Am terminat în 4 iunie cartea pe care m-am apucat să o scriu în martie. Despre oameni neiubiți, normal, despre ce aș putea să scriu eu?
Băi, ție nu ți-e rușine, cum dracu să spui că nu te iubește nimeni când sute de oameni ți-au urat la mulți ani de ziua ta pe facebook, m-a certat o amică.
Nu îmi e rușine.
Mi-e doar frică să interpretez greșit semnele, să cred că luminițele farfuriei zburătoare îmi spun: apropie-te să-ți dau ciocolată când, de fapt, zic: dacă te miști, îți rup capul.

Cartea se va chema Te iubesc, dar nu pe tine.
Și una din bucăți spune așa:

Personajul meu o să se cheme Mara.
Mi-ar fi plăcut să mă cheme Mara, un nume cu patru laturi și stabilitate bună, ca un trunchi de frasin.
Și totuși, personajul meu o să fie profund instabil, tocmai pentru că aparențele sunt înșelătoare și trunchiul de frasin, bine înfipt în pământ, e mâncat pe dinăuntru de hoarde de insecte mici cu mandibule mari și stomace imense, e putrezit frasinul pe dinăuntru și stă să se surpe în el, are nevoie de un suport să-și sprijine inima obosită.
Sunt mulți oameni care umblă în toiage în ei, abia târându-se, văitându-se de artrite, în timp ce p-afară sunt viguroși, virili, atletici.
Mara, personajul din cartea fetei care voia să scrie o poveste de dragoste, este un om care a învățat atât de bine să-și ignore cocoașa de dinăuntru, încât a ajuns să creadă că nu există.
Care e superputerea ta Mara?
Să mă mint.
Și să mă cred.
Să fiu predicator și credincios în același timp și să mă urăsc schizofrenic pentru că sunt obosită să cobor treptele amvonului, să-mi fac cruce cu turma, să mă-ntorc la microfon, să zic două Tatăl Nostru și iar să mă reped în genunchi, între babe cu broboade și moși cu căciuli de miel strânse în mână, la Amiiin!!!, pune sutana, scoate sutana.
Cardio.

Superputerea mea este să fiu propriul meu kryptonit (haide, nu-mi spuneți că nu știți că Superman era vlăguit, devenea nevolnic în apropierea acestei pietre verzi), în prezența eului meu adevărat, să înlemnnesc între uși, ca o mașinuță rămasă fără baterie.
Fata care voia să scrie o carte despre iubire, să-i spunem FVSCI sau poate mai simplu Ines (deși Ines nu înseamnă nimic decât poate o abreviere a Inabilității Nevăzătorului de a Explica Speranța), Ines deci, suferea de aceeași boală ca Mara. 

Șchiopăta, oloagă pe interior.
Visa des că e o altă persoană, cu un trup mătăhălos, cu un nas cărnos care ocupa ca un milițian intersecția feței, cu o piele de postav care aduna scame. Doamne ce urâtă era în vis Ines și nimeni nu o iubea în vis pentru că era foarte urâtă și când se trezea lângă bărbatul X sau bărbatul Y sau bărbatul Z (ați observat că mereu alegem ultimele litere ale alfabetului atunci când vorbim despre ecuații cu necunoscute și necunoscuți, cum niciodată nu ne ducem la domesticele A, B, C și D?) se pipăia pe față și alerga la oglindă.
Nu.
Era frumoasă.
Și goală pe dinăuntru ca biblioteca din Urziceni.

Sunt 40 de oameni la coadă. Unii stau pe ciuci, unii sunt rezemați de un copac. Privesc în gol, se mută de pe un picior pe altul. Căldura te bagă în tine, încerci să găsești umbră sub ficat sau sub o coastă.
Femeile sunt îmbrobodite, ochi negri peste șaluri vernil sau roz, copiii aleargă printre umbrele trântite de pământ de soarele în chiloți de boxer.
Gardianul iese la fiecare 3 minute din firidă și strigă să ne punem măștile peste nas și gură. E mai înalt cu 4 capete decât bărbații înmuiați de căldură de la coadă, cărunt și ar vrea să fie în altă parte. Bibliotecar poate.
Ai plătit taxa?, mă întreabă o femeie din fața mea. Din martie încearcă să obțină o programare ca să-și facă actele, să poată să muncească. E marocancă, lucrează la sere. E blocată în purgatoriul apăsător al oamenilor născuți în popoare prăfoase.
Nu am plătit taxa, ce taxă?
Ce pula mea, altă taxă?, izbucnește un român de lângă. O iubește pe Doinița, o are tatuată pe antebraț. E însoțit de prietenul spaniol care fumează preocupat, căutând în țigară soluții.
Românul, din Brăila, pleacă grăbit la o bancă, plătește orice numai să aibă actele în regule și să îi dea tarjeta. Îi trebuie tarjeta. Vrea să rămână aici, cu Doinița, să facă un bani, nu mi-e frică de muncă, îmi spune înainte să intre la interviu, și-și lasă Cola afară, futu-i în gură, nu mă lasă cu sticla înăuntru.
Singurul lucru de care îi e frică este să nu fie trimis înapoi, în satul lui sărac, din Brăila, să trăiască pe ajutor social. Să nu aibă ce să pună pe masă.
Sudălmile sunt și ele doar o manifestare a fricii.
Înjurăm ca să ne simțim puternici, sunt doar niște scuturi care ne apără de propria noastră nevolnicie.
D-aia înjurăm.
Oamenii slabi scuipă, se drăcuie, se biciuiesc cu cuvinte pentru că asta e tot ce au.
Marocanii, mă uit la ei, au demnitatea deșertului.
Au încercarea nisipului care se încinge la 47 de grade ziua și se răcește la -6 noaptea.
Înțeleg răbdarea și erodarea.
Comuniunea și comunitatea.
Comunismul a șters din noi plural.
Ne-a lăsat bătând din picior. Vrem să intrăm peste rând, să nu plătim, să ni se recunoască meritul de a fi nimeni. Vrem tratament special pentru că suntem.
Pentru că nu mai putem să așteptăm.
Am lăsat laptele pe foc.
Nu știm să spunem mulțumesc.
Nu știm să fim demni.
Ne tatuăm, lângă numele Doiniței, onoare și respect pentru tovarășii mei.
Și apoi ne băgăm pula.
Noroc că fiind mici, nimeni nu simte că facem asta.

Copilul crede despre tac-su că e un idiot. I-a spus maică-sa că taică-su nu e bun de nimic, nu aduce bani în casă, nu e ca ăilalți bărbați, fâșneți, descurcăreți.
Bărbați.
Taică-su tocmai a obținut în instanță blocarea în România a vânătorii la 36 de specii de păsări. 2 milioane de păsări sunt salvate.
Aș vrea și eu un tată ca ăsta, dar mă mulțumesc cu un frate.
https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/vanatoarea-a-36-specii-de-pasari-salbatice-a-fost-interzisa-zse-impusca-de-fapt-alte-pasari.html

În timp ce alți tați fac trafic cu măști, fură și-și fac vile, frate-miu își dezamăgește copilul salvând păsări și animale.
Un ratat.
O portocală nu e în stare să pună pe masă, ca bărbații ăștia de vânează mistreți, ciocârlii și contracte de jde milioane cu statul.
Cu ce mă-ncălzește pe mine că tu ai salvat ciori dacă eu nu am adidași în trei culori?
Copiii nu vor eroi. Și îi doare-n cur de bărzoi.

Am mai scris despre bătăliile ratatului meu frate aici.
În ianuarie `90 am auzit, probabil pentru a 8 a oară în viața mea, numele Țiriac. Eram elevă la Șaguna, unde studiaseră și ilustrele mustăți, și primisem de la el, de la marele antrenor al lui Boris Becker, fiecare elev, câte 3 portocale. Sau să fi fost 4? Nu mai știu. Taică-miu s-a lansat în ovații la adresa șagunistului procopsit care iată, nu a uitat de unde a plecat, profesorii au făcut temenele, mustățile au fost periate, apretate, așa da, uite că unul din fiii Brașovului cei mai de frunte a organizat și o strângere de ajutoare în valea Ruhrului și a umplut sala de sport a liceului cu budigăi ciupiți de gingii de molii și mehlemiți de intestine de neamț cu incontinență. Șoșoni stâlciți, rochițe molfăite, n-are a face, sunt de dat, nu de luat.

Și sunt de la Țiriac.

