Archive

Monthly Archives: January 2020

Orașul ăsta e ca un balon dezumflat, îl strângi de mijloc, aerul se refugiază în capete, îl strângi de capăt, i se umflă burta ca unui bețiv cu ciroză. Podurile trec peste cimitire pe lângă care aleargă țevi ruginite și cresc platforme industriale hărtănite. Aici e un mall, aici un palat construit la 1902 de un arhitect italian, lângă e o spălătorie auto într-o cașcarabetă de metal obidit. Ploieștiul e cel mai asiatic oraș al României, o hărmălaie fără logică, crescută de-a valma peste pustiul lăsat de bombardamentele americane. Începe brusc și se autosuspendă când luase viteză.
Dispare ca mașina lui Doc Emmett din Back to the Future.
Aici, pe stânga, la marginea rafinăriei, este colonia Teleajen. Casele sunt făcute de americani când au venit în treizecișiceva, ditamai căsoaiele, cu spațiu între ele, grădini, să respire lumea. Sunt pomi fructiferi între case, curțile sunt adânci, străzile sunt și acum din piatră cubică.
Doar muzica e alta, o manea tăvălește frunzele și 4 cordaci dau mic din glezne lângă o Dacie din care țâșnesc povești despre dușmani și bani.
Lena nu ne aude când intrăm în casă.
Stă la 42 de centimetri de televizorul unde skiori zboară sute de metri prin aer și aterizează nesiguri la baza unui delușor din Râșnov.
Lena nu mai vede bine, are 92 de ani, nu încă, îi face în septembrie. S-a mutat în colonia Teleajen în anii 70, paradis era atunci aici, ea era învățătoare și bărbată-su, care a pornit de jos, de la nimic, și a crescut în rafinărie, era șef, mare șef, îl trimiteau comuniștii în Libia, Irak și India să rezolve problemele rafinăriilor construite de nea Nicu.
Deși nu vede bine, Lena are ochii limpezi. Negri și clari.
Vorbește despre milițianul care a încercat să o amendeze că a trecut pe roșu dar ea nu și-a pierdut cumpătul și a recitat o poezie în rusă și i-a spus tovarășului milițian că întârzie la un examen important și că, din cauza lui copiii Republicii Populare Române nu o să aibă cadre didactice pregătite să îi învețe lirismul eroic sovietic și milițianul a salutat și a lăsat-o să plece, ea și coada ei împletită, lungă până la fund, și apoi s-a măritat și a avut doi băieți, unul e în Germania acum, celălalt a fost vaporean după ce a fost exmatriculat de la medicină unde intrase după 5 încercări nereușite (dar era perseverent, ca mine), a intrat și în primul an, că era medicină militară, l-au exmatriculat când l-au băgat pe bărbată-miu la pușcărie pentru că l-au găsit vinovat de explozia de la Teleajen, au murit zeci de oameni și au fost o grămadă de răniți dar bărbată-miu era la pensie în 83 când a fost explozia, însă ei au zis că el e vinovat dar, de fapt, era divizia lu Lenuța Ceaușescu.
De altfel Ceaușescu era cât pe ce să-l grațieze pe bărbată-su dar s-a băgat ea, cumătra-chimistă, urâtă femeie, însetată de sânge și uite așa 3 ani jumate am mers la pușcărie să-mi vizitez soțul, drum lung, în oraș, îmi lua o oră să mă duc, o oră să mă întorc, ce să-i faci, viață!
L-au grațiat după dar el s-a îmbolnăvit în pușcărie și a murit de inimă rea, căci nu el a fost vinovat, el știa bine cine erau incompetenții și ce făcuseră. Exact ca la Cernobîl, am văzut și eu filmul, politrucii grăbiți să capete posturi, onoruri și bani (nu neapărat în ordinea asta), ei erau vinovați. Și mie mi-era frică atunci doar să nu încerce fi-miu să fugă în Germania, să îl împuște, Dooooamne cât m-am rugat să nu fugă și n-a fugit, s-a însurat cu o nemțoaică și a plecat în 90. Și ăsta mai mare, cu medicina, a plecat pe vas, s-a făcut vaporean. A lucrat cu Băsescu, extraordinar ca om, o târfă ca șef. Așa mi-a zis.

