Archive

Monthly Archives: September 2013

gyeongju e cimitirul dinastiei silla, intre blocuri si cabluri si sarme, rasar enormi tumuli sub care sunt pititi generali si regi si nobili cu podoabe de aur turtite de secole si gravitatie si oase sparte si aruncate intr-un joc de barbut al mortii.

tumuli gyeongjugyeongju a fost capitala regatului silla, 1000 de ani de istorie neintrerupta-”doar imperiul roman a fost mai longeviv” zice ghidul din muzeul de istorie, engleza ii iese din gura invelita-ntr-un lintoliu de miros de stomac razvratit. nu e ghid, e doar un pensionar cu dragoste de istorie care nu iubeste televizorul si doreste sa-si exerseze engleza ruginita: where are you from? stie de romania, stie de dracula, dracula in sus, dracula in jos, dinti, muscaturi de gat, confuzii cu trilogia twilight: nu domnule, noi suntem cu ala adevaratu, al lui bram stocker, s-au facut si filme, s-au scris si carti, “ieessss, ieeeesss, dlacula, baitz, baitz da nec, hehehehe. al iu dlacula dotal?”, nu sunt domle fii’sa si nu te musc de gat, poate ti-l rup doar daca nu treci la explicatii. batranelul se executa: dupa prabusirea dinastiei, aurul a fost ciordit mai ceva ca tezaurul romanesc, siruri de carute intinse pana hat, in zare, au carat tot ce se putea cara si chiar si asa, dupa 1000 de ani de hotie-talharie-delapidare, din tumulii din gyeongju si de pe fundul iazurilor de langa oras, se mai scot inca ligheane de artefacte din aur si argint. “atat de bogata era silla, cultura pe care a crescut civilizatia coreana” spune mandru ghidul. doar de pe fundul lacului anapji au fost scoase 33.000 de vechituri, o barca perfect conservata in mil, tigle de pe case si palate si pagode, statui si bijuterii buddiste, sticle si piaptane si chiar si zarurile de la jurengu, jocul cel mai popular in primul mileniu, un soi de popa prostu pe alcool (asa stramosi, asa nepoti) care te impingea sa canti, sa dansezi, sa te lasi pocnit in falca sau..bineinteles, sa bei un sprit. “ol, if iu al dlacula, iu hev tu bait da nec, hehehe”. ghidul prinde in mreje niste malaezieni interesati de regulile jurengu. hai liberare.

jurenguin cladirea cea mai mare a complexului muzeal este colectia de lucrari de arta influentata de religia buddista. dinastia silla a mers 1000 de ani la brat cu buddistii, influentele regionale ale religiei fiind usor de sesizat in linia statuilor: in cele din india din secolul VIII,  budda are pieptul plat, cand intra china in joc, budda primeste sani si burta, avem budda sobru si budda zambaret, avem gardieni pereche: unul cu gura deschisa intr-un “aaa” nerostit, celalalt cu gura inchisa intr-un “hum” suierat. de ce? pentru ca “a” si “hum” sunt prima, respectiv ultima litera din sanskrita, cei doi gardieni reprezinta alfa si omega, inceputul si sfarsitul vremurilor. avem bodhisattva picior peste picior, asteptand sute de milioane de ani, sa-i vina randul sa devina budda si avem un budda plictisit, cu al treilea ochi decupat in parul cret, privind detasat ca dr. manhattan, omenirea nemernica, bolnava de ignoranta.

calcand pe demoniafara se aude un bubuit de clopot. este un clopot din secolul IX, imens, de bronz, sculptat si ornat, intepenit in monumentul de beton ridicat in jurul lui. nu stiu daca are limba, dar sigur nu a fost miscat-clatinat-lovit, vocea lui se varsa din difuzoare, la intervale de 10 minute, jucata din butoane de undeva, dintr-un calculator. istoria e pisata si bagata la plic, mancare pentru cosmonauti.

vizitiul nebunescin parcarea muzeului, un vizitiu hirsut pentru un coreean, isi biciuieste calul si face ture in timp ce din boxe urla “i got the power” a lui snap. cantecul e intrerupt de nechezaturile calului, saracul animal, imi spun, dar observ imediat ca n-are nici pe dracu, nechezaturile sunt tot un claxon, preinregistrat, in loc de “tut-tuuuuuuut”. buddistii au roata vietii, reprezentarea samsarei-existenta ciclica. in miezul rotii sunt cele 3 otravuri care ne impiedica iluminarea: ignoranta, atasamentul si ura. contaminati cu cele trei sentimente, fiecare din noi isi croseteaza karma. vietile urmatoare sunt croite dupa calapodul vietii de acum.

 

 

pe la inceputul anilor ’80, pe strada zizin din brasov, era o casa cu pitici de gradina in curte, pazind florile. maica-mea se oprea mereu la gard si-mi arata piticii cu nasuri julite si cusme rosii, langa ghivece cu muscate; a suferit ca un caine maica-mea cand “nenorocitu de ceausescu” s-a suit la volanul excavatorului si a terfelit piticii si casa si intreaga strada si in loc a ridicat blocuri strambe si urate, cu geamuri mici si fara gradini in care sa pui pitici.

