Archive

Monthly Archives: August 2013

romanul este cel mai speriat animal din jungla, infricosat de ce-o sa zica mama si vecinii si sefu, ingrozit ca nu da bine, ca ii iese pe sub cv-ul prea scurt, poala camasii de minciuni prea lungi, mereu cu teama in suflet ca nu e indeajuns platit, ca e luat de prost, ca e luat de bun. dar mai cu seama terifiat de tot ceea ce este diferit, homosexualitate, cercei in buza, barbi de intelectual. ca orice animal speriat din padure, romanul plin de sudori, te musca de calcai, ca sa nu-l faci tu primul pe el.

experienta blogului este fabuloasa: de cate ori scriu ceva care nu se pupa cu parerea generala despre acel subiect, romanul-cititor se-nspaimanta in fata universului nou, neasteptat, “aoleu mamicuta. si acum ce ma fac?”, ce altceva decat sa-ti pui proteza si sa musti, sa-l arzi pe autorul acestor ganduri neortodoxe care ti-a tulburat pacea ovina a sufletului.

pentru majoritatea romanilor-cititori de blog, exista doar certitudini. institutiile literare ale jurnalului si eseului si povestirii sunt incendiate cu molotoavele neincrederii, venite din experientele rubedenilor si vecinilor si prietenilor sau din documentarele tv: haide frateeee ca maninci rahat, eu am un var care mi-a povestit altceva despre…

versiunea ta de adevar (indiferent de subiectul atacat), trait si redat in jurnal, este anulata indata ce nu se pupa cu teoria generala, bagand astfel romanul in sperieti: rio nu poate fi scump, periculos, murdar si plin de oameni prost hraniti, comunismul nu are cum sa fie o tara nationala, care ne-a turtit personalitatile, liiceanu nu are cum sa fie un vanitos deturnator de evenimente, concertul lui roger waters nu poate sa-ti puna un ghem de emotii-n burta: nostalgie si incantare combinata cu amareala propriilor descoperiri filozofice.

romanul speriat sare la glezna, gata sa ti-o sfasie: n-ai inteles nimic din conceptul the wall, ce te intereseaza cati bani face waters (nu ca ar fi fost vreodata vorba despre asta), pun pariu ca esti piscotara si sigur ai primit bilet gratis la concert si de fapt ce tot iti dai tu cu parerea ca noi nu avem nevoie de asa ceva.

uniformitate-asta vrea romanul, sa stea linistit ca gheorghe nu o are mai mare si nici maria mai lata, ca viata se insira pe ata, margica dupa margica, asa cum i s-a spus cind era mic, fara ca el sa-si bata capul, fara obstacole si ghicitori si pareri contrare si “pisat impotriva vantului”-cum ma urecheaza f. la mine pe blog. desi, nu-i asa draga f., eu ma ud, nu matale si sigur nu o sa te pun pe tine sa-mi speli nadragii.

dar daca totusi sare un strop si pe mine? romanului ii e frica si nu stie unde e cutia cu extraverale.

anul trecut in martie, am fost la buenos aires la “the wall”. nea roger a plecat de la 2 concerte si a ajuns galopant-de la cerere, vezi bine-la 9. de 9 ori s-a umplut stadionul lui river plate cu zeci de mii de fani, intru incantarea buzunarelor lui senor waters. si ale vanzatorilor ambulanti care feliau multimea : ia afisul, ia bandana, uite tricoul, pune-ti baticul, toate facute in dosul curtii din carpele lu mamaia sau tiparite pe hartie de impachetat parizer.  mai jos-selectiuni din materialul de atunci, ca sa stiti la ce sa va asteptati acum.

pe scena o duduie zice ca suntem norocosi ca vom fi pe dvd, iupiiiii, poporu face valuri, o data, de doua ori , de opt ori, ridicati-va si ridicati mainile, it’s a robbery, da, da, cola e 4 parai si o masca de carton cu tzichi 5, cumparati masti ca sa se vada bine pe dvd, cumparati multe ca roger e batran si nu-i ajunge pensia, intoarceti-va la dreapta, acum la stanga, nu maraitzi, spuneti merci ca apareti pe dvd, “estes istoricos chicos”. o burghezo-mosiereasa scoate din poseta un prosopel si sterge de apa scaunul sotzului cu rolex pe stanga, ironic rogerica ne zice sa nu fim “another brick in the wall”.