Lena face fripturi dar ea nu mai poate să le mănânce. Nu mai are dinți. Și auzul a lăsat-o. Vrea doar să adoarmă și să moară în somn. Să o trezească Dumnezeu și ea să-i recite o poezie în rusește și Dumnezeu să o ierte că a întârziat atât și că a lăsat copiii din ceruri incapabili să înțeleagă de ce profesorul Woland a ales să vină la Ploiești în 1983, să dea peste cap viața paradisiacă a coloniei Teleajen.
Beau limonada Lenei și mă gândesc că, odată cu moartea ei, o să pierdem inocența unei lumi capabilă să vadă frumosul într-o traversare ilegală a unei șosele într-o dimineață gri a unui regim întunecat. Și-mi amintesc de vorba unui politician din Bielorusia, comunismul nu este altceva decât un hibrid între grădiniță și pușcărie.
Între oroare și onoare e diferență de o consoană care ascunde ani de pușcărie.

În timp ce Klaus promitea autostrăzi la Iași, zeci de constănțeni au făcut vineri un lanț uman în jurul unor vestigii antice din centrul orașului, în semn de protest față de construcția unui bloc de patru etaje care urmează să fie ridicat într-o zonă protejată istoric (Info Sud-Est).
Măcar dacă făceau o autostradă.
Dacă te duci pe firul investigației jurnaliștilor de la Info Sud-Est, afli că

  • În timpul lui Radu Mazăre, unul dintre cei mai importanți sponsori ai PNL a obținut mai multe bucăți de teren în centrul vechi al Constanței, unele provenite din retrocedări, altele cumpărate direct de la Primăria Constanța.
  • Pe terenurile adunate de-a lungul câtorva ani chiar deasupra Cetății Antice Tomis, veche de peste două milenii, un om de afaceri și-a propus să ridice un bloc de 4 etaje. Autoritățile n-au avut nimic împotrivă.
  • Stelian Bucovală este unul dintre cei mai cunoscuți afaceriști constănțeni, membru important al PNL Constanța și al doilea cel mai mare sponsor al partidului în anul 2015, după Cristian Bușoi.