Apoi, mult mai târziu, am auzit că Țiriac o babardește pe Andreea Marin. Bravo lui, mi-am zis și nu l-am mai băgat în seamă decât când am auzit că o să candideze la președinție din partea, desigur, PSD. Și apoi iar nimic. De fapt mint, au picurat intermitentele înștiințări ale vânătorilor de la Balc care nu erau niște simple măceluri cum ar fi putut crede un profan plin de reavoință, ci instrumente de lobby prin care, din nou, Țiriac al nostru, de la Șaguna, ajuta România să-și schimbe imaginea în lume. Această Grădină a Maicii Domnului, unde ursul, mistrețul și căprioara se aruncă în fața glonțului, orice numai ca tu să vii și să investești în România, să faci 3 kilometri de autostradă sau 2 vile la Corbeanca. Vino la noi în patrie, îți zic mistrețul, căprioara și ursul și când tu le spui “da”, ele mor fericite, se așează chiar și în grămezi, ca să îți fie mai simplu să le tragi în poză.
Așa deci, vânătoarea de la Balc face bine la economie. Iar eu am altele pe cap, dă-i dracu de mistreți, urși și căprioare, eu am primit 3 portocale de la Țiriac în ianuarie 1990. Eu nu spun nimic rău despre el.

Dar uite că cineva, un suflet nerecunoscător, care a primit și el 3 portocale, nu s-a lăsat atât de lesne mituit. Codruț Feher, fratele meu și tovarășul dumisale, Claudiu Dumitriu, un alt șpăguit în `90 cu portocale, au decis să facă, an de an, ceva care să oprească măcelul de la Balc.

Zice Codruț: în 2004, Năstase Adrian a emis cu dedicație directă pentru Țiriac Ion, OG 81/2004 privind înființarea crescătoriilor de vânat și complexurilor de vânătoare. “Ca urmare, Nastase e invitat de gala la “vanatoarea” de la Balc in 2005, 2006, etc., unde reuseste de fiecare data sa impuste de unul singur cate 20-25 de animale”.

Prin OG 81/2004, se permite recoltarea prin împușcare a animalelor din complexurile de vânătoare în urma unei autorizări date de proprietarul complexului. Deci Țiriac e acoperit.

Sau nu. Căci animalele din complexele de vânătoare sunt scoase de sub incidența Legii 407/2006 privind vânătoarea și protecția fondului cinegetic, prin prevederile art. 52 ( Art. 52. – Animalele sălbatice din grădinile zoologice, din centrele de reabilitare, cele deţinute sau folosite în scopuri artistice, precum şi cele din crescătoriile de vânat şi din complexurile de vânătoare autorizate nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi). 

Ca toate lucrurile făcute de Năstase, și acest cadou oferit lui Țiriac e o cârpeală, un șopron teleormănean de ținut porcii, care cade la prima pală de vânt. Așadar, dacă te uiți în lege, și frate-miu s-a uitat, potrivit art. 37 din legea Armelor si munițiilor (legea 295/2004 modicată ultima oară în 2014) , uzul de armă de vânătoare se poate face numai împotriva animalelor care intră sub incidența legii vânătorii (Art. 37. Uzul de armă de vânătoare (1) Titularul dreptului de a purta şi folosi arme de vânătoare poate face uz de arma înscrisă în permisul de armă numai asupra vânatului pentru care a fost autorizat în condiţiile Legii nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pentru antrenament, în poligoanele autorizate în condiţiile legii), iar uzul de armă letală fără drept este infracțiune potrivit art. 343 din Codul penal și se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani.

Mai mult, pentru că animalelor din complexurile de vânătoare nu li se aplică prevederile Legii vânătorii, rezultă că animalele de la Balc sunt protejate prin legea 205/2004 care la art. 25 prevede că tirul aupra animalelor domestice sau asupra animalelor sălbatice aflate în captivitate este infracțiune (Legea privind protecția animalelor se aplică cu prioritate față de OG 81/2004, pentru că este modificată ulterior modificării OG 81/2004).

Așadar, cârpeala lu tataia Năstase, îl cam lasă pe Țiriac în cucul gol, dar cine să vadă că hainele împăratului nu există?
Acum câteva zile, un articol candid de pe un mare portal de știri românesc spune așa: un cetățean a sesizat poliția și a oprit vânătoarea de la Balc. Nu știm cine e cetățeanul, nu știm dacă vânătoarea s-a oprit de tot, adică au plecat toți prinții și magnații acasă fără să bage-n tolbă măcar un popândău românesc. Nu știm și nici nu ne interesează.
Cetățeanul, omul care și-a folosit minutele de mobil într-un scop nobil, în loc să trimită absurde urări implicând lumină, spiritul sărbătorilor și rețete dacice de împlinire la cumpăna dintre ani, are un nume. Îl cheamă Claudiu Dumitriu și a sunat la 112. Sosiți la fața locului, comisarul Buboi și echipa au intrat în incinta de la Balc, au stat 3 ore, poate au primit și ei trei portocale, d-ălea din care îți iei o casă în Sălaj, și au ieșit.
Nu au vrut să oprească, să explice celor câțiva ziariști strânși la fața locului ce s-a întâmplat, ce măsuri au luat. Buboi și echipajul au țâșnit pe șosea, ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Vânătoarea nu s-a oprit decât preț de 3 ore.
Iar la anul, dacă o da ăl de sus să iasă cine trebuie, (normal că o să iasă, că doar ăl de Sus urăște surprizele), omul cu portocalele va aduce alți prinți și magnați care vor ucide nestingheriți zeci de mistreți, căprioare și urși, căci mare e grădina domnului Țiriac și altfel se face legea în ea.

Azi am fost la bancă. Era răcoare înăuntru și m-am gândit că visul mamei mele a fost să lucrez la bancă, să îmi pun costumul deux-piece și să fiu respectată pe scara blocului. Am făcut științe economice și l-am avut profesor pe Ialomițeanu. Nu aș fi crezut atunci că o să fie șef la gardă și acum candidat la primărie. Iepure pentru Scripcaru. Cum nu aș fi crezut că mafioților din PD-L le e frică de Scripcaru și d-aia i-au dat prietenului lui, Ialomițeanu, postul de ministru de finanțe (declarația directorului RATBV înregistrată și publicată ieri de Libertatea în scandalul autobuzelor de la Brașov).
Cu ce îi amenința nebunul de la Brașov, cum zicea directorul RATBV că îl mângâia Videanu pe Scripcaru, pe boșii de la București? Cu ce îi avea la mână? Oare lui George i se pupa mâna la întâlnirile de taină?
Brașovul a stat mereu bine la disimulare.
Sub masca brăneanului hâtru zace bormașina partidului care găurește bugetul oricărui afacerist care nu joacă așa cum vor liberalii (înainte democrații, mereu băieții de la butoane).
Sub mileul băiatului de la țară, gospodar, primarul ascunde, televizorul Sirius pe care rulează în buclă amenințarea: dați-mi sau …
Sau ce?
Dați-mi sau v-o dau. Perversa de pe Târgu Ocna.
Scripcaru are parte de cele mai strașnice termene în judecarea dosarelor lui penale. Cineva vrea să-l țină afară, ca să nu se verse înăuntru.
Cine?
Toți. Absolut toți, populari, pesedei, pontărei, liberali.
Brașovul este un oraș organizat unde mafia umblă la costum și se piaptănă cu cărare pe mijloc. Și eu ar trebui să știu cel mai bine asta.
Toți sunt legați în Frăția Lupilor. Și nicăieri nu e mai evident decât în tăcerile complice ale presei din Brașov.

