți futu-le muma-n cur de ticăloși.

Ahorita vine barca. Ahorita vindecăm cancerul. Ahorita ajunge masagista. Ahorita obținem singularitatea. Ahorita se eliberează o masă. Ahorita vom coloniza Marte.
Ahorita adică acușica. Acuși ar fi prea pătrat, prea riguros în forma lui deplină.
Ahorita e ca un ou spart în tigaie, gălbenușul reținut rotund dar albușul oferind forme surprinzătoare.
Mexicanii nu aleargă pe timp ca pe o pistă, nu. Ei sar de pe un sloi de timp pe altul, fac parkour între bucăți de timp și ahorita poate fi peste 2 secunde sau peste 1 lună. Sau 2 ani, cum povestea Julia că i-au zis că îi aduc ahorita mobila și nici acum, 2 ani mai târziu, nu i-au adus-o. Bine măcar că a zis că plata se face la recepție.
Adan vine fix la 7.30 și ne ia cu barca.
Ce nume e ăsta Adan? Arăbesc?
Nu. E primul bărbat din lume, din Biblie.
Aaaa, Adam, cu e-me nu cu e-ne.
Si, si.
Mergem să vedem balene. Nu am nici cea mai mică așteptare dar oceanul e molcom-indigo, o broască țestoasă decide să iasă la suprafață și respiră adânc în soarele dimineții, pământul se îndepărtează și aici timpul dispare ca țestoasa care s-a atomizat, a înghițit atâta aer încât a devenit invizibilă.
Motorul zbiară și țărmul e din ce în ce mai mic, ne ducem către răsărit, ca niște fluturiști spre bec când deodată Adam vorbește, primul om care a vorbit atât de departe de mal și zice așa: ahorita o să vedem delfini cu burta albă. Și, miracolul primordial, la 20 de metri țâșnesc din apă, rupându-i țesătura, 7-8 delfini și apoi încă 5 și apoi încă 12. Sunt peste tot în jurul nostru, cu sutele zice Adam că sunt, migrează spre nord, spre California. Adam îi fluieră și ei dispar sub barcă după care apar în față și pe lângă, sar curbat la 2-3 metri și se pierd în indigoul apei și din nou ies, mai mulți, mai rapizi, tăcuți și agili ca niște ninjuți atacând palatul shogunului. Soarele a întins o dâră de frână pe apă, a băgat viteză și și-a dat seama prea târziu că o să se ridice așa că a frânat luuuuuuuuuung dar inutil, acum e la 2 metri de orizont. Delfinii sunt siluete care zburdă pe carpeta kitchioasă, portocalie și noi am început deja să ne plictisim de trucul ăsta al lor, sar-dispar-apar-aleargă așa că Adam întoarce și o luăm la fel de tăcuți spre țărm și apoi din senin, la 50 de metri de malul stâncos în care sunt strivite oase de trilobiți și coaste de dinozauri oprește barca și zice așa: ahorita o să vedem balene, trei, doi, unu.
Și oceanul se despică și la 7 metri de noi crește spinarea unei balene cu cocoașă, încă aruncând apă prin nara ei gigant. Și lângă prima spinare, una mai mică, a puiului care are o cicatrice albă, de la plasele de pescuit-explică Adam. Balenele sunt negre și au pielea lucioasă și mama are pe bărbie niște bube, coșuri, ce mai, ca un adolescent cu hormonii razna.
Stăm așa 15 minute, cu balenele scufundîndu-se, coada ieșind perfectă, ca o mustață întoarsă și apoi reapărînd, 3, 2, 1, brusc, ca o insulă născută sub ochii tăi din copulația a două falii.
Și apoi dispar și noi ce facem acum cu primul bărbat din lume și soarele care e sus?
Ahorita bem o cafea.
Adam ne duce la țărm și așteptăm, așteptăm, așteptăm să vină cafeaua care ahorita va fi gata. Timpul se lățește și pe mare plutește o minge albastră ca ochiul lui Dobrin, ochiul stâng al lui Dobrin iar mingii nu-i pasă de timp, e clar din nonșalanța în care plutește.
Să învăț și eu să fiu minge îmi zic.
Ahorita mă apuc de lecții.

