Aseară mă uitam la știri la o televiziune care ne-a spus să gândim liber. Muzică dramatică întinsă pe sandvișuri cu poveștile victimelor din Colectiv. Îngenuncheați printre lumânări, reporterii transmit cu fețe grave …nimic. Nu există nicio firmitură de informație care să se califice drept știre. Un bocet asurzitor ascunde impostura producătorilor și editorilor și redactorilor de știri. Urmează interviuri cu părinții în doliu, cu lacrimi curgând pe bărbie. Stoarcem tot ce poate fi stors din piatra audienței.
Un cuvânt nu se spune despre dosarele penale ale celor dați în urmărie, despre anchetă, despre ce se întâmplă cu miniștrii și secretari de stat implicați anul trecut în absurda mimare a competenței. Nu există o cronologie a evenimentelor, nimeni nu s-a chinuit să facă un tablou al câmpului de luptă în care au murit 64 de oameni și au fost răniți câteva sute.
Tot ce ne poate oferi la emisiunea de știri televiziunea care gândește liber este o revizitare a locului crimei în care supraviețuitorilor și rudelor li se spune să își înece dorința de dreptate, să uite de adevăr și justiție, că doar Ăl de Sus poate să dea. Apare și un popă care ne vorbește despre gândurile bune care trebuie să se îndrepte către…
Trei minute mai târziu, din nou muzică gravă, de data asta pe sub știrea, ȘTIREA!!!!, despre divorțul Andreei Marin de turcul fizioterapeut care, pentru că e ziua Colectiv, suferă și el de răni grave datorate arsurilor dragostei. Așa zice turcul într-o postare pe facebook pe care televiziunea care gândește liber o preia și o subliniază cu roșu: iubirea a fost prea puternică și i-a ars inima și d-aia nu mai e cale de întoarcere.
Derizoriu.
În curând o să aflăm de tristețea îngrozitoare a lui Dragnea căruia i s-a ars părul de pe mână atunci când a aprins aragazul să facă niște cafea și despre grava arsură la stomac suferită de Victor Viorel atunci când diabolicul chelner, plătit de Băsescu, desigur, i-a pus pălincă de 73 de grade în sticla de Borsec.
La anul, nu acum. La anul, când Bănicioiu, ministrul inept al sănătății va fi senator, probabil chiar în comisia de sănătate a Senatului, când Androneasca, Dragnea și Ponta vor arăta bufnița căcănie poporului român și îi vor spune că nu este căcănie pentru că este din rahat ci pentru că este arsă.
Arsă de focul dezamăgirii că poporul român și-a uitat locul. Ăla de a sta și a suporta.
La cât rahat am înghițit, ce e încă un an în plus?
Uite, Ponta deja se pregătește să iasă la lumină, se trage singur de ceafă, ca un Munchhausen pe steroizi. Acum dosarele lui penale îl pun pe același loc cu Hilary Clinton, e o victimă aidoma lui Juppe care o să fie președintele republicii și atunci Iohannis o să se milogească să facă o poză cu un condamnat definitiv.
Penal e normal.
E chiar preferabil.
Ponta s-a dușat, s-a bărbierit și e gata de un nou mandat. Pe care o să-l primească în timp ce noi ne uităm la Mihaela Rădulescu arzându-se cu austriacul, undeva în cosmos.
Arde baba și țara se piaptă
Monthly Archives: October 2016
Toni Erdmann și omătul
Sunt fata lui tata. Cu el seamăn la ochi, la degetele de la picioare, curiozitate și la crizele de isterie spontană cauzate de trafic, aglomerație și cretinism. Nebună ca neamu Feher, spune maică-mea, reprezentată genetic în făptura mea doar prin previzibilul viitor dolofan, post-menopauză, și accesele de panică pecuniară, acești cârcei la buzunar de care sufăr din când în când.
Pe vremuri, când abia mă mutasem la București, tata venea de ziua mea la mine. Uneori cu câte un borcan cu vinete, de la mă-ta sau cu o caserola de salată de boeuf, de la mă-ta și asta. Nu prea înțelegea chibuțul creat în garsoniera de pe Sfântul Constantin, cine sunt oamenii ăștia care mănâncă, dorm, fac duș aici, care fumează și beau pe terasă. Cum poți să trăiești așa?, probabil s-a întrebat. Poate chiar m-a întrebat și pe mine, nu îmi amintesc dacă a făcut-o și ce i-am răspuns. L-am cărat la cârciumi și cinema, i-am spus de nșpe mii de ori să își închidă mobilul-după ce i-am luat unul-ca să nu sune în mijlocul filmului. M-a așteptat la serviciu, prins în plasa conversațiilor țesute de Codin, mi-a răscolit prin lucruri și chiar a ciordit ceasul de aur câștigat la Portoroz și l-a purtat la nunta lu văru-meu.
Mi-a venit să îi dau în cap când a refuzat scârbit să îmi guste mâncărica de mazăre, de unde știi tu să gătești?, mi-e frică. Nu o dată nu am avut chef de vizitele lui și de veșnicele bancuri și de foșgăiala curioasă printre acte.
La toate astea m-am gândit când am văzut filmul Toni Erdmann, la viața mea petrecută în ședințe, dezbătând subiectul: pot folosi cuvintele precursor, mercur, curios sau sunt neplăcute pentru că în ele există particula cur? M-am gândit la efortul de a descrie cât mai apetisant orori alimentare pline de E-uri, la timpul pierdut în boscheții unor intrigi de serviciu cu miros de căcuță. Nu cred că tata m-a întrebat cu ce mă ocup, cred însă că a avut mereu impresia că fii-sa e o persoană dibace care a fentat cumva destinul, a băgat un dribling la mijlocul terenului și a reușit să înscrie la vinclu.
La toate astea m-am gândit când am văzut Toni Erdmann și la oamenii care se fac din ce în ce mai mici lângă noi, la tata care acum are 1,65 și la orele care îi fură milimetru cu milimetru din picioare, tăind felii fine, ca un măcelar expert. Și la nepăsarea cu care arunc orele în troaca porcilor, la fușereala cu care cârpesc mantia mea de super-erou, ruptă, tocită, cu țesătura rărită.
