Archive

cartea de marti

Brazii de pe Tâmpa unduiesc fluid, ca niște alge pe fundul mării. În tăcerea copacilor desfrunziți din jurul lor, mișcarea brazilor are ceva de dans desculț, caraibian. E vară mereu în sufletul unui brad bătut de vânt doar mie mi-e frig și un pic de greață, cred că iar am mâncat ceva stricat. Sau poate e de la citit?
Nici nu mai deschid televizorul. Ororile sunt aceleași, indiferent de an. Trăim în Timequakeul lui Vonnegut. Ce om a fost Vonnegut, aș da orice să-l întâlnesc în altă viață. Pe el și pe Bosch. Împreună am putea să stăm cu orele să ne uităm la brazii care dansează pe vârful dealului pe care cândva a scris din copaci Stalin.
Nu am chef să mai scriu nimic. Poate că de la scris îmi e silă. Așa că am pescuit de fix acum 4 ani, dintr-un 2013 neștiutor, textul de mai jos.

“Ieri a început războiul păcănelelor, ordonanțelor, șpăguțelor, șpăgoaielor, guvernul îngrașă porcul în ajun, se precipită, se zvârcolește să schimbe legea amnistierii, să-i scape pe Năstase și pe Voiculescu, să mute instituții pe genunchiul drept, că ăla stâng a amorțit, să strângă bani negri pentru zile roz.
La Pungești se cară bastoane și se dărâmă garduri, la București se cară bastoane și se sapă gropi în iarba înghețată a casei poporului. Mamele s-au apucat de curățenia de iarnă, tații bat covoare, șoferii protestează, temperatura o fi scăzută afară dar înăuntrul omenirii, între inima, ficatul și plămânul societății, e vară. Și când e caniculă, știm cu toți că entropia crește.

De ce toate acestea? Cui folosesc? Ne dăm cu curu de pământ să aflăm dacă e mâna rușilor, a corporațiilor, a capitaliștilor veroși sau a chinezilor insidioși. Vorbim despre geopolitică, economie, Soroș, bursă, masonerie și, desigur, evreii care conduc lumea, apar în conversație FMI-ul și Clubul de la Paris.

Kurt Vonnegut zice în “Sirenele de pe Titan” că nici vorbă despre toate astea. Totul e mâna civilizației extraterestre de pe Tralfamadore care a manipulat destinul pământenilor, conducându-i afară din grote, jos din copaci, pe calea progresului, prin antichitate, ev mediu și perioada modernă. Tot ceea ce avem, tot ceea ce suntem, sunt doar rezultatele intervenției tralfamadoriene asupra noastră.
Dar ce urmăreau?

Simplu: extratereștrii ne-au crescut timp de 200 de mii de ani nu pentru blană, carne, lapte sau “Dansez pentru tine”, ci ca să ne transforme în cărăușii unei piese vitale deplasării unei nave spațiale tralfamadoriene, rămasă în pană pe Titan, luna lui Saturn. După ce am livrat piesa, nimănui nu i-a mai păsat de noi, oamenii. Ne-am pierdut orice utilitate.
Și ce-i rău în asta?
Este.
Kurt Vonnegut spune: “The worst thing that could possibly happen to anybody would be to not be used for anything by anybody. Thank you for using me, even though I didn’t want to be used by anybody.”

Cartea este o capodoperă filozofică. În serile când zaci cu dinții încleștați și nod în gât privindu-i pe Ponta, Dragnea și Băsescu umplând cu bale televizorul, ai face mai bine să-l închizi. Și să deschizi “Sirenele de pe Titan”, sperând că domnul Vonnegut are dreptate atunci când privește cu optimism moderat triumful binelui:
“There is no reason why good cannot triumph as often as evil. The triumph of anything is a matter of organization. If there are such things as angels, I hope that they are organized along the lines of the Mafia.”

Dacă preoțimea e, nu văd de ce îngerii nu ar fi.”