Bărbatul rulează o țigară și explică doct: țările în care a fost vizibilă eclipsa de soare din 1999 sunt acum teatre de război. Toate.
Dau să îi spun că la noi nu se bate nimeni, că eclipsa a luat o șpagă și ne-a lăsat să scăpăm fără conflict dar mă întorc la cafeaua mea și la știri și dau de Coldea, Ghiță, Udrea și Ponta și zic că totuși shamanu are dreptate. Suntem în război. De fapt, am pierdut războiul. Suntem 19 milioane de refugiați în indiferență, și dacă o să scape de pârnaie toți mamelucii, toți satrapii, toți securenii-meltenii ce? O să ne fie nouă mai bine dacă stau ei în pușcării? O să ne fie nouă mai cald sau o să dormim mai bine?
Nu.
Atunci să iasă domle, ce mare scofală chestia asta cu justiția.
Suntem o țară amorală în care 3 cruci strecurate iute te spală de sudălmile aruncate înainte cu 50 de metri în trafic, șoferului care merge prea încet sau respectând regulile sau conducând un Smart care, se știe, nu e mașină ci scrumieră, fir-ai al dracului de Soroșist.
Shamanul ascultă muzică tribală la boxe. Știe versurile și îngână vocile care se destramă în briză, le adună ca un câine ciobănesc, le bagă în țarc și trage din țigară privind pierdut oceanul. Trei pești lună morți au fost aduși de curent și tăvăliți pe plajă. Sunt albi, cu ochii negri, au țepi și gurile deschise. Au fost săltați de turiști din apă, ei s-au umflat și apoi au fost incapabili să se mai scufunde. Au rămas la suprafață și au murit asfixiați, trădați de propria biologie.
Românii sunt pești lună, îmi zic. Am fost ridicați de o Europă incapabilă să vadă că nu suntem mamifere, că nu putem respira aerul restului continentului. Ajunși la suprafață, ne sufocăm, vrem înapoi în apele din care am fost scoși. Avem nevoie să fim dezumflați, să fim înțepați și scufundați.
Evoluția a venit prea repede pentru noi.
Ghiță, Udrea, Dragnea, Ponta ne trag înapoi, în adâncuri, unde ne e locul. Iar noi, ăștia jumate pești-jumate oameni, vom crăpa pe plajă, prinși între două lumi ca mica sirenă care s-a îndrăgostit de prinț.

Și când te gândești că totul ni se trage de la o eclipsă de pe vremea când avocatul poporului era primar la București.

Lumini roșii și albastre se gudură ca niște câini fericiți că ai venit acasă pe ecranul aparatului de păcănele. Un bătrân cu pielea cu două numere mai mari trage de manetă plonjând încântat în infinita clipă când sorții decid dacă va fi un om bogat sau nu. Se droghează cu timpul ăsta al speranței, luminile tremură pe ecran și bătrânul își ține respirația, scufundat în apele așteptării, clare și benevolente. Cireșe, căpșună, banană, nu a fost să fie dar nu de asta joacă. O monedă coboară pe tobogan și bătrânul își mai cumpără timp de la ghereta cu speranță.
E 2 ianuarie, e soare, în piața Santiago familiile strânse în jurul unor mese de plastic mestecă tacoși și beau Coca Cola la 355 mililitrii. Știai că Mexicul este cel mai mare consumator de Coca Cola din lume?
Nu știam.
Știai că aici Cola este făcută cu zahăr, nu cu sirop de porumb și că este de 78 de ori mai vicioasă, creând dependență, o națiune drogată cu cola, știai?
Uită de mariachi, sombreros, chihuahua.
Noile simboluri ale Mexicoului sunt obezitatea și diabetul infantil căci da, mămicile le pun copilașilor în biberoane apă niagră, cum ziceau moldovenii de peste Prut prin `90. Apa niagră îngrașă mariachiul , îi lasă o urmă roșie pe fruntea strânsă de un sombrero care a uitat să crească, căci pe el nimeni nu l-a udat cu Coca Cola.
E 2 ianuarie și parcul e verde și catedrala albă, păsări negre trimit piuituri care se întrec cu scheunatul păcănelelor și în amorțeala după-amiezii simți că anul care a trecut și-a lăsat geamantanele în dormitor, rugându-l pe anul care a venit să-l mai lase să dea o tură prin oraș, să-și facă un selfie în piața mare. Are tren doar diseară, la 9.20. De fapt nu are tren, are autobus. Știai că nu mai sunt trenuri de persoane în Mexico?
Trenurile de pasageri au fost feliate și duse în muzee. Doar trenurile de marfă se târăsc între Guatemala și State, cărând pe acoperiș un mușchi uman care indică nordul speranței. La Bestia, cu mii de oameni încercând să fugă din Venezuela sau Guatemala, din Honduras, Salvador sau Mexic, sperând să treacă granița cu America, călare pe containere cu burțile pline de minereu și cărbune, de lemn, porumb și cereale, rugându-se că vor fi la fel de bine primiți ca încărcăturile de sub pielea metalică a trenurilor care merg tu-tuuuuut, tarm-baram-taram-baram pe potecile lor de oțel, strecurându-se prin tuneluri, ignorând cerul plin de stele și luna plină de pete de la asteroizii care i-au dat bobârnace la fel ca cel căzut acote, în Yucatan, care a stins lumina dinozaurilor acum 60 de milioane de ani și 8 luni.
Trenurile morții se cheamă garniturile care cară marfă în State și refugiați pe acoperiș. Oamenii mor căzând, de frig, oamenii sunt răpiți, hăcuiți, vânduți. Oamenii mor. Unii dintre ei trăiesc. Cireașă, cireașă, cireașă. Rar se aranjează norocul la păcănele, rar haosul naște înșiruiri în care viața găsește bucurie.
http://www.wnd.com/2014/07/mexicans-blame-americans-for-death-train/

Iau autobuzul spre Campeche. Lângă mine, la cealaltă casă, o femeie cu un cap plin, perfect rotund ca bila neagră 8, cumpără un bilet spre Playa del Carmen. Vânzătoarea îi cere numele ca să îl scrie pe bilet. O cheamă Leidy.
Îmi vine să râd și râd căci în viață atunci când îți vine ceva trebuie să faci, altfel o să te lovească ghinionul, 10 ani de ghinion în care o să primești numai banane cu cireșe și căpșuni, salată de fructe fără gust și înțeles.