mama do you think they drop the bomb?, imi dau lacrimile, acum 22 de ani ascultam asta si-mi curgea bala gandindu-ma cum ar fi sa ajung la un concert pink floyd. nici acum nu sunt la unul. roger o arde michael-bono-rammstein, salveaza copiii, pacea, da cu foc si-si pune gecutza de piele si banderola cu ciocanele, publicul rage dezlantzuit si da marunt din buze, nimeni nu stie versurile. dac’as fi extraterestru s-as trece pe aici as crede ca domnul waters e sefu lumii si ne-a scos la “careu”, sa ne invete sa facem economii, sa strangem bani in pusculita asta mare gonflabila, care leviteaza deasupra capetelor noastre.

porcul zboara o vreme si apoi e inghitit de multimea estatica, roger zice ca dedica showul mamelor din plaza de mayo si lui sabato-ernesto sabato si cere multimii sa puna capat terorismului de stat: “nuuunca maas”, nuuuuunca maaas cinta si stadionul dar trece repede pe ole, ole, ole, oleee, rogeeeer, rogeeer. roger face cu mana, cultul personalitatii si ipocrizie semiotica-hai ca v-am dat-o p-asta, intr-o proiectie video de pe perete, logourile mercedes si shell sunt aruncate la cos. probabil ei nu au dat bani, in niciun caz cati au dat cola, visa si petrobras, sponsorii oficiali ai concertului “the wall” din buenos.

buluceala la iesire, bariera de vanzatori ambulanti e lasata, nu iesi de aici pina nu cumperi o esarfa stramba cu pink floyd, bag un lapte gros, hop, sunt afara, claxoane, isterie, taximetristii bleastama psihedelicul si striga si ei “nuuunca maaas”. bulevardul cu 6 benzi e stramt ca o guritza de furnicar, chinezu de la chioscu de coltz tzipa de incantare, clientii dau navala, pe stadion cola era de trei ori mai scumpa si acum sunt toti morti de sete.

intrerupem  transmisia din buenos aires nu inainte de a va reaminti: hei children, litza chitzalau. andreea ai legatura.

gropi comune in siria si pumni amenintatori fluturati de liderii lumii.

gata, pina aici ti-a fost bashar, intram peste tine. povestea este terifiant de asemanatoare cu cea de acum 15 ani din vecina iugoslavie. masacrul de la racak? suna cunoscut? daca nu povestea e simpla: 1998, onu primeste rapoarte ingrijoratoare despre sutele de mii de albanezi kosovari haituiti de armata sarba si in septembrie baga nato in priza. e timpul sa-l urecheze pe obraznicul de milosevic si sa-i dea niste bombite peste tara pentru ca e rau si lasa 30.000 de oameni prin paduri acum cind, vorba familiei stark, the winter is coming. speriat, milosevic da mana cu rugova-liderul albanezilor kosovari-si amandoi semneaza un acord de incetare a ostilitatilor. pe strazile din kosovo apar trupele osce de monitorizare a pacii. minunea dureaza 2 luni, dupa care albanezii si sarbii reincep ciocaneala si in ianuarie ’99, echipa osce in frunte cu seriful misiunii-william walker, insotita de o turma de jurnalisti, se impleticeste si da cu nasu de-o groapa comuna la racak. masacrul a 45 de albanezi-negat de iugoslavia-devine piatra de temelie pe care se construieste cunoscuta “nato strikes against iugoslavia”.

cine este insa william walker si cum se face ca la o plimbare prin gradina insotit de curtea de presari, da taman peste oscioarele sarmanilor agricultori albanezi rapusi de lupul cel rau? william walker este un domn cu un prezent glorios si un trecut impresionant, implicat in scandalul iran contra si in reprimarea guerilelor comuniste din san salvator in anii ’80. o lectura scurta dar cuprinzatoare avem aici http://mailman2.u.washington.edu/pipermail/pophealth/2008-November/001579.html.

fiind vorba de cartea de marti, v-as indemna la lectura cartii “the hunt: me and war criminals” a doamnei procuror carla del ponte, cea care a instrumentat la tribunalul de la haga, procesul criminalilor de razboi sarbi. dar cum nu am citit-o si nu stiu sa va dau detalii, va trimit la o carte la fel de spectaculoasa a domnului joe sacco.

ca si “safe area gorazde”, “the fixer and other stories” este jurnalism grafic tare ca o palinca de zalau, precis ca maica-mea cind trebuie sa-l gaseasca pe cel vinovat de patarea fetei de masa si maiastru in povesti, mai ceva ca voiculescu in notele sale informative. cartea-cartile, adica gorazde, fixer si war’s end-ca e mai frumos sa cititi tripleta-le gasiti cred la anthony frost. sau pe amazon.