Sunt fata lui tata. Cu el seamăn la ochi, la degetele de la picioare, curiozitate și la crizele de isterie spontană cauzate de trafic, aglomerație și cretinism. Nebună ca neamu Feher, spune maică-mea, reprezentată genetic în făptura mea doar prin previzibilul viitor dolofan, post-menopauză, și accesele de panică pecuniară, acești cârcei la buzunar de care sufăr din când în când.
Pe vremuri, când abia mă mutasem la București, tata venea de ziua mea la mine. Uneori cu câte un borcan cu vinete, de la mă-ta sau cu o caserola de salată de boeuf, de la mă-ta și asta. Nu prea înțelegea chibuțul creat în garsoniera de pe Sfântul Constantin, cine sunt oamenii ăștia care mănâncă, dorm, fac duș aici, care fumează și beau pe terasă. Cum poți să trăiești așa?, probabil s-a întrebat. Poate chiar m-a întrebat și pe mine, nu îmi amintesc dacă a făcut-o și ce i-am răspuns. L-am cărat la cârciumi și cinema, i-am spus de nșpe mii de ori să își închidă mobilul-după ce i-am luat unul-ca să nu sune în mijlocul filmului. M-a așteptat la serviciu, prins în plasa conversațiilor țesute de Codin, mi-a răscolit prin lucruri și chiar a ciordit ceasul de aur câștigat la Portoroz și l-a purtat la nunta lu văru-meu.
Mi-a venit să îi dau în cap când a refuzat scârbit să îmi guste mâncărica de mazăre, de unde știi tu să gătești?, mi-e frică. Nu o dată nu am avut chef de vizitele lui și de veșnicele bancuri și de foșgăiala curioasă printre acte.
La toate astea m-am gândit când am văzut filmul Toni Erdmann, la viața mea petrecută în ședințe, dezbătând subiectul: pot folosi cuvintele precursor, mercur, curios sau sunt neplăcute pentru că în ele există particula cur? M-am gândit la efortul de a descrie cât mai apetisant orori alimentare pline de E-uri, la timpul pierdut în boscheții unor intrigi de serviciu cu miros de căcuță. Nu cred că tata m-a întrebat cu ce mă ocup, cred însă că a avut mereu impresia că fii-sa e o persoană dibace care a fentat cumva destinul, a băgat un dribling la mijlocul terenului și a reușit să înscrie la vinclu.
La toate astea m-am gândit când am văzut Toni Erdmann și la oamenii care se fac din ce în ce mai mici lângă noi, la tata care acum are 1,65 și la orele care îi fură milimetru cu milimetru din picioare, tăind felii fine, ca un măcelar expert. Și la nepăsarea cu care arunc orele în troaca porcilor, la fușereala cu care cârpesc mantia mea de super-erou, ruptă, tocită, cu țesătura rărită.
Toni Erdmann te învață ceea ce ai uitat demult, cufundat cu nasul în anusul vreunei corporații. Ai doar o bucățică de timp și nu au ei toți banii de pe lume să ți-l cumpere.
Dar totuși, atunci când vor să te cumpere, râzi, ia-l pe taică-tu de braț și spune-i să le zică bancul cu omătul.
Chiar, știți bancul cu omătul?
O măt pe futa.

Am citit cartea Supunere în două zile, cu acea curiozitate de pechinez care adulmecă la fund o dobermaniță focosă, gândindu-se cum să se ridice la înălțimea așteptărilor ei . Michel Houellebecq a publicat cartea în dimineața atacului de la Charlie Hebdo, cred că și el ar fi vrut să-l ucidă pe Luz care i-a umflat nasul și i-a învelit în cearcăne roz, de drojdier, ochii rătăciți pe sub pleoape. Magul Houellebecq imaginează în Supunere o distopie, o Europă islamizată cu universități cumpărate de saudiți, femei împachetate în văluri, meniuri halal și o Uniune Europeană crăcănată pe masa ginecologului Mohammed Ben Abbes, președintele musulman al Franței, ales în 2022, care introduce destoinic în sânul comunității europene Tunisia, Turcia, Algeria, Marocul, Libia și Egiptul. Refacerea imperiului roman, asta vrea Ben Abbes, întoarcerea la patriarhat, asta vrea Ben Abbes, revenirea la tradiție, familie, astea vrea Ben Abbes, moartea umanismului igrasios care a acoperit pereții Europei, asta vrea Ben Abbes. Și într-un an de la câștigarea alegerilor, obține totul.

