Azi e ziua cărții. Aș fi putut să pun o poză cu raftul cu ultimele lecturi sau cu lecturile viitoare dar mi-am zis să vă servesc încă o bucățică din trilerul psihologic pe care încă îl mai festonez intitulat: Cea mai lungă crimă din lume.
Sau cam așa ceva.
Dacă dă domnu să îi placă lu editura, vă anunț cum facem mai departe.
Până atunci la mulți ani lu cartea de ziua cărții care, ce să vezi, este fix de sfântu Gheorghe, cel care, prin lectură a înfrânt balaurul.

“Ura este o rotiță pe care oamenii căsătoriți de 40 de ani aleargă ca niște șoricei agitați, e necesară ca să îi țină în formă. Fără ură nu ar avea nimic, ar pluti în liniștea vidă ca un gunoi cosmic, lipsit de gravitația pasională a țelului.
Ura este o construcție vitală a relației de cuplu. Scandalurile, înjurăturile, bodogănelile sunt sania făcută vara pentru iarna vieții, când ceva trebuie să ardă în cămin, să nu crăpi de frig. Iubirea piere prima, copiii sunt de mult plecați, îți trebuie vreascurile urii.

Ele fac pălălaie, mai pune iubito niște ură în vatră că s-a făcut frig de la atâta indiferență.

Mily și Vick nu dorm de 38 de ani împreună. Când m-am născut eu, dormeau cu frate-miu în pat și eu în pătuț. Când ne-am mutat, eu am dormit cu maică-mea și frate-miu cu taică-miu. Când Vlad a plecat la facultate, taică-miu s-a mutat în camera liberă, eu în camera lui și a lui Vlad și maică-mea a rămas singură în sufragerie. Apoi am plecat eu și ei doi și-au păstrat cetățuile, întărindu-și pozițiile, au săpat șanțuri de apărare și au ridicat metereze și mai înalte pe care au așezat arcași și butoaie cu ulei încins.
Zilele aveau un program precis, chiar și după ce Vick a ieșit la pensie la 50 de ani profitând de falimentul institutului.
-Un puturos, toți bărbații cu pregătirea lui și-au luat un serviciu, ceva, au încercat să mai facă niște bani. Dar el, comod ca ta-su, nimic. S-a mulțumit cu pensia, cum să trăim amândoi din pensia asta mică? Cine m-a blestemat să am un bărbat că ăsta, nu știu.

Puturosul nu s-a bucurat prea mult de pensie. În serviciul casnic era trezit la 8 dimineața și începeau corvoadele casei. El ducea gunoiul, dădea mâncare la pisicile strânse în grădina din spatele blocului. El ștergea praful, peste tot, în fiecare zi, în timp ce ea dădea harnic cu aspiratorul, apoi el făcea salată (vara) sau tăia slăninuța (iarna) și ea pregătea masa, scoatea fundurile de lemn și farfurioarele și paharele și punea ibricul pe foc.

Apoi, spălau vasele, le puneau la loc și se pregăteau să plece în oraș sau la piață sau la bibliotecă, la biserică sau la plimbare în lumea nouă care creștea pe câmpul pe care Ceaușescu punea cartofi sau grâu și în care noi, copiii, am găsit prin `84 un fetus împuțit, lăpădat de o femeie disperată.

A venit miliția atunci și a cercetat lanul pe care Ceaușescu pusese grâu, nu puteai să furi grâu, ce să faci cu el, că trebuia măcinat. Nici sfecla pe care o punea Ceaușescu nu era bună. Doar cartofii. Familii întregi, cu săpăligi, orbecăiau în bezna nopții, scormonind după cartofii din avutul obștesc, speriați că vor fi văzuți, pârâți, închiși pentru că au furat piciocii neamului.