Mafia transpartinică legată prin A3-uri, A8-uri și A11-uri neștiute de noi, pulimea. Autostrăzi cu 12 benzi pe care circulă cu 320 la oră ciordeala, tâlhăria, abuzul. Din când în când unul ca Mazăre adoarme la volan și iese în decor.
Dar nu-i bai, îl scot dintre fiarele contorsionate, îl cos și spală, îi pun paie noi înăuntru și mâine-poimâine o să fie consilierul prefectului de Constanța.
La două zile distanță, Aura Woodward, fostul director al fundației Prince of Wales, spune că Sighișoara e un oraș sufocat de corupție.
”Mai bine de 15 ani am lucrat la proiecte caritabile in zona de sud a Transilvaniei, am strans milioane de euro pentru restaurari de cladiri istorice, pentru pregatirea mesterilor si sustinerea comunitatilor locale. Dupa ani de zile de nopti dormite pe jos in bucatarie si scrisori politicoase trimise Primariei Sighisoara, imi este clar insa ca nimic nu se va schimba in bine daca oamenii obisnuiti, cei care platesc taxe si sunt buni cetateni, tac in fata abuzurilor”.
Dar oamenii obișnuiți primesc cartoful fierbinte al responsabilității fix pe șpiț și-l trimit în geamul politicienilor, să se ocupe ei, d-aia i-am votat.
Corect stimați concetățeni, dar asta s-ar întâmpla într-o țară normală unde coperțile Constituției nu sunt folosite să faci vânt la grătar.
Lanțuri umane în jurul vestigiilor istorice și lanțuri umane în loc de autostrăzi și lanțuri umane în jurul cuibului de hoț numit Casa Poporului și lanțuri umane în jurul unor cluburi arse cu tot cu zeci de tineri.
Poate în loc de lanțuri umane am face topoare umane.
Pe care le-am înfige în țeasta balaurului birocrat-administrativ-instituțional românesc.
Am scris acum 5 ani textul de mai jos.
Sper să ne revenim din coma asta de 30 de ani și să aflăm că nu am pierdut decât o secundă.
Pe Nicu nu l-am mai văzut din `99.
A rezistat două zile în putrefacta Vamă și s-a întors la Constanța unde oamenii aveau chiloți și chiar și 3 papuci pentru cele 3 picioare și apoi i-am pierdut urma, lui Nicu, undeva la muzeul de istorie din Mangalia. Muzeograf care va să zică, asta fost până în 2010 când a fost zburat că prea se opunea șustelor pe care le făceau băeții de la muzeu. O să ziceți: ce mama dracului poate să facă, doamne iartă-mă, un arheolog-istoric-muzeograf în Mangalia? Să înlocuiască ciobu grecesc cu un fragment de plastic chinezesc?
Ei bine muzeograful-istoriograful-aful-aful de Callatis face ceea ce se cheamă descărcare de sarcină arheologică a terenurilor pe care urmează să se facă vreo construcție, adică muzeul trebuie să zică: e ok, aici nu e niciun schelet de dac hiperborean sau vreun scrol mâzgălit de un împărat roman unde recunoaște, negru pe alb, că neamu lu Burebista, ăsta cu restaurantu de carne de pe Moșilor, a descălecat civilizația vestică.
Dacă muzeul de istorie și arheologul zic că nu-i nimic la 10 metri sub pământ, hap, ești liber să intri să torni fundație, să înalți mândră ctitorie.
Dar Nicu ăsta al nostru, opozantul, bețe-n-roate-băgăul, a făcut circ când Muzeul de Istorie a dat descărcare pe un teren unde era o fabrică grecească de opaițe din secolul III sau V, nu mai știu nici eu, de dinainte de Cristos. Dă o dracu de fabrică de opaițe, cui îi pasă de ele, las că facem hotel (frate-miu spune că, de fapt, s-a făcut noul sediu al Judecătoriei din Mangalia) și înarmați cu hârțoaga de la muzeu, șantieriștii au intrat cu excavatorul în situl arheologic, cu moartea pre moarte călcând iar Nicu a intrat la comisie disciplinară și a fost aruncat în stradă cu o înscenare de proces de tip stalinist, infierat de mânioșii colegi de institut.
Și acum Nicu aduce marfă din China și din Turcia și e arheolog freelancer, nu că aș ști ce înseamnă să fii arheolog freelancer. Sapă și dezgroapă. Iar la bere, acu trei seri, a scos la iveală o poveste îngropată de mult și apoi a mai curățat cu măturica scheletul unei alte istorii la fel de trecute. Și încet, încet a ieșit la lumină legenda supraviețuirii lui Nicu în ciuda infectării cu o bacterie adusă de un papagal bolnav din Africa, bacterie care îți pocnește plămânii cum taie o babă rea mingile sărite peste gardul ei, cu cuțitul. 1% avea șanse să trăiască, a stat în comă 6 zile dar uite-l, bând bere și râzând și vorbind despre China și Turcia și Italia și Portugalia unde merge să aducă marfă.
Cum a fost în comă? Ai văzut luminița, ai auzit vocile celor dragi?
Întuneric și nimic, totul compresat într-o secundă. Atât au durat 6 zile de comă.
Asta e eternitatea, care va să zică.
Nu. Că Nicu nu a murit. A fost în comă dar nu a murit.
Ăsta-i trucul.
Să atârni indecis între viața și moarte și până când te hotărăști de care parte ești, să îți înghesui zilele în sertarul încăpător al unei secunde eterne. Lui Nicu i-au fost luate 6 zile, ca să îi fie date înapoi 6000. Ce târg bun.
Cine poate știi dacă undeva, un patron de fabrică de opaițe din secolul III înainte de Cristos nu a alunecat într-o comă de 2300 de ani și când se va trezi după secunda lui de întuneric și nimic, își va găsi prăvălia din Callatis sub un hotel mangaliot cu prosoape verzi cu peștișori atârnate pe balcoane?

