Taică-miu m-a întrebat acum o săptămână de ce scriu atât de puțin pe blog.
M-am gândit mult la întrebarea lui, mai ales că imediat se fac 10 ani de când Petru Groza-da, așa îl cheamă-mi-a făcut blogul pe care ani de zile am postat aproape în fiecare zi.
De ce nu mai scriu?
Pentru că mă mișc mai puțin? Nu am mai fost de 2 ani și ceva plecată într-o destinație exotică.
Pentru că nu am timp? Muncesc mai mult, pierd timpul mai zdravăn pe net, mi-am luat pisică și am lungi conversații în miauneză despre somn și dopuri de plută cu ea.
Nu și nu.
Nu mai scriu pentru că nu mă mai uimește mare lucru.
Pentru că mi-am dat așteptările pe foc mic și fierb mai greu decât fasolea uscată 8 ani în pod.
Pentru că am obosit să-mping pietroiu conversațiilor printre jaloanele lui: toți sunt la fel, nu ne mai facem bine niciodată, suntem o cauză pierdută.
Dar uite că acum mi-am dat voie să mă-ncânt.
Mamă și fiică, mama la orgă electronică, fiica la voce, cântă duminică seara sub un candelabru de jamon serrano, la intrarea într-un restaurant, pe faleza de la Balcic. Bate vântul și răvășește șlagărele, le trimite printre macarale și cele două femei de sub jamon continuă să cânte nimănui și eu mă gândesc că ăsta e adevăratul curaj, nu Tibi Ușeriu, nu pompierii români din Grecia, nu președintele României atacând gaura numărul șaișpe.
Ci să cânți sub niște picioare de porc afumate, unor oameni care-și târșâie șlapii, confuzi, așteptând să ceva, să fie treziți, să li se dea un obiectiv. Înmulțiți-vă, fiți fericiți, doriți-vă mai tare victoria.
Majoritatea sunt români, spune domnișorul de la recepție care, desigur, vorbește românește, asta și pentru că are niște rude la noi, bulgari rătăciți prin secolul XIX și refugiați taman în Baia-Mare.
Când trec de suta de mașini de România, las baltă numărătoarea. Avem Gorj, Argeș, Constanța, Cluj, Arad, au mers sute de kilometri ca să mănânce icre și biban, calcan și chefal care nu există la ei acasă. Bulgarul de Nessebar, exact ca grecul de Neo Marmaras sau ca turcul de Istanbul știe să zică: ce faci, la revedere, are, n-are, asta e câștigătoare.
Este o neînduplecată bunăvoință, vreau să intri la mine, vreau să mănânci mâncarea mea, vreau să dormi în patul meu, care m-a scos din amorțeala ultimelor luni.
Ce au ei și n-avem noi, vorba cântecului Deliei. De ce băiatu cu trening de la lotul de box, sponsorizat de Pobeda, strânge farfurii și cară oliviere în loc s-o frece-n ciungă la bloc, cum poate Dina, cu rădăcinile ei negre izbucnind într-un bălai chimic, să știe să zâmbească la 11 noaptea, deși o rup încheieturile încinse în manșete de pluș, de la căratul tăvilor cu 7 farfurii și 8 halbe?
Vreți mujdei, facem mamaliga, hai să-ți arăt ceva.
Chelnerul scoate telefonul și mi-l arată pe Bănică, în pantaloni scurți, la microfon, cântând pe terasa lui.
E prietenul nostru, vine des aici și face șou, zice mulțumit.
Bănică, ăla de umple Sala Palatului mai ceva ca Congresu PSD, îmi e brusc simpatic. El, superstarul, cântă unei adunături strânse-n ecranul chelnerului, cântă și pare fericit.
Lumea aplaudă și-și suge degetele de zeamă de barbun.
Ce au ei și nu avem noi? Ei, bulgarii disprețuibili, au țigle pe case. Ați văzut asta? Că Lindab sau cum dracu îi cheamă pe ăștia de ne urâțesc satele și orașele, nu au reușit să intre aici. Aici sunt olane și mușcate, gardurile sunt joase, din 4 rânduri de piatră, e viță în curte, sunt dovleci și smochini și nu pute-a rahat.
O dronă se uită la mine când scriu de pe terasa hotelului Tyulenovo de unde văd coasta muncită de val unde, pe vremuri, se tupilau foci.
Am ajuns aici din întâmplare. Am trecut peste câmpuri semănate cu eoliene și porumb. Am văzut veverițe și popândăi. Am mâncat scoici și pește proaspăt, nu șalău de Metro ca la Vama Veche.
Ce au ei și nu avem noi?
Curaj.
Să cânte sub jamboane, să învețe o limbă străină, să nu creadă că totul e pierdut și că e musai să plece din țară.
Să tricoteze balauri cu trei capete și prințese cu țâțe enorme pe care le vând la capul Kaliakra, pe unde trecea granița dintre România și Bulgaria până în 1940.
Practic, acum 100 de ani, aș fi fost acasă aici, la Tyulenovo.
Dar nu mă simt, chiar dacă se vorbește românește și poți plăti cu lei.
Și sunt fericită că nu sunt acasă. Că aici nu e România. Pentru că astfel, o întreagă regiune a învățat nu numai să pună castraveți dar să-și țină țiglele pe casă și zâmbetul pe față.
Uite tată, am scris în sfârșit ceva.

Am scris de foarte multe ori aici despre Hrebenciuc, singurul pesedist simpatic, un oximoron.
Aproape că îmi pare rău că nu a fugit și el la Belgrad, dar îmi dau seama că sunt idioată, cum să fugă la Belgrad să aibă neviața lui Seby, când poate să stea un an ș-un pic la răcoare, taman acum când s-a scumpit gazul. Face o economie.
Căutându-i numele prin arhiva de postări, am dat în decembrie 2017, pe 30 decembrie 2017, de postul de mai jos. Guvernul cred că era al lui Tudose, robotul cu halenă de alcool care acum pare de-un bun simț desăvârșit față de actualul prim-ministru.
Citind postul de mai jos mi-am dat seama cu câtă ușurință poți să înlocuiești PSD cu PNL.
Minciunile, tupeul, aroganța sunt aceleași.
Singurul lucru pe care PNL nu-l are este un liberal simpatic. Ca domnu Hrebenciuc. Ceea ce face ca, din nou, PSD să fie preferabil.

Avem cel mai mare curs leu-euro din istorie. Chirie, benzină, țigări, lapte praf, operații estetice și cremvurști, toate s-au scumpit pentru că moneda națiunii cu cea mai mare creștere economică în Uniunea Europeană a luat-o de-a berbeleacul, ca un butoi de varză căzut din căruță, rostogolindu-se pe povârniș.
Aceiași bani de ieri înseamnă azi mai puțină pâine, carne, orez, deodorant și mălai, mai puține șervețele, beri și bețișoare de urechi. Mai puțină mulțumire.
Aceiași bani de ieri înseamnă însă, îți va putea spune un economist adus în studiourile televiziunilor altar al puterii unde icoanele mustăcioase sau de dame oxigenate sunt slăvite în emisiuni fără număr, o supremație a exporturilor românești versus cele străine. Da, moneda națională slabă presupune costuri mici, deci profituri mari din diferențele dintre venituri și cheltuieli obținute din vânzarea a…