Mulți ani după revoluție, în locul în care Ceaușescu punea grâu, sfeclă sau cartofi, au crescut doar haite de câini vagabonzi și grădinile locatarilor din blocurile de la marginea orașului au început să muște din pământul buruienos. Iar mai nou, în ultimii 15 ani, și-a făcut loc o cârciumioară care arată așa, pe picior de plecare, înjghebată în pripă de un cetățean care știe că mâine, dacă ar vrea, miliția acum poliție ar putea să-i radă stabilimentul. Și apoi, daaa, asta a fost momentul în care Mily a știut că Dumnezeu și-a întors fața spre ea căci la nici 100 de metri de blocul privind munții a apărut triada Carrefour-Kaufland-Selgros. Acum nimeni nu se mai uita la zăpada de pe fruntea Pietrei Mari ci spre containerele metalice ale supermarketurilor-parc căci toată activitatea comunității s-a mutat între rafturi unde pensionari și casnice își plimbă paltoanele vechi jonglând cu prețuri, planuri și procente care arată dezvoltarea fără precedent a zonei.
-O să vezi că apartamentele de aici o să coste o avere. Ai de toate, aer curat, transport aproape-practic ești la 25 de minute de centrul orașului și la 1 minut cu mașina de magazine.
-Sunteți la mama dracului, cine ar vrea să stea în câmp?
-Cum dragă, doamna Marcu de la blocul vecin a vândut cu 90.000 de euro un apartament de 3 camere, mai mic ca al nostru și Leni de la blocul grecilor a luat 75.000 pe unul de 2 camere.

-Bați câmpii. Ai văzut tu contractele, ai numărat tu bănuții ăia, sunt niște distruse care …

-Sunt niște femei oneste și nu au niciun interes să mă mintă pe mine.”

De restul vă puteți bucura, așa cum v-am promis, după ce zice editura: bine băi Feher, uite că poți să scrii și alte tâmpenii decât preumblări prin Mexic.

Sunt fata lui tata. Cu el seamăn la ochi, la degetele de la picioare, curiozitate și la crizele de isterie spontană cauzate de trafic, aglomerație și cretinism. Nebună ca neamu Feher, spune maică-mea, reprezentată genetic în făptura mea doar prin previzibilul viitor dolofan, post-menopauză, și accesele de panică pecuniară, acești cârcei la buzunar de care sufăr din când în când.
Pe vremuri, când abia mă mutasem la București, tata venea de ziua mea la mine. Uneori cu câte un borcan cu vinete, de la mă-ta sau cu o caserola de salată de boeuf, de la mă-ta și asta. Nu prea înțelegea chibuțul creat în garsoniera de pe Sfântul Constantin, cine sunt oamenii ăștia care mănâncă, dorm, fac duș aici, care fumează și beau pe terasă. Cum poți să trăiești așa?, probabil s-a întrebat. Poate chiar m-a întrebat și pe mine, nu îmi amintesc dacă a făcut-o și ce i-am răspuns. L-am cărat la cârciumi și cinema, i-am spus de nșpe mii de ori să își închidă mobilul-după ce i-am luat unul-ca să nu sune în mijlocul filmului. M-a așteptat la serviciu, prins în plasa conversațiilor țesute de Codin, mi-a răscolit prin lucruri și chiar a ciordit ceasul de aur câștigat la Portoroz și l-a purtat la nunta lu văru-meu.
Mi-a venit să îi dau în cap când a refuzat scârbit să îmi guste mâncărica de mazăre, de unde știi tu să gătești?, mi-e frică. Nu o dată nu am avut chef de vizitele lui și de veșnicele bancuri și de foșgăiala curioasă printre acte.
La toate astea m-am gândit când am văzut filmul Toni Erdmann, la viața mea petrecută în ședințe, dezbătând subiectul: pot folosi cuvintele precursor, mercur, curios sau sunt neplăcute pentru că în ele există particula cur? M-am gândit la efortul de a descrie cât mai apetisant orori alimentare pline de E-uri, la timpul pierdut în boscheții unor intrigi de serviciu cu miros de căcuță. Nu cred că tata m-a întrebat cu ce mă ocup, cred însă că a avut mereu impresia că fii-sa e o persoană dibace care a fentat cumva destinul, a băgat un dribling la mijlocul terenului și a reușit să înscrie la vinclu.
La toate astea m-am gândit când am văzut Toni Erdmann și la oamenii care se fac din ce în ce mai mici lângă noi, la tata care acum are 1,65 și la orele care îi fură milimetru cu milimetru din picioare, tăind felii fine, ca un măcelar expert. Și la nepăsarea cu care arunc orele în troaca porcilor, la fușereala cu care cârpesc mantia mea de super-erou, ruptă, tocită, cu țesătura rărită.
Toni Erdmann te învață ceea ce ai uitat demult, cufundat cu nasul în anusul vreunei corporații. Ai doar o bucățică de timp și nu au ei toți banii de pe lume să ți-l cumpere.
Dar totuși, atunci când vor să te cumpere, râzi, ia-l pe taică-tu de braț și spune-i să le zică bancul cu omătul.
Chiar, știți bancul cu omătul?
O măt pe futa.

