Biserica are ceva de sediu de bancă, o încropeală de plăci de marmură maro lucioase lipite în grabă cu ciment, proporții greșite, ca într-un desen de copil care face veverița cât copacul și capul vânătorului de 8 ori mai mic decât cizmele.
Cepele aurii de pe cupolă, cinci, strălucesc optimist-absurd de la depărtare. Întregul peisaj are ceva de Brobdingnag. Clădirile sunt prea mari ca să pară cochete, delicatețea detaliilor dispare în dimensiunile XXL ale acestui oraș generos cu lățimea, înălțimea și lungimea.
Ușile Bisericii clădite pe sânge (așa aș traduce Church on Blood) sunt închise. De undeva de jos o voce de bărbat urmată de un cor de femei înalță un imn ca pe-un balon meteorologic, cântecul trece printre femeile cu broboade care împletesc coroane, pe lângă statuia țarinei cu mâna ridicată, încremenită într-o veșnică și imposibilă încercare de a se feri de gloanțe, mă ia de braț și mă duce în subsolul bisericii unde este capela în care sunt desenați toți, Nicolae al II lea, țarina Alexandra, copiii Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei, toți cu fețe prelungi, ochi mari și aura galbenă în jurul capetelor, ca și cum le-ar fi așezat pe niște perne în formă de farfurie.
Aici au fost omorâți, în beciul casei Ipatiev dărâmată în 1977 de Boris Eltsîn, șeriful de atunci al partidului comunist din Yekaterinburg care, apropo, s-a chemat Sverdlovsk după numele unui lider bolșevic despre care se spune că a ordonat uciderea familiei Romanov. De ce a dărâmat casa? De teama pelerinilor care își făceau drum an de an, din ce în ce mai mulți ca să aprindă o lumânare în locul în care neamul țarului a fost stins. Ar fi trebuit să demoleze întreaga stradă, să construiască o unitate militară, un reactor nuclear, un puț care să te scoată pe partea ailaltă a pământului, taman în Kentucky.
Pelerinii au continuat să vină și, după 1991, autoritățile libere și independente au decis să construiască urâțenia asta de biserică și să îi canonizeze pe Nicolae, Alexandra și copiii lor, să le pună farfuriile aurii sub cap de parcă asta ar șterge asasinatul.
O femeie dă cu T-ul pe hol, e un ușor miros de clor amestecat cu tămâia care iese din beci însoțită de vocea preotului și mormăielile enoriașilor.
Azi, pe 16 iulie, se fac 99 de ani de când Romanovii au fost ciuruiți și ecaterinburghezii, foști sverdlovskezi mănâncă înghețată și vată de zahăr și se dau cu șalupe nervoase pe apa Isetului. Șalupele accelerează, fac opturi, fetele țipăăă, aaaaaa, cum au țipat și Olga și Tatiana în fața plutonului de execuție, a lui Yurovsky și Nikulin și Ermakov, dar strigătele nu trec de samba care urlă din boxe pe terasa centrului Eltsîn, clădirea care conține muzeul dedicat lui Boris, primul președinte ales de ruși în peste 1000 de ani de existență.
E făcut din banii statului muzeul, inaugurat în 2015, a venit Putin și Medvedeev să zică două vorbe și să se bucure de opera lui Ralph Applebaum Associates, probabil cei mai buni designeri de muzee din lume.
Și aici, în răcoarea unui veșnic început, Boris Eltsîn ne este arătat pe rând dizident, înfruntând partidul, ca un Constantin Pârvulescu epuizat de apăsarea propagandei gorbacioviste. Apoi Făt Frumos, așezându-se curajos în fața balaurului pucist din august 1991, băgându-l pân la țâțișoare în pământ în cele 3 zile de epică bătălie de stradă, apărând Casa Albă și firavele mlădițe ale democrației. Apoi e președinte, reformator, privatizator, fiu îndurerat de moartea mamei, tată înduioșat de soarta poporului care încă nu înțelege că înainte de zori trebuie să treacă lunga noapte a tranziției.
Și apoi vine un nou octombrie, luna revoluțiilor rusești. E 1993 și Boris cel gras și alb, un munte în viscol iernatic, trebuie din nou să lupte, tancurile sunt iar pe stradă, baricadele împart poporul în cei care se uită înapoi și cei care privesc înainte. Binele învinge și de această dată dar nu e ușor să fii erou, nu e ușor cu oamenii ăștia să nu îți crape inima.