Da chiar, ce exportăm noi, pe ce se bazează această cea mai sprințară economie a Europei?
Până azi nu știam. Dar azi, 30 decembrie 2017, ochii mi-au fost deschiși. Exportăm creier, desigur, nu orice fel de creier ci creier de infractor economic de 8 stele Michelin. Avem Popoviciu, Ghiță și acum Mazăre.
Cei mai buni dintre ai noștri, exemplare extraordinare, dotate cu un simț al perfidiei și înșelăciunii ieșit din comun, atât de strașnice încât pot să păcălească serviciile care, în teorie, le țin sub observație. Puf, se risipesc de la chermeze, meciuri de golf, partide de canastă. Cine să le poată priponi? Cine să le ia urma?
Legende stimați cititori, basme.
Nu fuge nimeni fără știrea serviciilor, ei sunt băieți de la tarabă care vând kilu de creier de infractor cu milioane de euro. Vă zic, facem bani cu nemiluita de la sârbi și englezi, de la francezi, ruși și acum madagascarezi ca să aibă și ei la curtea regală un criminal economic din România. Uau, ce exotic, își dau coate curtenii și apasă interesați bicepsul lui Ghiță, acest Jon Snow al IT-ului românesc, jumate PSD-ul lui Stark, jumate securitatea targariană. Plătesc oricât să mângâie faraonul de Constanța, omul care trage pe o nară trecutul prăfos al lui Ion Iliescu și aruncă pe cealaltă pantofii piticului porno pe care l-a aspirat dimineață, la micul dejun.
Poate vi se pare că aceste mari minți ale României dispar sau se pierd sau sunt rătăcite de autorități dar nu. Vă înșelați. Totul este o mișcare economică a guvernului PSD gândită după chipul și asemănarea faimoaselor vânzări de sași sau evrei de către Ceaușescu. Pe fiecare cap de miliardar-fugar, puterea de la București înhață de la națiile cumpărătoare zeci de milioane de dolari din care ne va face nouă autostrăzi și poduri suspendate, grădinițe și spitale și chiar și ronduri cu panseluțe de 87000 de euro firul.
De curând, saudiții au făcut o ofertă pentru Oprescu și Bahrainul e interesat de Hrebenciuc. Cursul mic leu-euro face ca cererea să crească și mai mult la acest final de an, Udrea fiind cerută în Kazahstan și Sereș și Ridzi fiind cumpărați ca pereche în Columbia.

Deci haideți să terminăm cu toată scâncelile, blestemele și ranchiunile și să dăm Cezarului ce e al Cezarului. Mulțumim PSD că ai belit cursul, doar orbii nu văd că lupți pentru propășirea economiei românești și, în același timp, ne ajuți să ne exportăm în lume acești oameni cu care ne mândrim pentru că sunt chintesența sufletului românesc. Drum bun Radu, simt că o să deschizi un Fratelli în Madagascar. Noi rămânem plânși în statul paralel dar îți mulțumim pentru sacrificiul tău excepțional. Și nu, nu vrem înapoi ăia 142 de milioane de euro. Trebuie să ai și tu un leu de un cico atunci când îți reîncepi viața în țări străine.

Principala cauză a morților în România sunt boala cardiacă ischiemică și avc-urile.
Fierbe sângele-n noi. Ne bubuie capu și inima.
Mecanicul aruncă lopeți de cărbuni în cuptoraș, dar aburul nu are pe unde să iasă, se strânge și se umflă și se mai strânge un pic și se mai umflă un pic până când va spulbera cuptorașul, locomotiva, calea ferată, podul peste care trece calea ferată, tu-ți Anghel Salignyul mă-tii să-ți fut.
Așa, la prima mână, boala cardiacă și avc-ul sunt legate de furie.
Suntem furioși. Pe noi, că suntem proști sau că ne lăsăm luați de proști și călcați în picioare.
Pe ei că se folosesc de putere ca să ne ia de proști și că le iese.
Furia e boala neputinței. A vinovăției că sunt slab și că nu pot să schimb nimic.
Furia e boala mea. Furia e boala ta. Furia ne omoară.
Ai zice că furia este opusul resemnării. Resemnarea sună a pace, a somn de după-amiază, închis în celulă, așteptând să-ți strecoare gardianul cina și o revistă porno. Nu te mai zbați, ești resemnat.
Dar nu, furia e primul semn al resemnării, este un soi de durere de burtă care vestește ciclul, îmi dau seama că sunt furat, încolțit, că am pierdut și mă înfurii, ard un picior în zid și-mi rup tarsienele, și șchiop și prost, măcar dacă-i futeam un șut lu șefu, nu că aș fi avut curaj, mă rog, furia e un chiștoc de claritate-sunt înfrânt- care se stinge în băltoaca generalizării-bine că nu sunt singurul prost, sunt mulți ca mine și poate că eu nu sunt atât de prost ca ei.
M-am resemnat deci că sunt prost. Și mă pregătesc să mă înfurii când statutul meu de prost mai puțin prost ca ceilalți îmi este atacat de ceilalți, claxoane, te-n gură de prost, cară-te de pe linia mea de tramvai, oi fi eu prost dar sigur sunt mai deștept decât tine.
Și apoi avc și apoi infarct.
Nu ne mai vorbim. Orice cuvânt e un ciocan care stâlcește coaja de ou a egoului nostru.
Mă iei de prost?
Nu, nicio clipă voiam să-ți spun doar că aș vrea să semnalizezi dacă o iei la stânga.
Da ce, sunt prost să semnalizez că o iau la stânga? Deci mă iei de prost.
Nu mai există dialog ci doar faulturi violente, fiecare intrând cu crampoanele în conversație doar ca să rupă picioare. Și în tot acest timp, dăștepții continuă să fie dăștepți și noi continuăm să fim proști și să crăpăm uciși de furie.
Acum 6 ani scriam.

Reporterul trimite informația în plasa ecranului, înscriind un gol în poarta neapărată de bietul telespectator, luat prin surprindere de cuvintele șutate de acest Lăcătuș grăbit. Zice reporterul: Oprescu nu își va da demisia. Avocatul primarului infractor spune chiar să avem `puțintică răbdare`.
Avem.
Suntem cel mai răbdător popor din lume. Atât de răbdător încât din când în când trebuie să mai spargi o pungă lângă urechea noastră, să ne trezești din torpoare. Ham, adormisem, cât e ceasu? Ce zi e? Au trecut deja 26 de ani? Hm, pesemne că eram obosiți.
Am avut atâta treabă secolul trecut și nici secolul ăsta nu ne-a lăsat în pace, să ne odihnim pe prispă cu o coajă de sămânță umedă lipită pe buza de jos.

Suntem răbdători. Nu-i nicio grabă.
Suntem siguri că 20 de ani sunt îndeajuns pentru Sorin Oprescu să-și demonstreze nevinovăția. Avem răbdare și cu el și cu Ion Iliescu și cu Stănculescu, Iulian Vlad, Hrebenciuc, Vântu, Patriciu, Voiculescu, Năstase. Nu ne agităm nici în privința lui Ponta, nu suntem mânați de nicio urgență. Graba strică treaba, nu?
Unde dracului alergăm așa?

Vă dați demisia?
Victor Viorel zice că nu. De ce să își dea demisia? Doar e nevinovat și are 30 de ani în față să demonstreze că e pur și inocent și șacalii care îl atacă acum pe Oprescu sunt cei care îl ciupesc și pe el de fund. Dar aveți răbdare, mâine-poimâine e 2017 și între timp Antena 3 va veni cu peria de sârmă și va curăța cratița arsă a imaginii premierului care nu se poate opri din mințit.
Dar aveți puțintică răbdare și o să vedeți că minciunile ăstea nu erau minciuni, erau doar neadevăruri și neadevărurile sunt ce? Adevăruri cu ne în față iar prefixu ăsta se poate pierde în câteva luni, îl rătăcești ca pe-o telecomandă și iaca, ai rămas cu adevăruri și premierul e curat și parfumat la vorbă.

