Fata de la recepție se uită atent în pașaport și apoi întreabă tulburată: ”sunteți cumva rudă cu fotbalistul?”

Nu, nu sunt. Miklos Feher era ungur-unguresc, eu sunt corcită cu o bucată de Teleorman.

”Nu mă uit de obicei la fotbal și acela a fost primul meci din viața mea la care m-au convins prietenii să mă uit. Și tocmai atunci a căzut și a murit. Live. De atunci nu m-am mai uitat la fotbal. De la Miklos Feher”.

E singura persoană din Lisabona care a rămas cu sechele după moartea tizului meu. Cârciumile sunt goale, chitările sunt gâdilate pentru nimeni; pe scene, ca într-un muzeu gol, sunt cântăreții de fado care n-au cui să umple ochii de lacrimi. Tot poporul stă ciopor în barurile cu televizoare, se uită din stradă la meci. Cine joacă? Chelsea cu Paris Saint Germain. Se oftează la ratări, se înfig mâinile în păr și se trage cu obidă: ”cum să joci ca o cizmă?”,  ”cum să nu reușești să nimerești poarta?”

De ce vă pasă? Sunt doar niște fotbaliști oarecare, nici măcar portughezi d-ai voștri. N-ai cu cine discuta.

La Baixa la metrou treci prin cinci filtre de control a tăriei de caracter: 1. ”Marijuana?”-întreabă șoptit un magrebian. Nu, mulțumesc. 2. ”Hașiș, hașiș foarte bun!”-la 3 metri de primul filtru, un alt marocan produce din buzunar un săpun maro. Nu, mulțumesc. 3. ”Cocaină? Cocaină și hașiș și iarbă”-al treilea magrebian intră în schemă, după alți 3 metri. Refuz politicos. 4. ”Lsd, hașiș, cocaină?” Nu, mulțumesc. ”Atunci poate marijuana?” al patrulea e insistent și mă însoțește până intru în teritoriul celui de-al cincilea filtru. 5. ”Ciuperci?”. Doar în tocăniță.

Mi-aduc aminte de o poveste din 2001. Eram în Olanda, cu Șerban și Kișbac, încercând să găsim un loc să dormim. În Amsterdam nu am dat peste nimic. Ajunsesem în Rotterdam, unde locuia Bodea care ne-a spus că ne găzduiește la ea în cămin în noaptea cu pricina. Ne-am rătăcit, nu tu GPS, nu tu smartphonuri. Ne oprisem într-o intersecție și încercam să dibuim încotro să o luăm. Un negraci se desprinde din întuneric, se apropie de mașina oprită suspect în mijlocul intersecției și incepe litania: ”Marijuana?” Nu frate, mersi. ”Hașiș?” Nici aia. ”Cocaină?” Nu. ”Heroină?” Nu prietene. ”Ciuperci?” Țț. ”Lsd, Ecstasy, timbre?” Nem. ”Femei?” Nu vrem nici d-ălea. ”Băutură ceva?” Nici. ”Spuneți ce vreți și eu fac rost, serios. Doar spuneți ce vreți”

Kișbac îl privește-n ochi și zice: ”Cărți, noua ne plac cărțile. Vrem cărți”

Dealeru face ochii mari: ”Ce fel de cărți?”

Kișbac: ”Ficțiune.”

Dealeru: ”Stați un pic aici și mă-ntorc în 4 minute cu tot ce trebuie.”

Ce vremuri, când oferta era cu adevărat diversificată și client serviceul era cu adevărat regesc.

Lisabona, aprilie 2014. În metrou urcă un lăutar cu față de țigan d-al nostru, pus pe cerșit. Pe umăr are un câine famelic, un soi de chihuahua cu ochi beliți, într-o întrebare mută. De ce nu poate să o rostească? Pentru că ține-n gură o sfoară care servește drept mâner pentru o cutie de carton în care sunt vreo 30 de cenți. Țiganul bagă la acordeon o canțonetă iar câinele dârdâie demn, pe umăr, ținând cutia în gură. Țiganul Costică devine brusc Remi din Singur pe Lume. Doamne cât am plâns când a murit maimuța Suflețel.

Simt că mă lasă inima. Că o să mor de inimă, ca fratele meu Miklos Feher, din cauza unei chihuahua cu ochi triști, de cântăreț de fado. Singurul lucru care mă oprește să mă întind pe jos și să crăp, cu ochii albaștri privind neoanele vagonului de metrou, e gândul că aș traumatiza-o definitiv pe recepționeră. Aflând vestea morții mele s-ar duce la primul magrebian și ar face overdose de ..tarte cu ou și-ar distruge ficatul și ar îmbătrâni grasă, cu pete pe față și cu o imensă frică de numele Feher.

