E aprilie și băiatul are dureri de spate. Are 14 ani și suferințe de moș.
Medicul îi spune mamei îngrijorate că din ce în ce mai des cancerul ia de mână copilași, e pedofil cancerul, e pe trend.
Dacă începe chimioterapia acum, Horia va supraviețui.
Speranța locuiește în liniștea apelor care se retrag cu trunchiuri de copaci, ligheane, bucăți de tablă și hoituri de pisici peste acoperișurile caselor înecate.
Ce e mai rău a trecut, îți spui.
Dumnezeu mă va ajuta, îți spui.
Nu trebuie să mă pierd cu firea, nu rezolv nimic, cei bravi vor triumfa, îți spui.
Horia a făcut chimio. Și-a revenit. Horia a mers în Turcia și s-a operat. A fost un succes.
Horia a primit o a doua viață, e norocos. Așa zice lumea, chiar și medicul spune că e norocos Horia și mi se strânge carnea pe mine când înțeleg cât de relative sunt cuvintele,  cap sau pajură, un adolescent bolnav de cancer este norocos, trupul lui împuținat de terapie, palid, spân, ochii înfundați în găvane sunt toate semnele norocului care s-a abătut asupra lui.
Oooo, cât îl invidiem pentru cancerul ăsta, și noi am fi putut să ne arătăm curajul și tenacitatea dar nu am avut norocul să fim blagosloviți cu un cancer.
Horia a murit acum o lună.
La 16 ani și 7 zile.
S-a săturat să fie atât de norocos.
Maică-sa are un palton negru și ochii, deși albaștri, sunt și ei negri. Acum îmi dau seama că există termeni care definesc pierderea părinților-orfan, sau pe cea a partenerului de viață-văduv, dar nu există un cuvânt special pentru părinții ai căror copii mor.
Decolorizat.
Dispar culorile din oameni, se scurg în pământ, pic, pic, pic, s-au dus roșul și galbenul, verdele și movul, oamenii cărora le mor copiii arată ca niște tăbăcării marocane, pe unde trec lasă în urmă un miros de piele putrezită și stropi din culorile care ies din ei.
Mama lui Horia are un palton negru și ochi negri, chiar și albul ochilor e gri, un gri mai deschis puțin decât pielea cenușie și părul fumuriu, înspicat cu petice de alb.
Vorbim despre Horia și cum a fost el vesel până la final și cum nu i-a fost frică de moarte și cum a mângâiat-o pe ea pe mână și i-a spus că încă e tânără, poate mai face un copil și ea i-a promis că o va face și chiar au ales împreună un nume pentru fratele lui nenăscut. Vladimir.
Știai că anul ăsta se fac 700 de ani de la Divina Comedie?, întreabă brusc.
În întunericul ființei ei, vântul a deschis o fereastră și pe ea a intrat râsul lui Horia jucându-se pe stradă cu câinele Fetița.

Nessun maggior dolore
che ricordarsi del tempo felice
nella miseria.
Așa spune mama celui care a fost un băiat care și-a dorit pe patul de moarte un frate cu numele Vladimir. Și apoi eu spun să aibă grijă de ea, ce replică idioată, cum poți să ai grijă de tine când nu mai ești nimic, decât o gumă gri care șterge grăbită orice culoare din lume?