Taximetristul 1 îmi spunea ieri: dacă aș fi în locul ăstora de la DNA, i-aș lua averea la puricat lui Oprescu, aș vedea care a fost salariul, aș calcula cheltuielile lunare și tot ce e în plus, aș confisca.
Taximetristul 2 îmi spunea ieri: dacă aș fi în locul justiției, aș verifica averea primarului și aș confisca tot ce înseamnă bani și bunuri care nu pot fi justificate. Dar nu se va întâmpla, pentru că toți sunt nenorociți. Sunt șoferul unui deputat și merg săptămânal la Casa Poporului. Știți cât plătesc pe o masă cu ciorbă, felul doi, friptură de două degete, două sucuri și o savarină? 11 lei. Atât plătesc la restaurantul parlamentului. Și îi aud plângându-se că e scump. Niște nemernici. Niște hoți. Ar trebui să fie toți băgați la pârnaie, toți. Și acum își măresc iar salariile.
Ultima soluție, înc-o revoluție.
Dar nu chiar acum. Acum trebuie să acționăm calm, să avem răbdare. Să mai aștepăm un pic să recuperăm banii ciordiți de Voiculescu, Năstase, Udrea, Hrebenciuc, Patriciu. Să mai lăsăm timpul să treacă să se așeze lucrurile. Somn ușor România.

Kamikadze conduce mașina înspre răsărit. Sunt 10 grade și amintirile stau ca ceața în mașină. A lucrat și el pentru PROTV, a cunoscut actori, a cunoscut actrițe, a dansat cu ele sub Arcul de Triumf la 12 noaptea. Pe bune.
O lume în care el, Kamikadze-care are numărul la mașină KMZ-era important nu numai pentru că te ducea din A în B cu dublul vitezei cu care ai fi fost dus de o mașină normală din A în B, ci pentru că te simțea dacă ești ogărât, rupt de oboseală sau pus pe frenezie și știa cum să te ia, ca un popă de țară ajutat de o sticlă de vișinată.
Kamikadze oftează, privind în retrovizoarea minții.
Prietenii, doamnă, am crezut că am. Trăgeam de ei să vină la mine la grătar, haidi fratele meu, nu poți să ajungi, mă sui în mașină și vin după tine. Până când mi-a arătat nevastă-mea, cu ea nu te joci, are așa, ca laseru înțelegerea, dacă știți ce zic, taie domle în carne vie. Și ea mi-a arătat într-o zi când am trecut pe lângă curtea unui prieten care făcea un grătar și pe mine nu mă chemase, eu i-am făcut cu mâna, el m-a salutat și atât, și nevastă-mea a zis atunci: ăsta nu e prietenu tău, tu crezi asta, pe el îl doare-n cur de tine, ești disperat să vezi prieteni în oameni care nu au nicio treabă cu tine. Și de atunci am închis taraba.
NU am prieteni. Nu aveam oricum.
E o amărăciune în mașină cu gust de fum.
Ne-am ars. Noi înșine. Nu ceilalți. Optimismul nostru a fost o roată de cauciuc și nici măcar nu am pornit o revoluție.

Oamenii intră în viețile noastre, azi X, mâine Y, ne îndrăgostim de coincidențe, de proiectele comune, de viitoruri văzute în aceleași nuanțe, ne imaginăm importanți, ne vrem aproape, ne considerăm esențiali, axiomatici, fără noi soarele răsare doar joia, la ora 11.27.

Și apoi, o femeie laser ne arată că suntem piulițe. Am un sertar plin de piulițe. Nici măcar nu știu dacă sunt piulițe sau alt cerculeț metalic, teșit.

Ce este prietenia?
Să împărtășim aceleași idealuri de viață? Să mă chemi la grătar și eu să vin chiar dacă sunt la masă cu Elon Musk și discut despre salata boeuf cibernetică? Să îmi fi alături fără să îmi ceri nimic? Să ne displacă Trump și să îl urâm pe Rareș Bogdan?

Ce e prietenia?
Pentru mine prietenia este anti-oboseală. Nu energie. Nu, nu. Anti-oboseala este dozajul perfect între curiozitate și calm, fereastra pe care o închid când e prea mult trafic. Fereastra pe care o las deschisă să intre mirosul de iarbă cosită.
Un geam.
Transparent.
Altfel spus, când sunt praf, vreau ca tu, prietenul meu, să înțelegi fragilitatea mea și să nu mă potopești cu problemele tale.
Când sunt cu chef, vreau ca tu, prietenul meu, să alergi cu mine pe câmpiile conversațiilor, savante sau demente.

Nu avem prieteni.
Kamikadze nu are, eu nu am. Am crezut atunci, când lucram amândoi în corporația starurilor, că ajunge să fii aproape de un om, să-l duci cu viteză din A în B, să dansezi cu actrițe sub Arcul de Triumf, să crezi că faci parte dintr-o avangardă a progresului, că oamenii din jur ne sunt prieteni.

Canci.
Am îmbătrânit, Kamikadze și eu, sperând că emblema de pe mânecă ne va aduce oameni la grătarul din curte, că voim bea țuici și vom depăna amintiri.

Țțțțțțț.
Suntem o societate atomizată, incapabilă de prietenie dacă nu presupune favoruri. Unde CV-ul îți este evaluat, unde potențialul pilei este cotat. Merg la el la grătar pentru că îmi iese ceva. Mă văd cu ea pentru că altfel o să se supere Z și atunci nu mai obțin promovarea.

Ne invităm la nunți, la mese, la petreceri, din calcul. Eliminăm riscuri, învârtim statistici, construim bilanțuri, însumăm beneficii.

Prietenia, empatia, recunoștința, încrederea nu există.

Totul a ajuns o reclamă la bere, carton ud care chiuie în baruri, trei băieți și-o fată, în curând un negru și un transgender. Ne adaptăm nimicului și devenim nimic.

În tot acest timp, Kamikadze face cel mai bun grătar din Europa. Ce proști suntem.

Nimeni nu crede că ne mai facem bine. Poveștile spuse la un pahar de vin sunt toate despre dezumanizare, ticăloșie, perfidie, trădare. Despre bătrâni păcăliți că li se vor curăța burlanele pentru 60 de lei și apoi mulși de 800 de lei pentru că, mamaie, ți-am tăiat și crăcile ăstea de la copac care intrau pe geam, scoate banul sau îți luăm televizorul. Despre femeia care vine să te ajute la curățenie și ciordește cerceii de aur de la bunica. Despre copii lăsați pe mâna prietenilor care încasează alocația și îi lasă să moară de foame. Despre medici care te lasă să crăpi la ușa cabinetului pentru că nu ai bani să-i plătești.
Nu avem nicio șansă, spunem și mai luăm o gură de vin.
L-am întrebat pe bătrânul arhitect dacă a vrut vreodată să plece din țară.
Nu. Nu a vrut. Nu s-a imaginat niciodată altundeva decât aici, copac pentru care singura mișcare e pe verticală, singura axă importantă, departele se vede doar de sus, nu plecând departe.
Are 82 de ani și o memorie limpede, de dulap de farmacist, cu toate amintirile etichetate cu nume și ani. Cum arăta Bacăul când el avea 5 ani. Cum arătau atunci Botoșaniul, Iașiul, Rădăuțiul, cine era tanti Liliana din Râmnicu Vâlcea unde au stat cât au fost refugiați în al doilea război mondial, cine îi era coleg de bancă în 58, la arhitectură. Știi de ce a ajuns Suceava reședință de județ? Pentru că Emil Bodnăraș era din Suceava.