Când ai 23 de ani, 22 și 9 luni ca să fim preciși, și ți se arată lupii (sau așa ți se spune): Hai până în curte să-ți arăt lupii, ești la fel de impresionată cam cât o surdo-mută căreia i se cântă măiastru un șlagăr la ureche. Mmmmmm, vei spune tu, vei da din cap, aprobând sofisticarea stăpânului lupilor care a ales să îi țină într-o cușcă din curtea clădirii unde este sediul său, nu porci, nu măgari, nu vidre sau cai, ci lupi.
Dar nu vei înțelege mare lucru, decât poate după ce un om mai mare, Stoianovici sau Ghiza, redactor sau editor șef, îți vor spune că arătatul lupilor ăstora, fiare sălbatice care va să zică, nu e taman un semn bun atunci când stăpânul lor este cel despre care scrii o anchetă.
Anchetă, al dracu de serios sună, ce știi tu dobitoaca de 22 de ani și 9 luni despre anchete, dosare, anul e 1997 când un jurnalist face pârnaie pentru calomnie și injurii. Nu e greu. Ei sunt cu ei și au și lupi pe care îi țin în cuști și îi arată mândrelor care se dau ziariste.
Povestea e simplă: Ioan Neculaie, patronul pe atunci doar al lui Prescon SA, ziceau surse că își construise imperiul cu bănuți luați dintr-un împrumut de la bancă pe care îl garantase cu cetatea Codlea.
Cetatea Codlea, desigur aparținând unui nemușteț al domnului Neculaie, să-i spunem un unchieș căpătuit. Nu puțin lucru, ha? Un șerif, un baron, un grangure de Brașov din noua gardă, a ăstora de nu i-ai văzut venind, lasă o ușiță prin care tu, micuță Alice, te strecori după ce halești o bucată de brânză care te miniaturizează, pe care intri și descoperi că miracolul fulminantei lor cariere este o minciună gogonată, pe care o vezi de pe Lună.
De unde știi mă fată povestea asta?
Redactorul și editorul ziarului au pieptănat ancheta, au ascultat episodul Scufiței la prima adulmecare a lupului și au publicat-o, cândva, în vara lui 1997.
Pam-pam.
Aveam 4 procese de calomnie pe rol și o uriașă durere în fund, venită din ce? Din lipsa oglinzilor retrovizoare cred, ălea care îți arată pericolul mai aproape decât e.
Am plecat în septembrie `97 la București și am lăsat în urma mea redacția unde, hah, ohhh, ihhh!!!, la câteva zile după inopinata mea dispariție, trăgându-și cu greu sufletul, a ajuns domnul Neculaie.
Dumnealui, zic foștii mei colegi, a pus banu pe masă, și a cumpărat ziarul de la Căncescu Aristotel (pe vremea aia curățel) numai și numai ca să aibă enorma satisfacție să mă dea afară. Și apoi la lupi.
Când ai 23 de ani și tocmai te-ai mutat la București, ești îndeajuns de imbecilă încât să nu realizezi cam cât de aproape de tâmplă a trecut sticla de bere aruncată de domnul de la masa 2. Așa că mi-am văzut de așa zisa mea carieră, de ..
Băi, ești idioată!!!!-m-aș întinde acum peste masă, să-mi cârpesc una, să mă apuc de cămeși și să mă zgudui, să văd realitatea așa cum a fost. Un om de afaceri, un nene cu bani, a dat o cârcă de marafeți ca să cumpere un ziar ca să dea afară o paparudă care se dădea jurnalistă pentru că ea, paparuda, a scris că tu, barosanu, ai făcut avere pe banii luați dintr-o mermeleală care depășea mingicărelile vremii. Pe baza unui credit dat de o bancă de stat, un credit garantat cu cetatea Codlea.

Nimeni nu a mai preluat povestea de atunci, nimeni nu s-a dus mai departe, să verifice dacă e adevărat sau nu și, dacă nu e adevărat, cum se face că domnul Neculaie a cumpărat ziarul să dea afară o fată? Oare pentru că nu avea ce să facă sărmanul cu banii și s-a gândit să îi dea domnului Căncescu?

Și uite așa, ajung la finalul articolului: acum 2 zile, când am citit că Neculaie a fost arestat, m-am gândit că, în afară de Capital (trustul Ringier, ceasornicari, altă poveste), toți angajatorii mei au ajuns la mititica. De la televiziuni de buzunar din Brașov, la PROTV și Curentul, unul n-a scăpat.

Și oare ce spune asta despre presă și cine suntem noi, ăștia de suntem modelați de ea?
Lupii sunt printre noi. Unii sunt prea tineri să se sperie de ei, alții prea bătrâni să se mai teamă de ceva. Iar unii ca Alexandru Ghiza sau Marius Stoianovici, prea oameni ca să lase unul de-al lor să fie înghițit. Nu știu 5 oameni care să fie la fel de curajoși ca ei. Ziariști ca atunci nu se mai fac. Doar funcționari și filfizoni.

Ieri mi-a scris cu întârziere un prieten să-mi spună la mulți ani. Sper că nu te-ai întors, îmi spune. Nu încă, îi confirm, dar vin zilele ăstea.
Băi, ești proastă, stai acolo. Tu, care îmi spuneai acum 2 luni să plec din țară, zici că vrei înapoi acum, când e clar că e varză totul aici?
Varză. Barză. Viezure. Mânz.
Mazcă. Dacă ar fi fost cu z, am fi purtat-o.
Pe facebookul meu sunt Bielorusia, vaccinul lui Putin, pisici și Orban care zice că nu știe că primarii PSD au sărit pârleazul la PNL.
Pârleaz, alt cuvânt dacic.
Zât.
Confuzie.
Nu veni acasă, vino acasă, stai unde ești, treci domle încoa, nu crăpi de la virus.
Zgomot. Zurbagii. Zorzoane.
Zeflemea.

Lasă-ne, măi nene, că noi știm mai bine. Totu trece așa cum a început. Noi să fim sănătoși, trebuie să mai rezistăm un pic.
Rezist.

Noi rezistăm, ei rezistă. Care din noi se ține mai tare?
Am scris textu de mai jos la moartea regelui.
Odată cu el, ar fi trebuit să îngropăm rezist.
Nu am făcut-o.

Trenul regal se zgâlțâie pe șine. Camerele de filmare se uită pe geam la mulțimea strânsă pe lângă liniile ferate, cu telefoanele aprinse și lumânări în mâini. Luminile sunt mici, ascunse în palme. Trenul trece printr-o pădure de mâini luminate, restul e beznă. Din beznă, se mai desprinde câte o gară prăbușită, câte un canton dărăpănat. Țara e mai moartă decât regele ei mort.
Mă gândesc la tot ce nu știu despre regele Mihai, la toate filmulețele care au apărut despre vizita din 1990, de ce au stat ele închise până acum, de ce Pleșu nu a zis până acum că Roman e ăla care s-a opus, de ce regele Mihai nu a reușit să ne spună nouă, milionului ăla care am mers să îl vedem atunci, în 1992, că regimul de la București l-a împiedicat să intre în țară, ce s-a întâmplat la abdicare, povestea celor 1000 de studenți?
De unde era să știm noi atunci, ieșiți din coma comunistă, ce s-a întâmplat cu el și în ce fel am fost noi violați de asistenții care, în teorie, trebuiau să ne supravegheze în spital semnele vitale?
Maică-mea plânge, toată viața ei a fost regalistă. Așa declară. Eu îmi amintesc clar că a fost cu Iliescu, scandalurile monstruoase din 1990, miștourile de trabucul lui Rațiu acuzat că nu a mâncat salam cu soia, groaza că vine regele să își ia moșiile înapoi.
Dacă viața a fost murdară, ne inventăm amintiri bidinea care spoiesc cu alb pereții jegoși ai istoriei. Iliescu nu e vinovat, noi, ăștia care l-am votat pe Iliescu al cărui regim a făcut imposibilă întoarcerea regelui în 1990, nu suntem vinovați. Nimeni nu e vinovat pentru nimic, suntem prea mici ca să schimbăm lucrurile dar niciodată prea mici ca să primim un memorial închinat victimelor nedreptăților. Noi suntem victime, florile pe care le aruncăm spre catafalcul regelui sunt, de fapt, florile pe care ni le oferim nouă, morții mici dar mulți ai României.
Pe noi cine ne plânge?
Nimeni. De la noi se așteaptă să îndurăm, să rezistăm. Dar toate victimele vor să fie știute, plânse, uite, ca regele Mihai care a fost și el o tragică victimă a rușilor, a comuniștilor, a neocomuniștilor, a indolenței și indiferenței noastre.
Rezist.
Ne punem insigne în piept și facem grupuri de facebook cu Rezist.
Și abia acum realizez cât de anapoda e totul, cât de departe am mers conducând pe banda greșită a drumului căci Rezist este un cuvânt care definește atitudinea Puterii. Puterea se agață de scaun, de posturi, ea se opune schimbării, ea e în vârf și noi, opoziția, mulțimea care nu e la putere, scuturăm copacul încercând să doborâm Puterea. Cazi, urlăm noi. Și ea răspunde: Reeeziiist!!!
Dar noi, într-o permanentă periferie a puterii, privind prin geamul aburit la potentați care se îmbuibă în timp ce noi crăpăm de foame, urlăm plini de fală: reziiiiisttttt!!! în loc să spunem: la ataaaaac!!! la armeeee!!!, să spargem ușa cu piciorul și să le smulgem copanul de curcan din mână.
Rezist, șoptim noi, ne spunem unul altuia: rezist și ne batem pe spate. Bravo bre, reziști, ce tărie de caracter, ce om de ispravă, nu ești mânat de instincte animalice, ești modern, civilizat, cultivat. Nu ca porcii ăia care uite cum beau, mănâncă și fut înăuntru. Noi nu suntem ca ei. Noi suntem niște ființe pure care știu să-și controleze simțurile, am făcut Harvard și Oxford, știm să lucrăm cu atomii, electronii, bitcoinii și mai știm să operăm pe creier.
Ce nu știm este că noi nu avem puterea. Noi nu știm să o capturăm și nici să o păstrăm. Noi suntem mereu la ușă, la 80 de metri de putere. Oricum, chiar dacă ne-am apropia, chiar dacă am putea să o luăm ca pe-un cornuleț de pe tavă, noi nu vrem puterea pentru că puterea ne-ar corupe și noi nu vrem să ajungem ca porcii dinăuntru.
Nu.
Noi vrem să rămânem mereu afară, să spunem rezist și când o să murim, să fim plânși și alți români să arunce cu flori spre sicriile noastre purtate în gigantice cortegii funerare și să spună: ce oameni au fost ăștia, exact ca regele Mihai, nu au avut noroc. Niște victime au fost, au rezistat până nu au mai putut să reziste.
Și atunci s-au dus.
Căci asta e soarta oamenilor buni care nu înțeleg că pasivitatea nu e o strategie câștigătoare și că rezistența nonviolentă a lui Ghandi este doar o haină pentru cuvântul ATAC.