Am citit cartea Supunere în două zile, cu acea curiozitate de pechinez care adulmecă la fund o dobermaniță focosă, gândindu-se cum să se ridice la înălțimea așteptărilor ei . Michel Houellebecq a publicat cartea în dimineața atacului de la Charlie Hebdo, cred că și el ar fi vrut să-l ucidă pe Luz care i-a umflat nasul și i-a învelit în cearcăne roz, de drojdier, ochii rătăciți pe sub pleoape. Magul Houellebecq imaginează în Supunere o distopie, o Europă islamizată cu universități cumpărate de saudiți, femei împachetate în văluri, meniuri halal și o Uniune Europeană crăcănată pe masa ginecologului Mohammed Ben Abbes, președintele musulman al Franței, ales în 2022, care introduce destoinic în sânul comunității europene Tunisia, Turcia, Algeria, Marocul, Libia și Egiptul. Refacerea imperiului roman, asta vrea Ben Abbes, întoarcerea la patriarhat, asta vrea Ben Abbes, revenirea la tradiție, familie, astea vrea Ben Abbes, moartea umanismului igrasios care a acoperit pereții Europei, asta vrea Ben Abbes. Și într-un an de la câștigarea alegerilor, obține totul.

După două zile termin cele 293 de pagini. Sau cam așa ceva. Mă gândesc că este o salată de boeuf, fără vită, cu niște pui și multă maioneză, pe care am înghițit-o ca un copil sărman poftit la masă de un popă pedofil și uite că acum mă-nțeapă bila. Auauauauauau!

Supunere a fost comparată cu 1984.
E ca și cum ai zice că Fuego doinește ca Sinatra.
Că mamaie-ta gătește mielul taman ca Thomas Keller.

În ciuda grosimii, Supunere e o carte subțire care mâzgălește, ca un copil plictisit, un viitor improbabil, cu o societate coruptă, plictisită și amorțită ca o mână pe care ai dormit prea mult. Cu partide vetuste și cu renunțări grăbite, cu insensibilități sensibile, cu obediență și resemnare și cu femei încălecate și penetrate anal. Toate acestea pentru că “supunerea în fața lui Dumnezeu este cea mai mare fericire pe care o avem”. Așa spune Islamul și așa repetă Houellebecq și mie îmi vine să râd cu un ochi și să plâng cu celălalt, pentru timpul meu pierdut, pentru bila mea fragilă care acum o să facă o criză de la atâta Supunere.

Să fie oare un antidot pentru literatura de proastă calitate? Există un  colebil când înghiți prea mult rahat?

“Being in a minority, even in a minority of one, did not make you mad. There was truth and there was untruth, and if you clung to the truth even against the whole world, you were not mad.”

Da, există antidot. Cum există Orwell și Sinatra și Thomas Keller.

Un prieten mi-a spus că Alain de Botton e filozof de aeroport. Cine mă, domnu ăla care bagă cărți subțiri care te învață să tai cu ața mămăliga religiei sau să aduni cu mătura firmiturile artei călătoriei? Chiar el.
Citesc The News, carte luată dintr-o librărie în Bangkok, nu din aeroport, un volum de 253 de pagini cu tot cu poze, ce-i drept rare pozele, carte care încearcă să explice de ce presa este așa cum este și de ce noi suntem atât de prost informați de presa care este așa cum este și cum se face că ni se rupe de masacrul din Nigeria, ISIS sau alunecările de teren din Columbia și suntem fascinați de chiloții cu elastic făcut din limbă de privighetoare purtați de prințesa Charlotte la botezul domniei sale.
Filozoful de aeroport încearcă să ne dezlipească de ecranele televizoarelor care vomită în sufrageriile noastre adevăruri pixelat trunchiate și să ne explice că Flaubert avea dreptate.

