Penny mănâncă parizer și pufuleți și spune că nu e atât de rău pe cât se aștepta. Loyd încuviințează. Apartamentul în care e Muƶeul Traiului în Comunism este, spun ei, la fel ca orice casă din Australia de acum 70-80 de ani.
Vorbim despre oamenii cu existențe bidimensionale din blocurile dormitor, înghesuiți ca niște bucăți de vată în vârful pantofilor prea mari ai partidului care au călcat țara asta în picioare.
Răsfoiesc un Cutezătorii din 26 ianuarie 1981. Pe copertă Ceaușescu salută cu o cravată de pionier la gât. Are deja peste 60 de ani dar călcătura e decisă, cătătura neînfricată. Pe fiecare pagină din cele 16 ale revistei pentru elevi este Ceaușescu: adresându-se mulțimii, dansând cu Elena prinși într-o horă de copilași îmbrăcați în costume populare, privind negru dintr-o poză a adolescenței lui în ilegalitate, scrutând viitorul dintr-un portret cu sonde, țărănci cu năframe și munți înzăpeziți.
Tatăl națiunii.
Decretul cu raționalizarea mâncării, cartelele, kilu de ulei și făină, zahăr și ulei, a fost bun, spune un amic. Românii nu erau atunci grași, înfășurați în burți și cefe cum sunt acum, românii mureau de grija zilei de mâini dar mureau sănătoși, nu ca acum plini de diabet și cancere.
Partidul nu a vrut să fim bolnavi, ne-a dat soia care, se știe, e sănătoasă, ne-a păzit de bolile capitaliste ale consumului excesiv, România dodoloață, România dodohoață.
Și hai să fim serioși, zice amicul meu, toată lumea avea pe cineva la țară și puteai să faci rost de mâncare dacă voiai, nimeni nu a murit de foame pe vremea lui Piticu.
Decât creierul.
Ținut doar pe firmituri, epuizat de statul la cozi și hrănit doar cu felii de pâine unse cu untură, creierul nostru a crăpat cândva în anii 80. Îi purtăm hoitul în noi, așa cum unii își poartă piciorul amputat în amintire.
Pe ecranul Diamantului din 87, Ion Iliescu îl înfierează în 22 decembrie pe Ceaușescu, acest om fără inimă, fără creier, fără rațiune-strigă un revoluționar din spate.
Fără rațiune, repetă mecanic Ion Iliescu și apoi invită toți cetățenii care vor să reclădească societatea să vină la CC.
Penny mă întreabă cine e omul. Îi spun: Un criminal.
Mai trăiește?
Da.
A fost judecat?
Nu.
Ce mai contează dreptatea atâta timp cât avem margarină și pâine și blugi și adidași?
Îmi amintesc de halatele de atelier ale băieților pe care desenam cu pixul logouri faimoase, nu conta ce, țigări, mașini, electronice, băutură, nume de trupe rock.
Ca războinicii africani protejați de glonț de rugăciunile vracilor, halatele cu inscripțiile occidentale te protejau de comunism. Odată îmbrăcate, nu mai erai pe strada Mercur din Brașov ci în Chicago, Michigan, cu băieții.
Și cum au intrat brandurile ăstea peste noi, frățioare!!!!!
Ravagii au făcut, ne-au decimat ca pojarul populațiile imperiului aztec și al celui incaș, niciun anticorp la consum nu aveam, așa supli și flămânzi cum ne ținuse partidul cu dieta științifică.
Grasă și frumoasă, așa spunea bunică-mea că trebuie să fie o femeie.
Grăsimea era pentru boieri.
Acum este pentru săracii care mănâncă chimicale.
Ceaușescu era slab. Imaginea cu el mort, privind gol către cer, cu pieptul plin de găuri de gloanțe prin care a ieșit sufletul lui de țăran rătăcit, e înțepenită pe ecranul televizorului.
Mesianism.
Tatăl Națiunii a fost executat de națiune și înlocuit cu un alt tată și apoi tatăl ăstălalt a fost dat la o parte de un alt tată și noi nu mai creștem niciodată, stăm cuminți să vină un tată să ne conducă pentru că noi suntem legați la ochi, bâjbâind orbi în marele supermarket promis de ceruri, acum și pe pământ.