După două zile termin cele 293 de pagini. Sau cam așa ceva. Mă gândesc că este o salată de boeuf, fără vită, cu niște pui și multă maioneză, pe care am înghițit-o ca un copil sărman poftit la masă de un popă pedofil și uite că acum mă-nțeapă bila. Auauauauauau!

Supunere a fost comparată cu 1984.
E ca și cum ai zice că Fuego doinește ca Sinatra.
Că mamaie-ta gătește mielul taman ca Thomas Keller.

În ciuda grosimii, Supunere e o carte subțire care mâzgălește, ca un copil plictisit, un viitor improbabil, cu o societate coruptă, plictisită și amorțită ca o mână pe care ai dormit prea mult. Cu partide vetuste și cu renunțări grăbite, cu insensibilități sensibile, cu obediență și resemnare și cu femei încălecate și penetrate anal. Toate acestea pentru că “supunerea în fața lui Dumnezeu este cea mai mare fericire pe care o avem”. Așa spune Islamul și așa repetă Houellebecq și mie îmi vine să râd cu un ochi și să plâng cu celălalt, pentru timpul meu pierdut, pentru bila mea fragilă care acum o să facă o criză de la atâta Supunere.

Să fie oare un antidot pentru literatura de proastă calitate? Există un  colebil când înghiți prea mult rahat?

“Being in a minority, even in a minority of one, did not make you mad. There was truth and there was untruth, and if you clung to the truth even against the whole world, you were not mad.”

Da, există antidot. Cum există Orwell și Sinatra și Thomas Keller.

Un prieten mi-a spus că Alain de Botton e filozof de aeroport. Cine mă, domnu ăla care bagă cărți subțiri care te învață să tai cu ața mămăliga religiei sau să aduni cu mătura firmiturile artei călătoriei? Chiar el.
Citesc The News, carte luată dintr-o librărie în Bangkok, nu din aeroport, un volum de 253 de pagini cu tot cu poze, ce-i drept rare pozele, carte care încearcă să explice de ce presa este așa cum este și de ce noi suntem atât de prost informați de presa care este așa cum este și cum se face că ni se rupe de masacrul din Nigeria, ISIS sau alunecările de teren din Columbia și suntem fascinați de chiloții cu elastic făcut din limbă de privighetoare purtați de prințesa Charlotte la botezul domniei sale.
Filozoful de aeroport încearcă să ne dezlipească de ecranele televizoarelor care vomită în sufrageriile noastre adevăruri pixelat trunchiate și să ne explice că Flaubert avea dreptate.

Nenea ăsta, Flaubert, omul care a scris Madame Bovary, credea, la mijlocul secolului trecut când presa nu reușise să se bage cu fiecare dintre noi în așternut și să ne abuzeze urechea și ochii în fiecare seară, că jurnalele duc la idiotizarea poporului. De ce?

Pentru că presa încuraja să lași pe mâna ziariștilor gânditul. Nu-ți mai bate matale capul să gândești, noi culegem recolta monstruoasă de informație, o mestecăm pentru tine și ți-o așezăm în dumicați monoculturali, fast food for thought. Ia dumitale și hrănește-te cu platouașul ăsta de date pe care nu ai cum să le digeri bine, care-ți vin pe gât și te fac să borăști la rândul tău în pălărie cretinisme care devin clichee, sub privirile pline de admirație și lipsite de orice interogație a celorlalți idioți care au citit și s-au hrănit cu aceeași pastă mestecată și servită de jurnale.
Ce au făcut ziarele și presa decât să transforme oameni lipsiți de imaginație, rațiune și curiozitate în persoane bine informate? Flaubert se amăra la mijlocul secolului XIX că idiotul modern are acces la informația la care în urmă cu un veac doar un geniu putea să ajungă și, în același timp, să rămână un idiot, o combinație deprimantă care a dat prostimii autoritate să vorbească.
În România ziarul cu cel mai mare tiraj este foaia cu preturi de fleici și carne de mici oferita gratuit de Kaufland. Pe locul doi este Libertatea cu vreo 70.000 de exemplare, apoi vine ziarul bisericii, ceva cu lumina și credința și apoi Gazeta Sporturilor. Buluc urmează cu tiraje mizere toți dinozaurii trimiși la reanimare de lipsa de resurse de pe micuța insulă cretacică a presei românești. România Liberă, Adevărul, Evenimentul care vindeau milioane în anii `90, au ajuns la 10.000 de căciulă.