Nu am mai mers cu trenul din octombrie.
E vineri și iau trenul, unul privat, dar până să ajung să mă urc în trenul privat-fără bilet, nașul cu figură de călău confirmă că poate fi luat de pe drum biletul-stau la coadă la mașinăria pusă acum niște ani de CFR, 5 ani ca popa s-au dus, mașinăria e un exemplu de scărpinat prin gât când te mănâncă în talpă. Un soft complicat, mult text care ți se agață de glezne, călătorul privește cu neîncredere aparatul care îi întoarce cadrane și ecrane și butoane printre care trebuie să se strecoare, culcat, târâș, mersul piticului, pasul uriașului.
Indiana Jones.
Bărbatul meșterește ezitant la ecran, se întoarce din drum, apasă Confirmați, pe ecran i se ițește un cadran alb, citește atent, durează enorm, durează enorm, durează enorm, pierd trenul, mă mișc de pe un picior pe altul, bărbatul e absorbit de rezolvarea problemei ridicate de mașinărie: cât fac 7 macaroane de-mpărțit la 87 de becuri la care adaugi 11 ani de depresie?
Renunță.
Mai am un hop. Femeia din fața mea e decisă. Bagă cardul în fantă chiar dacă nu i-a cerut încă un bilet aparatului.
Pot să vă ajut?, o întreb îngrijorată egoist pentru timpul pe care îl pierd până se va prinde ea cum se folosește mașinăria.
Nu vrea. Apasă alarmată pe ecran. Îi spun să scoată cardul, că nu e bine. O face cu aerul că îmi face mie un hatâr.
Unde mergeți?
Fetești. Acum, la și 10.
Nu mai sunt locuri și nu mai e nici timp. Își ia cardul și pleacă privindu-mă dușmănos și atunci mi se bagă în față, cu mâini mici și roșii, o femeie pe la 50 de ani cu părul alb la rădăcină, ca un prun dat cu var.
E atât de sigură în hotărârea ei de a fugi cât mai iute din gara asta rece încât mă ignoră fără niciun efort, chiar și atunci când îi spun cu un aer jignit-suficient că există o coadă, care e în spatele meu.
Și atunci, privindu-i disperatele încercări de evadare dintr-o lume inconprehensibilă, unde degetele apasă un ecran care-ți răspunde cu obraznice comenzi, mi-e milă de mine, un umanoid îngrozit care preferă să vorbească mai degrabă cu aparate sterpe decât cu babe cu sarsanale pline de frici și sandvișuri cu șnițele mustind de ulei.

Anul trecut pe vremea asta am scris textul de mai jos. Plecam pentru o lună din țară și am mers cu un microbuz până la aeroport. E despre neîncredere, victimizare și Rău. E despre noi.

Bărbatul are o firmă de construcții dar nu are muncitori. Toți au plecat în Spania. Sau Germania. Nu are cu cine să facă treabă și acum a primit un contract din Olanda și e disperat.
Zice că va aduce muncitori din Republica Dominicană, măcar le înțelege limba și știe că nu mănâncă pisicile sau câinii vecinilor în timpul liber.
Șoferul ne întrerupe, trebuie să plecăm. Mai avem 45 de minute până la aeroport. 40 de kilometri. Spune că își va tăia carnetul de șofer cu foarfeca atunci când va fi gata autostrada pentru că, nu-i așa, o să aibă 104 ani și nu va mai fi în stare să conducă.
Acum are 28 de ani, ceilalți 2 pasageri râd și vorbesc cu obidă de autostrăzile slovenilor, croaților, până și bulgarii au șosele brici-geme unul dintre ei, un băiat tânăr care zboară la Munchen unde are un business IT.
Asta e, așa suntem noi, ghinioniști, spune bărbatul cu antrepriza de construcții și îmbrățișează lipsa noastră de noroc cu aceeași resemnare cu care îmbrățișezi o mătușă canceroasă care e pe cale să-și dea duhul și, în același timp să-ți dea ție casa din Cluj.
Suntem victime și ca orice victimă care crede că totdeauna răul este în afara ei, intangibil și imposibil de oprit, ne desfătăm în mizeria noastră și ne bălăcim în neimplicare.
Răul este făcut de alții.
Răul nu este în noi.
Răul trebuie acceptat.
Răul cel mai mic.
Ne facem bine făcându-ne rău. Ne otrăvim zilnic crezând că ne vaccinăm, crezând că rezistența la rău este ceea ce ne va salva.
Suntem din ce în ce mai ignoranți, mai agresivi, mai orbi dar mai pregătiți să rezistăm răului.
Am devenit Răul.
Iar Răul nu are niciodată ghinion.
Răul are mereu succes. Și autostrăzi bune.