Mihai are mâinile arse la Colectiv.
Numele de familie al lui Mihai este același cu cel al unui sisific cărător de trese, secretar general al guvernului pe vremea lui Radu Vasile, demisionat sub guvernul Isărescu și instalat de Adrian Năstase în funcția de prefect, apoi făcut pachet și trimis consul la Sydney și la Los Angeles de către Geoană, relocat de Lazăr Comănescu în timpul guvernării Tăriceanu la Rio de Janeiro, consulat pe care l-a păstrat sub același Comănescu, de data asta ministru de externe în guvernul Cioloș, iar în 2017 a fost trimis de Meleșcanu la Vancouver. Chiar dacă are 143 de kile, e îndeajuns de agil să sară din barca țărăniștilor în cea a pesediștilor sau a democraților, de la liberali la tehnocrați. Are călcătura moale, poate e plin cu aer și singurul lucru care îl împiedică să se ridice la cer ca un balon meteorologic este greutatea secretelor pe care le ține în sufletul lui larg, de lucrător la 0215.
Mâinele omului care împarte același nume cu Mihai nu sunt arse pentru că, deși lucrează cu foc, știe să-l înghețe. E un fachir care merge în mâini pe cărbuni încinși, oare ce biznisuri avem noi cu canadienii de l-a scos Grindeanu din schema în care îl băgase Cioloș și apoi Tudose s-a grăbit să-l ungă iute la loc, trimițându-l la Vancouver? Mie îmi vine în cap Roșia Montana Gold Corporation, firma canadiană care nu a fost lăsată de bunăvoie din brațe de niciun guvern. Cum, când acolo sunt banii lui Benny, omul lui Dragnea, omul lui Bibi, acești Decebal și Traian ai Fondului Suveran?
Și iată cum Grindeanu e îndepărtat dar totuși ținut mereu aproape, cum spune boier Voiculescu. Este acum șeful Autorității Naţionale de Reglementare în Comu­ni­caţii. ANCOM este instituţia care protejează interesele utilizatorilor de comunicaţii din România, prin promovarea concurenţei pe piaţa de comunicaţii, administrarea resurselor limitate, încurajarea investiţiilor eficiente în infrastructură şi a inovaţiei, scrie site-ul. Bătaia pe 5G, cablu, net și frecvențele radio nu trebuie să o explic. Cine ține netu-n poală, ține alegerile în poală și ține tot ce înseamnă trasul cu urechea în poală.
Ține informațiile în poală.
Dar cine îl ține pe Grindeanu în poală?
La fel ca în cazul omului nostru de la Vancouver, constați că toți.
Suntem noi prea orbi să vedem și de aceea bâjbâim cu mâinile înainte, arzându-ne de bucățile de adevăr fierbinți pe care, uneori, le prindem.
Mihai are mâinile arse și Tedy Ursuleanu are mâinile arse. Dar măcar nu au sufletele scrum.
Ca noi ăștilalți, care am luat cenușa și ne-am frecat un ness, sperând să rămânem treji în noaptea asta care nu se mai termină, în care ei ne fură ca hoții și noi ne lăsăm furați ca proștii.