Toni Erdmann te învață ceea ce ai uitat demult, cufundat cu nasul în anusul vreunei corporații. Ai doar o bucățică de timp și nu au ei toți banii de pe lume să ți-l cumpere.
Dar totuși, atunci când vor să te cumpere, râzi, ia-l pe taică-tu de braț și spune-i să le zică bancul cu omătul.
Chiar, știți bancul cu omătul?
O măt pe futa.
Vă-n gura cu arienii voștri
Holul spitalului Colentina. Am venit, cu pile, să fac o ecografie pentru că medicul ecografist de la clinica unde plătesc un abonament baban s-a îmbolnăvit. Nu pot să îmi permit să aștept, ce mă fac, unde să mă duc? Hai că vorbesc eu cu doamna Georgescu și ea o știe pe doamna Pârvu și ea pe doamna Oancea și ea știe pe cineva la…, ghemul de pile se deșiră: poți la Colentina, la 9 dimineața?
Pot.
Doamna doctor are față de pisică, o fundă colorată la gât și o impolitețe acră. Ea îi face un serviciu femeii care m-a băgat cu pile. Nu mi se adresează, plimbă apăsat bastonașul de plastic înmuiat în gelul clisos așternut pe pielea mea de parcă am fost înghițită de un balaur cu gastrită și scuipată din nou afară. Îi dictează asistentei și o ia la rost pe asistentă, că nu pare să țină pasul cu dictarea, e proastă sau ce?
Nu doamna doctor, pot să scriu în ritmul dumneavoastră doar că a sunat doamna doctor Pârvulescu, să-i zic să vină în 5?
Să vină în 10.
Îmi dă să mă șterg fix 42 de centimetri de hârtie igienică cenușie, ca un obraz de miner ieșit din șut. Nu am cum să curăț balele gelului așa că femeia care m-a adus aleargă să cumpere 3 suluri de hârtie igienică, să doteze cabinetul. Și niște apă, “că are vezica goală, nu văd nimic dar nimic, în abdomen.”
Stăm pe hol și eu beau apă și culoarul s-a populat de femei cu ghetuțe de lac, picioare fine, taiorașe elegante și păr bricolat ca acoperișurile de pagode.
Doctorițe platinate se foiesc de colo-colo, troncănind pe culoare. Troc-troc-troc, halatele nu sunt închise, lasă să se vadă bluze cu arabescuri și șerpi de argint încolăciți la gât. Tip-top sunt doamnele doctor și după ele trec pe hol femei îmbrăcate în costume vișinii sau mov pe care scrie Cleaning Service, împingând un mop umejor pe podea. La doamna doctor pisică în fața cabinetului s-au strâns 5 bătrânele cu broboadă, unele cu ilice peste pijamale și cu șosete groase în șlapi chinezești verzi și roz vânăt.
Au venit de pe secție de la cardio, au dosare, trebuie să intre, să li se facă ecografiile. Nu durează mai mult de 3 minute. Doamna pisică e foarte expeditivă. Dar mai apar și doi infirmieri cu doi bolnavi în căruț care au prioritate. Băbuțele freamătă, una dintre ele se așează cu o bucă pe mine și zice: dă-te doamnă, mai încolo.
Mă enervez și îi zic că putea să mă roage, nu e nevoie să se suie pe mine dar îmi dau seama că de unde vine ea ăstea sunt niște subtilități, pierdere de vreme.
Una dintre mămăi are un mobil pe care joacă ceva cu păcănele, e absorbită în spartul pixelilor albaștri-verzi-portocalii și nu o vede pe doamna doctor cu păr permanent vopsit galben-pui de găină când se repede și o ceartă că ăsta-i spital nu cazino. Potoliți-vă odată cu telefonul ăsta că se aude pe tot holul!!!
Bătrâna invadatoare, aia care s-a suit pe mine, e acum în picioare, amușină ușa, clar va intra în cabinet, nu mai rabdă o secundă. Dar nu. Stai jos mamaie!, o culcă pe băncuță cu un upercut doctorița pisică.
A venit cineva important.
Femeia cu pila îmi spune că e doamna doctor Pătrașcu, fiica lui Proca. Cine e Proca? Fost ministru al sănătății, pe vremea lu nea Nicu. E înaltă, cu un păr lung și ondulat ca peruca de judecător, are o față albă și un palton verde care coboară până deasupra gleznelor fine. Uite-o și pe sora geamănă, și ea medic, căsătorită cu profesorul x. E un pic mai cocoșată sora geamănă, dar tot blondă, masivă, cu față rotundă albă și ruj roșu.
Femeile ăstea blonde toate se strâng ca un sabat de vrăjitoare în mijlocul holului și își fac complimente, chicotesc, discută despre copii, vreme, călătorii și, dacă tot veni vorba, despre sănătate.
Ele sunt adevăratele urgențe, intră peste rând în cămăruța pisicii și stau la povești în continuare. Probabil că se șterg de gel cu hârtia igienică cumpărată de femeia care m-a adus pe mine.
Bătrâna cu basma, probabil de aceeași vârstă cu fiicele ministrului Proca, rămâne să aștepte, învinsă în fiecare zi de un sistem rămas neschimbat din `46 încoa. Un sistem al castelor, încremenit în straturi imposibil de amestecat, ulei, apă.
Doamna doctor iese zâmbind și continuând conversația pe culoar și mamaia se ridică și dă să intre în cabinet dar femeia care m-a adus pe mine se luptă, nu mai are timp de pierdut și mă bagă în față, că vezi bine, îmi crapă vezica.
E drept că abia mă mai țin dar îmi crapă și obrazul așa că spun că ar trebui să intre bătrânica.
Pisica se enervează și îi spune femeii care m-a adus-cu mine nu vorbește-că să nu-i spună ei cineva pe cine să ia înainte, că ea are un program și o disciplină și, întorcîndu-se către mamaie: dumneata ce cauți aici? De ce ai venit de pe secție? Cine te-a trimis?