În ultima cameră e biroul lui Boris, original, adus de la Kremlin, cu telefoane și busturi de bronz, așa cum era decorat în 31 decembrie 1999 când l-a rugat pe Vladimir Putin să aibă grijă de Rusia apoi s-a suit pe balustrada istoriei și a sărit karenian, într-un elegant echer, în apă.
Bravo Ralph Applebaum. Este probabil cea mai spectaculoasă expoziție din lume, o operă de artă, o rescriere copioasă a istoriei, un machiaj impecabil și un montaj strălucit care reușesc să facă pepenele să pară șurubelniță și ursul să fie identic cu o cutie de cremă de ghete.
Totuși, e imperfect. Lipsește ceva.
Capul pe farfuria aurie.
Canonizarea lui Boris, primul președinte al rușilor într-o mie de ani.
Bag seama că pentru asta trebuie să fii dus într-un beci, așa cum puciștii din octombrie 1993 își propuseseră. A câștigat atunci 6 ani de președinție dar a pierdut veșnicia.
Niciodată Eltsîn nu a avut viziune.
Niciodată.

Este iarna anului 2000.
Suntem 12, cred, în drum spre Leningrad. Plecăm după Crăciun, ajungem înainte de Revelion, facem 3 zile pe drum, în vagoane cu perdeluțe dantelate la geam. În fiecare gară unde oprește trenul sunt bătrâne înfășurate în șaluri ca niște sarmale încălțate în cizme de vânătoare. Vând pelmeni și tocănițe în crăticioare de metal, fac concurență vagonului restaurant în care nu călcăm decât ca să cumpărăm băutură.
Sankt Petersburg strălucește de sub zăpadă ca un bec de sub un abajur auriu, o lumină interioară amplificată de cristalele fulgilor.
Hotelul nostru e undeva pe malul Nevei, ferestrele au pervaz lat unde poți să scoți pisica din tine, să o lași să se întindă, să caște și să privească ninsoarea.
Unul din doi ruși are în mână o bere Baltika, la sticlă sau cutie, beau bere în troleibus și pe scările metroului, în vagoane și în mall. Beau bere la frizer și la conferințe pentru pace și în zăpadă, căzute sub gravitație și alcool și greutatea blănurilor de vizon, două femei își cară pumni cu mâna dreaptă în timp ce cu stânga se țin de reverele hainelor. Arată ca un pendul, bătând la fiecare secundă obrazul uneia dintre ele și aruncându-le către dreapta apoi întorcându-le în stânga, nimeni nu învinge în acest mecanism de orologiu medieval. Vor continua să se bată pe vecie, bere să fie.
De Revelion se iese în stradă. E Revelionul Mileniului, 2000 se face 2001, poporul a venit cu băutura, nu ai, nu-i bai, lumea înțelege setea și nu te lasă să intri treaz în noul an. Sașa dansează blues cu o femeie din Murmansk fără un ochi, de 4 ori etatea lui, picioarele se târșâie în zăpada plină de cioburi, unde blănurile sunt aruncate ca să lase trupurile să se apropie mai tare. E mult erotism în aer la perechile care se îmbrățișează în frigul nordului iar soțul chioarei din Murmansk devine gelos-agresiv. Plecăm. Kișbac este încins, și-a scos șloncul și dorește să facă un pipi, dacă se poate pe un rus la fel de amorțit de alcool care, totuși, se ferește de jet. Kișbac strigă: faaac Rașaaa!!! și imediat e luat pe sus de o tripletă de jandarmi prometeici, uriași cu păr blond și picioare mai groase decât ale lui Toldo. Îl bagă într-o dubă. Unde l-au dus, unde? Sașa lasă chioara, ne alertează. Mursa sare să ajute, vorbește engleză cu accent de Oxford, sigur jandarmii se vor înclina sub suflul lui academic. Mursa, acest jandarm whisperer, ridică mâinile și se apropie de dubă ca un negociator experimentat. E lăsat să intre și apoi mașina pleacă în timp ce Ioana își frânge mâinile că i-au luat prietenul, unde îl duc?