Nenea ăsta, Flaubert, omul care a scris Madame Bovary, credea, la mijlocul secolului trecut când presa nu reușise să se bage cu fiecare dintre noi în așternut și să ne abuzeze urechea și ochii în fiecare seară, că jurnalele duc la idiotizarea poporului. De ce?

Pentru că presa încuraja să lași pe mâna ziariștilor gânditul. Nu-ți mai bate matale capul să gândești, noi culegem recolta monstruoasă de informație, o mestecăm pentru tine și ți-o așezăm în dumicați monoculturali, fast food for thought. Ia dumitale și hrănește-te cu platouașul ăsta de date pe care nu ai cum să le digeri bine, care-ți vin pe gât și te fac să borăști la rândul tău în pălărie cretinisme care devin clichee, sub privirile pline de admirație și lipsite de orice interogație a celorlalți idioți care au citit și s-au hrănit cu aceeași pastă mestecată și servită de jurnale.
Ce au făcut ziarele și presa decât să transforme oameni lipsiți de imaginație, rațiune și curiozitate în persoane bine informate? Flaubert se amăra la mijlocul secolului XIX că idiotul modern are acces la informația la care în urmă cu un veac doar un geniu putea să ajungă și, în același timp, să rămână un idiot, o combinație deprimantă care a dat prostimii autoritate să vorbească.
În România ziarul cu cel mai mare tiraj este foaia cu preturi de fleici și carne de mici oferita gratuit de Kaufland. Pe locul doi este Libertatea cu vreo 70.000 de exemplare, apoi vine ziarul bisericii, ceva cu lumina și credința și apoi Gazeta Sporturilor. Buluc urmează cu tiraje mizere toți dinozaurii trimiși la reanimare de lipsa de resurse de pe micuța insulă cretacică a presei românești. România Liberă, Adevărul, Evenimentul care vindeau milioane în anii `90, au ajuns la 10.000 de căciulă.

Flaubert ar triumfa. Mai puțină presă, mai puțini idioți.

Dar Flaubert nu a trăit în epoca televiziunii, radioului, onlineului, social media și mobilului pe care curg frenetice riuri de imbecilitate. Prostia aleargă prin fibră optică. Dacii hiperboreeni, nasterea latinei din pintecul burebistic, grădina maicii Domnului, Sfânta Parascheva și Ucraina unde, am citit eu pe internet, din cetățenii uciși în conflict sunt decupate organele și trimise în Vestul plin de milionari matusalemici dotați cu inimi de Boris și Svetlana.
Rușii sunt răi, nemții sunt eficienți, japonezii corecți și impersonali, grecii hoți, românii descurcăreți, ungurii xenofobi, sârbii înalți, italienii pitici, spaniolii logoreici, francezii aroganți, englezii bețivi.
Toată lumea știe. De unde? Din presă. Lumea e mică și murdară ca o mână de copil, cum zice Toni. Aș zice că simplă și sărmană ca o masă de seară servită căminului de bătrâni din Tecuci.
Ne așezăm confortabil pe scaunele puse de presă în fața ecranului mare pe care stă să înceapă jurnalul. Nu dăm scaunu nici la dreapta, nici la stânga, nu ne întrebăm nimic. Înăuntrul nostru, făcut covrig, discernământul nostru doarme îmbuibat cu un noian de date nefolositoare.

Noapte bună.

13 mai, ora 19.00, Cărturești, Verona. Voi purta o rochie care să-mi ascundă emoțiile care mi s-au pus pe șolduri și pe burtă. Am 5 kile în plus de emoții, trebuie să port rochii tip clopot, de gravidă. De fapt de lăuză, una care a născut 1 kil 200 de carte, mică și scâncitoare și acum trebuie să meargă la sală, la olarul de la sală care să mă prindă între palmele lui, să mă așeze pe roată și să mă subțieze în talie.
Nu știu cum să mă îmbrac și cred că iar nu o să-mi stea părul bine. Noroc că lumea nu o să vină să mă vadă pe mine ci pe Andi Moisescu. Pe el și pe Radu Paraschivescu și pe Iaru, căci ei vor vorbi la lansare. Vor spune că așa și pe dincolo, talentu care face și drege. Și eu voi fi la al doilea pahar de vin, poate chiar al treilea după care voi bate câmpii despre călătorie și ce face ea cu tine.
Dar eu nu voi fi acolo, la lansarea cărții, volumul 2 din ”America dezgolită de la brâu în jos”. Eu voi fi cu mintea în dinți, dacă sunt negri de la prea mult vin roșu. Ar trebui să învăț să îmi placă șampania până atunci. Sau măcar proseccoul.