Caste.
Chiar și cu pile, suntem cel mult acceptați. Balaurul nu o să se șteargă cu noi la cur azi, că are mereu, la îndemână, cu cine să o facă. Mă uit la femeia cu pila, cea care tocmai și-a pierdut o viață, în acest joc dement, al trântei cu sistemul. E nezdruncinată, ca un îmblânzitor de tigri care e sigur că știe cum să îi ia și nu îi e frică nicio clipă să își bage capul în gura unuia.
Spune: dacă nu ai pile, nu rezolvi nimic. Și doctorița asta e nesimțită dar să știi că alții sunt de treabă.
Cum ți-o fi norocul. Și norocul și-l face omul cu mâna lui, cumpărându-l cu răbdare și trei suluri de hârtie igienică.
Zbor deasupra unui cuib de cuci
În tren e frig, nu funcționează instalația de încălzire.
Nu funcționează pe dracu, spune un cetățean cu bască și vestă de lână peste cămașa în dungi. E de-al casei, îi zice “nepoate” băiatului de la vagonu restaurant care străbate culoarul cărând croaaasante, beri, caaaafea, răcoritoareee!!!
Nu se pricepe nașul să umble la instalație. Numai netoți, pufnește omul cu șapcă și apoi se întoarce spre mobilul așezat pe orizontală, sprijinit de fereastră, din care curge rap românesc. Bani, blocuri, băietz.
La circa financiară sunt două cozi de câte 8-9 persoane fiecare. Oamenii au dosare, punguțe cu hârtii, declarații, obiecții. O bătrână se duce la casierie să întrebe cam cât este impozitu pe venituri obținute din chirii, a dat și ea o cameră cu 500 de lei. Cât poate să fie, mamă? Casierița zice că nu știe, că trebuie să se ducă la ghișeu să întrebe.
Dar acolo e coadă și eu vreau să știu doar cât ar putea să fie impozitu?
Un cetățean cu mustață, pe la 60 de ani, dă cu bunicuța de pereți: duceți-vă la ghișeu, aici nu e pentru asta. Vă place să luați bani dar nu vreți să îi plătiți, să respectați legea? Că dacă iei bani, trebuie să plătești taxe, toată lumea știe. Îi iei, îi dai mai departe, se fac drumuri din ei și spitale și școli.
Sau îi fură. Statu.-zice un alt bătrânel.
Casierița aprobă. Mustăciosul aprobă și el. Dar așa e legea, trebuie să o respectăm chiar dacă știm că statul fură. Doar nu o să facem pârnaie.
Eu am primit somație să plătesc o sumă uriașă impozit pentru că mi-au greșit calculele. Deși am depus documente, nimeni nu mi-a recalculat impozitu și iată-mă chemată, am fost și joi, m-am întors luni, că nu se poate găsi în computer, după nume, dosarul. Trebuie să vin cu actele toate, cu număru de înregistrare a cererii de recalculare. Am albit căutând prin sertare dar l-am găsit și după coada de 9 persoane mi se spune să mă dau la o parte, cererea a fost trimisa la inspectorul care a făcut calculul prima oară. Dar inspectorul e plecat undeva, revine imediat. Cu imediatul ăsta baleind între 8 secunde și o oră.
Cât durează?
De unde să știu eu? Dați-vă la o parte și așteptați până vine inspectorul.
Doamnă, eu pierd timp pentru greșeala dumneavoastră. Dați altcuiva să recalculeze, nu am cum să stau în limbo, așteptând inspectorul să vină de unde nici nu știe că a plecat.
Funcționara e nervoasă. Trântește un catastif pe biroul acoperit de hârtii, urlând că ăsta e balamuc.
Mai rău ca la balamuc, mormăie un cetățean de la coadă.
Mă uit în jur. Zeci de cutii pe care este scris cu markerul, crescând ca un zid alb în fața unor fișete metalice. În cutii sunt declarații, cereri, dovezi. Trei păduri culcate la pământ de birocrația statului incapabil să digitalizeze informația.
Codru e frate cu românu.
Ascunși între copacii feliați și băgați în cutie, funcționarii ANAF calculează, inspectează, încasează, amendează, greșesc și o iau de la capăt, urându-și aproapele și pe sine, urând fiecare clipă pe care o petrec în stupurile populate de 16-20 de oameni, hrănind sistemul cu hârtii și numere.
Se fură ca-n codru.
Tu pe stat, el pe tine.
Deși pare că nimic nu funcționează, totul este exact așa cum ar trebui să fie.
Suntem în pădure, unii mai sus pe lanțul trofic, alții mai jos. Dacă ieri credeam că sunt lup, azi constat că sunt pârș.
Inspectorul meu apare. E o doamnă fardată delicat, cu voce mică, figură de profesoară sau farmacistă. Mă ceartă dar o face cu un aer distins:
Nu v-am spus să veniți direct la mine? De ce nu ..?
Păi erați plecată.
Și cât eram plecată? Nu puteți să așteptați un pic?
Pentru o secundă crezi că ești de aceeași parte a baricadei, hoți și vardiști, smulgând chiuveta din perete, aruncând-o prin fereastră și izbucnind în luminișul din fața ospiciului.
Haideți să rezolvăm, spune doamna inspector și un calm de haloperidol se strecoară în mine.
Bani, blocuri, băiețași. Ce-ar merge un rap românesc acuma.
Părinți și popi
Acum, cu Teodosie, aproape prea fericit, cu un control judiciar pe creștet, zic să scoatem de la naftalină acest post din noiembrie 2014. Căci vin alegerile și prea fericiții, sfințiții, miruiții iar vor îndemna prostimea cu cine să voteze.
Sfinții și Cristoșii lor de ..
1998, Mănăstirea Sâmbăta, județul Brașov. Merg să fac un reportaj despre fundația Gojdu. Ghidul meu-un călugăr în a cărui chilie, pe o policioară, era un sul cu parai, cam 4 salarii d-ale mele de la Protv. Și nu câștigam puțin. Cum ai făcut banii?