Suntem 6 oameni pe bulevardul Nevsky Prospect. E plin de scene de lemn pe care, îmbrăcați în costume de pluș, vulpi, urși, iepuri și ciuperci, telefoane mobile și brăduți, globuri, steluțe și acadele, cerbi și ceburaște cântă, dansează și când își termină numărul beau sticle de șampanie și vodcă, bere, rom, uiski și vin, îngrămădind însetați alcoolul în ei. Căutăm secția de poliție în tânguielile lui Sașa care se teme că fratele lui e mort, într-un beci caghebist. Uite-o, am ajuns, milițianul e iritat de bâlbele cu halenă ale lui Sașa, îi spune părintește-amenințător: Sașa, Sașa, Sașa, Sașa!!!
Sună a urs dezamăgit că trebuie să-ți frângă spinarea. Nu ar fi vrut, tu l-ai obligat. Duba a plecat, românii sunt la hotel, probabil. Grăbiți-vă și nu mă mai obosiți cu bocetele voastre.
1 ianuarie 2001. E 5 dimineața. Holul hotelului e presărat cu cadavrele petrecăreților. Primul cade Sașa. Doctorul dă să se oprească la el dar e chemat urgent la Mursa în cameră. Îi sângerează pometele unde pielea s-a crăpat de la pălmuța luată de la jandarmi. Ce le-ai zis frate?
Le-am spus să-i dea drumu lui Kișbac. Că sunt om serios, câștig într-o lună cât ei într-un an. Mi-au luat toți banii. De fapt ne-au luat la amândoi toți banii.
Kișbac nu apare decât a doua zi.
E vânăt pe jumătate de față, ca o lună pălită de un meteorit gigant. Mestecă pe o parte și începe să culeagă într-o pungă pliculețe de zahăr și miere, lingurițe de plastic, șervețele și scobitori.
E 1 ianuarie 2001 și străzile sunt curățate, nimic din desfârul bahic al nopții dintre milenii nu a mai rămas. Cenzură totală, dacă nici rușii nu se pricep la asta, cine? Ai crede că ești într-un sătuc elvețian unde petrecăreții au băut un ceai la 12 și două minute, s-au bătut pe spate, am făcut-o și pe asta, și au plecat acasă că a doua zi trebuie să dea zăpada din fața casei și să reînceapă să-și numere banii.

Nu am înțeles asta atunci, dar la ruși curățenia este sfântă. Mai sfântă chiar decât berea Baltika de 12 grade băută la -10.
Nu vezi o hârtiuță rătăcită în parc, nu vezi un pet plutind pe râurile vânjoase. Înfruntând bmw-urile gonind sălbatic, gunoieri în portocaliu, culoarea revoluției din Ucraina din 2004, adună chiștoace, dopuri și fluturași.
Deși îi blestemăm, deși urâm sedimentele târâte de ghețarul sovietic în alunecarea lui peste România în timpul războiului rece, deși le datorăm urâțenia blocurilor însăilate din betoane și fiare în herpesuri urbane crescute pe buza unor monstruoase fabrici scuipând fum și ucigând ape, comunismul nostru a născut un om nou diferit de omul nou sovietic.
Ultimul e curat. O curățenie care transcede ideologia. O curățenie țărănească, adusă din căsuța de lemn a mojicului din Urali în mijlocul impersonalității hidoase a orașelor sovietice.
O curățenie pe care am regăsit-o în 2011 și acum, în orașe îndepărtate de capitală, în locuri unde Lenin trăiește pe socluri de marmură în fața bibliotecilor regionale, secera și ciocanul nu au plecat niciodată de pe frontispiciul administrațiilor locale și nu ai voie să calci iarba în parc.
Este vara lui 2017. Doamna Veronika mi-a adus micul dejun pe tava pe care a așezat și un ghiveci de plastic cu 3 flori galbene, de cârpă.
Mi-a rupt inima.
Rusia face asta din când în când dar are grijă să șteargă urmele cu mopul pentru ca imaginea țării să nu aibă de suferit.

Volga curge plumb sub norii ciuciți ca un motan înainte să atace ciucurele fotoliului. E lată Volga și de aici, din Kremlinul lui Nizhny Novgorod, mă uit înspre pădurile care îi acoperă celălalt mal ca un general roman înaintea bătăliei pentru Germania. Mă simt la marginea sălbăticiei, peste apă sunt barbari în blănuri, încălzindu-se la focul care perpelește un mistreț la proțap.
E lată Volga dar râsetele triburilor pândind între copaci o traversează ușor, ca o ceată de copii pe patine.
