Vorbele se rostogolesc lipsite de consecinţe peste noi. Nu schimbă nimic, nu construiesc nimic. Sunt ca nişte autostrăzi greceşti care leagă nimic de nimic, făcute doar ca să fure nişte bani europeni. Există, deşi nu interesează pe nimeni, doar antreprenorul care a băgat milioanele alea în buzunar.

Maică‐mea s‐a închis iar în fortăreaţa asta de vorbe pe care nu mă mai obosesc să i‐o demontez, căci asta ar însemna să existe pentru mine.

Şi nu există.

Uneori intuiesc că, sub faţa acestui cineva pe care îl numesc Mamă, trăieşte, ca într‐o matrioşcă, o altă persoană captivă şi sedată. Uneori, la vederea unor plopi, se trezeşte şi strigă ajutor şi mie îmi dau lacrimile când mă gândesc de câţi ani e prizonieră fetiţa sau poate tânăra fată, cum şi‐a irosit viaţa în celula în care a fost băgată de ambiţioasa ei soră mai mare, personalitatea agresivă în dorinţa ei de a deveni CINEVA.

Pe marginea drumului plin de gropi sunt stâlpi de telegraf pe care berzele şi‐au construit astă‐vară cuiburi din nuiele şi pungi, plastice care flutură printre beţe şi paie. Arată ca o tabără de refugiaţi trasă în ţeapă de un vodă însetat de sânge. E foarte urât aici, mai ales acum, când nimic nu mai este verde. Natura e desfigurată de gunoi, PET‐uri, hârtii, mormane de materiale de construcţii strânse la marginea şoselei.

Ţăranul nu‐şi asumă satul, lunca, păşunea, câmpul, dealul pe care are vie sau pepeni. Tot ce nu este strâns între gardurile gospodăriei lui nu este treaba lui, ci a altcuiva.

Ţăranii de aici sunt nişte copii care nu au crescut niciodată atât de mari încât să înţeleagă cuvântul gospodar. C.A.P.‐ul a trecut ca un tăvălug peste părinţii lor, a nivelat orice urmă de relief a satului, a şters orice relaţie dintre cauză şi efect, de fapt, nu, le‐a inversat. Harnicul — muncitorul, gospodarul — a fost prăduit de partid, lăsat fără pământuri, oi, vite, cai. Unii au ajuns în puşcărie, alţii au fost bătuţi atât de crunt, încât s‐au damblagit.

Cu o singură mişcare de antebraţ, comuniştii au dat jos medaliile şi trofeele de pe etajeră şi în locul lor au instalat impostura.

Plevuşca a ajuns să conducă satul din câmpie. Dispreţuiţi de bătrâni, ticăloşii de rit nou şi‐au creat o curte de adoratori cioplită după chipul şi asemănarea lor. Analfabeţii, descurcăreţii.

Neamurile ăstora au umplut instituţiile comunei. La primărie, la C.A.P., la magazinul sătesc. Fă‐te frate cu dracu’ până treci puntea este mottoul civilizaţiei rurale.

Sau, dacă nu vrei să treci doar puntea, ci vrei să ridici tu podul tău şi să iei taxă pe el, pleacă la oraş, fă‐ţi o carieră şi, când o fi să fie, te întorci şi cumperi satul cu tot cu gârlă, capre şi morţii din cimitir.

La ţară au rămas doar cei incapabili să viseze grandios.

—  Ce e asta?

—  Salată boeuf.

—  E cu pui?

—  Da.

—  Deci e salată de pui.

—  Despici firul în patru aiurea.

Emanciparea gătitului în familia Matei a început la două luni după Revoluţie. Mily a decis că e timpul să facă pizza în casă. Într‐o cratiţă punea un strat de pâine, apoi punea salam de vară tăiat cubuleţe, sos de roşii, nişte brânză telemea, ceapă, o ţinea la cuptor până brânza se topea şi salamul transpira ca Păunescu în timpul cenaclului. Pizza.

— Pizza pe dracu’, asta e pâine cu salam suc de roşii şi ceapă.

— E pizza, insista Mily, aşa se face.
Şi cine eram noi să o contrazicem? Prima pizzerie din Braşov, Pizza Iulia, a apărut ani mai târziu. Cred.

Încet‐încet, s‐a lepădat de gătitul ca la Găujani acasă, maionezele au îngroşat salatele de vinete pălind ficatul, puiul i‐a dat un brânci vitei din salata boeuf, în loc de 70%

cartofi, aceeaşi salată boeuf era acum făcută cu morcov, enorm de mult morcov, şi chiar mere. Până aici!!!

— Ce caută, dom’le, merele în salata boeuf? a întrebat Victor şi noi, copiii nerecunoscători, ne‐am grăbit să îl susţinem în demersul lui investigator.

— E o reţetă nouă. În plus, merele sunt sănătoase, cartoful are lipide şi glucide, zaharuri, are amidon, nu e bun la organe.

— Dar ai distrus gustul salatei, nu mai are nicio legătură cu nimic! am continuat să ne plângem.

— Semănaţi toţi cu tac‐tu, nu apreciaţi nimic, cine m‐a blestemat să am nişte copii idioţi care să nu fi luat nimic din mine, nimic, totul de la bruta asta de bărbată‐miu…

— De ce mă jigneşti? Ce ţi‐am zis de mă jigneşti acum, de faţă cu copiii? Cum Cristosu’ mă‐sii am ajuns la jigniri doar pentru că am remarcat că ai distrus o reţetă, pentru că da, ai distrus‐o, nu mai e salată boeuf, e o bătaie de joc cu mere!

— Nu‐ţi convine, găteşte‐ţi tu!
Uşile erau trântite, farfuriile cu mere şi pui în loc de cartofi şi vită zăceau părăsite cu orele în bucătăria plină de muzica de pe România Tineret, Mily înşirând în dormitor, pe mocheta verde, toate suferinţele ei scoase din cutiile de pantofi de pe fundul şifonierului. Le lua, le dezvelea din hârtia subţire, ia să te văd, te‐ai făcut mai mare, ţi‐au crescut unghiile, părul şi şoldurile?

Fiecare suferinţă era invocată, inspectată şi interogată.

Mângâiată, stropită cu lacrimi amare, apoi ştearsă cu dosul palmei şi băgată la loc, în cutiile de pantofi, până la următoarea criză.

Singurele prietene ale ai lui Mily sunt tragediile imposibile pe care le colecţionează. Aceste ouă Fabergé, încrustate în blesteme şi nelegiuiri, măcar de le‐ar putea vinde să facă bani din ele. Poate, dacă le‐ar pune pe muzică, ar face din ele nişte balade să sară cămeşile de tristeţe pe ascultători. Sau poate ar fi mai bine dacă ar scrie nişte sonete, uite, în caietul ăsta în care notează cheltuielile — 6 lei vinete, 2,4 lei pâine mare, 10 lei pantaloni de la ţigani. Pardon, de la second. Pardon, pantaloni aduşi de Diana din Londra. 

Pentru restul, haideți la lansare pe 13 iunie de la ora 19, Seneca AntiCafe. Să nu râzi :((