Și când totul se va termina, toate vor fi spuse și prietenii vor sta la coadă să-mi spună: Feheroaico, mai pune mâna de citește că ne-ai tâmpit cu atâta scris, atunci voi putea să respir ușurată sub rochia mea clopot care va fi prea strâmtă. Voi lăsa moale diafragma și burta mea de 5 kile de emoții se va vărsa peste genunchi.
Voi râde ca proasta la orice și voi face poze cu dinții mei negri ieșind de sub buze vinete.
Numai să nu plouă. Sau să fie frig. Sau să fie meci. Sau să fie miting. Sau să fie cutremur de 7,7 pe Richter. Sau să reînvie mama Oanei. Sau să se hotărască Ponta, ca într-o siropoasă carte a lui Coelho, să moară. Sau poate să mor eu până atunci. Sau măcar să fac pojar, ca Mihaela.
Câte se pot întâmpla în două săptămâni, ohoooo.

Dar voi notați-vă în agendă că e lansare pe 13 mai la ora 19.00 la Cărturești Verona, acolo pe terasă. Și că puteți să faceți glume, să mă batjocoriți, să mă terfeliți și eu nu voi ține minte nimic. Voi fi în opusul comei, când miști, ești viu, zâmbești, răspunzi, respiri dar nu înregistrezi, nu auzi, nu simți nimic căci nu-i nimeni înăuntru.
Un soi de Singur Acasă, cu micuțul Kevin manipulând dialoguri de pe casete video, răspunzând mecanic.
Singur Acasă 2. Nu la Protv și nici de Crăciun. Asta da răsturnare de situație.

Până la sfârșitul lui aprilie cartea o să fie în librării.
Nu știu când fac lansare, nu știu cât o să coste, m-am mai relaxat că vorba aia, sunt la al doilea copil și nu mă mai împiedic și îmi rup gâtul alergând între plasa cu pijamale, sufertașul cu piure, cărțile de lamaze și plicurile cu șpăgi pentru asistente. Nici măcar contracțiile nu au fost atât de mari și dilatarea s-a făcut lin și suficient, ca la o cloșcă experimentată. Am depus oul în cuibar, fără prea multe cotcodăceli. Aleluia.

Pe copertă zice vorbe meșteșugite despre mine și carte scriitorul Radu Paraschivescu. Nu au încăput toate vorbele lui meșteșugite că nu aveam copertă atât de mare și mai trebuia să adaug vorbele meșteșugite ale lui Andi Moisescu. Ca să îi fac dreptate textului lui Radu Paraschivescu le-am înșirat pe toate aici, ca o tăviță plină cu cornulețe cu gem.
”Raluca Feher e o rockeriţă a scrisului. Şi n-ar fi putut fi altfel din cel puţin două motive. Primul: Raluca Feher lucrează în publicitate, unde cuvintele trebuie să scapere şi să pocnească din călcâie. Al doilea: în literatura convenţional (şi prost) denumită „de călătorie”, blues-ul nu invită la stârnire şi la înfierbinţirea sângelui, ci la picoteală. Prin urmare, pe rastelul din care îşi ia armamentul Raluca Feher scrie, cu litere electrice, „Rock’n roll over, Beethoven”. Dacă i-aţi citit păţaniile din Argentina, Uruguay şi Chile, ştiţi la ce să vă aşteptaţi: ritm de TGV, fraze trepidante şi un cocktail afectiv cu o reţetă uşor de transcris şi greu de nimerit: ironie (plus muuultă autoironie), insolenţă, bravadă, niţică exasperare şi credinţa că poţi lua la bord orice pasager fără riscul de a-l pierde de client.