Ochii sunt albastru deschis ca cerul Danemarcei unde el nu a fost, doar soția, dar totul oricum s-a întâmplat acum mulți ani, în 73 când ea avea 15 ani și a stat pentru o lună în Copenhaga dar nu putea să rămână pentru că abia îl cunoscuse pe el și apoi erau și supravegheați așa că ea s-a întors la el și împreună au rămas în ultimii 42 de ani de iubire. La bine și la greu, zice el și ochii arată ca două găuri în cămașa roșie a feței prin care vezi maieul albastru de dedesubt. Ea încuvințează dar are un aer confuz de femeie care nu știe unde îi sunt ochelarii de vedere deși îi ține pe frunte, pare că intuiește că ceva e profund greșit dar a uitat ce și ce mai contează acum?
El toarnă o pălincă galbenă cu gust de rivanol și apoi mai umple un pahar că e musai și apoi mai umple un pahar și dă noroc într-una, că oameni suntem, asta spune iar și iar. E tare necăjit că un băiat la bucătărie sau careva i-a spart contrabasul, i-a ars un șut: țigani, eu sunt român. Când aude că tata e ungur tace, nu prea are încredere în unguri, dar tot nu sunt țigani, deci e mai bine. Cântă la Hilton și pe la nunți și pe unde e chemat și a fost chemat și fata e pianistă și profesoară de muzică și instructor de fitnes și acum se apucă și de saxofon că tare e ambițioasă, uite-o pe youtube, și are un soț o minune de om și băiatul a fost toboșar la ei în formație din care făcea parte el, doi băieți la acordeon și keyboard și la voce ea, femeia care acum prăjește îngrijorată aripioare de pui (Doiniță, avem oaspeți, aduci și tu o gustare că nu suntem țigani, români suntem). Dar băiatul s-a lăsat de bătut la tobe ca să facă bani căci e diplomat economist-cred, că nici eu nu mai știu că sunt la a 3 a țuică și piticul de grădină din spate luminează fosforescent, radiat cu ce altceva decât poloniu, ca un spion rus care vrea să fugă de lunga mână a KGB-ului.
Și în timpul ăsta el dispare și reapare cu o gentuță în care sunt bucățile de taragot la care cântă el la Hilton sau la nunți. Îl montează ca un asasin înainte de a-i zbura capul victimei cu glonțul tras de pușca cu lunetă și pornește să cânte, solista tresare, ce-or zice vecinii?, să-i ia dracu, suntem români și cântăm muzică tradițională românească, că doar nu suntem țigani. Și dă-i și suflă în taragot, fața e pălălaie de alcool și efort și apoi scoate și un fluieraș pe care aleargă degetele ca și cum ar fi fierbinte fluierașul și apoi intră în casă și iese pe o altă ușă cu sticlele de apă minerale care sunt pline cu un lichid gălbui, Tămâioasă, el a făcut vinul, toarnă și eu înghit aripioare de pui și neliniștea doamnei soliste care îmi spune că nu înțelege de ce copiii vor să plece din țară, ea a fost în 73 în Copenhaga și nu a vrut să stea, și a fost și în Germania și în Italia și în Spania, unde au fost chemați.
El prinde discuția și spune că pe vremea lui Piticu ei au fost cu ansamblul uzinei Balanța la Volivostoc.
CINE?
Vlodi…
Vladivostoc?
Dada, a fost acum 35 de ani (sau poate 40), la muzeul ăla mare unde aveai pictura cu bătălia când l-au învins pe Napoleon și juma din câmpul de luptă era desenat și jumate era în mărime naturală, adică puteai să atingi, simțeai copita în mână și pepenele adevărat, dar asta nu era în bătălia cu Napoleon ci în altă pictură. Frumos la ruși, dar mai frumos la noi, că avem țara asta superbă, palma Maicii Domnului, doar că nu suntem noi vrednici să o gospodărim și să ne bucurăm de ea.
Și atunci doamna solistă ne cântă despre măicuța domnului Isus și mai apare o sticlă de vin făcut de mâna taragotistului care dispare iar și reapare din casă cu un saxofon și dă-i la 11 noaptea, mai dă-i în pizda mă-sii că e frumos, e muzică, nu e ca și cum pun muzică de negri sau țigani, români suntem.
Și acum ea îmi spune că iubirea ne va salva. Mă rog, poate și un metoclopramid. Sau triferment. Iubirea pe care au avut-o părinții ei pentru cele 4 surori, ea sora mijlocie, a doua, ea dat-o mai departe toboșatului-diplomat-inginer și pianistei-instructor-profesor. Fața cea roșie se întoarce ca o floarea-soarelui obosită spre pământ. E atât de beat încât îmi spune că am freză trufașă, repetă: ai freză trufașă și eu râd ca vaca și mă gândesc că iubirea nu ne va salva. Doar trufia de a crede că suntem iubiți.
Doamna Doinița cântă despre Isus și iubirea de mamă și el, Neluțu, cu ochii lui albaștri izbucnind nesigur, ca un grup de lăstuni speriați, zburătăcind pe față, își amintește de comunism emoționat, putea să fie mai rău că el era șeful ansamblului fabricii și a avut o viață bună atunci, ca acum, binecuvântați am fost, spune el și ea repetă: binecuvântați.
Și apoi el șoptește că nu crede că merge la vot, că toți ăștia sunt haini. Nu sunt români.

Și ea își amintește cum ștergea tablourile lui Ceaușescu de praf, că asta era treaba ei, să șteargă de praf tablourile lui Ceaușescu și să ruleze steaguri și să cânte imnuri cu tractoare și ogoare pentru Cântarea României dar asta a fost demult

, ei sunt binecuvântați și eu primesc o intoxicație alimentară.
Poate de la invidie sau poate de la aripioare și vin. Sau poate de la invidie, aripioare și vin dar mai cu seamă pentru că nu sunt român.