Steven a copilărit în umbra lui Jacques-Yves Cousteau. Părinții lui Steven erau prieteni cu exploratorul francez și nu exista călătorie a acestuia în Costa Rica, pe coasta Pacificului, care să-i ocolească. Lui Cousteau îi plăcea să facă diving, să se scufunde singur la 40 de metri în ocean și să plutească albastru, cu ochii închiși, în lichidul amniotic al planetei, ca un mic fetus de altă planetă. O viitoare super-novă.
În una din scufundările sale, Cousteau a deschis ochii atins de un sunet ciudat, un schimb de semnale sonore pe care nu putea să le identifice. I-a povestit lui Steven că a văzut delfini și balene trecând pe lângă el, grăbiți, cu treabă, i-a urmat câteva sute de metri și a văzut o adunare, o sferă de mamifere marine așezate pe sectoare împărțite pe clase și ordine, delfinii cu delfinii, marsuinii cu marsuinii, balenele cu cocoașă lângă sperm-whales, toți ochii întorși spre interiorul sferei.
Comunicând.
Ordine.
Limbă.
Inteligență.
Nu am știut mult timp ce să fac cu povestea asta. O am la mine de 10 ani, e plină de praf și i s-au uscat marginile ca unui ziar lăsat la soare. Dar am terminat cartea Svetlanei Alexievich despre Cernobâl și am înțeles că face parte dintr-o poveste mai mare.
Despre micimea noastră.
În carte scrie că albinele nu au ieșit 3 zile după explozia de la centrala atomică din stupi și geaba pescarii dădeau la hârleț, scociorând pământul, viermii apăsaseră pe -34, se refugiaseră la sub un metru adâncime.
Au știut despre radiații chiar dacă KGB-ul ținea propaganda sub control.
Doar câinii și pisicile nu au mirosit moartea, domesticirea vine la pachet cu indolență, comoditate și dulcea orbire.
Dar au avut o viață bună, spun bătrânii satului despre oamenii care, chiar dacă au crăpat ca niște câini, au făcut-o în patul lor, sub acoperișul lor, lăsând copiilor o pensie de urmaș, 2 covoare persane, un Audi la mâna a doua și un apartament într-un bloc construit în 86, când încă se mai făceau lucrurile bine, nu ca acum cu animalele ăstea care fură tot.
Câine sau vierme?
Cel mai bun prieten al omului sau momeală de pești?
Prietenia nu este oare și ea tot un soi de momeală de pești? Nu prinzi cu ea baboiul unui job sau carasul unor seri de weekend cu șpriț și netflix?
Câine sau vierme?
Câinele crede că e om, se lasă îmbrăcat, dresat, luptă alături de om.
Viermele nu crede nimic.

În cartea Svetlanei, un cameraman povestește cum eroii au apărut în vara lui 86 de peste tot, ca-n filme au apărut eroii. Au umplut paginile ziarelor cu ce altceva decât eroice fapte: secretari de partid care au asigurat evacuarea în condiții optime a populației unui sat, colonei care nu au precupețit niciun efort să curețe cu mâinile unor rezerviști neinformați bucățile de grafit radioactiv trimis de explozie pe acoperișul centralei.
Nimeni nu vorbește de camionagiul rupt de beat care a încărcat copiii din orfelinatul cutare, abandonați de partidul prea preocupat să-și salveze acareturile strânse după o viață de hoție, și i-a scos în afara zonei de contaminare radioactivă.
Camionagiul e bețiv. E un vierme.
Viermii nu sunt eroi.
Viermii sunt supraviețuitori.
Ei știu când trebuie să intre mai tare în pământ.
Oare viermii au rușine?
Spre deosebire de cetățenii din presă, viermii au rușine.
Dacă ar avea televizoare și s-ar uita la circul morții unui star de televiziune și a câinilor ei, ar roși. Și ar schimba canalul.
Oare ce-or mai zice marsuinii, delfinii și balenele?

 