Firea nu are cum să mai iasă, anunță decis șoferul de taxi. El nu a votat-o și nu știe pe nimeni care a făcut-o. Poate totul există doar în imaginația noastră.
Poate Firea nici nu există, spune și-mi aruncă o privire ghidușă în retrovizoare.
Poate eu îmi imaginez această conversație și chiar și cursa. Poate sunt undeva într-o baie plină cu lichid amniotic, cablată la o baterie pe care o încarc cu emoțiile resimțite de creierul meu păcălit de un soft.
Poate șoferul este Dumnezeu.
Clar e Dumnezeu pentru că-mi spune că fi-su e dulgher.
În Germania, la Frankfurt.
Isus nu se mai întoarce în România. Îi e scârbă de țară, nu de oameni, de nenorociții ăștia care ne-au furat. La radio, președintele țării promite de ziua unirii mici că o să se dea drumu la lucrările autostrăzii A8, Iași-Târgu Mureș.
Ce pizda mă-sii de treabă are președintele cu autostrada, tună și fulgeră Dumnezeu, despicând grăbit intersecția.
Eu am rămas agățată în cifra 8, A8. Care sunt A4, A5, A6 și A7?
Nici Dumnezeu nu știe.
Găsesc pe net că A4 are 22 de kilometri, între Ovidiu și Agigea și A6 are 11 între Balinț și Lugoj. A5 e doar pe hârtie, legând Brașovul de Bacău. La fel ca A7 care pleacă din Ploiești și merge la Suceava, 424 de kilometri din care s-au început lucrările doar la cei 16 kilometri de centură ai Bacăului. Mai sunt până la A13.
Toate doar în imaginația noastră.
Doar morții nu sunt în imaginația noastră, miile care crapă pe imaginare autostrăzi cu 6 benzi. Sunt cruci mii la marginea imaginarelor autostrăzi și unele au becuri și flori de plastic și uneori chiar lumânări adevărate.
Dumnezeu îmi arată silueta înțepată de sute de schele a Catedralei Mântuirii. Arată ca un bolnav dus la acupunctură. Oare ce-o doare? Spatele? Sau poate are dereglări hormonale care duc la obezitate, cancer la stomac și moarte?
Șoferul spune că el e credincios dar mai dă-o-n pizda mă-sii (buruienos mai vorbește Dumnezeu, îmi zic în sinea mea), nu era normal să facă un spital? Că biserica o are fiecare în inima lui, nu trebuie ditamai hardughia și câți bani a înghițit porcăria asta și tot nu au terminat-o?
Știați că vin oameni cu mâncare și cu donații, le lasă acolo, la gardul bisericii, le dau la muncitori, jur, am văzut eu, puteți să vă imaginați așa ceva?
Pot.
Pot să-mi imaginez și asta și că Firea va ieși din nou primar.
Și că avem în câteva luni o autostradă de la Iași la Târgu Mureș.

Man cannot be happy. He shouldn`t be happy. The Lord saw that Adam was lonely and He gave him Eve. So he could be happy, not so he could sin. But man is not good at happiness.
Așa zice Nicolai din Chernobyl Prayer al Svetlanei Alexievich.
Dumnezeu trage lângă trotuar. Spune Doamne ajută când eu îi zic la revedere și zi frumoasă, apoi demarează cu scârțâit de roți.
Sau poate totul este în imaginația mea.

Pasta e rece pe piele ca un început de moarte.
Mașina trimite în corpul meu sunete și întoarce imagini cu chisturi și fibroame, grăsimi și calcifieri, nu că aș ști care-i cine, linii punctate se-ntind ca niște poduri peste hăurile negre de pe ecran în timp ce monoton, medicul vorbește despre câinele lui, despre un restaurant delicios din Brașov, despre picături de ochi și despre Oprescu, are mână de mamoș, zice.
Ce e aia mamoș?, întreb rupându-mi privirea de pe centura de asteroizi ascunsă în sânul meu stâng.
Adică mână moale, numai bună de palpat vaginuri și prostate, trebuie să ai mână moale ca să nu superi interiorul pacientului.