”E cum? Uite iau crenguțe d-ăstea din pădure și le dau cu lac și apoi le vând pe la turiști.”
E lucru cunoscut, la mănăstire vii cu sulul de parai în buzunar, că niciodată nu știi când dai peste o crenguță superb lustruită de mâinile dibace ale unui călugăr ortodox și simți că 100 de dolari e o nimica toată pentru o asemenea rămurea. Dați-mi 6. Așa spui, plătești banul și pleci fericit că ai făcut o super afacere.
Pe peretele mânăstirii, aliniate conștiincios, plăci de piatră în care erau săpate sau în bronz turnate, numele donatorilor, binefăcătorilor mânăstirii. Frații Păunescu, Zaher Iskandarani, doar de ăștia îmi amintesc acum, 16 ani mai târziu. Pentru cei mai tinerei sau cu memoria halită de molii, cetățenii enumerați erau corespondenții lui Voiculescu, Copos, Vântu și Becali. Plăci multe, multe donații de la prima generație de rechinuți economici care a ieșit din pepiniera fesenistă. Hap, dar de ce fac cetățenii aceștia donații bisericii? Că au văzut în filme că mafia italiană e pe tamjă cu taica părintele? Nu. Pentru că asta e o metodă perfectă de a spăla bani. Ai dat banu pentru lucrarea Domnului, fiscu nu-și bagă nasul, popa poate să spună că ai dat 500.000 de dolari pe când tu ai dat numai 10.000. Ce contează? Cine să te caute de ouă? Ai scos 500.000 din contabilitate, ești pe minus, adio taxe. Și ăsta e doar un model.
De 4 ore citesc de nebună despre implicarea bisericii în politică. Vă dau, la final, un articol, e drept, din 2005, care mi se pare extraordinar de pertinent. Până una alta citez din el. În 2004, înainte de alegerile locale, Biserica Ortodoxă a întors cu spatele vieții politice.
”Decizia Sinodului nr. 410 din 12 februarie 2004 a cerut preotilor sa nu devina nici chiar candidati independenti si a rugat formatiunile politice sa nu accepte preoti ca membri si sa nu foloseasca biserica sau clerul in scopuri politice. Din partea Patriarhiei, Stoica a anuntat ca „Biserica este neutra politic, nu indiferenta la viata polis-ului. Pozitia sa ramane neschimbata: singura politica a preotilor este Biblia”. Preotii ortodocsi aveau zece zile pentru a alege intre preotie si politica. Renuntarea la preotie pentru avantaje politice imediate era ireversibila, preotul urmand a fi raspopit in perpetuitate. Tot atunci, Anania a amenintat ca Sinodul “poate si sa comande”, a reiterat ca preotii nu-si mai pot suspenda slujirea preoteasca pe timpul mandatelor politice si a spus ca preotii-politicieni vor fi discutati de curtile consistoriale. Chiar si preotii-primari trebuiau sa aleaga, desi fusesera alesi democratic si mandatul le expira in cateva luni, cand noi alegeri urmau a fi organizate. Sinodul nu cunostea numarul preo-tilor-politicieni pentru ca acestia intrasera in politica fara a-si anunta superiorii, insa conform presei ca-teva sute dintre cei aproape 15,000 preoti ortodocsi ai Romaniei ocupau posturi publice (Evenimentul Zilei, 10 februarie 2004). Decizia Sinodului a fost laudata de societatea civila ca un pas inainte in efortul de a bloca incercarile PSD-ului de a-si supune politic BOR (Evenimentul Zilei, 13 februarie 2004).
A fost necesara determinare pentru a-i convinge pe preoti ca decizia era irevocabila si definitiva. In Arhiepiscopia de Cluj doar senatorul PRM Rus a renuntat la preotie, pe cand 87 alti preoti au renuntat la politica. In Cluj, din cei 60 preoti ce si-au incetat activitatea politica, mai mult de jumatate (32) reprezentasera PSD-ul. In Arges, un preot social-democrat a ales politica, pentru ca “am servit Biserica 35 ani, e timpul sa servesc oamenii”. Primarul de Baiculesti a declarat ca va candida in alegerile locale din 2004 in ciuda deciziei Sinodului si ca, la nevoie, va “porni o noua revolutie pentru ca nu pot sa aleg intre preotie si primarie, de vreme ce ele sunt compatibile”. In Suceava, cei doi preoti din consiliul municipal au ales preotia. In Constanta, Teodosie a anuntat ca noua preoti urmau sa renunte la mandatele lor din consiliile locale, dar nu a dat detalii privind situatia sa personala. Restrictia a dus la modificarea substan-tiala a listelor electorale, obligand partidele sa gaseasca inlocuitori pentru preotii-politicieni (Informatia, 15 februarie si 11 martie 2004). Cel mai afectat a fost PSD-ul.
Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu a cautat sa discearna motivele pentru care BOR-ul a adoptat o pozitie atat de ferma in favoarea neutralitatii cu putin inainte de alegerile locale. Dupa el, “credibilitatea morala a BOR a fost amenintata de proprii lideri. Deodata, preoti ce devenisera senatori sau deputati pe liste de partid nu mai ascultau si chiar dadeau ordine superiorilor. Autoritatea ierarhiei religioase era stirbita.” Pentru a explica de ce Anania le-a cerut preotilor sa renunte la posturile publice obtinute ca urmare a unor alegeri libere, Stoiciu a considerat ca Teodosie, pe care Anania l-a mentionat printre cazurile problema, era cheia adoptarii interdictiei de a face politica: “Lui Teodosie ii place puterea si cu ajutorul social-democratilor viseaza sa ajunga primul mitropolit al Tomisului si Dobrogei si apoi patriarh. Vrea ca Biserica sa nu mai respecte traditia in alegerea mitropolitului de Moldova ca patriarh, si da o lupta pe viata si pe moarte pentru a deveni mitropolit,” deoarece patriarhul este ales dintre mitropoliti. Pentru Stoiciu, optiunea pentru neutralitate politica deriva din lupta de putere din Sinod intre suporterii ambitiosului Teodosie, ce-si construia cariera cu ajutor social-democrat, si oponentii sai adunati in jurul lui Anania, ce doreau ca traditia sa fie respectata in alegerea noului patriarh. Insa, conform lui Stoiciu, “decizia de a le interzice preotilor sa faca politica nu putea opri ascendenta lui Teodosie” (Cotidianul, 4 martie 2004). ”
Materialul a fost scris în 2005. Teodosie este IPS, Mitropolitul Tomisului. Este anchetat de DNA și dosarul său dormant din 2009 a fost resuscitat, bizar, taman acum, în septembrie 2014. Cine e Teodosie, vedeți aici http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/ips-teodosie–cel-mai-puternic-om-din-romania-301239. Lui Teodosie și greilor din Biserica Ortodoxă care afișează același profil de velociraptor, nu li se mai opune un Bartolomeu Anania. El a fost înlocuit la conducerea Mitropoliei Clujului de către Andrei Andreicuț, zis ”Ionică”, descoperit de CNSAS cu bube în cap la capitolul colaborare cu Securitatea și găsit vinovat că a făcut poliție politică.