Flaubert ar triumfa. Mai puțină presă, mai puțini idioți.

Dar Flaubert nu a trăit în epoca televiziunii, radioului, onlineului, social media și mobilului pe care curg frenetice riuri de imbecilitate. Prostia aleargă prin fibră optică. Dacii hiperboreeni, nasterea latinei din pintecul burebistic, grădina maicii Domnului, Sfânta Parascheva și Ucraina unde, am citit eu pe internet, din cetățenii uciși în conflict sunt decupate organele și trimise în Vestul plin de milionari matusalemici dotați cu inimi de Boris și Svetlana.
Rușii sunt răi, nemții sunt eficienți, japonezii corecți și impersonali, grecii hoți, românii descurcăreți, ungurii xenofobi, sârbii înalți, italienii pitici, spaniolii logoreici, francezii aroganți, englezii bețivi.
Toată lumea știe. De unde? Din presă. Lumea e mică și murdară ca o mână de copil, cum zice Toni. Aș zice că simplă și sărmană ca o masă de seară servită căminului de bătrâni din Tecuci.
Ne așezăm confortabil pe scaunele puse de presă în fața ecranului mare pe care stă să înceapă jurnalul. Nu dăm scaunu nici la dreapta, nici la stânga, nu ne întrebăm nimic. Înăuntrul nostru, făcut covrig, discernământul nostru doarme îmbuibat cu un noian de date nefolositoare.

Noapte bună.

13 mai, ora 19.00, Cărturești, Verona. Voi purta o rochie care să-mi ascundă emoțiile care mi s-au pus pe șolduri și pe burtă. Am 5 kile în plus de emoții, trebuie să port rochii tip clopot, de gravidă. De fapt de lăuză, una care a născut 1 kil 200 de carte, mică și scâncitoare și acum trebuie să meargă la sală, la olarul de la sală care să mă prindă între palmele lui, să mă așeze pe roată și să mă subțieze în talie.
Nu știu cum să mă îmbrac și cred că iar nu o să-mi stea părul bine. Noroc că lumea nu o să vină să mă vadă pe mine ci pe Andi Moisescu. Pe el și pe Radu Paraschivescu și pe Iaru, căci ei vor vorbi la lansare. Vor spune că așa și pe dincolo, talentu care face și drege. Și eu voi fi la al doilea pahar de vin, poate chiar al treilea după care voi bate câmpii despre călătorie și ce face ea cu tine.
Dar eu nu voi fi acolo, la lansarea cărții, volumul 2 din ”America dezgolită de la brâu în jos”. Eu voi fi cu mintea în dinți, dacă sunt negri de la prea mult vin roșu. Ar trebui să învăț să îmi placă șampania până atunci. Sau măcar proseccoul.

Și când totul se va termina, toate vor fi spuse și prietenii vor sta la coadă să-mi spună: Feheroaico, mai pune mâna de citește că ne-ai tâmpit cu atâta scris, atunci voi putea să respir ușurată sub rochia mea clopot care va fi prea strâmtă. Voi lăsa moale diafragma și burta mea de 5 kile de emoții se va vărsa peste genunchi.
Voi râde ca proasta la orice și voi face poze cu dinții mei negri ieșind de sub buze vinete.
Numai să nu plouă. Sau să fie frig. Sau să fie meci. Sau să fie miting. Sau să fie cutremur de 7,7 pe Richter. Sau să reînvie mama Oanei. Sau să se hotărască Ponta, ca într-o siropoasă carte a lui Coelho, să moară. Sau poate să mor eu până atunci. Sau măcar să fac pojar, ca Mihaela.
Câte se pot întâmpla în două săptămâni, ohoooo.

Dar voi notați-vă în agendă că e lansare pe 13 mai la ora 19.00 la Cărturești Verona, acolo pe terasă. Și că puteți să faceți glume, să mă batjocoriți, să mă terfeliți și eu nu voi ține minte nimic. Voi fi în opusul comei, când miști, ești viu, zâmbești, răspunzi, respiri dar nu înregistrezi, nu auzi, nu simți nimic căci nu-i nimeni înăuntru.
Un soi de Singur Acasă, cu micuțul Kevin manipulând dialoguri de pe casete video, răspunzând mecanic.
Singur Acasă 2. Nu la Protv și nici de Crăciun. Asta da răsturnare de situație.