Seara curge cu povești despre cutremur, despre alocarea de apartamente de serviciu pe vremea lui Piticu și sforile pe care trebuia să le tragi ca să te muți în apartamentul de 4 camere pe care îl ocupase secretarul de partid cu nevastă-sa, despre burse în străinătate pierdute în favoarea unor desculți cu rude în CC, despre rezistență și biserica neputinței la care ne-nchinăm înainte să dăm drumul la Netflix.

Rădăuți era un târg mare, mulți evrei, nemți și polonezi și sârbi. Erau sinagogi și catedrale și biserici. Case mari, de negustori, cârciumi și teatru. Acum pare mușcat, mestecat și scuipat în batistă de un uriaș cu sensibilitate la dinți. Blocuri între case și orori de sticlă între fațade interbelice, linii ferate îl decupează în fâșii și lângă calea ferată, un om cu o capră în funie se uită lung la mine și apoi îmi face un semn cu degetu trecut peste gât, zâmbind.
Mori.
Bătrânul arhitect a luptat să nu-i pună un bloc în mijlocul unei ciupercării de case. A pierdut.
Bătrânul arhitect a luptat ca centrul comerical să se-mbine blând cu restul clădirilor. A pierdut.
Bătrânul arhitect a vrut să facă o biserică altfel. A pierdut.

Nu ne mai facem bine dar nu plecăm.
Unde să plecăm?
Undeva de unde să putem să ne întoarcem mai puternici. Un loc unde ne cresc pumnii, cât capul ni se fac, nu mai putem să purtăm cămăși cu manșete strânse pe încheietură căci încheieturile sunt groase cât coapsele noastre.
Am citit despre indienii Crow din Canada pentru care sfârșitul civilizației lor a însemnat sfârșitul timpului. Nu mai există nimic, nimic nu s-a mai întâmplat de când și-au pierdut libertatea.
Un popor fără control asupra lumii pe care o umple, este un popor pentru care nu mai există prezent și viitor. Pentru care acțiunile își pierd semnificația.
Îl invidiez pe bătrânul arhitect. El încă are repere, are un ieri, un azi și un mâine.
A pierdut. S-a ridicat. A intrat într-o altă luptă. A pierdut. A căzut, s-a ridicat, a intrat într-o altă luptă. Nimic nu s-a schimbat pentru el. Poate doar o lecuță de reumatism, dar creierul e viu, cu bocceluța la ușă, gata să plece într-o nouă încercare.
Dar noi, noi nu știm de ce facem ce facem. Ne trezim, mergem la serviciu, facem baletul fără sens al existenței, cumpărăm creveți și bere, șosete și bilete în Grecia, dar nu avem un scop.
Nu vrem să ne facem bine.
Pentru că nimic nu ne face bine, am stabilit, și, resemnați, pozăm veseli pentru Insta, incapabili să ne amintim ce-am mâncat ieri, d-apăi care e numele colegului de bancă din clasa a IV-a care avea disc cu Jean Michel Jarre.

Mașină cu număr de Italia, mașină cu număr de Germania, mașină cu număr de Belgia, mașină cu volan pe dreapta. Românii au venit acasă. E luna nunților, hotelurile sunt pline de cucoane coafate, tăvălite în sclipici, toc-toc-toc, leagă hore cu mămăi cu părul strâns sub batice înflorate, călcând îngrijorat în pantofii care le strâng picioarele obișnuite să pună talpa goală pe iarbă.
O lume despărțită de mii de kilometri de pământ și apă dar unită acum, în august, de acordurile lui Taraf tv și a chiuielilor nașilor. Iuiuiuiuiuuuuuuuuuu!!!!
Viscri e plin. Prințu Charles, dacă vine, trebuie să parcheze la intrarea dinspre Bunești. Se merge pe cruzing, cu 4 la oră, printre mânji, copii, femei hurducăind căruciore pe cataroaiele de pe ulița principală, printre mașini puse-n porți, printre copăcei, gâște și falange de turiști dezorientați care, totuși, nu vor să-și cumpere, la 30 de grade, ciupici de fetru sau ciorapi de lână.
Doamna Vio are picioarele umflate de la tromboflebita care o chinuie. Stă-n picioare în bucătărie toată ziua, trebuie să muncim, zice, că dacă nu noi, cine?
Numerele de mașini se schimbă în secuime. Nu mai avem Italia, Olanda și Anglia ci Ungaria.
Secuii s-au pitit de căldură în case cu steaguri albastre, viță de vie și mușcate la geam. În Cristuru sunt 4 oameni pe stradă, nici ei nu știu de ce. Berzele nu au plecat de aici. Berzele secuilor nu se grăbesc nicăieri, par să rămână în ariegardă, să asigure că retragerea se produce în condiții optime.
Apoi începe codrul și mașina e înghițită de verde, niciun sat, doar copaci alergând pe la geam, din când în când o cabană de pe vremea lui Piticu, unde e împărat vreun vânător de-al lui Tanczos.
Oare-am intrat în Moldova?
Pe-o parte și pe alta a drumului sunt căsuțe de lemn care vând berze din plastic și blănuri de oaie făcută din plastic, mături și pitici cu nas de boxer, spart de un upercut. Din ce trăiesc proprietarii, câte berze de plastic vând pe an? Câte ciubăre și câte statui de câini lup cu strabism?
Mașini cu numere de Belgia opresc și din ele coboară domni cu borsete ținând de braț tătăiți cu picioarele strâmbate de muncă. Pe-o parte și pe alta, casele au porțile decorate cu voal, baloane colorate și funde, mașini cu garoafe pe capotă trimit claxoane în aer.
Și-apoi ștau. Ne oprim într-o coloană, drumul gâtuit pe-o parte și pe alta de mașinile parcate, sute, mii, ce e aici?
E Lacul Roșu. Număr cel puțin 5 agenți de circulație, învârtind mâinile inutil, nu ai unde să mergi mai iute. Juma de Românie e aici, pe malul lacului, mergând în șir indian spre debarcader, unde așteptările le sunt ghilotinate căci toate bărcile sunt pline, o micro bătălie navală se desfășoară sub un nor de chiote și fum de eșapament.
Tarabele de sub pometele muntelui vând și ele berze de plastic, câini din cauciuc cu ochi bulbucați și langoș.
25 de kilometri, până-n Tașca, îi faci într-o oră ș-un pic, ocărându-ți prostia de a ieși cu mașina din casă duminica și apoi scăpăm printre sate cu busturi de bătrâni lipite de băncuțele de la poartă, alte nunți, femei în rochii aurii cu părul ridicat în turnuri Eiffel și bărbați cu flori la buzunarul de la piept.
Casele își pierd țiglele, acum toate au tablă colorată și un etaj în plus, în care nu stă nimeni, termopane tăiate nefiresc, în romb, trapez sau triunghi și câte-un morman de moloz în curte. O țară întreagă mirosind a mortar, construită cu transpirație scursă p-afară, pe la D, I, GB, B sau H, trăind câte 6 într-o casă, fără un drum la Mcdo, că de ce să risipești banii de ușă când ai zeamă de pui făcută de nevastă-ta acasă?
La margini de orașe, depozite de fericire, temple grecești în fața cărora sunt parcate merțuri, beemveuri, porșane, hamăruri și, ăștia mai săraki, audiuri.
Noi nunți, repede-repede, fă-ți o familie, toarn-un copil, doi, trei, viața trece pe lângă tine, nu o să stai toată viața în Anglia cu 5 bărbați într-un apartament puchinos, nu degeaba îți faci casă la tine la Fălticeni sau Praid, frumoasă, cu acoperiș albastru și uși ca ochiul de muscă, cu geamuri umflate.
Auziți, dumneavoastră credeți în stafii?, întreabă chelnerul și eu mă gândesc că seamăn cu vreun neam de-al lui întors să-l bântuie că nu a făcut pomana de 40 de zile cum se cuvine.
Nu.
El da. S-a mutat într-un apartament, mai întâi doar el vedea, nevasta nu, cădeau obiecte, se aprindea televizoru aiurea, se trânteau uși, credea că a înebunit. Și apoi a văzut și nevastă-sa fantoma, doamnă, stătea după ușă, am văzut-o cum vă văd pe dumneavoastră. Mi-am luat viteză și nu m-am mai întors, deși plăteam chirie mică.
Stafiile pe după uși ne trimit pe toți p-afară, ușile trântite-n nas și oglinzile sparte-n față.
Cei mai mulți dintre noi nu se mai întorc decât ca să-și plimbe pentru 5 zile succesul în fața neamurilor prea betege să-și ia tălpășița la timp.
E 3 dimineața și nuntașii chiuie. La țigară, se vorbește italoenglezoromână.
Bona night, pisi!
Mă gândesc la documentarul despre inelele lui Saturn și cum au fost formate ele. O lună din gheață s-a apropiat prea tare de planetă și a fost pulverizată de gravitația prea puternică. Bucățile de lună explodate au încercuit planeta în numai o zi. Asta s-a-ntâmplat și cu noi, 5 milioane de români, împrăștiați de uriașa explozie de impotență a statului, rotindu-se în inele în jurul planetei-casă.
Incapabili să se întoarcă.