Cam greu să reziști presiunilor PSD-iste atunci când ai incontinență de moralitate de ți-ai pătat strașnic sutana. D-aia e neagră, să nu se vadă jegul. Dar nu trebuie să-l vezi, că-l miroși. Pute a transpirație de țap, ascunsă sub țeapenele patrafire. Și ca o ultimă bomboană, luați de citiți articolul din adevărul, ca să vedeți cine sunt domnii ăia de trimit prin poștă îndemnuri la apărarea sfintei credințe.
Despre târfe si pesti
Am scris postul de mai jos în noiembrie 2014. Este despre un om care continuã sã uimeascã prin nesimtire si nu stiu de ce ne uimeste. Noi suntem prosti cã în ãstia 26 de ani de când îsi fâtzâie bustul de manechin pe scena politicã, l-am tratat ca pe un top model în loc sã identificãm parfumul de damã de companie.
Noiembrie 2014
”De ce ai votat cu Tăriceanu?”. Răspunsuri posibile, probabile:
”Pentru că sunt liberal”/”Pentru că doar în perioada cât a fost el prim ministru țara a avut creștere economică”/”Pentru că este frumos”.
Călin Popescu Tăriceanu. Bărbat arătos și degrabă schimbătoriu de jurăminte. ”O să-ți fiu alături până când moartea ne va despărți”-a zis asta de câte ori? De 5. Deși pare inimă zburdalnică, ușuratic, ochi alunecoși, domnu Călin, viitor prim ministru în guvernul ideologic la fel de potrivit cu liberalismul cum este țiganu costorar potrivit cu funcția de proiectant de sonde spațiale, nea Călin, să nu pierdem subiectul, este mai mult decât fidel împăratului Palpatine al României post-revoluționare, desigur vorbesc despre Ion Iliescu.
Căci cine a trădat în 1990 PNL-ul lui Ion Câmpeanu? Cine a spart grupul liberal și i-a slăbit influența în parlament, odată cu apariția cetei de haiduci PNL-AT adică Aripa Tânără? Dinu Patriciu, Cataramă și Tăriceanu. Citiți aici ce spunea Câmpeanu în 1990: http://jurnalul.ro//radu-campeanu-despre-aripa-putreda-patriciu-tariceanu-ion-iliescu-si-sansele-liberalismului-562044.html
Liberalul Tăriceanu și-a continuat cariera politică, nimic important, o umbră a fratelui mai mare Dinu Patriciu, alături de care, ca o remoră, a stat, la bine și la mai bine și la foarte bine. UItă-ne ajunși în 2005 la povestea Rompetrol. Tăriceanu prim-ministru, Patriciu proprietar de consorțiu petrolier. Ambii se umplu de bani. Tăriceanu câștigă bani grămadă pe bursă, ilegal-zice lumea. Foarte ilegal. Luați de citiți aici cum și ce http://adevarul.ro/news/eveniment/cristian-sima-despre-dedesubturile-dosarului-rompetrol-tariceanu-verestoy-attila-implicati-afacere-ocoliti-deanchetatori-1_543513bc0d133766a8c36723/index.html
Cum spune și Sima, doar Sorin Roșca Stănescu e la bulău pentru povestea asta, ăl mai prost și mai gură spartă dintre băieți. Cu Patriciu mort, Tăricelu a rămas orfan de rechin și s-a deplasat, ca orice remoră amărâtă, către rechinul ăl bătrân, tataia Palpatine.
Partidul s-a uitat la cărțile din mână și a stabilit strategia de campanie: îl băgăm pe Victoraș la înaintare, că are încă imagine bună, e tânăr, are ochelari, a votat cu Rațiu la 17 ani și ceafa îi e mai subțire decât obrazul. Fundaș îl punem pe Dănuț OTV Diaconescu, mijlocaș pe Meleșcanu (alt liberal, vorbim despre dânsu și distrugerea partidelor istorice de către ciuperca fesenistă cu altă ocazie), Hunor și Vadim sunt extreme dreaptă și stângă și libero-de la liberal, hehehehe, Tăriceanu. Marea echipă a ciordelii (să ne uităm la mărturia lui Sima prin ce firmă a făcut tranzacțiile bursiere Tăriceanu și cărui minoritar maghiar îi aparținea).
Peste toate, ca să-și arate mărinimia, guvernul Ponta a șters datoriile KazMunaiGaz către statul român în valoare de 500 de milioane de dolari. http://www.gandul.info/politica/guvernul-a-sters-oficial-datoriile-rompetrol-statul-va-incasa-in-total-270-din-cele-760-de-milioane-de-dolari-cu-care-a-creditat-compania-11944416
Pe posturile de televiziune, candidații la președinție din echipa ciordelilor își îndeamnă votanții să îl susțină pe VVP în turul 2. Garantul absolut al, probabil, celei mai mari tâlhării post revoluționare, afacerea Rompetrol.