ps. bbc zice acusi ca guvernul sirian neaga vehement atacul cu arme chimice. in locul lor mi-as salva energia si m-as aseza in pozitie de impact. the winter is coming.

hamburgu este buricul presei germane, spiegel, stern, bauer si inca o basculanta de ziare, radiouri si televiziuni rasturnata la hanseatici in batatura. liza a facut scoala de jurnalism, 4 internshipuri pe la reviste si cotidiene dar nici nu viseaza sa prinda un post pentru ca “este foarte greu, trebuie sa ai un cv beton si eu, la 25 de ani, sunt foarte tanara si nu am cum sa am experienta”. 3 zile pe saptamana se trezeste la 5 juma, motzaie 50 de kilometri in trenul care o duce pana-ntr-o suburbie indepartata si apoi baga o miuta cu colegii, pasandu-si stiri despre pisici salvate de la obezitate si batrane muscate de mana de protezele inghitite pe nemestecate, de dimineata.

liza e resemnata, la 40 de ani poate o sa se apropie la 20 de kilometri de oras, la 65 sigur are un post la stern. pina atunci insa trebuie sa traiasca iar banii de colaborator la foaia regionala nu-s multi, asa ca celelalte 3 zile libere, nu-s deloc libere: da meditatii la germana si seara e chelnerita la un barulete din eimsbuttel. carciumarii-baieti buni-ii platesc asigurarea de sanatate,  nu ca astia de la presa care nu dau un ban pe taxe daca esti colaborator si cum la 25 de ani nu prea ai cum sa fii altceva decat  colaborator pentru ca nu ai experienta si fara experienta nu te angajeaza nimeni, rezulta ca nu ai asigurare si… incepe sa sune a romania. unde, drept e, orice agramat poate sa intre ca-n branza si sa scrie un material despre celulita ioanei tufaru, insa mult mai greu se poate pricopsi cu un contract valid de munca.

vuieste presa de stirea plecarii lui sarbu, oooo, titanul media-deschizatorul de drumuri-geniu’ din buftea, dar nu sufla nimeni o vorba despre anii munciti si neplatiti, de contractele la caterinca pe care fraierul de ziarist de 23 de ani le semna ca primarul iar angajatorul le lua si facea cornete din ele si nu platea nicio letzcaie la sanatate sau somaj, de cartile de munca cu un z mare in ele si pensia pierduta-ma rog, cine mai crede in pensie o sa ziceti, dar nu vreau sa intru (inca!!!) in subiectul asta.

as ramane la rapacitatea cu care o generatie intreaga a fost ciordita de catre mogulii media, aia care-ti spuneau cat de norocos esti ca esti aici si cat de tare trebuie sa te bucuri de cele 5 minute de celebritate cu numele tau pe ecranul televizorului pentru ca: azi esti, maine nu esti. daca nu esti supus, la poarta proteveului sunt alti 790 de fraieri ca tine, gata sa-si dea sufletul in serviciul marii fabrici de infoteinment. moguli care au ouat mogulasi, inraiti ca pitbulii si invatati sa latre, mogulasi care au contaminat cu meltenismul lor arogant toata media, s-au scurs in canalele de stiri concurente si in ziare si radiouri.

si iaca-ta cum, acum in frunte cu mustata suprema, inchid cercul si taie orice posibilitate de retragere intr-o emisiune normala de stiri prin deplasarea in par la rds-rcs, daca o fi adevarat. daca nu, fac trei cruci c-am scapat.

liza zice: “am auzit ca si tu esti jurnalist”. nici vorba, sunt contabila si inca una proasta. care a acceptat sa fie tzapita ani de zile, fara sa cracneasca, de catre cetateni model, omagiati de societatea romaneasca. halal.

ps. si d-aia e presa romaneasca o varza stricata. pentru ca e plina de contabili, ingineri si taximetristi, fara o secunda de scoala, fara repere deontologice sau profesionale. indivizi constienti de impostura titlului de “ziarist”, deci mereu infricosati de sutul in fund pe care l-ar primi pentru ca-sunt alti o mie ca ei la poarta ziarului-radioului-televiziunii. in marea ei majoritate, presa romaneasca este o scoala de marlanie si rautate, in care empatia si umanitatea sunt pedepsite si batjocorite. mai multe pe maine, ca m-am pornit destul de tare.