La sfârșit de aprilie 2019, întreaga planetă discuta despre Jon Snow, Targaryeni și dacă Tyrion scapă cu viață.
Între timp, în Yemen, Siria, Afganistan, Sudan măcelurile continuau ignorate.
Dacă tot nu pot să fac nimic, mai bine să mă strâng virtual de gât cu un fan din Montevideo pe strategia de luptă a armatei Viilor decât să cobor în fosa cu rahat geopolitic internațional.
2 ani mai târziu, știrea că Messi pleacă de la Barcelona bate asaltul talibanilor asupra Kabulului.
Normal, cu Messi înțelegi intriga, cine e de partea Binelui și cine de partea Răului, cine ia banii și cine dă banii. E simplu, matematică cristalină ca apa de izvor.
Kabul, talibani, Afganistan…?
Un război din care nu înțelegi nimic, dus de căprari înarmați cu iatagane desprinși din bătăliile cu cruciații în 1099, sub zidurile Antiochului, oameni antrenați de americani să spargă tâmple de sovietici, care acum s-au întors împotriva mâinii care i-a hrănit. Un acvariu mâlos, în care nu vezi la 2 centimetri în față.
Nu mai bine îți dai cu părerea despre Messi?
Acum 5 ani juma am fost pentru 2 luni ș-un pic în Australia. Acolo am întâlnit câțiva refugiați afgani.
O simplă conversație cu ei a clarificat tot, ceea ce vă doresc și vouă.

Eduardo e din Venezuela. Familia lui a plecat acum 15 ani din Caracas, de groaza lui Chavez dar accentul a rămas cu el, ca un miros de haine vechi care nu pleacă indiferent de câte ori le-ai spăla. Navi, iubitul lui indian, e punjabi. Engleza lui e mai coafată, dar e tot un venetic, un ambalaj de înghețată adus de pârâiașul care curăță rigolele Indiei, Chinei, Balcanilor, cărând oameni înspre Australia, oameni care plutesc mai bine sau care îndură mai ușor sau au răbdare mai multă sau pur și simplu au mai puțin de pierdut.
Navi e bucătar la Andrea care e italian, de fapt italian din Croația. În fine, Andrea a ajuns în finala la Masterchef Australia acum câțiva ani. E o celebritate. Și fiind faimos și-a deschis restaurant unde lucrează Navi care încă nu e faimos.

Ne spune să mergem să mâncăm la restaurantul preferat al lui Andrea. Parwana. Face rezervare pentru că acolo mereu e plin. E undeva mult în afara centrului Adeleide, dar oamenii vin de la zeci de kilometri distanță.
Parwana înseamnă “fluture”. Aflu asta de la o larvă cu ochelari, care învârte un caiet mâzgălit din care ridică mereu, alarmată ochii negri. Pare că nu-i dă la socoteală ceva dar miros trucul. Se face că are treabă și o lasă pe sor-sa, trupeșă, blugi strânși pe fund, tricou alb cu o pată de sos care magnetizează atenția, o lasă pe nevăstuica asta brunetă să care tăvi cu mâncare și să ia comenzi, în timp ce studioasă, larva grasă rearanjează strategic tabela de joc. Mută curry-ul de cartofi la G7 și apoi într-o rocadă spectaculoasă schimbă vinetele cu găluștele cu carne la A4.

Larva Fatihma e fata patronului Fluturelui. Fratele ei muncește la bucătărie. Tatăl, descălecătorul, e chel și atletic, pogoară din când în când în încăpere, cu mâinile în șold ca un antrenor la marginea terenului, cântărind jocul. Fatihma e clar un fel de Cămătaru, se svârcolește pe jos, trăgând de timp. Apare cu o carte imensă de bucate, cu poze, diversitatea bucătăriei Australiei de Sud. Uite aici e Parwana. Și uite-i pe tata și mama și rețetele.

Haide bre, suntem turiști, unde ne târâm noi cu cataroiul ăsta acasă. Ia mai bine zi când și cum ați ajuns aici.

Pe peretele din stânga, sub o policioară cu ulcele, e poza unei fete cu pampoane la codițe, îmbrăcată în uniformă școlară. Poza a fost trimisă la începutul anilor `90, de un verișor. Când familia Fatihmei a decis în `85 să plece din Afganistan au lăsat tot, absolut tot în urmă. Au reușit să treacă granița cu hainele de pe ei și cu documente false, de nomazi. Erau câteva triburi care se mișcau atunci spre Pakistan, dar restul țării era închisă. A lăsat păpușile, rochițele și bunicii care au spus că războiul trece, că nu-i nimic grav, rușii se vor retrage. Au ajuns în Australia de unde se uită cu stupoare cum Afganistanul continuă să se deșire. De fapt, e deșirat cu bună știință, ca un plovăr al cărui model nu-ți mai place, dar totuși vrei lâna pentru un fular.
“Pakistan a zis că plătește mult pentru cupru și atunci oamenii, sărmani, au început să fure cablurile de comunicații și să le vândă la Pakistan. Apoi au zis că plătesc pentru rădăcini de ficus și oamenii, sărmani, au început să smulgă ficușii, arbori de sute de ani, i-au smuls și au vândut ficușii în Pakistan. ”

Țara se dezintegrează, se scurge în crevasele fostei țări, se topește în valuri de refugiați care ajung în Europa sau America. Sau aici, în Adelaide.

“Afganistanul dispare, e furat bucată cu bucată. Fiecare putere regională își ia partea ei. Când au intrat rușii, tot poporul a luptat împotriva lor. Dar când am câștigat războiul, vidul de putere a creat ceea ce vedem acum. Totul e o farsă. Ocupația are un singur rost: să tragă americanii cât mai mult gaz, opium și litiu. Știi la ce e bun litiul? La baterii, da. Dar e parte din toate medicamentele împotriva depresiei.”

Care va să zică avem armate care merg la război, soldați care se întorc cu tulburări psihice și depresii care sunt tratați cu litiul pentru care ei au mers la război, că doar nu au mers pentru pace, fraternitate, libertate.