Orașul pare strâns în el, cu teamă. Pe lângă gară, case de lemn se năruie uitate între blocuri de Fetești. Cum să nu urăști comunismul cu betoanele lui cariate, ferestre strâmbe, balcoane sparte și culori neverosimile rușinând pereții?
Hotelul Azimut pare legat cu lanțuri de patul dealului de un criminal sadic care vrea să îl pedepsească biblic. Se topește încet, pereți mâncați de ore, ploi și vânt.
În fața lui, un balon cu nacelă, din fontă, nu se va ridica niciodată deasupra râului. Statuia oximoron, o reprezentare a zborului imposibil.
Sunt multe statui din fontă în orașul vechi: o capră cu ochi bulbucați, un băiețel-lustrangiu, un chelner care te invită în restaurant, o pisică fugărind 2 pescăruși pe brâul unei clădiri. Sunt 5 cinematografe numai pentru copii, 8 teatre, 5 săli de concerte.
În Kremlin sunt 4 T-34 pe care se cațără băiețani pozați de familiile care le ovaționează agilitatea. Nizhny Novgorod s-a chemat pentru 60 de ani Gorki. A fost bombardat de nemți, fabrica de automobile a fost bombardată dar strașnicii locuitori ai orașului Gorki au refăcut-o de la zero în numai 100 de zile.
Mă gândesc la autostrăzile noastre și la programul lui Constantinescu. Mă gândesc la toate astea în timp ce mănânc icre de somon cu smântână, las să se topească pe limbă carne de pește prins pe undeva prin Baikal, nu înainte să o trec printr-un sos de hrean și afine, beau polugar cu aromă de usturoi și apoi mă reped asupra burgerului de mistreț și ren pe pat de ciuperci de pădure. E un rafinament neștiut în aromele care dansează în farfurie.
Și pâinea, să discutăm despre cea neagră cu semințe de chimen sau poate de cea cu nuci, de biscuiții cu salvie sau…
Trenul ajunge în Nizhny Novgorod. Din vagonul de dormit de clasa a 2-a coboară o stewardesă cu ochi blânzi și șapcă pusă într-o parte, eșarfă și batistă la buzunarul de la piept. Ia biletele, pașapoartele, poftiți vă rog. În compartiment mai sunt doi urși, sunt ghemuiți în paturile de sus. Primim ziar-Kommersant, primim mâncarea aleasă dintr-un meniu de 4 feluri. Primim apă, șervețele parfumate, prosoape și cearșafuri scârțâind de apret, primim papuci de casă și pastă de dinți și periuță. Toaleta e curată, glanț.
Trenul se smucește și pleacă, cel mai frumos cer din lume se desenează deasupra pădurilor de pe malul Volgăi unde barbarii stau pe spate acum, sătui după ce au înghițit mistrețul. Sunt nori roz și nori ciclam și lumina e mieroasă și ușoară, e ridicată de ceața care urcă din verdele crângurilor. Aici e începutul lumii, în Rusia asta care îți redefinește distanțele.
Totul e întins ca vocalizele făcute de un cor bisericesc înainte de a trimite un imn de recunoștință spre Dumnezeu.
E incredibil de frumos, îi spun unuia dintre urșii din paturile de sus. El zâmbește și zice spasiva și eu mă gândesc la papanași, la ceafa de porc, la mititeii opăriți și berea caldă din frigiderele nebăgate în priză, ca să nu consume, la nu se poate, n-avem, la nașul transpirat cu față de machitor, la putoarea din toaletele de tren, la gunoiul din deltă, la rahatul de câine de pe stradă, la maică-mea care m-a certat că merg la Putin, să-i dai bani lui Putin, mă gândesc la noi, românii, cum suntem noi cei mai frumoși, cum suntem noi cei mai deștepți, cum suntem noi cei mai ghinioniști căci dacă nu aveam ghinionul ăsta eram departe domnule.
Mă gândesc la capacitatea noastră de a ne găsi în oglindă grași, încercănați, palizi, chei, cu pete de la ficat și de a ne spune cu voci iubitoare, ca cele folosite de domnițe când vorbesc cu pisicile: cine e cel mai frumușel popor, cine e cel mai deștept și sexi, cald, ospitalier și talentat popor?
Noi suntem.
PS. I-am scris lui taică-miu, ca orice fiică de ceferist ce sunt, detaliile călătoriei cu trenul sovietic. Mi-a răspuns așa: o să fie și la noi așa în 2200. Ce să-i ceri, e ungur. Invidios.