intre dioramele istorice de la miniatur wunderland, exista una care arata suspect: un oras german, berlinul cred, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cladiri legate-cutii de cadouri uriase-in panglici rosii, cu cerculet alb pe mijloc, un soi de negativul steagului japonez. drapele rosii cu cerc alb in mijloc flutura in varful unei fabrici, in balconul unui palat masiv-administrativ, pe stalpii unui pod. omuleti si tancuri marsaluiesc pe strazi, in cizme inalte, chipie patrate si casti ceaun; stranse peste manecile paltoanelor negre care imbraca ofiterimea, sunt alte panglici rosii cu cerculet alb. ceva lipseste, ceva nu e cum trebuie. fisa se rostogoleste greoi si cade cu zgomot, buuuum, ridicand praful din creierul meu: desigur nu e svastica.

de ce tobi? de ce ati scos svasticile de pe drapelurile nsdap-ului din miniatura oraselului german din 1940?

pentru ca este ilegal in germania sa te folosesti de detestabilul simbol nazist. sa-l vanturi aiurea, bagand viata in el acum-inteleg. dar cind e vorba de istorie, cum faci? vii, ca-n “1984”, cu o lama sau o guma, dai cu tus sau cu o mana de superweiss si gata?

wiki spune ca-intr-adevar, din 1945 folosirea svasticii e ilegala. dar nu in arta, stiinte, educatie si, desigur, istorie. insa bigotismul german nu e mic. hol..nu, nu spune nimic despre holocaust, te rog, iti dam 7 mercedesuri seria e, numai nu sufla o vorbulita despre ..”dar vroiam sa vorbim despre holsten, berea voastra”. tobi spune ca intreaga lui generatie, oameni de 40 de ani, au fost crescuti cu frica de trecut, cu ochiul plecat si inima-n gat, da doamne sa nu spuna nimeni vreun banc cu hitler, stalin si ceausescu, da doamne sa nu spuna vreun banc bun cu hitler, stalin si ceausescu si sa-mi vina sa rad, da doamne sa nu ciordeasca vreun evreu o furculita si eu sa vad si sa-i atrag atentia si atunci el sa ma puna sa imi cer scuze in numele intregului popor ca am pornit doua razboaie mondiale, da doamne..

“auzi tobi, stii care e diferenta dintre o pizza si un evreu?”, nu, dar nici nu vreau sa stiu, “stai draga linistit, e un banc pe care mi l-a spus chiar un evreu, de la tel aviv, l-am cunoscut la maastricht la un seminar despre minoritati”, aaa, “deci stii care e diferenta dintre o pizza si un evreu?”, nu, “pizza nu bate cu pumnii in usa cuptorului”, hahahahahahaha. pardon, isi cere scuze tobi.

 daca tot au scos in ilegalitate svastica, eu zic sa scoata si bancurile cu evrei, sa faci parnaie 7 ani daca spui unul si sa platesti 5000 de euro amenda daca folosesti in aceeasi propozitie cuvintele cuptor si evreu. valabil si pentru dus si itzic sau gaz si strul. iar cine rade la bancuri sa fie batut la fund cu “capitalul” lui marx, in piata publica. kapiert?

in unul din docurile caramizii din hafen city, urc scarile cot la cot cu o ceata de nemti hiperventilati si ne varsam, zgomotos, cascada de slapi lipaind pe ciment, in receptia racoroasa a lui miniatur wunderland, cea mai mare cale ferata miniaturala din lume. aschia nu sare departe de macaz, la tata ceferist, fiica sefa de gara. deci..

..o doamna cu ochelari si gesturi de profesoara de balet imi face vant in sala de asteptare, 45 de minute de odihna cu fundul pe bancutele de compartiment de tren din 86, vinilin lipicios. automatele de suc scuipa gratis pahar dupa pahar de cola si alte zemuri cu gust ciorapos, coada ca la moastele sfintei paraschiva, doamne iarta-ne. copii paroxistici se dau cu capul de pereti, frenezia vizitei e atzatzata cu videouri care arata cum a fost construit aeroportul miniatural inspirat de hamburg international, pe care aterizeaza concorduri si jumbouri. cut. trecem la ecluzele clampanitoare prin care se strecoara uriase vase incarcate cu containere. falcile se aduna din poala, cite minute mai sunt pina intram? pai uita-te si tu la ce numar ai pe bilet si vezi care e cel afisat pe ecran. a-ha, mai am de stat macar un sfert de ora, sa-mi mai iau o cola.