Cât despre decor, te obligă şi el, nimic de zis. Brazilia sambei, a statuilor giganteşti, a cafelei, a jazzului (da, da), a culorilor, a drogurilor şi-a fotbalului. Şi nu numai. Avem şi Columbia, mulţumim de întrebare. Cu literatură, cariere, cartiere şi carteluri. Cu gherile şi gorile. Cu Macarena şi Cartagena. Cu vestitul cvartet (de coarde?) Coca, Ina, Mari şi Juana. Cu Escobar, FARC şi Medellίn. Şi, da, avem chiar şi Peru. Cu muzee în care descifrezi şpiluri erotice pictate pe oale. Cu drumuri în buza Pacificului. Cu autobuze deşelate şi ghizi joviali. Cu localuri în care miroase a de toate. Cu temple antice construite unul în altul, căci Matrioşka a avut o verişoară în America de Sud. Şi cu un Machu Picchu sătul de turişti ca românul de politicieni. Iar la final, o piruetă argentiniană pe muzică de Mike Oldfield.

Mulţumesc, Raluca Feher. Findcă scrii cum scrii, dar şi fiindcă ai umblat după vize şi pentru mine.

RADU PARASCHIVESCU”

În Helsinki, de unde scriu acest post înjurând lentoarea mediteraneană a netului, nu e nevoie de viză. Doar de o șubă și de o atitudine reținută față de alcoolul care nu reușeste să coboare sub prețul de 5 euro păhărelul liliputan de schnapps. Dar ce nu fac eu pentru cititorii mei, ce nu fac eu.

The power of introverts in a World that can`t stop talking. Despre asta zice coperta lui Quiet că e vorba în cartea scrisă de Susan Cain, o domniță care a avut ghinionul să se nască într-o lume dominată de de mitul extrovertitului gregar, gălăgios, aventuros, vesel și spumos. Quiet vorbește despre Rosa Parks și Steve Wozniak și despre Einstein, introverți faimoși care au contrazis modelul american al lui likeable fellow, singurul capabil să mute munții printr-o atiutudine prietenoasă și-un tsunami de vorbe. Susan Cain se uită la America secolului XIX unde caracterul și morala te defineau ca om sau, cum spune autoarea, nu impresia pe care o faci în societate e importantă ci cum te porți acasă. Cărțile cu sfaturi care îndrumau cetățeanul să învețe să se comporte în societate vorbeau despre modestie și decență, despre ajutorul pe care trebuie să îl dai celor nevoiași, dar și de sfiala de care trebuie să dai dovadă odată ajuns sub lumina reflectoarelor. Unul dintre manualele de sfaturi se chema: Character, the Grandest Thing in the World. Cele mai folosite cuvinte în cărțile de self-help ale epocii erau: cetățenie, datorie, muncă, fapte mărețe, onoare, reputație, morală, maniere, integritate. 20 de ani mai târziu, autorul lui Character, the Grandest…scrie cartea Masterful Personality și epitetele de care se umplu cărțile de modelare a personalității sunt: magnetic, fascinant, zguduitor, atractiv, sclipitor, dominant, plin de forță, energic. Asta e căsuța în care am intrat acum un secol și nu am mai putut să ieșim din ea. Ca să ai succes în viață trebuie să scoți des dinții la aer, în zâmbete prietenoase, să vorbești mult, să declari că îți place echipa, munca în echipă, că nimic nu e mai bun decât colectivul cu care uite, ieși la bere și sărbătorești ziua fericirii, păstârnacului și chiar și a pionezelor, căci poți găsi motive destule ca să petreci mai mult timp cu prietenii. Îmi amintesc că acum vreo 7 ani am dat un interviu pe skype pentru o agenție din Londra cu două femei de la HR. M-au întrebat cum stau cu social skillsurile și eu, naivă în obtuzitatea sincerității mele, le-am spus că mi se rupe de echipă, că nu dau doi bani pe munca în grup, brainstorminguri și alte scenete artistice puse la cale prin agenții întru ascunderea delăsării și refuzului responsabilității. Și femeile ălea două, pixelate și înghețate de transmisia proastă, au plecat ochii și au notat ceva dar chiar și așa, cu transmisia proastă, am văzut cum le-au căzut umerii și colțurile gurilor s-au dus în jos, ca o crenguță de brad când atârni de ea un glob prea mare. Și nu am primit jobul, motivele fiind că sunt prea bătrână și prea experimentată și ei au nevoie de suflete tinere, mai maleabile, pe care să le bage în mașina de tocat a firmuliței. Însă eu știu sigur că fierăstrăul care a tăiat craca de sub picioare a fost fraza aia bogată în care am spus: mai lăsați-mă frate în pace cu echipa, fericirea și bate Cuba cu pretenii la serviciu. Și uite acum, citesc cartea lui madam Cain și realizez că societatea noastră nu poate asculta adevăruri spuse sobru ci doar măgării învelite în zâmbete largi, venite de la personalități fascinante, sclipitoare, dominante. Și că dracu ne ia că am dat caracterul pe personalitate și tot dracu o să ne ia dacă nu apare o școală care să spună respectați candoarea sau întoarceți-vă la muncă, onoare și integritate. Însă nu cred că se va întâmpla asta. Că lumea nu mai știe ce e aia integritate și onoare și munca e pentru proști și pentru tractoare, cum îmi zice mie un prieten millenial. Dar cine știe, poate e o revoluție pe drum. Dar nu mi-aș ține respirația să o aștept. Până când o să bată revoluția la ușă, citiți cartea, voi ăștia de știți engleză că nu am văzut s-o fi tradus la noi. Iar pentru trolii care vor sări ca arși-de ce scrii de bine despre tăcuți și introvertiți dar dai cu rahat în mutul suprem al țării, am să zic așa:  quiet nu înseamnă tăceri misterioase care nu ascund sub vălul lor decât liniștea nimicului. Steve Wozniak și Einstein nu erau tăcuți și atât. Se lăsau înghițiți de propriul intelect însă, din când în când, erau scuipați de leviatanul minții lor înapoi, în lume, cu o plăsuță de invenții, teorii sau acțiuni care au schimbat lumea. Iohannis nu ar trebui să schimbe decât foaia. Eu zic că nu cer mult.