• Pe ecranele din autobuze rulează videourile de campanie electorală a principalului adversar al actualului primar. Ecranele aparțin unei firme, nu companiei de transport municipal RATBV.
  Primarul începe să pună presiuni. Nu vrea să aibă USR spoturi în autobuzele lui.
  Sunt ale lui autobuzele.
  Logic, cum de am crezut că sunt ale noastre.
  Afișând un curaj mai rar întâlnit într-un român ca o părere de rău izbucnită în conștiința lui Iliescu, patronul firmei de media îl ignoră pe directorul RATBV și nu dă jos spoturile.
  Seara, camerele de luat vederi de pe gardul casei patronului înregistrează niște cetățeni care i-au adus în fața casei un televizor și l-au lăsat acolo după ce s-au pozat cu el.
  Vezi bine, îți vom omorî contractul, ticălos om de afaceri care nu înțelegi că în orașul primarului, trebuie să zici bogdaproste că te lasă să respiri, d-apăi să faci bani cu ecrane în autobuzele lui.
• Într-un interviu plătit dat în 2017 la ProSport, același primar este prezentat ca omul care stă în spatele performanțelor sportului brașovean. El construiește, alocă, el găsește cameră și trage cablu pentru Cristina Neagu, cea mai bună jucătoare de handbal din lume. Dacă nu era el, nu era ea. El a făcut echipă de polo și de hockey,  ce uită să spună primarul este cum au fost sifonați banii de către băieții lui de la Clubul Corona.
  Clubul lui.
  Trei ani mai târziu, echipa de handbal a retrogradat din cauza unui scandal de dopaj orchestrat de oamenii primarului. Echipa de polo a fost ștearsă acum câteva zile, fără preaviz, din pixul primarului. Echipa de fotbal nu mai e de 6 ani, între timp s-au strâns suporterii și și-au făcut echipa lor pe care o finanțează pe Patreon.
  Câțiva dintre ei s-au întâlnit cu adversarul actualului primar, restul nu vor s-l supere pe primarul care ar putea să nu îi mai lase să se antreneze pe stadionul lui dacă află că s-au înfrățit cu dușmanul.
• Orașul pute. De la groapa de gunoi. Care este ecologică și privată, aparținând, umblă vorba, miliardarului care taie și spânzură în județ, prințul asfaltului, regele bordurilor, domnul Butuza. Autobuzele, performanțele, panseluțele sunt ale lui, gunoiul e al nostru.
  Și profitu e al lui.
  Nimeni nu se bagă peste Fin-Eco, nimeni nu se bagă peste Butuza.
  Tot Brașovul știe asta.
  Pe ce lume trăiești?
  Media este în buzunarul primarului. De la posturi de radio, la ziarele locale, la rețeaua de outdoor. Totul e al lui.
  Ce-a mai rămas?
  Facebookul. Îl știi pe x? E influencer. Nu se bagă să îl sprijine pe adversarul actualului primar? Poți să-l rogi pe starul radio Y să îl invite în emisiune?
  Refuzuri.
  Influencerii spun că nu se bagă în politică pentru că le e teamă să nu fie dezamăgiți. Ei și fanii lor. Au un brand de ținut, trebuie să înțelegi.
  Hahahahahahaha.
  O curvă care o suge după ziduri are același brand ca una care o suge în cameră la ARO.
  Ăștia de spuneți că nu faceți politică, o faceți pe aia mai josnică.
  A lipsei de ideal.
  A banului.
  Ceea ce înseamnă că deși nu aveți nimic pentru că totul este al lui, aveți un primar.
  Și el vă are pe voi.
  Sclavi care cred că sunt liberi.
  Abia ăsta este un brand pe care trebui să îl întrețineți.
  Vă ajută Butuza cu niște borduri noi.

Ieri, 10 august, a fost ziua mea. Am vorbit la telefon cu părinții, m-au asigurat că mă iubesc și mi-au transmis că mă așteaptă acasă. Să fac bine să nu mai găsesc motive să stau în Spania, și ce dacă ar trebui să stau în carantină, măcar sunt acasă, în țara mea, la republique socialiste de la roumanie, notre cher patrie.
Azi primesc mesaj de la taică-miu: De astăzi ,persoanele care vin din Spania ,nu mai stau in izolare deoarece rata de infectare este mai mică decât la noi!!! Așa ca te așteptăm acasă. Nu mai ai scuze.
I-am răspuns: De ce as veni dintr-o tara cu rata de infectare mai mica si un sistem de sanatate performant intr-o tara cu spitale praf si rata de infectare mai mare?
Nu mi-a mai zis nimic. Probabil îi e doar dor de mine. I-am zis să o ia pe maică-mea la subțioară, să se suie în avion și să vină aici.
Nu pleacă ei din țara lor.

Mă întorc la mesaj. Nu mai ai scuze, a zis.
Să fie dorința de a trăi într-un loc mai bun, o scuză pe care o găsesc ca să nu mă întorc acasă? Oare am o obligație față de țara în care m-am născut și față de părinții mei, să am o viață de rahat, ca a lor?
Dar ei nu cred că au o viață de rahat. Au făcut monturi la picioare de la pantofu ăsta prea îngust care i-a bătut de le-a dat sângele, dar s-au obișnuit cu el. E cu talpă de talpă, făcut pentru export, marfă de calitate nu porcării chinezești.
E viața lor, în țara lor, unde vor să moară, nu pot să înțeleg de ce e atât de important dacă crăpi în avion, pe șezlong în Grecia sau la coadă la ANAF. Crăpi, te-ai dus, papa. ȘI șansele sunt mai mari să crăpi la coadă la plătit dări decât pe șezlong înecat cu un os de pește.

Nu mai ai scuze.
La mulți ani! și Vino acasă!, sunt două exclamații de sens contrar. O urare anulată de un ordin, semnul confuziei care guvernează poporul ăsta al nostru, incapabil să priceapă versul manelei care ne descrie cel mai bine suferința: țara mea e moartea mea.

Am scris textu de mai jos acum 2 ani, la o săptămână de 10 august.