Oprescu și mâna lui de mamoș a intervenit pe lângă direcția de taxe și impozite, a palpat prostata directorului direcției și doctorul ecografist, fost coleg cu Oprescu în Senatul UMF, a scăpat de bube fiscale.

Vă dați seama că Oprescu a fost target…, uite că se vede aici un pic de sangvinizare.

Văd un punct roșu și câteva puncte albastre, suntem la sânul drept, ăla nu mă doare, …pentru că Oprescu a mișcat în front, mă rog, eu cred că și-a luat-o puțin în cap și a crezut că poate să joace și pe mâna serviciilor care îl racolaseră pe el și pe mâna grupării de semn opus din cadrul serviciilor, bineînțeles că ești halit dacă te pune dracu să improvizezi.
Improvizație, invenție pe moment a unor fragmente sau lucrări muzicale (compoziții*), realizată mai mult sau mai puțin după niște tipare prestabilite. Granițele i. sunt de fapt cele două aspecte îndelung dezbătute în rândul muzicienilor, și anume: i. spontană, absolut liberă, legată numai de intuiție și inspirație de moment, fără a fi bazată pe indicații, tipare, canoane etc., cunoscute și stabilite anterior (valabilă, doar pe plan teoretic, în unele manifestări din folclor*, în free jazz*, sau în unele muzici ale sec. nostru, fiindcă practic nu există o i. absolut liberă, deoarece nu putem fi rupți de tradiția unor muzici, sau măcar de o stare muzicală anterioară nouă, deja întipărită în subconștient în momentul actului improvizatoric; o situație contrară ar duce la o muzică cu totul inedită care ar genera categorii sintactice. (dexonline.ro)

Improvizația a migrat-în limba română-aidoma lui Oprescu între grupările antagonice ale Serviciilor-de la muzică la arhitectură, construcții, management, educație, medicină, politică.
Improvizăm un partid, improvizăm o platformă program, improvizăm un spital, improvizăm un manual, o soluție tehnică la turnarea betonului, un grajd, un capac de oală, o salată boeuf cu pui.
Căcat bici.
Și trosnește.
Nu ni se spune nimic despre putoare.

Puteți să vă îmbrăcați, e în regulă. Chisturile nici nu au dispărut dar nici nu au crescut, e bine. Să știți că și Beuran a fost target, adică nu el e vinovat că s-a făcut dezinfectarea cu lichidul ăla, a mai fost folosit înainte aceeași substanță, trebuia doar aerisit bine și nu era problemă. Oricum scânteia a venit de la prize, era ceva improvizat acolo.

Oamenii cavernelor au improvizat focul și apoi, în câmpiile Mesopotamiei, nomazii s-au așezat pe ciuci ș-au improvizat agricultura și apoi lidienii au improvizat banii, mai târziu Alexandru cel Mare a improvizat un imperiu și englezii o revoluție industrială, Marx o ideologie și naziștii un sistem de eliminare a evreilor.
Ca să fie urmați de improvizata cădere a comunismului și improvizata instaurare a democrației și apoi improvizata economie de piață, feude între securiști improvizați și dosare la fel de improvizate și o scânteie care a ars o femeie pe un pat de operație spălat cu un lichid neadecvat.

Am vorbit cu un coleg care și-a dat demisia și a plecat din Austria după ce a văzut cât de slab pregătiți sunt anesteziștii acolo, vă spun, s-a luat cu mâinile de cap când a văzut că totul este o mașină de făcut bani, nimic altceva.

Singurul lucru neimprovizat în civilizația românească este trainicul nostru complex de superioritate, dacă am vrea am putea să operăm cu bețigașe de lemn pe cord deschis, am putea să înălțăm zgârie nori cu hârlețul și cârca, să strivim cu un pumn capul unui rinocer dar uneori avem ghinion, nu pentru că am fi greșit cu ceva ci pentru că, plictisiți să urmăm regulile, improvizăm.
Ca canceru.
Da, știu, cacofonie.
Ecografistul mă pune să completez un formular. Declar că sunt întreagă la minte și semnez. Nimeni nu întreabă medicul dacă e nebun.
Poate ar trebui să improvizez ceva în acest sens.