Când zbor înspre Est, zilele dispar înghițite de fusul orar și ajungi în viitor cu un trecut scurtat din care lipsesc zeci de ore. Arăți bătrân dar ai trăit mai puțin decât cei care au mers pe jos înspre Est. Poate d-aia, că ești mai tânăr o lecuță decât ei, nu ești nici obosit, nu-ți vine a dormi, umbli nebun pe străzi căutând să-nțelegi în ce fel să fii mai aproape de răsărit înseamnă să fii mai departe de trecut.
Și apoi, când te-ntorci dinspre Est și alergi în paralel cu planeta, zborul durează mai mult și tu tot nu poți să dormi, picotești cu ochii pe albastrul plin de radiații solare și te perpelești cu gândul la ce-ți rezervă trecutul în care, în curând, vei ateriza.
Te gândești cum timpul îți vomită înapoi orele împrumutate la plecarea înspre Est dar nu sunt aceleași ore, sunt altele, la un curs mai prost, niciodată să nu faci afaceri cu Timpul că te face la minute.
Primești ore cu ochii roșii, iritate, pline de înțelegerea faptului că viitorul nu e pentru tine, te întorci unde îți e locul, în feudalismul propriei vieți.
Și apoi aterizezi în ceața de la Otopeni, după 40 de minute de ezitări în aer, parcă nici avionului nu îi e ușor să coboare. Ești luat de autobuzul plin cu oameni buluciți în dreptul ușilor din mijloc, singurele deschise, ești dus la o poartă îngustă pe care se înghesuie  turma pasagerilor fugăriți de frig și oboseală și descoperi că scările rulante nu sunt tocmai rulante, rulante ar fi dacă ar fi curent dar nu e, în Otopeni electricitatea nu a fost descoperită încă, e ca și cum ai un telefon mobil dar nu ai o rețea de telecomunicații, așa că nu ai cum să-l suni pe badea Gheo să-l anunți că vin tătarii decât dând foc mobilului pe un deal și semnalizând cu fumul negru al plasticului urgia.
Feudalism.
Apoi sunt cetățenii de la poliția din frontieră care nu știu să răspundă la salut, bună dimineața, bună ziua, bună seara, mulțumesc, cu plăcere, bine v-am găsit, bine ați venit. O tăcere dușmănoasă, o cătătură mânioasă, de ce-ai venit, pe cine cauți?
Toaletele sunt murdare.
Colacii de plastic nu există.
Alaltăieri ne căcam în curte, acum ne pute progresul? Cine zice că trebuie să pui curul jos? Nu știi că poți să iei o droaie de microbi de pe colaci, mai bine că nu există, te-am salvat de un drum la dermato-venerice.
Paul, jurnalist la BBC a fost în 88 în Otopeni, a găsit un Tarom, cel mai ieftin zbor, escală de câteva ore în București. Nu a ieșit din aeroport. Mi-a spus că nu o să uite niciodată frigul și faptul că nu era curent la scările rulante, nici apă la veceuri.
32 de ani mai târziu.
Ce e diferit?
Femeile de serviciu au acum a-boarduri pe care scrie atenție podea umedă pe care le pun la intrare în toaletă și ele stau înăuntru, la taclale, exact cum mamele lor cu aceleași coafuri permanent, păr ars și sâni imenși plecați în uriașe alunecări de teren pe sub tricou, îngropând satele de pe burți, au stat la taclale în bude reci, cu miros de urină și clor, unde bucățica de hârtie igienică te costa 1 leu.
1 leu.
Pe bancnota de 1 leu e acum Nicolae Iorga.
Medievist. Bizantinist. Romanist. Slavist. Istoric al artelor. Filozof al istoriei.
Naționalist.
Conservator.
Prim ministru, a tăiat salariile și a încurajat cumetria. Și-a adus rubedeniile prin prefecturi și ministere. A fost omorât de legionari.
Cerc închis.
Nu poți să alergi mai repede decât umbra ta.
Chiar dacă zbori cu 1002 km/oră, umbra ți-e lipită de ceafă și, spre deosebire de tine, ea doarme liniștită știind că nu ai unde să-i scapi.
Afară e frig alb, înecăcios, ca și cum ai respira esența unui pepene galben ținut la congelator. România nu se vindecă niciodată pentru că nu ajunge niciodată în viitor.