Între Bristol și Bath trenul face 12 minute.
E plin ochi, se stă călare pe valize pe culoar, stewardul a găsit un loc lângă toaletă și și-a parcat căruciorul cu sucuri, ape și cafele. Plecăm cu întârziere de 8 minute. E cald. Transpirăm toți, cuminți, cu nasurile în cărți și telefoane.
După 6 minute, trenul se oprește undeva într-o pădurice. Vocea conductorului iese tocată din boxe, trebuie să recompui din literele căzute-n poală mesajul, ca într-un joc de scrabble.
Nimeni nu vrea să se joace cu mine. Sunt singura disperată care caută să înțeleagă ce a zis conductorul.
Suntem opriți 15 minute.
Pasagerii citesc, răsfoiesc, asudă.
Stewardul întreabă dacă cineva vrea apă. Da. Din mână în mână circulă sticlele. Gratis. Măcar atât să facă Western Railways pentru noi. Să ne dea apă gratis.
Plecăm.
Ne oprim după alți câțiva kilometri, fix în buza stației la care ar fi trebuit să ajung în doar 12 minute.
Vocea conductorului curge prin sita boxei, se așează făinoasă pe umeri, pe păr, pe ochi. Ce zice frățioare?
Stewardul întreabă dacă mai vrea cineva apă. Îi spun că nu aș vrea apă ci doar să plece odată trenul în care sunt închisă de 48 de minute. O doamnă mă măsoară surprinsă. Mă uit în jur. Sunt singura care bodogăne și se foiește nervoasă, de pe un picior pe altul: ce dracu fac cretinii ăștia?
S-a stricat un tren fix în fața noastră, e în gară, acum l-au mutat de pe linie, îmi explică un domn în vârstă, apoi face echerul și se scufundă în lectură.
Și atunci, uitându-mă la pasivitatea blajină a călătorilor din jur, înțeleg nivelul de stres în care trăiesc în România.
Pentru că oamenii ăștia nu sunt resemnați sau învinși ci doar au încredere că instituțiile care îi deservesc își fac treaba. Accidente se întâmplă și se vor întâmpla mereu, dar cineva va rezolva situația, cineva este responsabil și va găsi o soluție și problema va fi remediată. Că de aceea îi plătim, de aceea plătim taxe.
De ce să fii bădăran cu stewardul care nu are nicio vină că s-a oprit trenul 20 de minute în pădurice? De ce să te agiți? De ce să pufnești, să tropăi, să ți se umfle ochii în cap?
Englezii știu asta și aleg politețea și calmul în timp ce eu, românul învățat că vorba dulce îți aduce fix o flegmă în ochi, am sărit la bătaie, să cer socoteală idioților incapabili care conduc trenul.

Dar am o scuză, am o scuză.
E scrisă mare pe pașaport. Scuza mea e România.
Românul nu alege să fie stresat. Românul este crescut în frică și frica duce la mârlănie, minciună și tupeu. Frica de a fi luat de prost, frica să nu te facă cineva, frica să ieși din turmă, frica să fii tu primul, frica să fii tu ultimul, frica să nu greșești, frica să nu fi prins greșind, furând, citind, pupându-te cu cineva de același sex cu tine.
Frica de instituții. Ele nu sunt făcute să rezolve probleme ci să ia banul de pe tine.
Ți-e frică să-ți faci pașaport, buletin, carnet, să stai la cozi, să-ți scoți cazierul, să depui declarația 200, să îți faci firmă, să…
Statul este cataroiul pe care fiecare dintre noi îl împinge zilnic la deal și care ne strivește în rostogolirea lui zilnică la vale.
Stresul de a trăi într-o țară unde niciuna din instituțiile publice, dar absolut niciuna, nu își face treaba, ne transformă în monștri.
Când toate instituțiile publice sunt conduse de incapabili, idioți, impostori, ești mereu suspicios atunci când se întâmplă accidente. Noi nu vedem stricarea unei garnituri de tren ca pe-un lucru firesc, orice lucru se strică, am avut noi ghinion să stăm în tren 48 de minute în loc de 12, ce mare nenorocire?
Nu.
Noi știm că acea garnitură s-a stricat pentru că idiotul din fruntea CFR-ului a dat afară oamenii de la mentenanță, toate garniturile sunt străvechi că șeficii au furat banii pentru modernizarea parcului de vagoane.
IR 1929, 3 vagoane, două de clasa a II a, unul clasa I. Lume pe culoar, lume între vagoane, lume în toaletă. Am bilet la clasa I cu 70 de lei. Nu e aer. Frige scaunul. Perdeaua atârnă torturată, murdară, ca o femeie afgană după 3 luni de fugă prin munți.
Nu merge instalația de AC. Nașul nu știe să o repare. Se aude un: vedeți dacă ați votat cu PSD? Asta primiți.
Transpirăm. Pute vagonul. Nașul vine după Ploiești când coboară oamenii de pe culoare. Zice că a lăsat ușile deschise să se facă niște curent. Crede că nici mâine nu o să repare AC-ul, că nu are cine, e un singur electrician, în București.
Fac o listă, strângem semnături, să depunem plângere și să ne dea CFR-ul banii înapoi.
De ce să te despăgubească CFR-ul pe tine pentru că nu merge instalația de AC în vagonul de clasa I? întreabă un cetățean cu față de milițian, de fapt supracontrolul.
Pentru că sunt 56 de grade, pentru că nu a venit nimeni să remedieze problema la București și nici la Ploiești…
Dar ați mers deja jumate de drum și de la Câmpina se face răcoare că ținem geamurile deschise.., îmi explică el.
Am mers în condiții improprii.
De ce nu ați coborât?
Stresul de a locui în România. Un angajat CFR care călătorește gratis la clasa I îmi neagă dreptul de a face plângere CFR-ului pentru mojicia de a lua 70 de lei și a te ține într-un vagon fierbinte, murdar și rupt.
Nu am murit gazată, mor asfixiată, zice o femeie care se mută la clasa a II a.
Și dacă nu mori nici asfixiată, mori de nervi.
Ucis de stresul de a trăi în aceeași celulă cu statul român.

Constantin Dogioiu a fost actor la Bulandra. A fost concediat începând cu 1 august de către directorul interimar al Teatrului Bulandra.
De ce ar trebui să ne intereseze pe noi că un actor a fost concediat în pandemie?
Din 2 motive:
1. Pentru că nu a fost oferit niciun motiv, așa cum a scris actorul pe pagina lui de facebook: Joc în 4 din cele 6 spectacole produse de Bulandra în ultimii 3 ani (de când sunt angajat). Nu am primit nicio mustrare, avertisment sau preaviz în acești trei ani, ci doar notă maximă la fiecare evaluare anuală. Mai sunt 7 colegi pe perioadă determinată (8, cu tot cu managerul). Managerul le-a prelungit tuturor contractele, în afară de mine, dar doar pe 5 luni, nu pe un an, cum a fost până acum. Mulțumesc că ați citit, vă doresc o zi frumoasă!