Australienii au și ei oameni în Afganistan. Și mulți soldați sinugași care nu apucă să-și ia porția de litiu. Nici de opiu. Nici de gaz.
Părinții lor continuă să trăiască în lumea asta strâmbă, cu fii care merg la război în țări care se descompun și care își trimit cetățenii, ca pe niște spori, să colonizeze alte continente, de unde ei, sporii, sunt recoltați și trimiși să lupte în alte țări care sunt curățate ca un fund de cratiță cu pită de un trib de înfometați și de acolo alți rupți în gură pleacă în lume și tot așa și tot așa.
Cum dracului să nu te deprimi lelițo? Dați-mi niște litiu, por favor.

Raportați orice lucru suspect, ni se cere prin stație de către o voce feminină care a luat 3000 de euro ca să înregistreze acest mesaj. Nu e nimic suspect în Otopeni. Toate sunt la fel ca înainte, banda rulantă nu merge, nu e aer condiționat. Suspect ar fi să fie.

La aterizare, românii au aplaudat cu tot ce au avut ei, chiar și cu palmele. Au aplaudat că au ajuns în țara din care în 2 săptămâni nu o să știe cum să plece mai iute. Oameni cu mâini muncite și cu grumazu ars. Oameni care vin acasă în fiecare an, în august, să mai pună un termopan, să mai mărite o nepoată, să mai bea un rachiu și să să spună cât de proști sunt ăștia la care muncesc, putori, cum se face că ei sunt mai bine decât noi? Au furat startul.

Pe columna lu Traian, strămoșii daci pierd bătălia cu cea mai mare civilizație a omenirii. Iar și iar și iar, sub privirile a milioane de turiști, dacii nu își doresc la fel de mult victoria ca inamicii romani, Traian le ia aurul și, zice Dănuț Zuzeac în adevarul.ro: Înainte de războiul purtat cu dacii, romanii treceau printr-o criză economică destul de mare. Prada capturată de armata romană l-a făcut pe împăratul Traian să renunţe la impozite şi să construiască fortificaţii prin întreg imperiul. Acesta a sărbătorit victoria în faţa lui Decebal timp de 123 de zile, perioadă în care 10.000 de gladiatori s-au luptat, iar peste 11.000 de animale au fost sacrificate. Traian a ridicat şi două monumente impresionante dedicate victoriei împotriva dacilor, respectiv Tropaeum Traiani şi Columna lui Traian.

Uere iu from? Africa?
Sunt zeci de cetățeni ganezi, nigerieni, kennyeni care încearcă să-ți vândă, aici, la poalele columnei lui Traian, la 39 de grade, o brățară colorată, mai mult ca sigur fabricată în China care și ea, China, este tot Africa, toți suntem copiii lui Lucy care acum 3,2 milioane de ani a decis că e cazul să exerseze mersul în 2 picioare.
Raportați orice lucru suspect.
Toarșu căpitan de savană, permiteți-mi să raportez, Lucy merge în 2 picioare. Rămâi drăguță în copacul tău și ferește-ne de tragicomedia asta numită umanitate.

La Prezzemolina e o micro-cârciumioară din Roma. Deschide la 11 și închide la 18, marți e închis.
Ahhh, sunteți români, credeam că sunteți americani, spune fata care servește. Nu îi știu numele. E brunetă, nu are 30 de ani, maică-sa, blondă, vorbește afară, pe banchetă.
Prezzemolina e numărul 88 din 10340 de restaurante din Roma. Fata taie pizza cu foarfeca, le așează în batiste pe care le-ai putea duce la gură, în caz că te ia cu leșin. Te ia.
Fata e din Baia Mare, a făcut ASE-ul la Cluj și, apoi, a venit la mămică-sa la Roma, că nu era rost să stea acasă. Au deschis de 5 ani prăvălia. Le merge bine, covid, necovid, plătesc dări, chirii, salarii, nu mai vor să audă de țară.
Raportați ceva suspect.

200 de metri la deal e nea Constantin. Alți 12, e Sorina. Alți 7, e Mirela.
Niciunul nu vrea să se mai întoarcă în țară. Mirela, energică și îndesată ca o mingiucă săltând pe versurile unui cântec la karaoke, vorbește în italiană, politicos, cu un cerșetor înfășurat într-o pufoaică trăznind a pișat, îi spune că îl roagă să lase clienții în pace, că îi dă apă sau pâine sau ce vrea el, dar să plece.
Omul vociferează, e dreptul lui, e nedreptatea vieții, e Diogene.
Îi spune: du-te-n pizda mă-tii cu mă-ta.
Mirela nu zice nimic.
Raportați ceva suspect.

Înainte îmi era rușine să mă întâlnesc cu români p-afară.
Mi-era rușine că vin dintr-o țară de mârlani. De neciopliți. De coate goale.
Am spus, veneam din Sarajevo către casă, cu un autocar, singură, fără bani, că sunt ucrainiancă. De ce să spun că sunt româncă, ce mi-a dat mie țara asta, educație ioc, bani ioc, noroc ioc?
Ioc din plin.
Nu e meritul țării mele că m-am dat jos din copacul meu, ca Lucy cu 3,2 milioane de ani mai devreme, și mi-am văzut de treabă.
Nu e meritul țării mele că am devenit bipedă. Cum nu e nici dacă eu stau întinsă, la umbră între doi boscheți.

Suntem multe Lucy, unii care au ajuns ca fata din Baia Mare, unii care au ajuns ca Diogene de Galați.

Nu îmi mai e rușine. Sunt de unde sunt, cu oameni care zilnic se chinuie să le fie mai bine copiilor lor. Și nu-și explică de ce merge atât de greu. Totuși, e ceva suspect. Dar nu știu ce. Deci nu pot să raporteze posibila infracțiune organelor abilitate.

La terminalul plecări Otopeni, unde trebuie să mergi ca să fii preluat de mașinile parcărilor long-term, e o expoziție cu Vlad Țepeș. Alte câteva mii de euro, nu știu câte, dar sigur sunt mii. Expooziția constă în câteva planșe desenate de nepoata după soră a lui Lucy. Ridicole, patriotarde, tarante.

Expoziția e aproape de intrarea la baie unde nu sunt colace de plastic pe toalete. Nimic suspect. Nimic suspect.

Tata e ceferist. Am locuit începând cu 1979, decembrie, într-un bloc CFR, lângă un canton CFR de la care luam apă atunci când Piticu se hotăra să joace murdar.
Noaptea, farurile locomotivelor trimiteau lumini pe tavan care se fugăreau în ritm de ta-dam-ta-dam-ta-dam-ta-dam. Număram marfare cu sute de vagoane, târându-se cu minereu și oțel sau petrol sau cereale, ta-dam-ta-dam. Și personale, accelerate, rapide sau Mitropa, trenul lui Mittle Europa care aducea polonezi și cehoslovaci să ne vândă rujuri, ștrampi și țigări și nouă, copiilor înșirați lângă linie, să ne arunce gumă de mestecat între pietrele puțin a smoală și fier încins.
Am văzut 5-6 sinucideri, oameni care s-au aruncat înaintea trenului. Pe vremea aia puteai să mori așa, călcat de tren. Acum, mai repede te calcă Bezos cu racheta.

În 90, am prins uriașele greve care ne țintuiau în câmp, în praful Bărăganului, cu orele. Am mers la mare pe culoar, 12 ore, 16 ore, aveam țigări și băutură și făceam pipi-n câmp, țăranii învățaseră programul neliniștii sindicatelor și aduseseră tarabe lângă șine, pepeni, porumb și prune, uneori și bere.