Are parul alb, as zice ca are 75 de ani. E imbracat in costum, foarte beat dar gentil. Imi ofera de baut. La inceput nu inteleg ca imi ofera ceva de baut, imi traduce patronul barului Bricks, galeria de 3 pe 4 metri patrati ingropata sub pamant, beton si tevi unde jazzul cinta neintrerupt de 32 de ani. Pe usa izbucnesc Lewis si iubita lui, Saki, care s-au mutat in Japonia din Leeds acum 10 zile. Lewis e cherchelit si iubitor de oameni si whisky. Saki traduce. Aflu ca barbatul cu par alb care mi-a oferit o bautura are 62 de ani si munceste la bursa. Get a life, ii spune Lewis si Saki traduce. Nu mai munci, de ce nu te bucuri de viata acum, cit mai esti tanar?
Barbatul care arata mai batran cu 13 ani decat este asculta ce spune Saki si se frange din mijloc intr-un salut.
Da-ti demisia, traieste.
Lewis se intoarce catre mine.
Ce parere ai, intreaba, daca toti am lua ciuperci sau cocaina nu ar mai fi nevoie de arme pe lume, stii de ce? Pentru ca ciupercile sau cocaina iti ofera sentimentul puterii, nu mai ai nevoie sa-ti demonstrezi valoarea, sa cuceresti, sa infrangi, sa domini, cu ciuperci la toata lumea nu am avea un Trump. Ar fi un vaccin antitotalitarism.
Dar partea proasta este ca drogurile te baga la puscarie. Spune-mi tu mie ce a rezolvat vreodata puscaria? Nimic. Pedeapsa este ingrasamint pentru ura, este bezina aruncata peste focul resentimentelor, le inteteste intr-un cerc vicios.
Saki are o intrebare: de ce cineva ar vrea sa incalce legea?
Lewis e uimit. Pentru ca esti frustrat, pentru ca legea e facuta de cei puternici ca sa ii tina in lanturi pe cei sarmani. Nina Simone cinta To be young, gifted and black. Saki nu stie ce e aia sa fii negru, nici talentat.
Poate doar tanara.
A facut o post-universitara la Leeds unde l-a intalnit pe Lewis cu care a venit in casa mamei ei din Osaka unde prosoapele, cearceafurile si pijamalele au imprimeuri cu pisici si buretele de spalat vase are forma de pisica.
Poporul asta a fost atat de incercat de dezastre incat a fost silit sa se solidifice intr-un monolit social, a dezvoltat un sistem care promoveaza binele colectiv, sacrificiul individului pentru binele societatii, care nu e intalnit in doctrinele vestice. Aici, gunoierul este respectat pentru munca lui, face cursuri de salubritate, este o rotita importanta, nu ca in Anglia unde romanul sau polonezul sau filipinezul e cel care primeste jobul asta si este scuipat in cap de englezi, esti ne-educat, esti ultima scursura, nu conteaza ca fara tine, scursura, pe mine m-ar manca sobolanii.
Limba lui Lewis este un burete umflat de whisky, se misca greoi ca un urs pe tocuri in gura ramasa prea mica.
Saki vorbeste cu patronul barului care spune ca e fericit ca sunt atat de multi straini aici, acum doua saptamani a avut chiar si o pereche din Tahiti. Japonia se schimba.
Slujbasul cu par alb de la bursa e cazut cu fruntea pe bar. Viseaza incolor la pensia care e atat de departe.
Lewis se intoarce la ciuperci si Nina Simone canta acum Go Limp.
Cu totii ne clatinam, calcand nesigur prin universul acoperit de polei.
Colectivul, grupul, societatea, toate sunt iluzii pe care ti le vinde Puterea atunci cind ciupercile sau cocaina sunt mult prea scumpe. Va spun asta ca o supravietuitoare a norului radioactiv numit comunism. Asta spun eu, docta si beata.
Comunizm, hohoho, se activeaza patronul barului, Ceaucesc.
Da.
El.
E doar o fatza a unei povesti care a inceput cu toti suntem egali si s-a sfarsit cu robineti de aur in Primaverii.
E 1 dimineata si nu ai unde sa fugi de lipsa de optiuni.
Afara, o fata cu fusta ridicata peste pulpele albe zambeste beata-moarta lunii.
Unde e ea e bine. Azi.
Mai vorbim maine dimineata.

 

Am revenit la Hiroshima după 5 ani.
Prima oară nu am plâns, era cald, m-am evaporat în nememorabile feluri.

De data asta s-a zguduit cămeșa pe mine. Dar nu pentru că mi-au fost arătate fotografii cu sugari cu fețele arse și cu mame cu țâțele carbonizate. Nu.
Ci pentru că, printre poveștile copiilor atomic măcelăriți, am citit istoriile celor care s-au sacrificat ca să salveze pruncii, mamele, mătușile și bunicii care au fost luați la trântă de cubulețul de uraniu îmbogățit trimis să cheme moartea la masă de pe Enola Gay. Azi stau cu ochii umflați în camera de hotel.