2. Directorul interimar al Teatrului Bulandra este fiica președintelui masonilor de rit scoțian din România (vezi mai jos postul meu din martie anul acesta).
Interimatul fetiței de 31 de ani a lu nenea masonu este nesfârșit. Primarul Firea pare să fi uitat de Bulandra și domnișoara Catinca Maria Nistor concediază pe criterii de supușenie.
Căci Constantin Dogioiu a făcut totuși ceva, a protestat pe pagina lui de facebook în luna iunie. Și ca orice fată de mason asociat cu un presupus ofițer GRU, domnișoara Nistor nu putea să lase dizidența să-i strice coșmelia pe care zi de vară până-n seară o stăpânește interimară.
Uite ce a scris Dogioiu.
Teatrul L.S.Bulandra este bolnav. Grav. De cel puțin 10 ani are o tumoră artistică malignă. Undeva, în acest interval de timp, a intrat în metastazare. Și, chiar dacă există zile când mai face câte-un triplu axel, zâmbind…în majoritatea zilelor nici nu își poate lega șireturile de la patine.
Aceasta este opinia mea, exprimată liber, pe o platformă liberă de socializare agreată de un stat al UE care se autointitulează “democratic și garant al libertăților și drepturilor cetățenești”.
Nu este prima dată când îmi exprim această opinie. În luna februarie a.c. am exprimat-o în fața a 12 colegi actori ai trupei. Nu numai că am exprimat-o, am și justificat diagnosticul meu și am adus și un crochiu de tratament. Toți cei 12 colegi mi-au transmis că sunt de acord cu faptul că teatrul este bolnav, chiar dacă unii considerau că boala nu e atât de gravă pe cum o văd eu. De asemenea, toți cei 12 colegi mi-au spus că sunt impresionați de demersul meu și de munca aferentă acestuia. Țin să precizez că cei 12 au vârste între 26 și 61 de ani și că eu sunt cel mai tânăr om cu un cromozom X, celălalt Y, atât din trupa teatrului, cât, implicit, din acest grup. Peste mine trecând, până acum, 34 de primăveri.
Crochiul propus de mine era o listă de cereri și modificări ale actualului sistem de funcționare a teatrului. Spun “crochiu” pentru că invitația mea a fost să formulăm împreună, toți 13, o viziune ideală și comună a cererilor/ modificărilor. Invitație, de altfel, îmbrățișată verbal în unanimitate. Implicit, rugămintea mea a fost ca fiecare membru să scrie viziunea lui ideală de cereri/ modificări care ar însănătoși teatrul (pe baza crochiului meu sau nu). Din nou, succes deplin. Rugămintea a fost acceptată verbal de toți cei 12. Am propus un termen de o săptămână. Toată lumea a fost de acord. Am stabilit, deci, că într-o săptămână, vom avea încă 12 viziuni ideale diferite, urmând să identificăm punctele comune și acelea să devină “tratamentul” ideal și democratic al grupului nostru.
După toate aceste repurtări obținute într-o singură zi de 20 februarie, urmează declinul:
– după o săptămână, un singur om și-a făcut tema. Pornind de la crochiul meu, a tăiat niște lucruri, a modificat unele lucruri și a adăugat altele.
– după o lună în care am tot insistat ca fiecare să își facă propria temă asumată, am obținut încă o temă. Din cei 10 restanțieri, doi au spus că sunt integral de acord cu crochiul meu.
– după încă o lună de rugăminți asidue, dar blânde, le-am transmis celor 8 restanțieri că lipsa temelor lor se va traduce în faptul că își dau acordul pentru armonizarea celor 3 teme făcute. Și le-am mai dat timp două săptămâni.
– acum aproximativ o lună, le-am comunicat că vreau să facem prima acțiune a viziunii ideale comune, adică a celor trei teme armonizate. 3 restanțieri au spus că nu sunt de acord. Unul cu tema făcută a spus că nu e de acord, deși, până atunci, era de acord cu prima acțiune din program. Însă, acest om a propus o altă primă acțiune, asumându-și că o va efectua chiar el. Eu nu am fost de acord, 4 oameni au fost de acord, restul nu s-au exprimat, evident că am spus “mă supun majorității care s-a exprimat, facem cum vreți voi 5”. Deci, acest om și-a asumat că schimbă primul pas (validat timp de 3 luni) și că îl rezolvă el, pe cel nou, în 2-3 zile, acest prim pas fiind locomotiva celorlalți pași. Adică, doar prin efectuarea lui, puteam continua aplicarea celorlalți pași.
Bref, acest prim pas nu este rezolvat până în ziua de azi.
Vreau să subliniez că toate aceste lucruri s-au întâmplat în perioada 20feb-azi. Din 12 martie până azi, actorii angajați ai teatrului L.S.Bulandra nu au primit nicio sarcină de la angajatorul lor. 12 dintre ei au avut oportunitatea să contribuie la însănătoșirea angajatorului și, implicit, a lor. Angajator care cred că ar fi normal să le fie și misiune, nu doar un stăpân cvasi-irelevant, mândru și street-wise. De teatrul L.S.Bulandra, zic.
Deci, pentru artiști, o vacanță de 3 luni plătită integral. Sigur, când media trupei de reprezentații este de 3,9/ actor/ lună (2019), ideea de “vacanță plătită” și “nu din vina noastră” se digeră ușor. Corolar, fantezia că ești membru al unui teatru valoros pentru că valoarea nu moare și este transmisibilă…e dulce. De ce fantezie? Pentru că teatrul există doar în prezent. E nedeterminat de trecut și nedeterminant pentru viitor. Ca Nick Kyrgios, de exemplu. Care azi abandonează în primul set pentru că înjură arbitrul, mâine îl bate pe Nadal și poimâine, dând tot ce poate, pierde de la locul 74. A, și Nick nu declară că e valoros. Cel mult, că a jucat bine. Nici nu declară că valoarea lui se adapă din spiritul lui McEnroe. Sau că după ce i-a bătut pe Federer, Nadal, Djokovic solicită ATP-ului să îl declare câștigător pe viață, să îl plătească indiferent dacă nu mai joacă sau dacă joacă prost și pierde.
Sigur că Nick, artist rebel și întortocheat în ale psihicului, are două mari probleme spre deosebire de teatrul în discuție:
1. ATP-ul nu promovează corupția și fentarea muncii. Adică Nick e apreciat și remunerat atâta timp cât îi bate pe ceilalți. La tenis, nu la combinații sau la păreri despre sport, așa, în general. Asta și pentru că ATP-ul persistă în greșeala de a nu-i permite lui Nick să fie pe plajă când are meci, să îl declare câștigător, și să-i ceară un 25% parandărăt.
2. Publicul ATP-ului știe la ce vine. Știe în ce investește timp și bani. De 47 de ani, ATP-ul are o misiune clară, asumată, coerentă și ocrotită. Ei se ocupă cu tenis de câmp la cel mai înalt nivel. Sport prin care au grijă să formeze valori sănătoase și caractere nobile, nu să se gudure pe lângă tine, să te binedispună și să te facă de bani. Atâta știu ei.
Ce vreau să spun cu această scurtă introducere…e că sunt optimist. Cred că, încă, nu e prea târziu. Cred că, de fapt, niciodată nu e prea târziu să faci ce știi că e bine. “Bine” neputând fi ceva care are ca scop supraviețuirea ta într-o junglă defectă. Pentru că atunci când doar supraviețuiești și, dacă ești mai talentat, faci mulți bani otrăvind cu bună-știință societatea și luând în brațe pe “păi dacă asta vor?!”…nu ești bine. Nu îți e bine. Și toți banii, toate contractele nedeterminate, toate pilele, și toată lenea din lume nu te vor vindeca de fricile de care tot alergi. Nici de vinovăția că ești un impostor. Și nici de durerea că îți irosești iubirea, adică tot ce e bun în tine.
Eu, în continuare, “îmi voi pune banii unde mi-e gura”. Fără solidaritatea voastră, rezultatele nu vor fi spectaculoase. Probabil că nici măcar notabile. Dar eu mă culc la 3:30 senin, zâmbitor, fără regrete și fără frică. Ceea ce vă doresc și vouă.

Același lucru s-a întâmplat cu Claudiu Goga și Ada Galeș și alți colegi de-ai lor la Teatrul Dramatic din Brașov.
Firea, Scripcaru, indiferent din ce partid politic susțin că se trag, sunt același aluat. Genul de oameni care, odată ajunși la putere, își aduc periuța lor de dinți și pijamaua și și-o pun la tine-n dormitor. Pun o mătușă chimistă șefă la Filarmonică și pe finu inginer de la turnătorie manager la Teatru.
Pilele primarilor sunt aduse să roadă asperitățile colectivului.
Să scăpăm de gurile sparte.
În China se cheamă social scoring. La noi se cheamă inteligență și adaptare. Pe vremea lui Piticu era cenzură. Dar pe vremea aia și masonii de rit vechi scoțian se chemau securiști sau maxim Cooperativa Ochiul și Urechea.
Ce e înspăimântător este că nimic nu s-a schimbat. Doar denumirile sunt mai baroce.

Scriam despre directorul interimar în martie anul acesta.

Vorbeam în toamnă cu un actor de la Bulandra despre cum o fată de 31 de ani a rămas director interimar al teatrului după moartea lui Ducu Darie și care sunt șansele ca fata de 31 de ani să fie fiica președintelui masonilor de rit scoțian din România și asociat cu un cetățean care este presupus ofițer GRU și acționar la o firmă care și-a băgat deștele în priza alegerilor din câteva țări europene de a căzut curentu și s-au furat voturile, noaptea, ca hoții. Și mai apare în CV-ul tatălui și Cambridge Analytica și alte câteva grozăvii de prin Ucraina și Africa. Aveți tot felul de istorii aici: https://twitter.com/visionsurreal/status/1155657685951533057

Și cum vorbeam eu cu actorul ăsta de la Bulandra despre cum ajungi la 30 de ani directorul lu ditamai teatrul și ne gândeam eu la tatăl meu ceferist și el la tatăl lui contabil, nu credeam niciunul din noi că fiica directoare o să rămână pe post până acușica, la 5 luni de când a fost numită, deși legea spune că are voie pe interimat doar 120 de zile. Dar unde ne grăbim? Primăria i-a dat o dispensă și fata nu a plecat nicăieri, face treabă, ce dacă a terminat Hyperion și nu IATC, zice că are tipologia ei, nu e nimeni pe culoar pe tipologia ei, uite citat din interviul luat de culturaladuba:

Te gândești că poate apărea un conflict de interese, tu, fiind director, să primești un rol principal?