Iar noi strâmbăm din nas și spunem că președintele nu e important în marea schemă a lucrurilor. Dragii babei, par contraire. Președintele este cel care poate întoarce legi din parlament, care poate ataca acte normative, care se poate sesiza atunci când sunt încălcări ale legii separării puterilor în stat. Președintele-chiar și unul mai puțin țâfnos și belicos ca Băsescu-poate să scoată piciorul de după colț și poate să le pună ciorditorilor piedică.
Celor care l-au votat pe Tăriceanu pentru că era liberal, le spun așa: nu este. Ideologic nu are nicio treabă cu liberalismul mai mult decât avea Al Capone cu valorile democrației americane. Celor care l-au votat pentru că sub scurta lui ”domnie” țara a avut creștere economică, le spun ”uitați-vă în jur.” Toate economiile, și Bulgaria și Grecia și Rusia, au avut atunci creștere economică. Iar cei care l-au votat că este frumos, hm, le spun că nu va mai fi mult, că nici el nu mai este tinerel. Prin gura lui Tăriceanu care își îndeamnă electoratu să voteze cu Ponta vorbește tata Iliescu și frica de pârnaie care îl paște dacă intră DNA peste povestea manipulării bursei în cazul Rompetrol. Votați Iohannis.
Nicio scăpare
ASOCIAȚIA ALIANȚA PENTRU COMBATEREA ABUZURILOR
COMUNICAT DE PRESA
Absurdul românesc în stare pură: puiul de urs ucis ieri a ”rupt” cântarul DSVSA Sibiu cu greutatea record de 176 de kg; Ministerul Mediului cere noi analize fără să știe că DSVSA Sibiu nu mai are pe ce să le facă pentru că a incinerat cadavrul puiului de urs în aceeași zi în care a fost împușcat, cu o grabă ”procedurală”.
După ce-au oripilat o țară întreagă ucigând absolut inutil un pui de urs și punând în scenă o demonstrație de isterie, prostie și absurditate fără precedent, autoritățile sibiene au primit de la DSVSA Sibiu și premiul care li se cuvenea: distrugerea de urgență a ”corpului delict”, respectiv incinerarea cadavrului animalului la doar câteva ore după ce a fost ucis.
Cunoscând indolența cu care tratează anchetatorii cazurile de cruzime față de animale, am cerut în această dimineață (13 octombrie 2016) Direcției Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu dar și Inspectoratului de Poliție Județean Sibiu, să cântărească ursul împușcat și să facă mai multe teste și măsurători ale cadavrului, în prezența noastră si a altor reprezentanți ai asociațiilor de protecție a animalelor interesate, pentru a elimina orice suspiciune cu privire la stabilirea vârstei și dimensiunilor acestui animal (pe care autoritățile responsabile de uciderea lui le estimaseră într-o manieră evident fantasmagorică, la 6 luni, respectiv 150 de kg).
Am aflat însă cu stupefacție că DSVSA Sibiu a incinerat puiul de urs încă de ieri (la incineratorul propriu al instituției), în mare grabă, ”pentru că așa prevede procedura”, după ce ar fi fost necropsiat, măsurat și evident, după ce ”s-a stabilit” că ar fi cântărit exact cât doreau autoritățile să cântărească, adică 176 kg. (experții care au analizat imaginile, în special cunoscutul conservaționist Nicolae Dărămuș au apreciat că animalul nu avea mai mult de 1 an de zile și mai mult de 90-100 de kg).
Faptul că DSVSA a distrus de urgență, fără să notifice pe nimeni, o probă esențială într-un caz care a inflamat o țară întreagă ori faptul că IPJ Sibiu a lăsat ca această probă să fie distrusă cu indolența cea mai crasă (deși anunțase cu mare pompă deschiderea unui dosar penal pentru finalizarea căruia se pot impune analize suplimentare celor făcute în câteva ore) nu e totuși ceva uluitor pentru acest colț trist de lume care se cheamă România
Uluitor este însă faptul că acest exces de zel (evident, ”procedural”) al eliminării cadavrului a luat prin surprindere până și Ministerul Mediului, care, fără să știe că puiul de urs a fost déjà incinerat, a anunțat pe site (http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/2016-10-13_Comunicat_MMAP_urs_Sibiu.pdf) că a solicitat DSVSA Sibiu să stabilească prin analize o posibilă tranchilizare anterioară a animalului, având în vedere ipoteza interesantă și plauzibilă a deținerii ilegale a acestui urs (Contactați telefonic și informați despre distrugerea grăbită a cadavrului, reprezentanții departamentului de relații cu publicul ai Ministerului Mediului ne-au transmis că nu le vine să creadă și că așteaptă totuși un răspuns oficial al DSVSA Sibiu).
Încă și mai uluitor este faptul că la orele 19, în timpul celor mai vizionate știri ale zilei, televiziunile lăudau (pe bună dreptate) inițiativa Ministerului Mediului neștiind că, în realitate, inițiativa cu pricina fusese incinerată odată cu puiul de urs iar Ministerul, ca și noi ceilalți nu era decât o biată victimă ”țepuită” de ”procedurile” infailibile ale unor băieți descurcăreți din teritoriu.
Dispariția rapidă a ”corpului delict” (cadavrul puiului de urs) este așadar vestea fericită pe care o așteptau autoritățile sibiene, e semnalul de ”relaxare generală” care precede retragerea acestei faune nocive în mediul ei natural: mușamalizarea, clasarea, îngroparea adevărului la o adâncime cât mai mare. De-acum, lucrurile vor merge ca unse, ursului i se va acorda post-mortem un potențial de distrugere ”adecvat” celor 167 de kg cu care l-a încoronat DSVSA Sibiu, nu se mai putea stabili dacă animalul fusese tranchilizat de un eventual proprietar ilegal, iar dosarul va fi clasat pe genunchi sub pretextul comod și idiot al ”stării de necesitate”, (”stare” pe care a indicat-o, bolborosind profetic, chiar prefectul județului)
Asociatia „Alianta pentru Combaterea Abuzurilor”
Presedinte: Claudiu Dumitriu
Vicepreședinte: Codruț Feher
Uitați-vă pe talpă. Cine a călcat în naționalism?