Mâine vorbim. Asta scriam acum 5 ani.
Keiko Ogura e născută în 1937, pe 4 august. La aniversarea vârstei de 8 ani, a primit cadou, e drept cu două zile întârziere și după o dimineață plină de alarme care s-au dovedit a fi false, o bombă atomică. Little Boy-zice Keiko-a fost văzut de fratele ei mai mare care era mobilizat alături de alți elevi să demoleze clădirile de lemn din Hiroshima pentru ca bombele incendiare aruncate de americani să nu pârjolească orașul complet. Fratele mai mare a ridicat capul când a auzit huruitul bombardierului B-29, le știa bine mormăitul, a văzut doar unul și din el căzând ceva mic, mic și negru, normal că mic, că era Little Boy. Și apoi cerul s-a luminat și suflul trimis de bombă în lumânările de pe tortul lui Keiko l-a trântit pe fratele cel mare iar acasă la Keiko a smuls geamurile și cioburile le-a înfipt în unchiu, mătușa și sora cea mare iar când fetița de 8 ani s-a trezit din leșin și fratele a ajuns într-o goană acasă, le-a spus că nu mai există oraș și că totul a fost distrus cu o singură bombă care a căzut ca un găinaț singular trimis de un porumbel constipat peste Hiroshima.
Keiko nu are lacrimi în ochi când povestește ceea ce s-a întâmplat acum 70 de ani. Juma de secol de permanentă revizitare a locului crimei i-a tăbăcit glanda lacrimală.
Sau poate așa e ea, mai puțin hormonal-emoțională decât vorbitorul de dinaintea ei, un hibakusha categoria 4 adică fetus purtat în burta umflată a mamei pornită în căutarea disperată prin cenușa radioactivă a soțului și fiicei spulberați de Little Boy.
Bărbatul născut la 7 luni după bombă scoate și arată audienței de americani, francezi, brazilieni sau marocani, cămașa uniformei de vară a surorii lui care a fost atomizată, ruptă în miliarde de bucăți de milionul de grade trimis în atmosferă de detonare. Mama lui, însărcinată în 2 luni cu el, a stat 7 zile în ploaia radioactivă, bătând la pas fiecare adăpost, sperând să își găsească fiica sau soțul poștaș, trimis cu o depeșă urgentă la ceruri.
Bărbatul plânge, mamele în sală plâng gândindu-se la durerea soției poștașului care nu a vorbit niciodată despre 6 august și ciocanul picat la 8.15 am peste copila și bărbatu ei.
Supraviețuitorii au învățat să-și închidă drama într-un cofraj de beton, ca pe Cernobil, să o țină departe de ochii lumii.
Dar Keiko nu vrea să tacă. Spune că este un efort extraordinar să își spună povestea pentru că, de fiecare dată, retrăiește ca în Timequakeul lui Vonnegut, moartea atomică, iar și iar și iar și iar, cu zgomote și mirosuri, cu gemete și sânge și grămezi de cadavre pe care tatăl ei le-a ars non-stop, ca Sandu Cocoșatu aplecat peste grătarul lui, toată luna august.
Keiko revede oameni apropiindu-se cu brațele desprinse de trup, cu pielea curgând și sângele șiroind, oameni care strigau ”apă, apă” cărora ea, Keiko, le-a dat apă și ei au murit 4 minute mai târziu. Sau poate 7. ”Nu știam ce fac iar când tata ne-a spus nouă, copiilor: sper că ați avut atâta minte să nu le dați răniților apă, că îi omorâți, nu i-am spus ce am făcut. Dar eu i-am omorât și trebuie să trăiesc cu asta.”
Oameni care încercau să își dezbrace cămășile care plecau cu tot cu carne, ca o ceapă care te face să plângi la vederea ei, de neputință și oroare. Oameni sărind în apa fiartă a râului, oameni opăriți, 140.000 de oameni uciși printr-un ordin scurt. ”Normal că îl urăsc pe Truman căci el a comandat asta. Dar nu îi urăsc neamul sau copiii și nu vreau răzbunare.”
Pe carnea răniților umedă și roșie se așezau muște, ouau alb, milioane de ouă, crescătorii de muște pregătite să preia de la americani hegemonia universului iar gemetele și strigătele muribunzilor cerând apă se ridicau fragile din grămezile de corpuri ferfenițit-boțite transformate în maternități de muște. ”Când se lăsa liniștea, știai că au murit.”
Keiko lucrează la Hiroshima Interpreter for Peace, organizație înființată în 1984 de hibakusha, numele dat celor afectați de exploziile atomice, discriminați de japonezi, nebăgați în seamă ani de zile de guvern, neștiuți de restul lumii.
”Când medicii americani au venit în `46 nu ne-au ajutat cu nimic. S-au uitat la noi, ne-au măsurat, ne-au consultat, dar nu ne dădea nimeni niciun medicament. Cobai, asta simțeam că suntem.”
Dar când ați aflat că a fost o bombă radioactivă?
”La mai mult de 1 an de zile. La început am crezut că era un gaz, că am foat otrăviți. Un an de zile nu am știut nimic. Imediat după 15 august când Japonia a capitulat, americanii au impus o cenzură cruntă care a durat mai mult de 10 ani. Nu aveam voie să vorbim despre bombă, nu aveam voie să ne îngropăm morții și să spunem că au fost victimele bombei atomice. Bomba atomică a intrat în manualele noastre școlare după ce au fost introduse capitolele despre atrocitățile comise de armata imperială în Pacific, China, Filipine. Dar noi știam care era situația în Japonia. Că ei nu au venit să ne elibereze, că eram ocupați. Și nu, nu ne stătea capul la răzbunare. Vroiam doar să supraviețuim căci mâncare nu exista, adăposturi nu existau. Noroc că imediat a venit taifunul și a mai spălat radiațiile, altfel ar fi fost mult mai rău.”
Iată și partea bună a taifunului.
Little Boy a creat un crater enorm în societatea din Hiroshima, un crater care a fost umplut de Yakuza. În primăvara lui `45, mulți copii fuseseră trimiși la temple în munți, ca să fie protejați de bombardamente. Little Boy i-a transformat în orfani și ce părinte mai bun poate fi decât mafia care i-a preluat și i-a transformat în cerșetori, hoți, tâlhari?
”La început nu am vrut să fraternizăm cu ocupantul. Dar după, de foame, am învățat engleză. Primul lucru: give me chocolate. Asta strigam, de foame.”
Și moartea nu s-a oprit în septembrie sau în decembrie 1945. Câțiva ani mai târziu a început să se moară de leucemie, mulți copii, majoritatea copii expuși la radiații. Hibakusha au început să primească ajutor medical de la stat daaaar a fi hibakusha însemna automat că nu îți găsești serviciu și nu te măriți.
”Se spunea despre noi că suntem leneși pentru că avem 60% din energia unui om normal, pentru că obosim repede. Normal, fusesem radiați. Nimeni nu vroia să angajeze un hibakusha care era ineficient. Iar fetele nu erau luate de nevastă de frica contaminării cu radiații-nu se știa mare lucru atunci despre radiații. Sau de frica defectelor genetice cu care se puteau naște copiii lor. Astfel părinții au început să ascundă copiilor faptul că ei sunt hibakusha și să refuze carnetul roz care le permitea accesul la medicația gratuită.
Am fost în America la ceremonia dezvelirii avionului Enola Gay într-un muzeu. Am fost acolo și am început să plâng, nu am putut să mă uit la el. Și toate camerele de luat vederi m-au filmat și fiul meu m-a văzut la televizor și m-a sunat să mă întrebe ce caut acolo? Dacă mă vedeau socrii lui sau cei ai fiicei mele, copiii mei ar fi avut probleme. Chiar și acum hibakusha sunt ostracizați de societate. Chiar și acum.”