Am fost cu trenul în toată Europa, în Siberia, în India, în America de Sud, America de Nord, Japonia, Coreea sau Vietnam, nicăieri nu am văzut trenuri mai jegoase ca ale noastre. Da, nici măcar în India. Singurul loc unde am urât trenul a fost Sri Lanka dar nu era vina feroviarilor singalezi ci a turiștilor buimaci care se buluceau în garnitură, dornici să guste exotismul călătoriei orientale.

În fiecare an e un scandal legat de cefereu. În fiecare an facem mișto de anii pe care îi întârzie trenurile noastre într-un an, de locomotivele care își continuă drumul fără vagoanele rămase-n câmp, desprinse din buloni, de țâganii care fură șine ca să le vândă la fier vechi. Râdem și facem credite și ne luăm mașină cu care crăpăm apoi pe șoselele noastre pe care s-au mutat sinucigașii care nu mai pot să se arunce în fața trenului.
Drulă zice că nu îl dă afară pe Vizante pentru că e profesionist. Drulă e profesionist și el.
Toți suntem profesioniști.
Așteptăm profesionist să se crape tot și să spunem: csf, ncsf.

Am scris în 2017.

Luni, 28 noiembrie, ora 14.12. Doamna de la ghișeu zice: ia să vedem la ce tren găsim. În timp ce cursorul aleargă pe orar, plecăm de la 14 și ne întoarcem până la 5 juma dimineața. Zâmbetul îi dispare, o fi stricat calculatorul, nu a mai văzut așa ceva niciodată.
-V-am zis eu, mi-a spus un prieten că a încercat acum 10 zile să ia bilete de la București la Brașov pentru 30 noiembrie și nu a mai găsit.
-Incredibil, bâiguie doamna ceferistă și apoi se uită de la Ploiești la Brașov. Nici de acolo nu sunt bilete.
Incompetența CFR-ului uimește chiar și cei mai umili angajați. Vineri, 24 noiembrie, am venit în picioare de la București la Sinaia, în trenul de Sibiu. În fiecare din cele 4 vagoane, pe culoarul dintre scaune erau țintuite zeci de victime ale optimismului vecin cu cretinismul, oameni care cred că trăim într-o țară normală. Studenți, profesori, contabili, manichiuriste, vilegiaturiste, indivizi care își spun că e firesc să te prezinți cu 45 de minute înaintea plecării unui tren la gară și să și găsești bilete. Pe scaun. Ce aroganță!!!
-Trenul ăsta, de 15.10, îmi explică un elev din Ploiești, e foarte aglomerat.
-Și atunci de ce are numai 4 vagoane?
Eee, mai bine așa, zice elevul. Că fiind mereu plin ochi, nașul nu vine până la Ploiești, că nu are pe unde să treacă și îi e frică să nu nască o revoltă. Așa că el, elevul, nu își ia niciodată bilet. S-a scos.
Nu numai culoarele sunt blocate ci și burdufurile dintre vagoane și toaletele. Nu suntem în iarna lui 2017 ci în vara lui 1992 sau 1993, cu vagoane ascunse sub ciorchini de oameni, ca în Calcutta, anii grevelor CFR și ai garniturilor oprite în câmp la Medgidia.
25 de ani în care în CFR s-a furat până nu s-a mai putut, așa zice expresia dar, de fapt, hai să fim serioși, se poate fura masiv în continuare, că e de unde și oricum nimeni nu se uită. De fapt, de ce știm atât despre puțin despre ce se întâmplă la CFR?
Acum a căzut capul lui Chiper și a fost înlocuit cu un Ungureanu despre care se știe că e inginer și are planuri. Nu am găsit nicăieri unde a lucrat Ungureanu înainte, din ce cută pesedistă a fost scos și nici de ce a căzut Chiper, căci, desigur, nu cred o iotă că s-a supărat ministrul Stroe pentru că a avut trenul dumisale o oră întârziere. Cum să te superi pe atâta lucru și să te arăți ultragiat de lipsa de respect în țara în care chiar tu, ministerul transporturilor spui că ZILNIC trenurile au întârzieri de 12500 de minute. Asta înseamnă 208 ore, adică 8,68 zile.
În fiecare zi în România se întârzie peste 8 zile și tu îl zbori pe Chiper pentru că trenul tău a întârziat o oră. E boier domnu Stroe, toate ca toate dar să nu îl faci pe boier Stroe să aștepte ca plebea cu orele în tren. Și atunci demiți șeful de la CFR SA că totul e de la infrastructură, se știe.
Fine with me, dar ce mai faci după?
Încerci să suplimentezi cumva pentru mini-vacanța de 1 decembrie măcar numărul vagoanelor unui tren care merge la munte unde se prognozează că vor fi uichendul ăsta 150.000 de turiști? Sau poate adaugi fix pentru joi, 30 noiembrie, și duminică 3 decembrie, câteva garnituri noi?
Nu se poate, că infrastructura e distrusă, că se merge cu 45 de kilometri în medie, că și așa e aglomerat și se circulă pe un fir între Brașov și Predeal, că e greaua moștenire, că de fapt, totul se trage de la Băsescu, atunci a pornit să se fure și nu s-a mai oprit nimenea din furat, ziceți bogdaproste că mai există și trenurile ăstea câte mai sunt.
În 5 martie anul ăsta, CFR Călători, care îi plătește lui CFR SA bani grei ca să se folosească de infrastructură pentru transportul de călători, a anunțat că “abia după achitarea datoriilor istorice CFR Călători va putea să folosească banii suplimentari în achiziţii de material rulant sau modernizări.
Deşi CFR Călători a înregistrat profit în ultimii ani, conform OUG 64/2001 repartizarea acestuia nu poate fi făcută către investiţii, ci doar către acoperirea pierderilor. Profitul nu poate fi reinvestit decât după acoperirea pierderilor istorice acumulate de-a lungul anilor, de peste 1,8 miliarde lei”, au declarat reprezentanţii companiei.

Ce înseamnă asta? Că CFR Călători nu poate să creeze condiții mai bune, nu poate să cumpere garnituri noi, nu poate mișca nimic pentru ca arădeanul care va ajunge și la anul cu o întârziere de 8 ore la Mangalia măcar să o facă într-un vagon unde buda nu e stricată. Nu. CFR Călători trebuie să plătească mai întâi banii lui CFR SA și abia apoi să se ocupe de garderoba lui.
Iar, între timp, același CFR SA, vinovat pentru starea deplorabilă a infrastructurii feroviare, să fie ajutat să iasă la lumină de DNA, pentru că acolo, zice Dragnea, chiar el, se petrec lucruri necurate.
„Avem 142 milioane euro pe care o societate de stat, CFR, trebuie să le plătească ca și pretenți. Cred că procurorii, între 2-3 hotărâri de guvern, pe care le investighează, poate investighează de ce statul român trebuie să plătească unor firme, în general străine. Nu facem lucrări, în schimb plătim. Aveți aceste informații pentru CFR SA.”