urbanizare distopicagyeongju arata exact ca un oras iesit de sub senilele nenorocitului de cizmar: blocuri de sticla, trotuare crapate, cladiri cocosate, cabluri intinse de un paianjen urias care a capturat stalpi si copaci si i-a mumificat inainte sa-i haleasca. e cald in gyeongju si nu gasesc hanokul in care trebuie sa stau, hanok le spune caselor traditionale, cu acoperisuri din ceramica, repezite-n aer, ca urechile unui cocker surprins in alergare, cu pereti de hartie si podea de lemn sub care se face iarna focul, cu iaz cu pesti si nuferi si perne patrate si tari, care iti tin gatul drept. nimeni nu vorbeste engleza si strazile sunt taiate isteric, ca impunsaturile unui asasin scos din minti, in corpul victimei. tanti de la carciuma imi spune sa o iau pe aici, isi scutura mana inspre dreapta, aici insa sunt numai moteluri si blocustete si niste spitale si o piata, niciun hanok. o fata cu ochelari si o plasa de bunavointa zice sa o iau in stanga, vad niste acoperisuri de tigla, cateva pisici se fugaresc pe ziduri de beton, ma tarasc printr-un soi de pipera cind hap, in stanga apare: poarta verde inchisa in fata unei gradini luxuriante care creste pana-n buza casei de lemn inegrit, hanokul sundosanbang.

https://www.airbnb.com/rooms/1689041

stapana casei, ryung are 64 de ani, parul alb si crede ca sa imbatranesti frumos este o opera de arta. a studiat pictura orientala, sotul-claie de par si barba parca lipita intr-un machiaj nedemn, de studiourile buftea, face caligrafie, baiatul lucreaza in broadcasting si fata e specialista in pictura buddhista. sta pe braul de lemn al casei si vorbeste soptit, retinut despre casa care are peste 100 de ani si cei 50 de ani pe care i-a petrecut ea insasi aici, in gyeongju, intre morminte vechi de 1000 de ani, tumuli care acopera generali, pagode si manastiri buddhiste, pietre si cioburi de trecut eroic: “orasul asta e superb” conchide lasandu-ma masca. orasul asta e o manea, zgarie ochiul, sticlos si kitchos ca o nunta de cocalari rusi.

ryugu in curte“nu-ntelegi, locul asta are o energie aparte”, ceilalti 6 frati ai lui ryungu sunt la seul, doar ea a ramas aici, la gyeongju, intre tufe de flori rosii, pentru ca i-a promis lui taica-su -aflat pe patul de moarte- ca nu va vinde niciodata casa. asa a ajuns sa faca turism. de 10 ani aduce finlandezi si englezi, nemti si italieni, sa doarma pe saltelele din camarutele de hartie, vegheati de tabloul cu nuferi pictat de fiica-sa, sunt 10 ani in care a reusit sa pastreze casa si sa tina de-o parte dezvoltatorii imobiliari care stau pregatiti sa-i tranteasca in curte un p+8. pai nu e monument istoric, nu-i protejata de lege? doar hanokurile mai vechi, alea de 200-300 de ani sunt protejate, astea de numai un secol nu conteaza. aveti prea multe? neeee, dar coreanul intrat in zodia occidentalizarii nu-si opereaza doar ochiul ca sa para caucazian ci face implant de arhitectura vestica. unde? pai in zonele defrisate de hanokuri: cele monument istoric sunt inchise in muzee in aer liber iar alelalte, mai tinerele, sunt demolate.

ryugu cerceteaza in noapte ramurile copacului care se-ntinde pina-n buza casei. “tata a plantat copacul, acum 50 de ani, cand ne-am mutat aici. cand ma uit la copac ma gandesc la tata”. tace si tace si tace, uitandu-se la tatane-su cum isi scutura frunzele negre, in noaptea neagra.

hanok din satul turisticoare ce-or vedea sorin jurca si ceilalti sateni din rosia montana care nu vor sa-si vanda casele corporatiei lui nea gabriel? ce bunic sta in corcodus, ce matusa se ascunde dupa cismea, nelasandu-i sa-l dea dracului de bordei si sa-si cumpere, din banii canadienilor, un palat la cluj sau poate chiar la bucuresti? daca piticii din gradina de pe zizinului au crapat fara opozitie, macar acum, la 23 de ani de la eliberarea de cizmar, poti sa zici “nu” inginerului de ape si armatei sale de coioti trasi la costum.

cartierul hongik university te prinde-ntr-o imbratisare transpirata, de unchi la bustul gol care a intors pina acum carnea pe gratarul din curte, in soarele de 40 de grade. e cald si pe stradutele zidite de sus pina jos in carciumi si neoane, este si mai cald. omenirea se-nghesuie sa-si cumpere castane, pantofi, sosete si, mai cu seama cosmetice. din 3 in 3 metri, iesite in fata magazinelor de smacuri, fete isi comunica oferta agitand in mana postere cu baieti cu figuri efeminate, cu pielea intinsa, probabil de la cremele din coarne de melc sau cu par de broasca. vitrinele magazinelor de cosmetice stralucesc, plexiuri pe care sunt atarnate sute de feluri de cutii si cutiute si capacele, “anioooo dhgfhgdfghdhfhdfbvv bnvhdfbvoooooooooooooooooo” toate fetele din magazin arunca salutul tip vaier, le raspund cu un “kamsamidaaaaa”, adica “multumesc”, singurul cuvant pe care am fost capabila sa-l invat in coreana. ma gandesc ca totusi seaman cu maica-mea, doar ea este singura persoana din lume care raspundea, in roma, la “ciao” cu “grazie”.