 

E aprilie și băiatul are dureri de spate. Are 14 ani și suferințe de moș.
Medicul îi spune mamei îngrijorate că din ce în ce mai des cancerul ia de mână copilași, e pedofil cancerul, e pe trend.
Dacă începe chimioterapia acum, Horia va supraviețui.
Speranța locuiește în liniștea apelor care se retrag cu trunchiuri de copaci, ligheane, bucăți de tablă și hoituri de pisici peste acoperișurile caselor înecate.
Ce e mai rău a trecut, îți spui.
Dumnezeu mă va ajuta, îți spui.
Nu trebuie să mă pierd cu firea, nu rezolv nimic, cei bravi vor triumfa, îți spui.
Horia a făcut chimio. Și-a revenit. Horia a mers în Turcia și s-a operat. A fost un succes.
Horia a primit o a doua viață, e norocos. Așa zice lumea, chiar și medicul spune că e norocos Horia și mi se strânge carnea pe mine când înțeleg cât de relative sunt cuvintele,  cap sau pajură, un adolescent bolnav de cancer este norocos, trupul lui împuținat de terapie, palid, spân, ochii înfundați în găvane sunt toate semnele norocului care s-a abătut asupra lui.
Oooo, cât îl invidiem pentru cancerul ăsta, și noi am fi putut să ne arătăm curajul și tenacitatea dar nu am avut norocul să fim blagosloviți cu un cancer.
Horia a murit acum o lună.
La 16 ani și 7 zile.
S-a săturat să fie atât de norocos.
Maică-sa are un palton negru și ochii, deși albaștri, sunt și ei negri. Acum îmi dau seama că există termeni care definesc pierderea părinților-orfan, sau pe cea a partenerului de viață-văduv, dar nu există un cuvânt special pentru părinții ai căror copii mor.
Decolorizat.
Dispar culorile din oameni, se scurg în pământ, pic, pic, pic, s-au dus roșul și galbenul, verdele și movul, oamenii cărora le mor copiii arată ca niște tăbăcării marocane, pe unde trec lasă în urmă un miros de piele putrezită și stropi din culorile care ies din ei.
Mama lui Horia are un palton negru și ochi negri, chiar și albul ochilor e gri, un gri mai deschis puțin decât pielea cenușie și părul fumuriu, înspicat cu petice de alb.
Vorbim despre Horia și cum a fost el vesel până la final și cum nu i-a fost frică de moarte și cum a mângâiat-o pe ea pe mână și i-a spus că încă e tânără, poate mai face un copil și ea i-a promis că o va face și chiar au ales împreună un nume pentru fratele lui nenăscut. Vladimir.
Știai că anul ăsta se fac 700 de ani de la Divina Comedie?, întreabă brusc.
În întunericul ființei ei, vântul a deschis o fereastră și pe ea a intrat râsul lui Horia jucându-se pe stradă cu câinele Fetița.

Nessun maggior dolore
che ricordarsi del tempo felice
nella miseria.
Așa spune mama celui care a fost un băiat care și-a dorit pe patul de moarte un frate cu numele Vladimir. Și apoi eu spun să aibă grijă de ea, ce replică idioată, cum poți să ai grijă de tine când nu mai ești nimic, decât o gumă gri care șterge grăbită orice culoare din lume?