Până la sfârșitul lui aprilie cartea o să fie în librării.
Nu știu când fac lansare, nu știu cât o să coste, m-am mai relaxat că vorba aia, sunt la al doilea copil și nu mă mai împiedic și îmi rup gâtul alergând între plasa cu pijamale, sufertașul cu piure, cărțile de lamaze și plicurile cu șpăgi pentru asistente. Nici măcar contracțiile nu au fost atât de mari și dilatarea s-a făcut lin și suficient, ca la o cloșcă experimentată. Am depus oul în cuibar, fără prea multe cotcodăceli. Aleluia.
coperta carte

Pe copertă zice vorbe meșteșugite despre mine și carte scriitorul Radu Paraschivescu. Nu au încăput toate vorbele lui meșteșugite că nu aveam copertă atât de mare și mai trebuia să adaug vorbele meșteșugite ale lui Andi Moisescu. Ca să îi fac dreptate textului lui Radu Paraschivescu le-am înșirat pe toate aici, ca o tăviță plină cu cornulețe cu gem.
”Raluca Feher e o rockeriţă a scrisului. Şi n-ar fi putut fi altfel din cel puţin două motive. Primul: Raluca Feher lucrează în publicitate, unde cuvintele trebuie să scapere şi să pocnească din călcâie. Al doilea: în literatura convenţional (şi prost) denumită „de călătorie”, blues-ul nu invită la stârnire şi la înfierbinţirea sângelui, ci la picoteală. Prin urmare, pe rastelul din care îşi ia armamentul Raluca Feher scrie, cu litere electrice, „Rock’n roll over, Beethoven”. Dacă i-aţi citit păţaniile din Argentina, Uruguay şi Chile, ştiţi la ce să vă aşteptaţi: ritm de TGV, fraze trepidante şi un cocktail afectiv cu o reţetă uşor de transcris şi greu de nimerit: ironie (plus muuultă autoironie), insolenţă, bravadă, niţică exasperare şi credinţa că poţi lua la bord orice pasager fără riscul de a-l pierde de client.

Cât despre decor, te obligă şi el, nimic de zis. Brazilia sambei, a statuilor giganteşti, a cafelei, a jazzului (da, da), a culorilor, a drogurilor şi-a fotbalului. Şi nu numai. Avem şi Columbia, mulţumim de întrebare. Cu literatură, cariere, cartiere şi carteluri. Cu gherile şi gorile. Cu Macarena şi Cartagena. Cu vestitul cvartet (de coarde?) Coca, Ina, Mari şi Juana. Cu Escobar, FARC şi Medellίn. Şi, da, avem chiar şi Peru. Cu muzee în care descifrezi şpiluri erotice pictate pe oale. Cu drumuri în buza Pacificului. Cu autobuze deşelate şi ghizi joviali. Cu localuri în care miroase a de toate. Cu temple antice construite unul în altul, căci Matrioşka a avut o verişoară în America de Sud. Şi cu un Machu Picchu sătul de turişti ca românul de politicieni. Iar la final, o piruetă argentiniană pe muzică de Mike Oldfield.

Mulţumesc, Raluca Feher. Findcă scrii cum scrii, dar şi fiindcă ai umblat după vize şi pentru mine.

RADU PARASCHIVESCU”

În Helsinki, de unde scriu acest post înjurând lentoarea mediteraneană a netului, nu e nevoie de viză. Doar de o șubă și de o atitudine reținută față de alcoolul care nu reușeste să coboare sub prețul de 5 euro păhărelul liliputan de schnapps. Dar ce nu fac eu pentru cititorii mei, ce nu fac eu.