Să mori tu Dragneo.
Ai găsit vinovații.
Străinii care au venit, ca vulpea și motanul și l-au păcălit pe Pinocchio. Nu s-au făcut licitații, nu s-au respectat termene, firmele ălea care au câștigat contracte de îmbunătățire a infrastructurii au dat buzna peste voi, cu cagule pe față și bâte de baseball în mâini și v-au spart birourile și bibelourile cu pescaru chinez, amenințându-vă că dacă nu le dați lor contractele, gata, îl omoară și pe porcușorul de Guinea Aurel.
Și dacă este chiar așa, dacă ăștia de la CFR SA chiar au fost victimele unui astfel de viol financiar, a cui e vina dragă Liviu?
A statului paralel, desigur.
Joi, 30 noiembrie, între București și Brașov s-a făcut și 8 ore cu mașina. Cu trenul ar fi maxim 3 ore și 20 cu personalul. Un bilet de tren, la CFR, ar fi 49 de lei la clasa a 2 a. Presupunând că din București au venit la Brașov în jur de 50.000 de oameni (din cei 150.000 în total) și că 10.000 ar fi preferat să vină cu trenul, nu să stea ca boii blocați în mașini pe Cheia sau Valea Prahovei, dar nu au mai găsit bilete, avem un total de 1.000.000 lei, 220.000 de euro pe care CFR Călători nu i-a făcut pentru că…statu paralel.
Și așa o să fie și de Crăciun, și de Revelion, și la anul, și la mulți ani.
Suntem înțepeniți într-un ștau fără sfârșit pentru că atunci, pe 20 mai, undeva la Bușteni s-a răsturnat căruța cu proști. Și nimeni nu a mai reușit să degajeze șoseaua vreodată.
Iar trenul, eee, trenul ăla bun l-am pierdut. Tot atunci. A plecat și nu a mai oprit vreodată în gara noastră mică.

Într-un aeroport, în Indonezia, un nene mi-a spus că cea mai limpede impresie despre o țară ți-o faci uitându-te la trei lucruri simple. Cum arată steagul, eticheta celei mai populare beri și stewardesele de pe linia aeriană națională.
Tricolorul e o oroare. Fontul lu Ursus mă doare-n ochi. Și am ajuns la uniforme, călcătura țanțoșă și maxilarele încleștate ale stewardeselor Tarom. Ce putem spune despre asta?
Ohoho.

Avionu e un ATR, stewardesele afișează bucuria lui Năstase la auzul condamnării la pușcărie, salută din vârful buzelor și privesc undeva la 20 de centimetri deasupra capului tău, acolo unde scrie cu neon, probabil, SĂRACHI. Elicele pornesc să se învârtă, stewardesele indică plictisite ieșirile de acces și pliantu plastifiat care e desenat de același om care a ales fontu Ursus. Măcar plecăm la timp, îmi spun.
Și apoi elicele se opresc, se oprește aerul condiționat, se stinge lumina și stăm așa, cu măștile trase pe nas doar noi, fraierii, cinci oameni, restu cu nările fremătând libere, așteptăm ceva preț de 25 de minute, timp în care nimeni nu zice nimic, nici pilotu, nici stewardesele, de ce stăm, e problem la aparat, e amenințare cu bombă, i-au pus triunghiu pe roată că parcase pe loc de handicapați?
Nu știm și nu o să știm niciodată.
Repornește aerul condiționat, se aprinde lumina.
Zburăm și cele două condamnate la salarii babane de la Tarom ne pun pe măsuțe, învelită într-un șervețel, prăjitura casei de la Alka, pe care o poți trimite pe gât, la vale, cu un pahar de apă. Nu există altceva decât apă plată pe care stewardesele o storc din peturi mari, scrâââf-stââârc, troznește plasticul și apa curge în păhărele. Nu e cafea deși e 8 dimineața, nu e ca și cum ai aștepta să-ți dea o vodcă cineva. Dar o cafea? N-avem. Apă dăcât.
Drapelul.
Berea.
Compania aviatică națională.
Praf.
Pulbere.
Pământ.
PPPomânia.

Am scris asta la întoarcerea din Japonia în ianuarie 2020.

Când zbor înspre Est, zilele dispar înghițite de fusul orar și ajungi în viitor cu un trecut scurtat din care lipsesc zeci de ore. Arăți bătrân dar ai trăit mai puțin decât cei care au mers pe jos înspre Est. Poate d-aia, că ești mai tânăr o lecuță decât ei, nu ești nici obosit, nu-ți vine a dormi, umbli nebun pe străzi căutând să-nțelegi în ce fel să fii mai aproape de răsărit înseamnă să fii mai departe de trecut.
Și apoi, când te-ntorci dinspre Est și alergi în paralel cu planeta, zborul durează mai mult și tu tot nu poți să dormi, picotești cu ochii pe albastrul plin de radiații solare și te perpelești cu gândul la ce-ți rezervă trecutul în care, în curând, vei ateriza.
Te gândești cum timpul îți vomită înapoi orele împrumutate la plecarea înspre Est dar nu sunt aceleași ore, sunt altele, la un curs mai prost, niciodată să nu faci afaceri cu Timpul că te face la minute.
Primești ore cu ochii roșii, iritate, pline de înțelegerea faptului că viitorul nu e pentru tine, te întorci unde îți e locul, în feudalismul propriei vieți.
Și apoi aterizezi în ceața de la Otopeni, după 40 de minute de ezitări în aer, parcă nici avionului nu îi e ușor să coboare. Ești luat de autobuzul plin cu oameni buluciți în dreptul ușilor din mijloc, singurele deschise, ești dus la o poartă îngustă pe care se înghesuie  turma pasagerilor fugăriți de frig și oboseală și descoperi că scările rulante nu sunt tocmai rulante, rulante ar fi dacă ar fi curent dar nu e, în Otopeni electricitatea nu a fost descoperită încă, e ca și cum ai un telefon mobil dar nu ai o rețea de telecomunicații, așa că nu ai cum să-l suni pe badea Gheo să-l anunți că vin tătarii decât dând foc mobilului pe un deal și semnalizând cu fumul negru al plasticului urgia.
Feudalism.
Apoi sunt cetățenii de la poliția din frontieră care nu știu să răspundă la salut, bună dimineața, bună ziua, bună seara, mulțumesc, cu plăcere, bine v-am găsit, bine ați venit. O tăcere dușmănoasă, o cătătură mânioasă, de ce-ai venit, pe cine cauți?
Toaletele sunt murdare.
Colacii de plastic nu există.
Alaltăieri ne căcam în curte, acum ne pute progresul? Cine zice că trebuie să pui curul jos? Nu știi că poți să iei o droaie de microbi de pe colaci, mai bine că nu există, te-am salvat de un drum la dermato-venerice.
Paul, jurnalist la BBC a fost în 88 în Otopeni, a găsit un Tarom, cel mai ieftin zbor, escală de câteva ore în București. Nu a ieșit din aeroport. Mi-a spus că nu o să uite niciodată frigul și faptul că nu era curent la scările rulante, nici apă la veceuri.
32 de ani mai târziu.
Ce e diferit?
Femeile de serviciu au acum a-boarduri pe care scrie atenție podea umedă pe care le pun la intrare în toaletă și ele stau înăuntru, la taclale, exact cum mamele lor cu aceleași coafuri permanent, păr ars și sâni imenși plecați în uriașe alunecări de teren pe sub tricou, îngropând satele de pe burți, au stat la taclale în bude reci, cu miros de urină și clor, unde bucățica de hârtie igienică te costa 1 leu.
1 leu.
Pe bancnota de 1 leu e acum Nicolae Iorga.
Medievist. Bizantinist. Romanist. Slavist. Istoric al artelor. Filozof al istoriei.
Naționalist.
Conservator.
Prim ministru, a tăiat salariile și a încurajat cumetria. Și-a adus rubedeniile prin prefecturi și ministere. A fost omorât de legionari.
Cerc închis.
Nu poți să alergi mai repede decât umbra ta.
Chiar dacă zbori cu 1002 km/oră, umbra ți-e lipită de ceafă și, spre deosebire de tine, ea doarme liniștită știind că nu ai unde să-i scapi.
Afară e frig alb, înecăcios, ca și cum ai respira esența unui pepene galben ținut la congelator. România nu se vindecă niciodată pentru că nu ajunge niciodată în viitor.