design museum cafeneaspun “kamsamida” cu orice ocazie, cind sunt impinsa pe scarile metroului, cand dau bani, cand intru-n carciuma, cand caut baia. functioneaza. ma uit la creme: cu alge, cu ceai verde, cu scoica de marea galbena, calut de mare, sare de himalaya si miere de viespe, fetele ma ghideaza la alge de mare, imi fac un platouas si gata, kamsamidaaaa. ma-ntorc in cuptorul din strada de unde sunt harponata de un grup de 3 coreeni care vor ceva, nu-nteleg ce, zic kamsamida, ei mai spun ceva, ma prind ca vorbesc engleza, coreana cu accent englezesc. sunt studenti la universitate si au un proiect, strang “necoreeni”, ii legitimeaza, varsta, ocupatie, de unde vii, ce te aduce aici si apoi iti dau un carton pe care tu spui care e mottoul tau in viata si ei te filmeaza-pozeaza si catara pe facebook. vrei? kamsamidaaaa.

hongik stradadisperata caut un motto, cum vine asta sa traiesti pana la 39 de ani si sa nu ai un motto in viata? uite ce inseamna sa nu fii atent la posturile cu pisici si vorbe de duh, ajungi sa te faci de rahat, chiar tu, ditamai directorul de creatie, eroina ochelaristului asta cu fatza de panda stricat la stomac, trebuie sa inventez ceva bun, dar sunt stresata de camera de filmare. sa le bag un nietzsche sau un sunt-tzu? niste cioran sau poate tzutzea? merg pe clasic. le dau o mostra de pesimism anuntandu-i ca trebuie sa se bucure de “azi” ca “maine” sigur va fi mai rau si apoi, la prima cafenea ma infig in internet, disperata sa gasesc un motto mai acatari, sa ma intorc cu el in dinti si sa-i lovesc dupa ceafa, aruncandu-i in tzarana uimirii.

filozof la colt de stradadau peste vanghelie, marean vanghelie si palesc de invidie. rad, beau suntory la 8000 de woni si rad, masinile se-ncolacesc in jurul terasei, trec, veselia nu ma mai paraseste.

http://autori.citatepedia.ro/de.php?p=2&a=Marian+Vanghelie

langa mine un japonez s-a rupt in gura si vrea sa i se schimbe berea, e nervos, striga scos din sarite la chelnerul care, umil, ii schimba de 3 ori paharul, sa se calmeze nebunul. privindu-l, imi amintesc de geniul lui marean rostind capodopera atat de adevarata: “sunt atat de nervos si de suparat, incat nu vorbesc decat administrativ.” asta da motto prieteni. tine-ti-l minte pentru urmatoarea excursie in coreea. sau poate va place mai mult astalalt: “Nu există fiinţă umană, fie că locuieşte în Africa, în Asia sau în Rahova, care să nu fi văzut un film, să nu fi rupt o floare, o fată sau un băiat, după cazul care este fiecare.”

marian si iepurele sauoricum ar fi, da-l dracu pe goethe. marean e fruntea.

in fata muzeului popular corean, impartiti in bancuri de stavrizi mici, cu parul negru sclipind in soare, sunt cateva zeci de copii, 7-8 ani, buze rosii, fetze albe, pleoape umflate, ochi mijiti oblic, “heloooo” urla dupa tine-vesticul bulversat de ordinea nefireasca in care se joaca, fiecare in patratelul lui, fara ragete, fara piedici, fara pumni si picioare, ghiozdanele asezate intr-un trenulet de 5 metri, palid anaconda, din vinilin.

ghiozdanehelooo, le raspunzi si atunci bule cu “hahaha”, se sparg ca pungile cu apa trantite de la etaj, una la stanga si una mai in spate, aia mici care au lansat salutul sunt omagiati de colegi pentru colosala realizare: stabilirea contactului cu extraterestrii.

copiii nu plang in coreea, copiii nu urla in muzee, copiii nu-si trag parintii de maini catre toneta de inghetata, copiii nu bat din picior. cand sunt mici, sa tot fie un an, doi si incep sa planga, mamele se grabesc cu ei afara, pe culoare, ca sa nu deranjeze restul calatorilor (daca sunt in tren) sau restul cetatenilor care mananca (daca sunt in restaurant).

strada seuldaca o sa fac vreodata copii, o sa fac unul corean. sa-mi aduca o canita de apa la batranete si..

muzeul popular zice ca, mai importanta decat canuta si golirea tzucalului, este comportamentul odraslei la moartea ta. acum 100 de ani, un fecior sau fiica de treaba ar fi trebuit sa faca pomana, adica sa dea de mancat si baut, dimineata si seara, timp de 3 ani de zile, asta inseamna 2190 de mese sau 2192 daca aveau ghinionul sa prinda un bisect. faliment curat. iar un fecior sau fata cu adevarat iubitoare, ar fi trebuit timp de 3 ani sa-si paraseasca domiciliul si sa-si faca mutatie langa mormant, sa traiasca intr-o coliba de paie din care sa serveasca de 2190 de ori mese in numele parintilor decedati care ar fi zambit sagalanic din inaltul cerului. si asta in conditiile in care tac’tu nu ti-a luat, cum i-a luat anei la majorat taicutul sau chivernisit, mercedes producandu-i, ce-i drept, o crunta dezamagire pentru ca ea vroia un volkswagen, mai mititel, de fete.