Dar grija lui Keiko nu sunt copiii ei ci teama că Hiroshima va fi uitată. Are 78 de ani. Ceilalți doi hibakusha prezenți la cermonia de la Hiroshima au 84 și respectiv 70. Mai sunt o mână de oameni și poveștile lor și așa puține sunt pierdute în discursuri de plastic ale politicienilor.
Cum să facem să nu uităm ce s-a întâmplat aici?
Facem ca în Farenheit 451. DSC03651
Supraviețuitorii instruiesc hibakusha purtători, tineri și tinere care își însușesc povești ca maicile superioare din Dune sau ca fugarii din distopia lui Ray Bradbury, memorând detalii pe care literatura sau știința (mai cu seamă atunci când avem ani de cenzură a ocupantului) le omit. Noii povestitori o să poată să-ți spună, exact ca supraviețuitorii, ce culoare avea ciuperca atomică, ce gust avea feriga mâncată în octombrie, cum mirosea aerul în dimineața zilei de 9 august.
Transplant de memorie se cheamă. Îl fac argentinienii care, prin al lor Museo de la Memoria, nu te lasă să uiți. Îl au evreii. Doar noi, cufundați în meschinele lovituri la gioale pentru preluarea balonului măcar preț de un dribling scurt, uităm pe ce lume trăim, otrăviți de opiumul mizeriei cotidiene.
Popor mic, memorie scurtă.bio-keiko