Vânzătoarea mă întreabă cum mă cheamă. Îi spun fără să clipesc Sebastian Ghiță, nu știe să scrie așa că îmi dă mie tastatura.
Dacă bucurie nu e, nimic nu e. E 2 ianuarie, e cald și în autobusul ADO, pe ecrane rabatabile e proiectat filmul Tinker, tailor, soldier, spy.

Pe unul din bulevardele cele mai importante ale capitalei mexicane, prinse cu agrafe de sfori sau lipite de copaci sunt fotografiile a 43 de bărbați. Au dispărut acum 2 ani și rudele  și prietenii încă îi caută și cer un răspuns de la oficialități. Cei 43 erau studenți în drum spre un marș comemorativ în Mexico City. Au fost săltați de poliție și dați pe mâna Guerrero Unidos, un cartel de narcoși care i-a ucis, le-a ars cadavrele, hainele și au aruncat rãmãsitele într-o groapă de gunoi. Familiile cer o anchetă temeinică, nu se lasă cu una cu două.
Până acum au fost arestați câteva zeci de polițiști, primarul din Iguala (locul unde s-a întâmplat masacrul) și soția acestuia, un soi de Elena Ceaușescu, cerând să fie judecată de marea adunare națională nu de niște măscărici de la justiție.
De ce i-ar fi predat poliția unor traficanți de droguri?
Pentru că studenții plecați la protest au deturnat un autobuz burdușit cu droguri, spune lumea. Pentru că poliția știa că autobuzul era folosit pentru traficul de droguri și a anunțat proprietarii drogurilor că le-a plecat marfa la Mexico City, să comemoreze un marș din 1968.
Pentru că statul e pe tamjă cu narcoșii și zeci de polițiști trăiesc din solda cartelurilor.
Știai că președintele Pena Nieto și-a omorât soția? întreabă Alonso. Da, devenise o problemă pentru el și a ucis-o. Când reporterii l-au întrebat cum i-a murit soția a zis că nu-și mai amintește.
Pe vremea când era guvernator al provinciei Mexico, Pena Nieto se grăbea să folosească forța în orice împrejurare. Poliția rupea spinările demonstranților și e faimos cazul unui profesor care a fost concediat pentru că era homosexual. Profesorul a cerut ajutorul guvernatorului insistând că discriminarea pe criteriul orientării sexuale e interzisă în Mexico. Pena Nieto s-a asigurat că profesorul ajunge la pușcărie și este violat în mod repetat cu coada de la mătură.
Alonso spune că tot Mexicul știe asta și că alegerile au fost măsluite căci nu știe pe nimeni, dar absolut nimeni care să fi votat cu președintele actual al Mexicului.
Am vorbit cu zeci de persoane în luna de când sunt aici. Într-un cor antic, toți au ridicat vocile și ochii plânși spre cerul care i-a pedepsit cu o asemenea năpastă. E dracul Pena Nieto, e cel mai nepopular președinte, mai nepopular decât generalul Antonio Lopez de Santa Anna, cel care a pierdut Texasul. Mai urât decât Trump.
Cineva totuși l-a votat, îi spun lui Alonso care povestește că a existat, imediat după vot, o petiție prin care cei care au votat cu Pena Nieto erau chemați să fie văzuți la față, căci mai misterioși decât dugongii sau balenele albastre, decât calamarul gigant și Yeti, nu sunt decât suporterii actualului președinte mexican.
Nimeni nu a ieșit vreodată să îl susțină. Nu se știe cum a ajuns cel mai important om din stat. De fapt, se știe. Cu banii corporațiilor și cartelurilor. Cu un aparat de stat uriaș finanțat de crima organizată.
Modelul rusesc.
Nu e scăpare. Decât în amorala dar faimoasa descurcăroșenie. Cea de tip românesc, de by passare a legilor, de mers cu valul, presărând șpăguțe ca să scapi cu față curată.

Sau… alegând calea indienilor Chamula. Autoguvernare. Prinzi asasinul, tâlharul, violatorul, torni benzină pe el și îi dai foc cu vâlvătaie. Numai în 2016 au pierit în flăcările dreptății chamuleze 9 criminali. Nimeni nu se pune cu indienii din Chamula, poate de aia ei sunt capii rețelei de trafic de droguri din San Cristobal de las Casas și nimeni nu încearcă să le ia teritoriul.
Dar acum s-a scumpit benzina. Execuțiile devin un lux.
Doar dacă nu știi un băiat care știe un băiat care știe un altul care face rost de petrol ieftin.
Și ne-am întors la șobolăneala românească.
Tot mai bine e acasă. Trăiască PSD și guvernarea luminată a domnului Dragnea. Amin.

https://en.wikipedia.org/wiki/2014_Iguala_mass_kidnapping