car mortuardoar indienii ifugao, din filipine, trec prin cheltuieli la fel de necrutatoare ca cele la care sunt supusi coreenii. dar nici macar ei nu trebuie sa-si ingroape 3 ani langa mamicuta si taticutu, ci dupa ce isi golesc teschereaua si se-mprumuta prin vecini de bani de porc, bivol si spritz pentru priveghiul care poate dura 8-9 sau chiar 12 zile, iau mortu, il baga la racoare si-l mai scot dupa 6 ani, spala oscioarele, le-nvelesc in panza si le pun in lada-scaun, ca sa aiba butaforie pentru hamlet la indemana, in caz ca vin turistii.

un grup de coreeni batrani se opresc linga diorama unde e carul mortuar, sculptat cu bufnite si vulpi si pictat in culori agere, sa-ti prinda ochiul. ghidul le povesteste istoria doliului, coreenii fac “ooooooooo”, telefoanele fac poze, clic-clic, pozele se-ncarca iute pe facebookul grupului de pensionari. tehnologia salveaza traditia.

cand mor, o sa-mi fac cavou pe facebook si fi-miu, coreanul, o sa poata sa dea zilnic cookies si sampanii la toti prietenii lui, timp de 3 ani. ba chiar s-un poke celor care uita sa-mi aprinda o lumanare. virtuala, desigur.

in filmuletul de animatie de pe ecranul vagonului de metrou, o palma mangaie gingas o pereche de buci invelite ca o dacie veche, in prelata unei fuste. cut. o alta mana vara discret un mobil sub o alta fusta mini si clic, face poza chilotilor unei domnite. cut. mainile cremenalilor sunt prinse de catre bratul lung al legii, catuse sunt inchise la incheieturi si cateva texte in coreeana te anunta-probabil- ca infunzi parnaia daca te pune dracu sa necinstesti femeia conlocuitoare. apoi, in engleza, suntem anuntati ca cnn crede despre metroul din seul ca este cel mai bun din lume.

peisajeseulul are vitrina mai plina de trofee decat gigi becali de crucifixuri. capitala coreei de sud a inhatat in ultimii 8 ani locul I, cu coronita, la concursu de “cel mai prietenos aeroport din lume”. seulul e campion mondial pe judet la cel mai rapid internet din lume, in toata coreea  ai internet gratis la fitece colt de strada, iti iei cat vrei, nimeni nu paroleaza nimic dar, daca totusi dai de un paranoic, nu trebuie sa te rogi in genunchi de el sa-ti dea sau sa-l spaguiesti intru ascultare, ajunge sa bei o cafea la dinsu-n stabiliment si netu curge liber, traiasca informatia.

superoamenicoreea e tara in care nasul bagat intr-o harta iti aduce instantaneu pe umar un batranel in costum, doritor sa-si exerseze engleza: “unde mergi?” la muzeul de new media art, “ooooooo”, ochii mosulanului alearga pe harta, nu gasesc nimic, degetele cauta in par raspunsul, nu dau de el, batranelul se repede la un cetatean dormitand pe scaunul de metrou: shlabu-shtabu-travu, incearca sa afle ceva, esec, se grabeste spre un tanar cu mobil care butoneaza pe mess, clavu-shbavu-navu, tanarul si cel mai rapid net din lume ii dau problemei de cap, batranelul se intoarce triumfator ca un prepelicar cu rata-n gura. o zi in care nu a trait degeaba.

mosulanul acesta ti se intampla de 6 ori pe zi, nu totdeauna e un domn in varsta, pe mine m-au descurcat tinerei cu sepci de baseball si domnite delicate, chiar si cateva doamne cu figuri creponate si parul taciune. paranteza: (toata lumea sarita de 50 de ani din coreea isi vopseste parul. da, barbati, femei, hermafroditi, travestiti. toti. mitul servit de maica-mea, cum ca, vezi bine, asiaticii au parul pana corbului, des si sanatos pen ca mananca orez, e teapa. si ei imbatranesc ca toata lumea, numai ca se vopsesc de zor, toarna galetuse de cerneala in cap, incat atunci cand vezi un varstnic carunt, crezi, pentru o clipa, ca e albinos. inchid paranteza).

bikeri coreeni camuflati in baieti rai

daca nu dai de un voluntar din multime, sigur te impiedici de batalioanele de oameni indicator din oblio, palarii de cowboy, vestute rosii, harti, aplicatii, fluiere, orasul nu poate sa te inghita, sunt ei de straja, angajati de primarie sau de ministerul turismului, nu stiu, insa angajati de cineva sa ajute turistul de orice nationalitate, sa-l lamureasca, sa-l ghideze. animalul speriat din tine incepe sa se linisteasca, sfincterul se relaxeaza, pricepi ca ai ajuns intr-un loc in care nimeni nu vrea sa te faca.

unde taximetristul ia card si nu alege calea cea mai lunga pina la destinatie, ba mai mult, rusinat de cheltuiala la care te-ai aruncat, lasa el din suma finala, desi a mers cu ceasul pus. unde chelnerul nu vrea spaga, unde nimeni nu ia bacsis si nici nu lasa. unde te porti frumos cu cineva pentru ca asa e civilizat, unde ospitalitatea nu e o strigatura scoasa de la naftalina de ziua nationala.

chelnerite nespaguibileunde chelnerita ma vede luptandu-ma cu coastele de vaca, lasa tot balta si vine si-mi da sa mananc, ca la puii de pisica, inca orbi, in gura, neasteptand sa scot carnetul de cecuri si sa-i cumpar o zibelina moarta, sa si-o puna la gat. e normal-imi spune-are si ea trei copii acasa, bineinteles ca ma ajuta sa invat adevarata cale a bulgogiului si a bucatariei traditionale de care e atat de mandra.