Numește-mi un actor, director de teatru, care nu joacă în teatrul lui. Sunt actor, e meseria mea, eu sunt actrița Teatrului Bulandra, nici nu am pe nimeni pe culoar, pe tipologia mea.

Și care e tipologia?

Tipologia este… cu machiaj și pentru că am maturiatea vârstei, pot interpreta și un rol de o încărcătură mai profundă, cu o vârstă mai mare, dar, în general, sunt distribuită în media de vârstă 15-25 de ani.

Am citit articolul întreg aici: https://culturaladuba.ro/cum-a-ajuns-catinca-maria-nistor-sa-conduca-teatrul-bulandra-la-31-de-ani-ducu-darie-a-schimbat-organigrama-pentru-mine/?fbclid=IwAR3lsTNI_kbegmcZhJORWUmu6aM6R57Su5ch0mBRqX-GTnb1xNFbFqQ6iAw
Și m-am gândit că indiferent câte gunoaie o să ardă ăștia, nimeni nu se va atinge de gunoiul din noi, gunoiul arivist, arogant, impostor.
Ăla va face pui și va fi pupat, parfumat și pus în ramă.
Și va fi numit artă și profesionalism.

S-a spus despre noi că suntem două Românii. Săraci versus bogați, plecați versus rămași, pesediști versus …, stai puțin că asta este o aberație, e ca și cum ai zice că este Dumnezeu versus Adam, Dumnezeu e numai unul și el este creatorul haitei care ne conduce de 30 de ani. 99% din politicienii români sunt scăpați din laboratoarele wuhanului fesenist al lui decembrie 1989. Ciobălăi sau cu ștaif, țațe sau prințese, au acoperit toată gama de personaje cu care ne hrănise Dallas-ul în anii lui Piticu.
Nu. Nu suntem două Românii. Suntem una singură, a telespectatorilor mereu chercheliți, absenți și resemnați, ai propriei lor ratări.
Oameni stupefiați încă, la 30 de ani de la Revoluție, de bunăvoința funcționarului de la ghișeu primăriei, de profesionalismul inspectorului ANAF, de refuzul asistentei de a lua șpagă. Oameni incapabili să creadă că merită mai mult sau că pot mai mult.
Hai să fim serioși, de la opincă la vlădică, toți am fost fost educați să nu atragem atenția, să nu ne riscăm joburile pentru principii, să zicem ca ei și să facem ca noi, să ne folosim de pile, să apăsăm butoane, că doar n-o să fim proști să nu facem ca ceilalți, să căutăm scurtături, să încălcăm legea și să scăpăm de consecințe printr-o șpagă.
Toți suntem la fel.
Cu cât ajungem mai sus, devenim mai cinici, mai abili, mai amorali și toate întrebările dispar. Răspunsul fiind mereu: pentru că pot.
55 de primari pesediști au migrat la PNL. Liberalii nu sunt un partid, ci acest Lesbos unde refugiații socialiști se bulucesc așteptând ca osul să rămână la ei.
USL, o încărcătură de 3000 de tone de nitrat de amoniu, plantată în 2012 și așteptând să explodeze și să ne pulverizeze.
Iar noi, România asta singură, a durerii-n cur, privește cu detașare propria moarte, întrebându-se dacă Nicușor Dan merită să fie primar acum că a fost dat în fapt că este homosexual. Dar hei, nu suntem toți?

Am scris asta după mitingul din 2018 al cămășilor albe dragniste. Pe vremea aia credeam că sunt 9 Românii. M-am înșelat.
Haideți vă rog să le luăm pe rând.
Au fost cheltuite jde milioane de euro pentru ca oamenii aceia să fie aduși la București. Nu a fost un miting ci Cântarea României.
Întregul aparat de partid, al celui mai mare partid al țării, a fost pus la treabă: liste, autocare, apă, toalete publice, scenă, difuzoare, stegulețe, pancarte.
Nu avem de-a face cu o victorie a PSD-ului și o înfrângere a ineptei opoziții, incapabile să ajungă la sufletul oamenilor simpli prezenți în piață.
La sufletul oamenilor simpli care au fost ieri în piață nu ajunge decât popa, rachiul ieftin și Simona Halep. Și cum popa face politica PSD-ului, rachiul ieftin îl dă PSD-ul și Simona Halep nu zice: domnule Dragnea, aș dori să nu mă mai folosiți pe post de butaforie la circul dumneavoastră electoral, sufletul oamenilor din piață este cu PSD-ul.
Opoziția știe acest lucru. Opoziția nu poate să-și risipească resursele puține, infim mai puține decât ale PSD-ului, încercând să câștige bătălia cu Biserica sau generozitatea aducătoare de ciroză a partidului lui Ion Iliescu.
Și prin opoziție nu spun nicio clipă PNL care, poate unii dintre voi au uitat, este formațiunea care a creat oximoronica mutație numită USL. PNL nu este opoziție, PNL este partidul care ni l-a dat pe domnul Tăriceanu, cel care, împreună cu Dinu Patriciu, a tras covorul de sub picioarele PNL-ului lui Câmpeanu. Tot PNL (cu tot cu nea Călin, întors la sânul mamei) a spart Convenția Democrată în 2000, aruncându-ne în brațele domnului Iiescu pentru a treia oară.
Opoziția adevărată, USR, Cioloș și cine Dumnezeu o mai fi pe aici, dacă au niște strategi buni, poate au norocul să fie sfătuiți că nu are rost să-și tragă cizmele de cauciuc și să meargă la cârciuma din Dăbulenii din Deal să afle care-i necazul lui nea Dorel, ci mai degrabă la Glastonbury, la festival. Căci acolo sunt băieții ăia care au zis: mă piș pe el de vot, acolo sunt procentele celor care au pus egal între ananași și porci spinoși spunînd că ambii sunt fructele dragostei.
Opoziția adevărată trebuie să se gândească numai și numai la oamenii ăștia, care au stat acasă cu mâna pe ouă, să-i facă să și-o mute pe ștampilă căci altfel, după cum a zis Dragnea aseară: vom veni mai mulți și nu vom mai pleca.
Ăsta e singurul lucru pe care trebuie să-l facă opoziția.
Să continue să joace șah, chiar dacă moașele de net spun că trebuie s-o dea pe table. Să continue să se spele pe dinți, nu să ia o gură de țuică anti-tartru. Să înceteze cu ipocritele autocritici: vaaaaai, suntem prea elitiști, ne-am îndepărtat de popor și d-aia au ajuns ăștia în poala PSD-ului.
Zice un domn al cărui articol l-am citit azi pe facebook:  Omul vrea să simtă că are putere și alternative, chiar dacă în realitate nu are. Poate că ar vrea să fie ajutat și poate că de aceea se aruncă la brațul întins al primului baron local dispus să nu-l ignore cinci minute. Nu știu, zic și eu. Este intoleranță, este dispreț… omul de rând simte chestiile asta.

Omul de rând nu simte nimic. Altfel și-ar da seama că PSD este partidul care-l disprețuiește cel mai tare. Partidul care îl tratează ca pe-o vită, care îl umilește când îi aruncă 7 lei în trocuță, care îl înghesuie ca pe o oaie în TIR-uri și îl aduce la București, care îl desparte de copiii lui, siliți să plece la muncă în străinătate.
Dar omul de rând nu înțelege nimic.
Și, de aceea, opoziția nu trebuie să-și bată capul cu omul de rând, nu trebuie să replice, ipocrit, atenția pe care i-o acordă PSD-ul omului de rând. Nu trebuie să își smulgă părul din cap urlând: vaaaaai nouă, sunt două Românii!!!
Și știți de ce?
Pentru că sunt nu două ci nouă Românii. Și șapte dintre ele nu au ieșit la vot. Ignorând aceste șapte nepăsătoare Românii, aruncându-ne să cucerim mulțimea văzută ieri în piață, nu facem decât să ne încăpățânăm să mâncăm supă cu bețișoare.
Abia acesta-i elitism.