81486946_10157943529704168_4263962305047298048_nShinkansenul izbucnește din tunel într-o pădure de bambus care dansează verde în zîpadă. Am urcat probabil câteva sute de metri fără să-mi dau seama, la dreapta e o vale și după ea un lanț de munți creți, acoperiți cu trunchiuri de copaci scurți și negri ca firele de păr crescute grăbit pe un subraț ras vara.
Ninge.
Fulgii se aleargă în vânt. Totul e mișcare deși totul stă.
Casele sunt din lemn, lemnul e ud, înegrit. Țurțuri sunt agățați de acoperișurile peticite cu bucăți de tablă pe care scrie Sharp sau Panasonic sau Asahi cu logouri din 80.
Nu sunt care cu boi și nici copii jucându-se în zăpadă.
Sunt doar bătrâni rătăciți într-o imagine a Japoniei pe care nimeni nu o vrea. O înapoiere  melancolică, în definitiv sunt și ei oameni, în definitiv au și ei ciorapii rupți în vârf, prin care iese cartoful.
Dar nu sunt. Nu sunt oameni. Sunt roboți creați special să te păcălească, să te atragă în mirajul bunicesc al bicicletelor și oamenilor de zăpadă.

Șoseaua are pe mijloc și pe margini un sistem de stropit și topit zăpada care folosește chiar apa din zăpadă. Pe spinarea drumului, ușor mai înălțată, din 40 în 40 de centimetri, pompe trimit la suprafață, ca niște balene miniaturale, jeturi de apă care aleargă pe coasta șoselei și se întâlnesc cu jeturile balenelor îngropate la marginea drumului care luptă cu crearea sloiurilor aici. Zăpada se neagă pe ea însăși și roțile autobuzului șuieră călcând asfaltul negru.
Nu am văzut o singură mașină murdară  în Japonia.
Una.
Poate aici, în satul ăsta cu ghivece cu ghimbir la ușă în care cineva a găsit papucelul Cenușăresei la 9 luni și l-a așezat pe un transformator, să dau de una.
Cârciuma e pustie.
Patronul are 179 de ani. E ultimul gardian al tochiturii din genunchi de porc.
Pungile de sub ochi împing tăietura căutăturii în sus. Pare că râde.
Izakaya unde e el stăpân e străveche. Pe pereți se lăfăie postere din anii 60, un ventilator are brațele îngroșate de praf, frigiderul Suntory Beer adăpostește o șampanie uitată de MacArthur în `51 aici și bicicleta a supraviețuit războiului. Doar pernele sunt pătate recent cu suc de soia și cu sake.
Miroase a gaură de vierme, a loc unde timpul e dat de rotația planetei în jurul a doi sori, Si și Bemol. Desigur, camera e plină de bosanova japonez și chiar și un cover al lui Bee Gees. Staying Alive, a-ha, a-haaaa, staying aaaaaaliveeeee.

Dar sashimiul e suculent, e atât de proaspăt încât e sigur pește din viitor, îmi spun în timp ce mă bucur că nu mai există decât un ieri atât de îndepărtat încât pare mâine.
Zăpada înmoaie hârtia roșie a felinarelor și îmblânzește colțurile caselor.
Fac un bulgăre și-l trimit pe harta pictată pe un perete al unui bloc.
Niciun câine nu latră.
Nicio pisică nu miaună.
Niciun cal nu nechează.
Nicio oaie nu behăie.
Nicio vacă nu mugește,.
Animalele sunt antropomorfizate și pictate pe cutii de suc, pliante de tren și ambalaje de haine.
Animalele sunt în baruri speciale unde poți să stai cu bufnița în poală și ariciul pe genunchi. Pisici, câini și cai, pești, șopârle și vulpi au ajuns să populeze sufragerii și prăvălii, natura nu mai există, totul este butaforie.

Arigato gozaimas, izakaya e deschisă până la 1. Poate atunci, chelnerul bătrân se dă de 6 ori peste cap și se transformă în lup și urlă la lună.
Și luna îi răspunde cu un hit al lui ABBA. Desigur, Dancing Queen.

IMG_6263