dupa 16 zile de coreea, iti trece constipatia. in a 17-a, pe otopeni, matzele se strang la loc la vederea unui romulan care intreaba viclean: taxi? ma gandesc la micutza japoneza ucisa. venind de unde venea, normal ca nu a inteles nimic de aicisa.

nu stiu pe unde au intrat tantarii, sunt doi, bazaie pe doua voci, unul pare mai batran, expert, stie cum sa foreze direct in vena, al doilea e adolescent grabit, se-nfige repezit la glezna, o roade ca un maidanez, plescaind. cum doamne o fi rezistat fawcett, ratacit pentru atatia ani, la mila insectelor, viermilor, musculitelor, paianjenilor si, din nou, tantarilor, larvelor, fluturistilor, paduchilor in jungla amazoniana?

percy fawcett este ultimul erou victorian, omul care a promis scoaterea la lumina a “el-dorado”-ului, tatal lui indiana jones, exploratorul a carui disparitie in amazon, in 1925, a nascut mituri si bantuie, chiar si azi, la aproape 90 de ani dupa intamplare, mintile celor mai strasnici aventurieri ai planetei.

“the lost city of z” scrisa de david grann este acea carte mare, patrata, cu care ai purea omori intreaga colonie de tantari stransa in jurul veiozei sub care citesti de nu te mai opresti, pentru ca povestea lui fawcett nu te lasa sa dormi, e vie ca o durere de masea si misterioasa ca asasinarea lui kennedy. percy fawcett-supraomul, indestructibilul, impreuna cu fiul sau si prietenul cel mai bun al acestuia, au disparut fara urma, sotia lui fawcett a continuat sa creada ca sotul si fiul ei traiesc si au gasit impreuna orasul de aur. expeditii dupa expeditii au plecat sa-l salveze pe batranul aventurier, dar, ghidandu-se dupa hartile cifrate ale lui fawcett, nu au reusit sa descalceasca misterul. multi dintre cei plecati dupa percy au murit sau au fost inghititi de selva.

cartea creste, creste, david grann ridica frunza 1 si da la o parte ramura 2, adulmeca urme lasate de expeditia lui fawcett acum 90 de ani si calm, asezat, potriveste piesele dupa care te ridica in brate, la 5 metri deasupra mesei, pe care puzzle-ul se intinde clar, evident, de netagaduit.

ooooooooooooooohhhhh, ti se taie respiratia. moartea lui fawcett nu a fost inutila, teoria lui despre city of z nu este o aiureala, amazonul nu este un taram virgin, populat de triburi primitive ci…dar trebuie sa cititi cartea.  amazonul-ala cu magazinu pe net, o are. si eu, daca o vreti imprumut.

razboiul din coreea a fost: a) castigat de americani, b) castigat de rusi, c) castigat de chinezi, d) pierdut de toata lumea, e) toate de mai sus, f) ce razboi domle in coreea, ala a fost in vietnam, habar n-aveti.

cind s-a impartit norocul, coreea a fost uundeva in spate, pe randul t iar colegii foiau punga de la sandvis si nu s-a auzit strigata. totul suna bine in ’43, la Cairo, cind aliatii s-au intalnit sa decida soarta lumii post razboi, iar coreea s-a trezit in cosuletul cu foste colonii ale japoniei care urmau sa fie impartite intre americani, englezi si chinezi. hahaha, amuzant rationament postfactum, cint te gandesti ca nimeni nu a tinut cont de stalin. dupa bombardarea hiroshimei in august ’45, rusii au declarat imediat razboi japoniei si au inaintat hotarat spre sud, inghesuind sub mantaua rosie, ceea ce se cheama azi coreea de nord. la revedere al doilea razboi mondial, bine ai venit razboi rece.

tarash-grapish, cu arsuri de gradul IV in japonia  si junghiuri in china, americanii au ajuns si ei, cu greu, pana la paralela 38. Aceasta a devenit granita de facto dintre cele doua tari, nordul comunist-militarist si sudul capitalist-pacifist, separarea urmand sa fie o chestiune temporara. in ‘47, natiunile unite ar fi trebuit sa supravegheze alegerile din ambele tari, scrutin care ar fi trebuit sa nasca un cuza, nordul si sudul urmand sa fie reunificate. insa stalin si kim il sung aveau alte idei si uite asa, coreea de nord nu a vazut alegeri si onu nu a fost lasat sa intre in tara. in ’49 americanii si rusii s-au retras, hehe, mult spus, sovieticii au lasat in spate o armata de consultanti si sfatuitori si in ’50, kim il sung-cu sprijinul lui stalin si al lui mao-a purces la reunificarea coreei.

bombardament de manacu armament superior, o turma de t-34, pregatire militara superioara si infruntand un inamic praf pe training si psihic, nordul a ajuns, in numai 3 zile, la seul. sudul nu avea niciun tanc, poseda doar cateva avioane din care arunca bombe cu mana- pe bune, nu-i gluma, le aruncau ca pe capatanile de varza- frontul cade mai fulgerator decat actiunile gabriel corporation, debandada si retragere si, in 3 luni de zile, coreea de sud se contracta ca putza la apa de 4 grade si ajunge sa fie o bucatica mica in jurul portului busan, undeva in sud-est.