aeroportu

in filmuletele proiectate pe plazmele din sala de asteptare, gemenii braun, constructorii wunderlandului, se tarasc pe genunchi printre trenulete, casca ochii excitati la camera si o momesc sa intre sub o falie de austria. in cartea de pe masa mea un neamt a facut ce stia el mai bine, adica o lista cu inventarul. 12.000 de metri de cale ferata, 890 de trenuri formate din 11.000 de vagoane, 300.000 de lumini, 215.000 de copaci, 200.000 de figurine umane, 700 kilograme de iarba falsa si 4000 de kilograme de otel, 500.000 de ore de munca, 8,7 milioane de euro cheltuite. pliantul te imbie ca, odata ajuns in inima wunderlandului, sa cauti urmatoarele scene: mos craciun cascand usa unei latrine de tzara si surprinzand pe tron omul de zapada, politia stransa in jurul unui paraias unde zace trupul gol al unui individ asasinat nemilos, indragostitii-ma rog, un numar de sex oral, in mijlocul unui lan de floarea soarelui, un laborator in care un grup de cetateni in halate albe produc hotarati droguri.

mortu din parau

gata, s-a sunat, trecem de doamna balerina, traversam grabiti magazinul unde copii sunt catarati fara coarda pe munti de masinute, aeromodele si trenuri de plastic, made in china, hap-am ajuns. o tabla electronica informeaza vizitatorii cum stau la scorul pe tari, romania a trimis peste 3000 de indivizi sa gaseasca omul de zapada pe buda, sunt mandra. in spatele meu chiar acum sunt 5 romani, tatal se apleaca cunoscator asupra dioramelor care arata istoria unui oras tipic german, de cind saxoni si-o dadeau parte-n parte cu ursu si bursucu si pina-n timpul celui de-al doilea razboi mondial. fratii braun au presarat in toate etapele betivi naruiti, violuri, cafturi in fatza carciumii, tatal roman trage aer in piept si ii spune sfatos blondei care-i atarna, ca o punga de drena, din buzunarul gecii: “uite draga, aveau cai” sau, privind melancolic la fabrica inegrita de bombardamente: “industria lor era foarte dezvoltata”.

oras miniatural

avem berlinul si transformarea lui din ’44 pina in ’89, avem soldati rusi de straja intr-un cimitir acolo unde se termina sectorul american, avem dezertorul redegist sarind parleazul, avem proteste in fata barierei care se transforma in gard de sarma ghimpata care se transforma in zid, care cade sub ciocanelele tomnatice si lasa sa treaca un puhoi de cetateni in trabant, desigur fratii braun introducind intre revolutionarii est germani si o domnita in pasarea goala.

indragostitii

mareea umana se buluceste intr-o camera intunecoasa plina de zgomotele trenurilor electrice, e noapte, la fiecare 15 minute se face pret de 2-3 minute intuneric, se aprind lumini in case, pe strazi. daca nu ar fi domnul acesta imens in fatza mea, as putea sa vad si eu altceva decat varful muntilor din harz, inima germaniei, imi fac loc si ajung la fabrica de ciocolata, apesi pe butonul de pe stalp si linia de ambalare iti trimite in palma o piesa de lindt, traiasca. avem concerte imense-dj bobo, nemti, ce mama dreacu-avem tuneluri si gari si 890 de trenuri pufaind, urcand, coborand, intrand, iesind, smulgand oftaturi de la copiii catarati pe gardul care inconjoara miniatura, avem elicoptere survoland staul de pe autostrada si masini de pompieri care alearga grabite la incendiul de la palat-dar asta este deja austria. avem alpi si scandinavia si elvetia, hamburg si america. daaa, avem america si extraterestrii care trebaluiesc in desert si, ho-paaaa, am gasit laboratorul de droguri, fix linga extraterestrii, or vrea sa dea vina pe ei. daca apas pe butonul asta ce se intampla? un omulet face bunjee din varful unei macarale, la un alt concert, butonul astalalt imi invarte moara de vant. copiii urla si aplauda aterizarea unui airfrance, doua americance xxxxxxxxl zac naruite linga vegasul iubit, un mucos isi vara piciorul in fata mea taman cind faceam o poza atlantidei ingropata sub o mare nordica, populata de vaci care fac scuba diving.

vaca scubatica

o bucata de scandinavia tasneste in sus, pe sub tablie isi fac loc si trec in culise un sir de 6 norocosi. o sa vada din backstage cum se manevreaza macazurile si toata instalatia asta electrica, se aud urlete din zona “hamburg”, sant pauli a dat gol, stadionul e in delir, vizitatorii racnesc incantati. realitatea miniaturala e mai frumoasa decat aia 1 la 1. 3 ore juma in wunderland, zi gulliver, mai vrei acasa?