La masă sunt 5 bărbați cu priviri ușor rătăcite care se scurg, trase de gravitație, pe podea. Fiecare are în față o halbă gigant de bere și, deși stau pe scaun, trupurile li se bălăngăne imperceptibil, ies din matca propriului corp ca o mare la flux, atrași de lună.
Au fețele roșii și nu știi dacă de la băutură sau de la discuția aprinsă despre Brexit. Chelnerul spune: îmi pare rău, sper că nu vă deranjează.
Nici pomeneală, sunt doar surprinsă de patima din dialogul haotic dintre cei 5, împărțiți ad-hoc în tabere. Cei mai în vârstă sunt pentru ieșirea Marii Britanii din UE, cei mai tineri sunt împotrivă și unul din bețivi, răpus de alcool, e redus la o tăcere băloasă pe care o sparge cu câte un iaaaaaaaaa și un râgâit de cerb care boncăluiește.
Nici chelnerul nu a văzut în viața dumisale atâta frenezie într-o discuție despre politică. Și el e englez. Ascultă ștergând pahare și nimeni din pub nu mai vorbește, cu toții amușinând ca niște vulturi hoitari tărăboiul de la masa carmoliștilor.
Tabăra pro-Brexit are ceva cu fucking lithuanian. El e vinovat că nu sunt joburi, că economia s-a dus dracului, are prea multe drepturi, trimite banii câștigați aici în fucking Lithuania și astfel desangvinizează Marea Britanie.
Sunteți niște ignoranți, cuvintele taberei anti-Brexit cad fleoșc-fleoșc în paharele de bere. Sunt 7 miliarde de oameni pe lume și voi aveți ceva cu 500 de milioane câți sunt în Uniunea Europeană? De ce aveți ceva cu lituanienii dar nu aveți nimic cu pakistanezii sau rușii sau filipinezii?
Păi ăștia nu au loc de fucking lithuanian. Că uite, un prieten al meu are restaurant indian și nu a putut să angajeze un bucătar indian ci a trebuit să ia unul din fucking EU. E normal?
Undeva în Vilnius un fucking lithuanian sughite, pomenit excesiv de grupul de alcoolici.
Undeva în Londra un bețiv urlă iaaaaaa și apoi râgâie zgomotos.
Go to fucking Poland, strigă unul din bătrânii pro-Brexit către tânărul care i-a explicat că este ignorant. Râde gros, apoi cele doua tabere ciocnesc berile, le beau cu înghițituri mari și le trântesc de masă.
Încet, încet, pe străzi, în cârciumi și autobuze, în magazine și muzee începe să prindă corporalitate realitatea asta pierdută între discounturi, turiști și călătorii în sudul Spaniei. E groasă. Cineva a călcat în naționalism și l-a întins pe tot linoleumul și asta nu înseamnă defel noroc. Pute și nu e nimeni cu o găleată de apă și o mătură la îndemână să îl șteargă.
Poate dacă nu-l goneau pe fucking lithuanian, ar fi făcut cineva curat.
Toba cu urechi de porc și blestemul generației noastre
Mi-a fost foame așa că mi-am cumpărat de la o cafenea un wrap de pui cu pesto. Foaia în care era înfășurat puiul fiert era din carton ud, igrasios. Carnea era tristă ca o după-amiază de noiembrie rece când ți se strică centrala termică iar pesto-ul era, de fapt, un teanc verde de frunze opărite, scoase dintr-un ierbar unde au fost presate de Cuza, după o vizită la piață.
Oribilă mâncare, mi-am zis continuând să o mestec, disperată să nu las o firmitură. Nu se face să arunci mâncare. E păcat.
Și atunci mi-a picat fisa. Poate mai mult decât orice, definiția generației mele aș da-o în funcție de modul în care consumă chestii care nu îi plac.
Mirosul de merluciu congelat, prăjit într-un fum de crematoriu indian de pe malul Gangelui, putoarea odioasă și apoi urletele maică-mii: trebuie să mănânci, nu am altceva ce să-ți dau. Untura pe pâine și pâinea sfărâmicioasă, salamul bolnav cu pete imense de grăsime și toba cu bucăți gigantice de zgârciuri, umplută cu urechi păroase de vârcolaci.
-Mănâncă, nu am altceva ce să-ți dau.
Neputința părintelui transformat în urs de container de a-și hrăni altfel copilul și apoi transferul responsabilității pe umerii acestuia: trebuie să mănânci. Nu e frumos să lași în farfurie. Și eu ce să fac, să arunc mâncarea? Tu știi cât m-am chinuit, la câte cozi am stat, ca să fac rost de parizeru ăsta?
Apoi vinovăția apăsătoare care te urmărea atunci când ți se făcea rău și când refuzai vehement să bagi în tine.
Mai bine să te doară stomacu decât să o superi pe mama.
Treizeci de ani mai târziu suntem generația omnivorilor speriați să lase talpa de bocanc în farfurie.
Mâncăm prost, bem și mai prost și îi bălăcărim pe cei care strâmbă din nas. Niște fițoși, ei nu au mâncat salam cu soia, stomacele lor nu au digerat urechi păroase de porc.
Cumva suntem superiori pentru că putem îndura și ne supunem cu stoicism acestei groaznice diete. Și această superioritate o așezăm ca pe un pian de 200 de kile pe bombeul ăstorlalți mai tineri, care nu știu ce înseamnă foamea care te-a călit, care ți-a sculptat caracteru, care te-a făcut directorul ăsta de vânzări plin de succes.
-Cum frate are zgârciuri ceafa asta? Dă-o-ncoa. Păi te face un zgârci pe tine? Pe vremea mea…
Mai mult decât orice s-a scris până acum, cred că generația noastră poate fi depistată, în ciuda operațiilor estetice, a bărbilor cănite sau a hăinițelor țițirite, după cum curăță farfuria cu o bucată de pâine.