muzeul razboiului e imens, armate de chinezi marsaluind dupa un nene cu umbrela sau o tanti cu un indicator cu manuta de mickey mouse in varf, te lipesc de pereti. se mira tare-ooooooooooo, aaaaaaaaaaa, fac poze la orice, se incanta la holograme cu veterani care povestesc batallia de la … si de la …., zambesc veseli la desene animate si la instalatii cu butoane si ecrane. muzeul este tata hi-tech-ului. treci prin batalia de pe raul han, soldati de-a dreapta si stanga trag cu trasoare pe deasupra capului, se zguduie podeaua sub senilele tancurilor. intri in camera 4d, te asezi langa un mos pe o bancuta si treci de la 34 la 7 grade caci acum nu mai e septembrie 2013 ci chiar ianuarie 51, cand seulul a fost din nou evacuat, de data asta de frica chinezilor.

batalia de pe handupa interventia lui macarthur, recucerirea seulului in 15 septembrie 1950 si 3 luni de succese militare, chinezii nu mai pot sa stea pe bara si intra in coreea din manciuria, folosind tehnica “valului uman”, sunt de 500 de ori mai multi decat trupele natiunilor unite, ataca noaptea si vin-maree nesfarsita-batand in tobe si cantand la fluiere, lovindu-te la ciocanel-nicovala si scarita, facandu-ti nervii praf. in dioramele muzeului te crucesti la vederea uniformei purtate de soldatul chinez la -30 grade, in iarna lui ’50/’51: haine de in, tenisi de panza, poseta de plaja, de vama veche. americanii se retrag, isi iau talpasita lasand pe ponton la hungnam sute de mii de oameni care nu au cum sa incapa pe navele de razboi, se fac promisiuni: o sa ne intoarcem acusi dupa voi, stati linistiti ca nu o sa dureze o vesnicie. 60 de ani mai tarziu, hungnamul e tot in coreea de nord, in camera 4d unde ruleaza filmul evacuarii, incepe sa ninga, e frig al dracu in nordul comunist si ma trage la sale.

chinezul si uniforma satimp de 3 ani se danseaza la bara latitudinii 38, ba o sar trupele onu, ba chinezii in tenisi, din nord e o hemoragie de anticomunisti care se predau sudului,  natiunile unite zic ca trebuie intorsi pyongyangului dar presedintele sudului, syngman rhee refuza si aranjeaza o evadare uriasa, facand scapati din schimbul de prizonieri cateva zeci de mii de oameni.

pe pereti atarna poze cu cadavre imbracate in haine albe, de mireasa sau de chelner, la groapa comuna au mers cateva mii de oameni dupa fiecare din cele doua cuceriri ale seulului, unii impuscati, altii morti de foame pentru ca mancarea nu mergea decat la membrii de partid si la armata eliberatoare. barbarie si cruzime si rapire de persoane-zice sudul aratand cu degetul spre nord-100.000 de artisti, intelectuali, au fost inhatati de armata pyongyangului, rapiti pentru propaganda. cum? da domle, i-au luat, le-au dat o uniforma frumoasa si i-au pus sa slaveasca realizarile lui kim il sung, stafiditul pretin al lui ceausescu, cel de la care a invatat nea nicu sa construiasca victoria socialismului si sa faca btl-uri de 23 august.

100.000 de artisti pe care cizmarul nu-i mai avea, ca ii tocisera alde visinescu pe la targu ocna sau pitesti. cine sa mai scrie carti de istorie, cine sa mai stea sa-nvete liceenii despre razboiul din coreea sau despre macarthur sau despre batalia pentru sfere de influenta? ce ar fi fost paler si paunescu si vadim, victor eftimiu si zaharia stancu daca nu veneau rusii peste noi? cine poate sa-mi raspunda la intrebarile: cine a castigat razboiul din coreea si de ce ne-ar pasa noua? si cum se face ca geografia a fost pacalita si avem si noi o paralela 38 care trece prin mijlocul tarii?

 

daca auzi aplauze in carciuma, nu trebuie sa te arunci dupa paravan, cantand “ciii-neee saaa traiaaaas-caaaa, ciii-ne..” pentru ca nu e ziua vreunui mesean ci s-a dat drumu la jocul de societate al spritzului, in care toti coreenii se inmoaie ca vrabiile in baltoaca din trotuar, incantati sa se faca praf in numele triumfului literaturii.

exact. literatura. jocul-vechi de pe vremea dinastiei silla, trecut prin curtile regale ale joseonilor si ajuns viu si nevatamat in secolul XXI, presupune umplerea paharutelor comesenilor cu so-ju si rostirea unui eseu, unei poezii sau ode care, daca multumeste audienta te scapa de pedeapsa de a da nu unul ci trei pahare peste cap. daca nu, ei bine, insotit de aplauzele si chiotele petrecaretilor, iti pui ficatul sa se ia la tranta cu soju, care e un soi de tzuica perversa, din cartofi sau orez, care-ti pune piedica jucaus, in drumul tau gratios catre baie.

puiul betivizvoarele istorice vorbesc pline de stima despre propensitatea catre alcool a poporului corean: paraiase erau deturnate, canale trasate, cupe de vin erau lasate sa pluteasca si tu, curtean la regele Munmu, aveai timp sa compui iute un poem care sa-ti bucure seriful pana spritzul ajungea, pe calea apelor, la tine. daca nu reuseai sa impresionezi, erai pus sa-l dai peste cap. vadimii si paunestii lor greseau intentionat ca sa nu li se usuce gaturile iar literatura inflorea cu lirisme de tipul: “in fiecare riu exista o luna reflectata, insa o singura luna este pe cer. asa si regele e numai unul iar supusii sai sunt doar reflexii ale bunatatii sale”. eeeee? soju te ajuta sa ridici stacheta de la “avem in fruntea noastra un fiu al tarii, cel mai iubit si cel mai ascultat, ce-n lume pana-n departarea zarii, e pretuit de oameni si stimat.” desi aici ar fi mers si ceva cu rahat pansat.