cladiri de caramida, zvelte, balcoane pariziene, ferestre inalte si late prin care se vad biblioteci manoase si camere hirsute, pline de flori pe piept si pe la subrat. nemtoaice cu ochi carpiti de somn imping carucioare cu copii blonzi, ai face si tu un copil blond, ai face si-un pechinez sau un ou de broasca testoasa daca ai stii ca ar trebui sa-l plimbi dimineata de la casa ta cu geamuri mari pina la elba 79 unde vecinatatea se strange duminica sa-si ia brunchul. 12,5 euro de caciula sa-ti faci matzul parizer cu carnati afumati si carnuri care-si lasa zeama calda pe fundul de lemn, salata de cartofi cu mustar si wurst care te pisca draceste de limba, salatica de peste si peste fara salatica, somon tavalit intr-un sos dulceag si iaca si departamentul dulciuri cu iaurturi cu fructe si vafe si pandispan. o coloana de gravide cu burti tuguiate se-nfig la clatite, dureaza o vesnicie pentru ca nu-s gata, le presezi tu insuti intre palmele mari si negre ale masinariei cu becuri rosu si verde care clipesc ca la tren, rosu “stai asa ca acum se face”, verde “gata domle, s-a facut”.

copiii se tavalesc printre mese, escaladeaza banci, se caftesc cu paine, totul in soapta, ca-n biserica, parintii picotesc cu paharul de prosecco in mana, afara hipsterii robotesc la farfuriile pline. ma uit miloasa la ei, doar doi ar lua nota de trecere la hainite, la o tura prin gradina eden de la palatul stirbei: pantalonii nu-s indeajuns de fistichii, nici camasile indeajuns de saizeciste, poate bastile si peticele din coatele sacourilor sa-i salte un pic la impresia artistica. femeile sunt praf, blugi negri stransi pe solduri prea mari, tricouri lalai, nu tu un capotel de la mamaitza si baticul strans sub ceafa, nu tu un cosulet pe bicicleta alba si o pereche de opinci de la muzeul satului, hipsterii de hamburg pierd competitia fara drept de apel, pun pariu ca nici nu stiu ca se poarta sprancenele rase si palariile de pasla impinse militieneste pe spate.

nici plictisul filozofic si dezgustul amar nascut de inutilitatea vietii nu stiu saracii hamburghezi sa mimeze. alearga prin parcul de pe marginea lacului alster, se-nfig grabiti in pedalele bicicletelor, isi paseaza frizbiuri, baga spritzuri la ponton, hlizindu-se inocent la trupa de jazzmani care gadila trompete, barci gonesc pe lac, caiace se urmaresc pe canale. alene, in picioare pe placi de surf, pieptanind cu vasle apa, trec doamne de 60 de ani si nepoti de 7, hidrobiciclete muta familiile de la o terasa la alta: bagam o bere si-un pipi si continuam traseul. caini mici urmaresc vigilent traficul din cosuletul baboantelor tonifiate care dau viguros la pedale, un grup inalta zmee, o coada lunga de barci se insira la geamlacul carciumioarei deschis deasupra canalului, drivein nautic: balanganindu-se zdravan, fete isi iau cafele si paseaza vafe baietilor de la pupa. sau prova, niciodata n-am stiut care-i care. se rade, se chicoteste, relaxare. de la bani, n-au astia nicio grija. sau..

drivein nauticpaul ekman a scris despre contagiunea sentimentelor exprimate de fetele noastre. daca ne balacim in zambetele naive ale trecatorilor, problema taxelor si oftica pe unchiesul care nu te-a sunat de ziua ta se estompeaza si gura-ti pleaca in suras, muscultura obrajilor dandu-i un branci creierului care cade cu splash in ligheanul cu serotonina. daca ne lovim de figuri incruntate, grimase nervoase si buze stranse intr-o cicatrice mica sub nari frematande de manie, geaba ti-ai luat rochie noua si copilul a primit ‘foarte bine” la extemporal, o sa ajungi acasa tarand dupa tine isteria strazii, ca pe-un fum de gratar care ti-a intrat in haine.

propunere pentru edilul general: 100 de actori scosi la orele de varf in statiile de metrou si pusi sa zambeasca larg calatorilor. pariu ca incet incet otrava tzafnei regatenesti se va risipi?