P.S. Am adăugat aici răspunsul dat unei prietene bune care spune că nicio șansă să aduci tinerii la vot cu un discurs anticorupție.
Aseară în piață nu au fost doar bătrâni ci și tineri, ambele categorii de vârstă fiind descrise de același cuvânt: needucați. Sub cuvântul ăsta intră și sărăcia, și nesimțirea, și cocălăreala, și marginalizarea, și credulitatea, și prostia, și dorința de a arde etape, și tupeul.
Eu nu aș împărți electoratul deci pe criterii de vârstă sau pe venituri, pe urban sau rural. În cartea lui Oliver Jens Schmitt despre Corneliu Zelea Codreanu, este descrisă tracțiunea populară generală pe care o avea acesta. De la machidoni, la ardeleni, de la muncitori, la popi, țărani, politicieni cu ștaif și elite culturale, toți au fost aduși împreună de gravitația Căpitanului. Același lucru este valabil pentru Opoziția pe care sper să o avem. Să reușească să găsească un om, așa cum este Vlad Voiculescu , care să fie capabil să vorbească pentru toate urechile, nu numai pentru cele ale hipsterilor cu 2 facultăți, 3 masterate, vegetarieni. Nu că asta ar face acum.
Ce m-a deranjat la textul scris de colegul blogăr citat mai sus erau acuzele aduse opoziției, oricare ar fi ea, că nu merge la sat să îi spună țăranului ce e cu UE și CCR și alte concepte care îi sunt necunoscute omului simplu.
Asta mi se pare o tâmpenie. Țăranul știe ce e aia HOȚIE și cu toate astea votează un hoț, că vorba aia, și el, țăranul, a furat și nu e nimic rău să furi.
Aici e blocajul. Că avem țăranul ăsta căruia nu îi pasă de mesajul anticorupție, de ce i-ar păsa, este complet amoral. Cum îl câștigi pe țăranul amoral? Fiind mai hoț decât el.
Vrei să intri într-o competiție de ciordeală cu PSD? Și să zicem că vrei, tot nu ai nicio șansă. O să pierzi. 
Deci mai bine încerci să-ți trezești sictiriții din sictireală, să-i pui să se caute prin buzunare să vadă dacă nu cumva le-a furat PSD-ul niște bani ca să plătească un miting la București și să speri că, odată câștigată puterea, nu ești la fel de inept și neajutorat ca CDR-ul lui Constantinescu.

Trump a spus despre explozia din Beirut că este un Atac, generalii lui l-au informat că a fost o bombă.
Cine ar avea nevoie de un nou război în Orientul Apropiat?
Cine nu ar avea nevoie?
Siria nu mai are oxigen ca să ardă conflictul, se stinge chircit în văi și sate, milioanele de refugiați cărându-l pe talpă în Liban, spălătoria de bani favorită a lumii arabo-semite-persane.
Trump vrea război cu Iran.
Iran a bătut palma cu China în iunie pe un pact strategic între cele două țări, axa Teheran-Beijing încercând să opună rezistență influenței americane în regiune.
Ambasadorul chinez în Israel a murit tam-nesam, taman când chinezii au pus mâna pe portul Haifa (unde îi plăcea marinei americane să tragă la mal) și construiesc lângă o bază aeriană cea mai mare fabrică de desalinizare a apei din lume.
Americanii o să spună că Hezbollah a pus bombă ca să pară că e Israel, care Israel vrea și el război, să îl spele pe Bibi de bubele corupției și să poată ocupa tihnit teritoriile palestiniene.
Am scris povestea de mai jos în 29 mai 2017 întrebându-mă când va începe războiul din nou. Nu mă așteptam, ce-i drept, că atât de repede.

Când aude că sunt din România, patronu zice: ce faci scumpo?
A avut Golden Falconu în București. A plecat acu mulți ani, nu a mai suportat. Corupție, alergătură. Acum când vede cum a crescut România, îi pare rău că s-a pripit.
Dar nici aici nu e rău. Dar e loc de mai bine. Dacă ar vinde droguri sau ar avea un cazino, ar fi minunat.
Își linge buzele în timp ce vorbește despre acordul dintre Trump și regele Salman.
După asasinarea lui Hariri, saudiții nu au mai pompat bani, nu atât de mulți cât ar fi putut să-nghită micuța republică stâlcită între Siria, Mediterana și Palestina Ocupată. Liban nu recunoaște existența legitimă a Israelului deși este un soi de bătătură în care numai atunci când nu vrea armata israeliană nu intră să joace ursu cu Hezbollah sau cu palestinienii.
Beirutul de acum 70 de ani nu are nicio legătură cu Beirutul de azi. Clădiri cu 30-40 de etaje, Norman Foster și Zaha Hadid și Herzog și de Meuron, au crescut pe malul Mediteranei. BANI-BANI-BANI, totul urlă bani atât de tare încât nu mai auzi claxoanele mașinilor care gonesc turbate, numai Mertzuri și BMW-uri. Da` de unde au băieții ăștia atâția bani?
Probabil cazinouri și droguri, că babaganujul nu poate fi atât de spornic.
Între unghiurile avântate și siluetele elegante ale imobilelor care au erupt din craterele războiului, sparge perspectiva ruina greoaie a hotelului Holiday Inn.
Are ceva din prezența unui tată alcoolic care vine la birou să-ți ceară bani, nelăsându-te să uiți că gena șprițului poate ți-a fost transmisă și ție.
Și dacă tot glantzul ăsta, toate filipinezele în uniforme plimbând basseti, toți portarii cu livrea o să dispară puf, așa cum a dispărut și Hariri?
Nimeni nu s-a atins de Holiday Inn, nimeni nu s-a atins nici de hotelul St. George. Pe ăsta, ultimul, e pus un banner pe care scrie Stop Solidere.
Solidere este o societate pe care Hariri a fondat-o după război. Ea a reconstruit centrul distrus al Beirutului pe banii investitorilor saudiți, qatarezi, sirieni, iranieni, irakieni. Proprietarii clădirilor ciuruite, bombardate, hăcuite, puteau să vină cu terenul și clădirea la Solidere și primeau în schimb acțiuni.
Rafik Hariri, prințul construcțiilor și al imobiliarelor, controla tot. A făcut miliarde și miliarde și proprietarii au început să câr, să mâr, pentru că acțiunile primite erau maxim 15% din valoarea terenului pe care se aflau clădirile respective. Așa spune un taximetrist și spusele lui sunt confirmate de o vânzătoare de la o librărie.
Toată lumea știe că Hariri a făcut o cârcă de bani pe spatele crizei imobiliare libaneze, cum toată lumea știe că era prieten cu sirienii, cum toată lumea știe că nu ei l-au omorât.
Dar cine?
Eu am trăit războiul spune Fadi, șef de sală, căpitan îi scrie pe ecuson.
Am văzut explozii de mașini capcană. Nu avea cum să fie o mașină capcană, chiar și cu 1800 de kile de TNT, așa cum zic ei.
Și atunci ce?
A făcut crater, deci e clar că era o rachetă. Probabil venită din Israel. Israel vrea să creeze panică aici, atunci când noi ne certăm între noi, ei câștigă.
Israel, pardon, Palestina Ocupată. Sunt sigură că au vrut să intre și ei cu bani în cel mai mare șantier din lume și Hariri nu a vrut. Poate fiu-său e om de înțeles.
Dacă nu …
600.000 de palestinieni trăiesc în Liban. Și 2 milioane de refugiați sirieni. Unii sunt în corturi în valea Bekaa, alții vând șervețele în intersecții. Unii sunt medici și s-au angajat pe juma din salariul unui libanez, alții sunt profesori și s-au angajat pe un sfert din salariul unui libanez. Libanezii sunt îngrijorați, dar viața merge înainte. Nu simți că un război e acote, peste munte, la 100 de kilometri distanță. Cu calul ai ajunge în Damasc în 8 ore, asta spune Magdalena care e profesoară de franceză.
Blocurile lui Hariri par goale. Dar se vor umple. După deal-ul cu Trump, saudiții vin cu banii. Și palestinienilor poate o să le fie mai bine, acum că Trump le-a întors fundul shiiților. Poate că, pentru ălea 380 de miliarde de dolari, Trump o să strângă mâna lui Bibi Netanyahu mai zdravăn, o să-i dea o lacrimă în colțul ochiului lui Bibi și o să cedeze: bine, lăsăm 200.000 de palestinieni să vină în West Bank.
Așa speră patronul barului cu narghilele. Își amintește când palestinienii aveau check-pointuri în Beirut și milițiile PLO patrulau orașul. Nu îi plac defel palestinienii.
Nu e războiul nostru, nu a fost războiul nostru. 15 ani de murit degeaba.

Porumbei se strâng în Place d`Etoile, sunt mulți, mulți, 70-80 și doar 2 copii le împart firmituri. Arată ca un grup de refugiați, porumbeii, bulucindu-se la mâna saudiților sau la mâna iranienilor.
Oare când începe iar?