intampinareseul, sambata ora 19.47, imbracati in echipament de trekking, cetateni in etate, ies din baruri in patru labe, folosindu-se de betze, coate si pinioane, in incercarea de a infrange gravitatia care-i lipeste de trotuare. 21.47, o domnita e dusa pe brate de un domn solid, se impleticeste, aluneca, tzipar, din imbratisarea sumoistului, este prinsa din nou, balanganeala continua, domnita joaca betia la fel de prost ca florin piersic consumul de droguri in filmul ala cu spioni. fix alert cred ca ii zice.

23.58-pe promenada din busan-pe un podium sunt insirate 3 sticle de jagermeister si un johhny walker, o doamna cu portavoce invita trecatorii sa le castige, un pepene rosu imens zace strivit la baza podiumului si o alta madama se-nvarte cu-o esarfa in mana: care vrea, care se baga? un grascior se lasa legat la ochi, primeste o bata de basebal, este luat de maini si invartit hotarat, apoi, cu pas de robocop porneste catre podiumu cu tzuici, un pas-doi-trei, ridica bata si loveste ca o figurina de ceas praghez, vestind ora. zdranc-suna metalic bata izbita de beton, pepenele zambeste spart la 2 metri distanta, sticlele raman necastigate, dar deja s-a facut coada de betivi cu ochi sticlosi, impinsi in turnir de prieteni la fel de mucilaginiti.

animale betivesticle goale de soju cresc in munti langa carciumi, carciumile se-ntind cat vezi cu ochii, neoane tipand in noapte, strigate rosii si albe si albastre, verzi si roz, turbare bahica. doi betivi se imbratiseaza la metrou, prieteni pe viata, se iau dupa umeri si-si soptesc secrete la ureche, alti doi dorm cu tampla pe manerul umbrelei. in carciuma japoneza isi face vant, tarandu-si un picior razvratit, un domn pe la 40 de ani, “haaaaaaaai”, fatza i se lumineaza intr-un zambet viclean cand ma vede, “sa traiesti” ii spun si eu, omul isi lasa prietenii si porneste sa ma mulineze: esti singura, maritata, de unde esti, n-am fost niciodata in romania, hai la noi la masa. vocea ii e acoperita de ragetele din spatele panoului de hartie unde este faza pe tzara la concursul de baut. bere si sake si soju se amesteca cu vocale, le dilueaza, le-nmoaie, ce zici? pisoarul nu mai poate fi nimerit nici macar de campionul mondial de tir, jetul e pe pereti, coreea-ntreaga e umeda si cu privire bovina. daca baietii de la nord si-ar pune problema, intr-o sambata seara ar cuceri intreaga peninsula fara probleme. totul e sa stea bine pe poezie.

256 de cafenele pe partea dreapta a drumului si 347 pe stanga, nume frantuzite: bagheta din paris, croisantul de pe sena, capuccinoul si espressoul direct de pe gratarul de la eiffel, cafea cu gheata, la kil, la pahar, cafea roz, cu pai, tare ca piatra, iute ca ..oprescu la inhatat spaga.

toate cafenelele’s pline in crucea noptii. niciuna deschisa la 8 dimineata, cand vrei sa stergi kimchiul iute din gura si sa resuscitezi pestele uscat din stomac. doamnele 1 si 2 de la hanok fac ness, nici macar nu-l freaca, il oparesc cu niste apa si il denumesc-hilar-cafea. ma refugiez in prima cafenea deschisa la 10, beau ca o excentrica ce sunt latteul cu noaptea-n cap si ascult boyzbenduri coreene strigandu-si dragostea. dupa 11, se umple de ochelaristi. se aseaza cuminti, isi scot telefoanele si isi dau americana pe gat in tacerea sparta de plescaituri si lipaitul tastelor.

in seul lumea traieste pe internet: aliniati ca mierlele pe sarma abacului, 6-7 coreeni cu varste cuprinse intre 14 si 87 de ani, isi cara coate in timp ce croseteaza conversatii si jocuri si concursuri de pe bancheta metroului; ratacind pe strada, fetite in fuste scurte baga un cazacioc indracit pe butoanele telefoanelor, o doamna zambeste dulce ecranului, un mosulache se-nfige intr-o taraba, jucand concentrat monopoly. se baga messenger sau facebook, in continuu. 10 milioane de oameni pierduti pe world wide web, inghititi de virtual.

unii stau pe net in timp ce sunt la shopping, altii stau pe net in timp ce mananca, sunt pe net in sauna-am vazut doi cu mobile si unul cu tableta in sala terapiei prin culori. li se rupea de spa, li se-ndoaia de vibratii cromatice si zen si chi, jucau disperati un fotbal, barcelona cu arsenal cred, urland excitati si calcand neatenti in strachina linistii mele.

baba arde, tara se piaptanawifiurile se-ntind peste oras, ca pulberile de dtt peste ogoarele patriei, ultimul chiosc cu frigarui are o antena de wifi si-un pos ca sa poti plati cu card. si taxiurile primesc card, saormeriile si taraba de chiftele de peste.