Nu am mai scris de hăăăăt la micuța rubrică a blogului Cartea de marți. Dar acum, când am închis coperta spate a cărții lui Baricco intitulată City pe a cărei copertă față librarul a lipit 3 stikere roșii cu -20%, asta ca să-ți intre bine în cap că este o reducere de 20% și nu pentru că ar fi fost o reducere de 60% cum orice om normal, cu puțină aritmetică la el, ar fi putut să creadă, ei bine când am închis coperta cărții lui Baricco pe care am citit-o la început cu o ușoară agasare (ce vrea domle ăsta, auzi filozof și pianist și câștigător de premii și pe mă-sa-n cur de macaroană plictisitoare), mi-am zis că trebuie să vă zic să vă duceți să o cumpărați din librărie, cu 20% reducere, că mare afacere faceți. Căci arareori un cetățean care face parte din națiunea care știe cel mai bine să apreciaze mâncarea, beutura și designul de robineți ar putea să-ți explice mai clar, simplu și nemțește cât de căcat e lumea noastră a oamenilor mari și importanți, de apărem la televizor, ne aruncăm din stratosferă și descoperim bosonul lui Higgs, orice numai să nu ne trăim viața în plăceri simple, simțite la timpul lor, nu înainte și nu după, căci timpul care vine prea devreme sau vine prea târziu e un oaspete inoportun, pe care nu știi unde să-l ții și ce să-l pui să facă cât faci tu duș (dacă a venit mai devreme) sau cât te schimbi din cămașa de noapte (dacă a venit mai târziu), așa că îl vâri în sufragerie și cât faci duș sau arunci o bluză pe tine, stai cu frica-n sân să nu-ți cotrobăie printre pozele de pe raft sau să-ți umble printre cărțile din bibliotecă unde ai vârât, aleator, bancnote de 100 de euro, să ai dacă o fi să fie vreo panică.
Uite că am reușit să scriu o frază lungă, exact ca a lui Alessandro Baricco. Însă mai puțin filozofică, doar nu am făcut filozofia și mai puțin muzicală, că doar nu am studiat pianul.