The power of introverts in a World that can`t stop talking. Despre asta zice coperta lui Quiet că e vorba în cartea scrisă de Susan Cain, o domniță care a avut ghinionul să se nască într-o lume dominată de de mitul extrovertitului gregar, gălăgios, aventuros, vesel și spumos. Quiet vorbește despre Rosa Parks și Steve Wozniak și despre Einstein, introverți faimoși care au contrazis modelul american al lui likeable fellow, singurul capabil să mute munții printr-o atiutudine prietenoasă și-un tsunami de vorbe. Susan Cain se uită la America secolului XIX unde caracterul și morala te defineau ca om sau, cum spune autoarea, nu impresia pe care o faci în societate e importantă ci cum te porți acasă. Cărțile cu sfaturi care îndrumau cetățeanul să învețe să se comporte în societate vorbeau despre modestie și decență, despre ajutorul pe care trebuie să îl dai celor nevoiași, dar și de sfiala de care trebuie să dai dovadă odată ajuns sub lumina reflectoarelor. Unul dintre manualele de sfaturi se chema: Character, the Grandest Thing in the World. Cele mai folosite cuvinte în cărțile de self-help ale epocii erau: cetățenie, datorie, muncă, fapte mărețe, onoare, reputație, morală, maniere, integritate. 20 de ani mai târziu, autorul lui Character, the Grandest…scrie cartea Masterful Personality și epitetele de care se umplu cărțile de modelare a personalității sunt: magnetic, fascinant, zguduitor, atractiv, sclipitor, dominant, plin de forță, energic. Asta e căsuța în care am intrat acum un secol și nu am mai putut să ieșim din ea. Ca să ai succes în viață trebuie să scoți des dinții la aer, în zâmbete prietenoase, să vorbești mult, să declari că îți place echipa, munca în echipă, că nimic nu e mai bun decât colectivul cu care uite, ieși la bere și sărbătorești ziua fericirii, păstârnacului și chiar și a pionezelor, căci poți găsi motive destule ca să petreci mai mult timp cu prietenii. Îmi amintesc că acum vreo 7 ani am dat un interviu pe skype pentru o agenție din Londra cu două femei de la HR. M-au întrebat cum stau cu social skillsurile și eu, naivă în obtuzitatea sincerității mele, le-am spus că mi se rupe de echipă, că nu dau doi bani pe munca în grup, brainstorminguri și alte scenete artistice puse la cale prin agenții întru ascunderea delăsării și refuzului responsabilității. Și femeile ălea două, pixelate și înghețate de transmisia proastă, au plecat ochii și au notat ceva dar chiar și așa, cu transmisia proastă, am văzut cum le-au căzut umerii și colțurile gurilor s-au dus în jos, ca o crenguță de brad când atârni de ea un glob prea mare. Și nu am primit jobul, motivele fiind că sunt prea bătrână și prea experimentată și ei au nevoie de suflete tinere, mai maleabile, pe care să le bage în mașina de tocat a firmuliței. Însă eu știu sigur că fierăstrăul care a tăiat craca de sub picioare a fost fraza aia bogată în care am spus: mai lăsați-mă frate în pace cu echipa, fericirea și bate Cuba cu pretenii la serviciu. Și uite acum, citesc cartea lui madam Cain și realizez că societatea noastră nu poate asculta adevăruri spuse sobru ci doar măgării învelite în zâmbete largi, venite de la personalități fascinante, sclipitoare, dominante. Și că dracu ne ia că am dat caracterul pe personalitate și tot dracu o să ne ia dacă nu apare o școală care să spună respectați candoarea sau întoarceți-vă la muncă, onoare și integritate. Însă nu cred că se va întâmpla asta. Că lumea nu mai știe ce e aia integritate și onoare și munca e pentru proști și pentru tractoare, cum îmi zice mie un prieten millenial. Dar cine știe, poate e o revoluție pe drum. Dar nu mi-aș ține respirația să o aștept. Până când o să bată revoluția la ușă, citiți cartea, voi ăștia de știți engleză că nu am văzut s-o fi tradus la noi. Iar pentru trolii care vor sări ca arși-de ce scrii de bine despre tăcuți și introvertiți dar dai cu rahat în mutul suprem al țării, am să zic așa:  quiet nu înseamnă tăceri misterioase care nu ascund sub vălul lor decât liniștea nimicului. Steve Wozniak și Einstein nu erau tăcuți și atât. Se lăsau înghițiți de propriul intelect însă, din când în când, erau scuipați de leviatanul minții lor înapoi, în lume, cu o plăsuță de invenții, teorii sau acțiuni care au schimbat lumea. Iohannis nu ar trebui să schimbe decât foaia. Eu zic că nu cer mult.