Căci ăștia de am trecut prin foame prezentăm, ca într-un crater din Mexic, un strat gros diferit colorat, cel al copilăriei petrecute sub semnul combinației fatale dintre indigestie și reproș.
O generație torturată cu mâncare proastă, captivă în obiceiul de a nu refuza ceva ce nu îi place doar pentru că nu se face.
Economizdele și doctoranzii
Am intrat a 9 a la facultate, erau 5 pe un loc, bătaie zdravănă să te faci economist în `92. Economizdă, cum ziceam noi, muieretu, eram o grupă cu 5 băieți, economijdi erau ei. Îl aveam profesor pe tovarămnu Mocanu. Un nene cu un picior în comunism, comunizm cum zicea Piti, că suna mai bine cu z, a la Zorro. Mai mult tovarăș decât domn, ne preda un soi de economie politică, scriam de îmi cădea mâna, așa mi-am și distrus caligrafia, mâzgălind zeci și zeci de foi cu genul ăla de informații pe care le bagi în valize și le dai la săraci, să se acopere ei cu PIB-uri și locații de gestiune. Ne preda și domnu rector, uite că nu-mi mai amintesc defel cum îl cheamă, cum nu mai știu nici numele ăluia cel mai al dracu, de făceam în anul IV economie cu el. Dar figura rectorului mi-o amintesc, că avea fața acoperită de cuperoză sau poate trăgea la măsea și d-aia era roșu. Și ăsta nu era singurul lui beteșug, căci avea boala sinonimelor, adică a cuvintelor care au același înțeles adică spun același lucru. Și astfel reușea să facă o frază groasă ca obrazul lui Ponta și ceafa lui Oprea adăugând strat după strat de sinonime cu succes adică izbândă, adică reușită, adică rezultat bun.
Și atunci, cred că era în al doilea semestru, am decis că nu are rost să mai merg la școală, adică mergeam doar în sesiune, luam cursurile de la Bob să le trag la xerox și apoi i le dădeam înapoi că îmi era frică de tatăl ei care mi-a spus odată că îi periclitez lui Bob viitorul și m-a făcut nesimțită, așa că le luam doar pe câteva ore, le copiam și le dădeam înapoi. Cert e că din ăștia 5 ani de școală din care cap la cap cred că am fost la cursuri 3 luni, am rămas la inimă doar cu profesorul de informatică Lixăndroiu, care mi-a explicat cum se fac schemele logice pentru că noi, în 92, asta făceam la informatică, scheme logice și visam să lucrăm în Norton Commander. Și cu Ialomițeanu, care a fost și ministru, un domn rumen, de la Bran, cu simțul umorului, care a făcut cumva de până și oroarea de contabilitate pe model franțuzesc a fost inteligibilă și astfel am zburdat ca un elefant tânăr prin poienițe smălțate cu conturile casa, cheltuieli fixe și provizioane. Nu că aș fi făcut vreodată în viața mea un buget, eu nici măcar nu țin portofelul.
Și acum văzui eu tantamul ăsta cu școala și spiciul lui Iohannis, că vezi bine că România e plină de impostori și România nu e educată și România e în febra copiatului, îmi aduc aminte că nu erai considerat om dacă nu copiai în facultate, doar nu era să înveți mizeriile ălea pe dinafară. Și până și eu, cel mai speriat om din lume, mai fricos decât leul din Oz, am copiat o dată, cred că era la Mocanu, și chiar și așa am luat doar 9, nu am reușit să iau 10. Și astfel nu am mai luat bursă de merit ci doar d-aialaltă, normală.
Atât de bine învățam, încât am avut 5 ani bursă. 5!!!!
Iar acum nu știu să citesc un bilanț. Nu știu să lucrez în Norton Commander și nici marketing nu știu, că domnu cu cuperoza mi-a dat zece pentru că am scris o teză bogată în care am turnat bicarbonatul sinonimelor peste micul sfrijit al subiectului și el l-a înghițit așa umflat și apoi a râgâit adică a eructat adică a eliminat gaze din stomac.
Ce școală am făcut noi mai bună?
Când a fost să fie mai bine decât este acum?
Impostorii au căpușat statul încă din 1945. De atunci a început sistemul să se cangreneze și unii oameni, câțiva, au făcut carte pentru că au vrut ei să o facă, dar alții, ăia care nu vroiau decât o diplomă sau să scape de armată, s-au strecurat exact ca acum printre găurile imense ale năvodului, atât de mari că reușeai să scapi chiar și o balenă.
Și să nu uităm esențialul: până în 89 al doilea om din stat era o academiciană, nenumărate premii, doctorate, patalamale. Deci ce credem că s-a schimbat? Tovarămnu Mocanu a murit dar au venit ăilalți din spate, profesori universitari, hehehehe, conferențiari, hăhăhăhă, lectori, hohohohoho.
Și eu pot să fiu lector, trebuie dăcât să zic. Da, da, că preparatorii de doctorate sunt plătiți la cap de vită furajată, deci cu cât mai mulți se înscriu, e mai bine.
Chiar aș primi bani dacă m-aș înscrie să îmi fac doctoratul la agronomie, așa mi-a zis acum trei ani o doamnă binevoitoare.
Așa deci, doi ani de zile aș primi bani și aș deveni doctor și după ar trebui să îmi mărească salariu la întreprindere pentru că au un doctor în agronomie în mijlocul colectivului.
Sau chiar aș putea să predau.
-Păi ce să predau, că e clar că nu o să învăț nimic?
-Eeee, atunci găsești un loc cald într-un minister, mi-a spus doamna. Vă spun, era chiar drăguță, se gândea numai la binele meu.
E până la os cancerul în țara asta și mirarea lui Iohannis mi se pare copilărească. Adică infantilă, adică inocentă, adică naivă, adică plină de candoare.
Un președinte inocent la o țară de tâlhari, dacă eram doctor în agronomie mi-aș fi dat seama ce fel de plantă e asta sau ce fel de mană s-a depus pe mica noastră patrie. Dar n-am vrut. Mi-ajunge că sunt economizdă.