doar in casa familiei hyundai nu-i net. in ciuda plazmei de 2/3 metri, sunt oameni de moda veche. “burecufastu la 7” ma anunta doamna hyundai nr.1. 9 dimineata ori renunt la kimchi. doamna hyundai 1 decide ca varianta 2 e mai buna. adorm in biblioteca plina de diplome, carti si gresie rece dar ma trezesc oricum la 7 si 20 cu plazma duduind in camera de langa. pe terasa, doamna hyundai 2 conduce un cetatean care taraste o scara metalica. ma simt inapoi in piata iancului, in anii boomului economic si ai lui homo faber, manuitor al flexului la 7 dimineata.

daca stau bine sa ma gandesc, nu suntem atat de deosebiti de coreeni. si la cat de harnici suntem, in 60 de ani o sa ajungem si noi unde sunt ei. daca ne trezim de dimineata.

clientul e primit in carciuma cu buna ziua, servetele umede scoase de la frigider si rulate intr-un trabuc gras, plecaciuni si maini vanturate discret catre masa pe care te asteapta penarul cu betze, lingura, clestele si ..foarfeca. pentru ce:sa-mi iau bretonul, sa-mi tai franjurile de la pantaloni ca arat ca prinsa pe garla, sa-mi decupez degetul mic care, de cand s-a dus moda unghiei lungi, si-a pierdut rolul de solnita?

clestisoru coreannici vorba. trebuie sa apuc cu clestele krakenul decedat in tava imensa, plina cu taitei de orez-translucizi, ceapa verde tavalita in ardei iute, ardei iute tavalit in ceapa si taitei translucizi, si sa ma apuc sa foarfec caracatita de la glezna in jos, apoi de la genunchi, zona inghinala, tot asa de 8 ori, sa o iau pierdut la spate pana nu o mai recunoaste nici fiica’sa daca ar vedea-o acum. tava e pusa pe gratar, dedesubt sunt pusi carbuni intr-o plasa deasa, carbunii perpelesc caracatita si dau drumu la aromele din ardei si usturoi si ceapa verde. trompa unei hote coboara arginitie din tavan si-ti strange din poala fumul, in timp ce pe marginea gratarului se strang in farfurii mititele: kimchi, adica varza cu ardei iute, mancarica responsabila pentru stabilirea ratingului de gospodina in coreea, boabe de soia incoltite, stropite cu sos de soia, boabe de fasole neagra fierte in sos de soia si zahar, apoi tofu in ardei iute, ridiche trasa in fire lungi din care poti sa-ti impletesti voal de mireasa, avem nufar murat in sos de fructe de padure si omleta buretoasa inmuiata si ea in soia (cred), 4 nasturi plini cu sosuri diferite in care plutesc bucatele de usturoi sau susan sau… si mai avem cosuletu cu diferite tipuri de frunze, unele de salata, altele de ceva copac, nu l-am identificat. iei cu betele carnea caracatitei, niste ceapa si ardei si taitei fierbinti, o asezi in frunza de salata, mai adaugi kimchi sau tofu, inchizi frunza de salata ca pe-o sarma si-ai bagat-o gemand in gura. aceasta inseamna sa mananci galbi, adica gratar corean.

varianta fara foarfeca se cheama bulgogi. carnea e deja taiata in feliute subtiri. inainte a fost marinata in sos de soia si seminte de susan, cu usturoi, zahar si piper negru. iti alegi ce vrei din meniurile imense: burta de porc sau vrabioara de vita, ratza sau sepie sau gaina.

mancare regaladaca n-ai chef sa muncesti, te pui pe pernuta, cu genunchii la gura si astepti bibimbapul. asta inseamna un ceaunel cu mancare asezata pe straturi: orez peste care vine spanac, morcov, ciuperci, alge de mare, fasole incoltita peste care se pune carnea de vita, cruda, un galbenus de ou si un bulgare de pasta de ardei iute de-ti fuge creierul in calcaie si calcaiele se grabesc spre chiuveta. ceaunul e pus pe o piatra incinsa si, cu entropia crescuta, continua sa-si inoade zemurile inauntru. pe linga piatra si ceaun, primesti si aici kimchi si farfurioare cu alge, ceapa verde si salata de dovleac.

daca ajungi in gyeongju, fosta capitala a regatului silla, ai de-a face cu bucataria regala.  domnite cocosate de tavi, calcand gingas in sosete ascunse sub rochiile plecand in domuri  roz sau rosii, de sub sani, aduc valuri de farfurii si boluri cu kimchi, bebelusi de peste uscati, tata peste prajit, vita cu sos de mustar, porc cu sos de fructe de padure, coasta de vita cu salata de alge si morcovi, caracatita insotita de o alta salata, de mere cu soia si alta planta, necunoscuta mie, omleta pe pat de ceapa verde cu fructe de mare, melci, supa 1 si supa 2 si o fiertura manioasa cu ardei iute si carne de vaca frageda, sepie, 33 de farfurii sub care masa dispare, final apoteotic cu fructe si compot de piersici. regele e multumit. traiasca bucatarul.

gratarel cu de toateuai did iu cam corea?

pentru mancare. bineinteles ca stiu ca nimic nu taie maiestria si distinctia sarmaii cu dovleac, fiarta in dovleac, capodopera dacica a artei culinare, al carei rafinament trimite in derizoriu orice ambitie asiatica. dar uneori, dupa ce-mi molfai jumara si-mi ard gatlejul cu palinca,  las ortodoxismu romanesc la o parte si ma gandesc ca e mult mai mult in viata decat burduful de bran si rosia de teleorman.