Nu am mai mers cu trenul din octombrie.
E vineri și iau trenul, unul privat, dar până să ajung să mă urc în trenul privat-fără bilet, nașul cu figură de călău confirmă că poate fi luat de pe drum biletul-stau la coadă la mașinăria pusă acum niște ani de CFR, 5 ani ca popa s-au dus, mașinăria e un exemplu de scărpinat prin gât când te mănâncă în talpă. Un soft complicat, mult text care ți se agață de glezne, călătorul privește cu neîncredere aparatul care îi întoarce cadrane și ecrane și butoane printre care trebuie să se strecoare, culcat, târâș, mersul piticului, pasul uriașului.
Indiana Jones.
Bărbatul meșterește ezitant la ecran, se întoarce din drum, apasă Confirmați, pe ecran i se ițește un cadran alb, citește atent, durează enorm, durează enorm, durează enorm, pierd trenul, mă mișc de pe un picior pe altul, bărbatul e absorbit de rezolvarea problemei ridicate de mașinărie: cât fac 7 macaroane de-mpărțit la 87 de becuri la care adaugi 11 ani de depresie?
Renunță.
Mai am un hop. Femeia din fața mea e decisă. Bagă cardul în fantă chiar dacă nu i-a cerut încă un bilet aparatului.
Pot să vă ajut?, o întreb îngrijorată egoist pentru timpul pe care îl pierd până se va prinde ea cum se folosește mașinăria.
Nu vrea. Apasă alarmată pe ecran. Îi spun să scoată cardul, că nu e bine. O face cu aerul că îmi face mie un hatâr.
Unde mergeți?
Fetești. Acum, la și 10.
Nu mai sunt locuri și nu mai e nici timp. Își ia cardul și pleacă privindu-mă dușmănos și atunci mi se bagă în față, cu mâini mici și roșii, o femeie pe la 50 de ani cu părul alb la rădăcină, ca un prun dat cu var.
E atât de sigură în hotărârea ei de a fugi cât mai iute din gara asta rece încât mă ignoră fără niciun efort, chiar și atunci când îi spun cu un aer jignit-suficient că există o coadă, care e în spatele meu.
Și atunci, privindu-i disperatele încercări de evadare dintr-o lume inconprehensibilă, unde degetele apasă un ecran care-ți răspunde cu obraznice comenzi, mi-e milă de mine, un umanoid îngrozit care preferă să vorbească mai degrabă cu aparate sterpe decât cu babe cu sarsanale pline de frici și sandvișuri cu șnițele mustind de ulei.

Anul trecut pe vremea asta am scris textul de mai jos. Plecam pentru o lună din țară și am mers cu un microbuz până la aeroport. E despre neîncredere, victimizare și Rău. E despre noi.

Bărbatul are o firmă de construcții dar nu are muncitori. Toți au plecat în Spania. Sau Germania. Nu are cu cine să facă treabă și acum a primit un contract din Olanda și e disperat.
Zice că va aduce muncitori din Republica Dominicană, măcar le înțelege limba și știe că nu mănâncă pisicile sau câinii vecinilor în timpul liber.
Șoferul ne întrerupe, trebuie să plecăm. Mai avem 45 de minute până la aeroport. 40 de kilometri. Spune că își va tăia carnetul de șofer cu foarfeca atunci când va fi gata autostrada pentru că, nu-i așa, o să aibă 104 ani și nu va mai fi în stare să conducă.
Acum are 28 de ani, ceilalți 2 pasageri râd și vorbesc cu obidă de autostrăzile slovenilor, croaților, până și bulgarii au șosele brici-geme unul dintre ei, un băiat tânăr care zboară la Munchen unde are un business IT.
Asta e, așa suntem noi, ghinioniști, spune bărbatul cu antrepriza de construcții și îmbrățișează lipsa noastră de noroc cu aceeași resemnare cu care îmbrățișezi o mătușă canceroasă care e pe cale să-și dea duhul și, în același timp să-ți dea ție casa din Cluj.
Suntem victime și ca orice victimă care crede că totdeauna răul este în afara ei, intangibil și imposibil de oprit, ne desfătăm în mizeria noastră și ne bălăcim în neimplicare.
Răul este făcut de alții.
Răul nu este în noi.
Răul trebuie acceptat.
Răul cel mai mic.
Ne facem bine făcându-ne rău. Ne otrăvim zilnic crezând că ne vaccinăm, crezând că rezistența la rău este ceea ce ne va salva.
Suntem din ce în ce mai ignoranți, mai agresivi, mai orbi dar mai pregătiți să rezistăm răului.
Am devenit Răul.
Iar Răul nu are niciodată ghinion.
Răul are mereu succes. Și autostrăzi bune.