1. Bea o cafea din paharul de plastic, ochii sunt două cafeluțe în care cineva a învârtit o linguriță de zahăr. Zice: sunteți din Germania?, în românește zice: sunteți din Germania? și eu răspund că nu sunt din Germania și dacă aș fi fost din Germania probabil nu aș fi știut românește decât dacă aș fi fost sas dar nu sunt sas, dar de ce despic atât firul în patru, bine că nu sunt din Germania și poate să-mi spună în românește că a venit la Tulcea pentru o tabără de numerologie, înainte era make-up artist dar nu mai face asta, i-a ieșit în data nașterii că este lider și liderii nu vor să pună rimmel pe genele altor oameni cărora le sunt superiori, că da, e născută pe 10, mama ei e pe 20,  indivizi răpuși de complexul salvatorului, cicălitori și înspăimântați. Ei nu îi mai e frică de nimic, a făcut un avort acum 7 ani și de atunci și-a dus păcatul și nu a avut parte de iubire dar acum a ispășit și a găsit calea. Când ești născută?
   Tot pe 10. Și eu sunt tot un soi de make-up artist, boiesc morții din sticle de vin sau pachete de credite.
   Hai că îți fac profilul numerologic, zice fata cu două cafeluțe în loc de ochi și apoi adună, scade, împarte, ai 3 la destin. O fi notă de trecere?
   Iei totul prea în serios și nu știi să faci complimente, zice ea și eu adaug un cubuleț de zahăr la amăreala privirii.
   Sună-mă când vii în București să te învăț să dai cu blush pe pomeți. Blaș, așa spune. Și îți spun mai multe despre responsabilitate, e totul scris aici, în numere.
2. Din tricou urcă spre gât iedera unui tatuaj care zice, în engleză, că trecutul e trecut și mai dă-l în pizda mă-sii, nu zice chiar așa, dar asta e ideea. Trăiește prezentul. Cum să îți tatuezi asta pe coșul pieptului? De ce?
   Se uită la mine negru și zice: vreau să fac copii, de 1 an jumate mă chinui să fac copii, tatuajul mi l-am făcut acum 2 ani jumate după ce iubitul meu a plecat de la o filmare cu motocicleta și a murit. Uite-l aici, pe antebrațul drept.
   Mortu respiră prin cerneala din pielea ei, pe centimetri alocați de dermă. Atât a mai rămas din el. Un portret mic, el are bandană și bărbuță și e palid în conturul cernelii. E tare mort bărbatul care îi amintește Claudiei că prezentul e tot ce contează. Și acum Claudia vrea să facă un copil cu Alex dar nu merge, încă. Nu-i nimic.
   Tu nu vrei?
   Am 45 de ani. E cam târziu.
   Niciodată nu e prea târziu. Decât atunci când ești doar un tatuaj pe un antebraț.

3. Fumează în buza camionului. Și el e tatuat, o panteră într-un cerc de flăcări pe brațul stâng. Brațul are 57 de centimetri în diametru, estimez din ochi. Îmi spune că e cascador, fost sportiv, conducea bobul. Acum sare din avion, de pe balcon, călărește, se scufundă în mări și se îngroapă în peșteri. Dacă nu face asta, o dată pe lună măcar, își pierde mințile. Și ia droguri.
Are capul ras și craniul e împins înăuntru în 2 puncte unde a intrat bormașina care i-a decupat osul ca doctorii să poată să ridice calota și să extragă așchiile de lemn intrate în creier.
Era la un turnir la Sighișoara, o lance i-a intrat prin vizeta deschisă, pe deasupra ochiului, în cap.
Acum 10 ani, fix de ziua lui, fix la ora la care s-a născut. A murit puțin, 2 luni a fost operat, spintecat. Și de atunci și-a dat seama cât de fragil e și nu s-a mai dat în lături de la nimic. Absolut nimic. Murim zilnic doar respirând. De ce să fim atât de modești și să nu vrem mai mult? Să murim respirând viteză sau respirând frică sau respirând extaz?
De ziua lui, la ora la care s-a născut, Adrian ar fi putut să paralizeze sau să moară.
2 mm i-au lipsit să crape.
1 mm ca să rămână paralizat.
Crezi că există Dumnezeu?
Nu. Așa a fost să fie.
Oare ce număr o avea la destin? 9? 1? 9.1.1?

4. În pădurea unde sunt acum sunt peturi, iepuri și nu mai sunt mistreți căci au fost omorâți de gripa porcină. Paznicul ocolului silvic are ochi albaștri și sufletul albastru, tatuat cu ură, futu-i în gură, ăștia ne omoară.
Dragnea e închis dar nu i-au luat averea, cum mă, când mie ANAF mi-a trimis înștiințare pentru 6 lei?
O lance ne-a străpuns maxilarul, ne-a intrat prin creier, suntem morți de 30 de ani dar respirăm șuierat în coma indusă, visând că suntem oameni liberi care trăiesc destinul unuia născut pe 10, o nație de lideri plecați într-o tabără de numerologie.