Un singur lucru nu mi-a plăcut la cartea asta, altminteri bine tradusă și rece-fierbinte ca o palmă urmată de un sărut. Coperta nu mi-a plăcut, o poză dintr-o bancă de imagini cu un băiețel în fața căruia se ridică niște baloane. Nu are nicio legătură cu nimic, omul care a făcut coperta nu a citit cartea sau, dacă a făcut-o, nu a înțeles nimic. Dar nimic. Și atunci s-a scărpinat la tâmplă și a trântit o poză așa, pentru brand managerițe de la o firmă care vinde bere, baloane multicolore, baloane d-ălea cu care faci ocolul pământului, nu cele din cauciuc pe care le umflă clovnii triști la aniversări din locuri de joacă întunecate.
Iar cartea este despre cât de greu este să fii tu însuți când toată lumea vrea să fii altceva. Despre asta este cartea. Despre fuga de ei ca să te poți ascunde, în sfârșit, în tine. Ce treabă are băiețelul și baloanele colorate dragă editură?
Cât de sărac trebuie să fii să nu-ți poți permite o copertă de carte onestă?

Și că veni vorba despre sărăcie, cartea se încheie cu un citat dintr-un cetățean care l-a inspirat pe domnul scriitor. Zice așa: eram atât de săraci încât de Crăciun, tata ieșea cu pușca, trăgea un foc apoi intra în casă și ne spunea: regret, dar Moș Crăciun s-a sinucis.
Erezie.

Domnu blogger care își zice Chinezu a făcut anul trecut un top de cărți. Anul trecut adică 2014. Topul aduna cărțile citite de dumnealui și alți blogări în 2013. Anul ăsta vrea să știe ce a citit lumea în 2014, lumea fiind și eu. Chinezu a scris aici care e treaba cu acest top. http://cristianchinabirta.ro/2015/01/19/cautam-bloggeri-pentru-biblioteca-bloggerului-roman-editia-ii/
Pentru cei neatenți, sunt și eu și America dezgolită în top 10 cărți din 2014 citite de Chinezu. E drept că pe penultimul loc. Aș fi fost mai sus dacă aveam poze, ceea ce aveam. Să reformulez, aș fi fost mai sus dacă nu se chitroșea cu producția editorul.
Dar poate o să fiu la anul undeva mai sus. Doar am schimbat editorul și ăsta nou pare cu adevărat priceput.
Până atunci, trebuie să vin cu top și cu puncte dar mi se face rușine când văd câte cărți a citit Chinezu. Frate Birta, unii oameni mai și scriu, nu au atât de mult timp de citit.

Cu greutate am înjghebat o listuță.
1. The way of the World-Nicolas Bouvier. Editura, hm, nu știu. Mi-a fost lăudată de domnii de la librăria engleză Anthony Frost. 12 puncte dacă s-ar putea să îi dau, i-aș da. Cum nu se poate, rămân la 11.

2. The Pity of War, Explaining World War I-Niall Ferguson. Editura Penguin Books. 10 puncte.

3. Fahrenheit 452-Ray Bradbury. Editura, nu știu, știu doar că pe copertă era desenul aniversar, 60 de ani de la apariția cărții.-9 puncte.

4. În căutarea fericirii-Bertrand Russell. Editura Humanitas. 8 puncte.

5. Atitudine nepăsătoare față de stomac și alte povestiri-Ilf și Petrov. Polirom. 7 puncte.

6. The wisdom of psychopats, what saints, spies, and serial killers can teach us about success-Kevin Dutton. Nu cunosc editura. 6 puncte.

7. Melcul pe povârniș. Arkadi și Boris Strugațki. Editura Paralela 45. 5 puncte.

8. Contagious: Why things catch on-Jonah Berger. Editura Simon & Schuster. 4 puncte.

9. A dead hand-A crime in Calcutta-Paul Theroux. Penguin. 3 puncte.

10. Siddhartha-Hermann Hesse. Rao clasic. 2 puncte.

Ar mai fi Boris Vian cu Spuma zilelor. Editura Univers cu 1 punct.

Ghiveci. Am încetat acum o vreme să citesc literatură, bălind la istorie sau sociologie sau matematică sau … dar tot mai dispar de pe cărare într-un boschet cu un clasic, dacă e nevoie.

Poftim deci. Chinezule, acum ce trebuie să fac?