Steven a copilărit în umbra lui Jacques-Yves Cousteau. Părinții lui Steven erau prieteni cu exploratorul francez și nu exista călătorie a acestuia în Costa Rica, pe coasta Pacificului, care să-i ocolească. Lui Cousteau îi plăcea să facă diving, să se scufunde singur la 40 de metri în ocean și să plutească albastru, cu ochii închiși, în lichidul amniotic al planetei, ca un mic fetus de altă planetă. O viitoare super-novă.
În una din scufundările sale, Cousteau a deschis ochii atins de un sunet ciudat, un schimb de semnale sonore pe care nu putea să le identifice. I-a povestit lui Steven că a văzut delfini și balene trecând pe lângă el, grăbiți, cu treabă, i-a urmat câteva sute de metri și a văzut o adunare, o sferă de mamifere marine așezate pe sectoare împărțite pe clase și ordine, delfinii cu delfinii, marsuinii cu marsuinii, balenele cu cocoașă lângă sperm-whales, toți ochii întorși spre interiorul sferei.
Comunicând.
Ordine.
Limbă.
Inteligență.
Nu am știut mult timp ce să fac cu povestea asta. O am la mine de 10 ani, e plină de praf și i s-au uscat marginile ca unui ziar lăsat la soare. Dar am terminat cartea Svetlanei Alexievich despre Cernobâl și am înțeles că face parte dintr-o poveste mai mare.
Despre micimea noastră.
În carte scrie că albinele nu au ieșit 3 zile după explozia de la centrala atomică din stupi și geaba pescarii dădeau la hârleț, scociorând pământul, viermii apăsaseră pe -34, se refugiaseră la sub un metru adâncime.
Au știut despre radiații chiar dacă KGB-ul ținea propaganda sub control.
Doar câinii și pisicile nu au mirosit moartea, domesticirea vine la pachet cu indolență, comoditate și dulcea orbire.
Dar au avut o viață bună, spun bătrânii satului despre oamenii care, chiar dacă au crăpat ca niște câini, au făcut-o în patul lor, sub acoperișul lor, lăsând copiilor o pensie de urmaș, 2 covoare persane, un Audi la mâna a doua și un apartament într-un bloc construit în 86, când încă se mai făceau lucrurile bine, nu ca acum cu animalele ăstea care fură tot.
Câine sau vierme?
Cel mai bun prieten al omului sau momeală de pești?
Prietenia nu este oare și ea tot un soi de momeală de pești? Nu prinzi cu ea baboiul unui job sau carasul unor seri de weekend cu șpriț și netflix?
Câine sau vierme?
Câinele crede că e om, se lasă îmbrăcat, dresat, luptă alături de om.
Viermele nu crede nimic.

În cartea Svetlanei, un cameraman povestește cum eroii au apărut în vara lui 86 de peste tot, ca-n filme au apărut eroii. Au umplut paginile ziarelor cu ce altceva decât eroice fapte: secretari de partid care au asigurat evacuarea în condiții optime a populației unui sat, colonei care nu au precupețit niciun efort să curețe cu mâinile unor rezerviști neinformați bucățile de grafit radioactiv trimis de explozie pe acoperișul centralei.
Nimeni nu vorbește de camionagiul rupt de beat care a încărcat copiii din orfelinatul cutare, abandonați de partidul prea preocupat să-și salveze acareturile strânse după o viață de hoție, și i-a scos în afara zonei de contaminare radioactivă.
Camionagiul e bețiv. E un vierme.
Viermii nu sunt eroi.
Viermii sunt supraviețuitori.
Ei știu când trebuie să intre mai tare în pământ.
Oare viermii au rușine?
Spre deosebire de cetățenii din presă, viermii au rușine.
Dacă ar avea televizoare și s-ar uita la circul morții unui star de televiziune și a câinilor ei, ar roși. Și ar schimba canalul.
Oare ce-or mai zice marsuinii, delfinii și balenele?