“for the shake of love” zice reclama de pe vitrina prafoasa a pravaliei unde se vand, ce altceva decat shakeuri. langa, pe un carton scrie “he said she said take a shot before you leave”, asta e o carciuma unde se baga shoturi de techila, de vodcuta, de uischean. se bea pe mic pentru ca ficatu indian e fin. de un copac atarna o tabla care te anunta ca acote este ditamai institutul de stiinte ale ficatului si bilei. exact langa tablita institutului, un domn pe ciuci, gateste o rozatoare decedata, la un foc mic, facut in causul unui cauciuc folosit  pe post de vatra. desi te astepti sa puta, ceata din delhi inghite mirosurile. miile de tevi de esapament iti prind nasul intr-un clestitor, nimic nu mai intra pe nara-n amonte. amin.

pe trotuare sunt stalpi, 20 de centimetri distanta intre ei. scutul antimotociclisti care incaleca alte trotuare mai putin securizate. se circula cu ricsa, cu bicicleta, cu motocicleta, camionul, autobuzul, autobuzul ecologic care arata ca mamaie’mea, caruta, caruciorul de butelie, pe jos, descult, in slapi, in adidasi torsion. claxoanele se-mpletesc, paturica peste oras, daca ar descinde la 4 metri intreaga flota martiana, nu ai auzi nimic decat atunci cand te-ar prinde un extraterestru de cot si te-ar intreba unde e institutul pentru stiintele ficatului si bilei.

trotuarul dispare intr-o groapa plina de moloz, nisip si caramizi sparte langa care niste taximetristi desculti, cu talpici murdare, ard un macao pe dezbracate.

uite metroul. in vagon e o voma albicioasa, intinsa in dreptul unei usi. la 40 de centimetri, stand in cerc, in dispozitiv de aparare, 54 de oameni se tin de bara din mijloc. de-a dreapta si de-a stanga vomei, e gol. deasupra locurilor pentru handicapati sunt prize, si cetateni cu turbane si-au infipt samsungurile si citesc sau joaca pacanele. vine o statie de legatura, prin usa, peste voma, trece un parameci urias, cu perisori sugatori incaltati in slapi si 69 de capete, cu ochi privind disperati in jur, trop-trop-trop-trop, nu se mai termina, animalul continua sa intre, sa-si bage noi si noi si noi ochi beliti, in imbratisarea anaeroba a metroului. usile il taie in doua, plecam cu juma de parameci, ma retrag cat sa-mi fac vant pentru ca la prima o sa cobor.

pogo, slayer 2010, monsters of rock, shalul ajunge intr-o gurita de indian, mainile imi sunt intre sanii unei doamne, picioarele mi le reteaza o mustata. nu am cum sa cad. suntem atat de bine legati in snopul uman ca nu avem cum sa ne prabusim. inclestarea se sparge dupa 4 metri, pe peron. o oloaga in carje se uita uimita in jur: miracol, a alergat purtata de multime, din copilarie nu a mai simtit asa ceva.

ptiu doamne, sa nu-ti fie de deochi, dau sa scuip in san dar, pe toti stalpii scrie mare: “spitting prohibited” si o banda neagra taie liniutele care ies, scurte si decise, tip jet de dus, din gura unui cetatean. vomatul totusi este posibil. dar numai inauntrul vagoanelor. nu va fie scarba, nu miroase. si chiar daca simtiti o greata minora, o tratam degraba, ca doar avem ditamai institutul stiintelor ficatului si bilei.

aeroportul gandhi din delhi este intesat de politie, trupe inarmate, unitati militare de-a dreapta si de-a stanga, bariere aici, ziduri de beton colea, garduri electrificate, sarme ghimpate. la metrou, o uniforma imi spune ceva intr-o engleza sasaita, de om care si-a lipit limba de un maner inghetat si si-a luat-o inapoi cojita si amortita. nu inteleg. omul imi face semn din barbie, are arma si un detector de metale pe care-l flutura peste calatorii care se inghesuie sa intre pe peron, nu trec pana nu-si pun la scanat bagajul si nu-si arata continutul buzunarelor. paranoia de aeroport. urmez directia indicata de gaura din barbie si descopar, dupa un paravan, ascunsa, o duduie in uniforma, cu un detector de metale, asteptand ca un paianjen in umbra, sa prinsa vreo musca terorista, doamne fereste.

la radisson avem portar cu turban albastru cu ornamente aurii, pantaloni bombati care-i inghit piciorul pana sub genunchi si zambet alb care se deschide pe fata maronie, culoarea mobilei chippendale a lu nasa’mea. langa, 4 uniforme, zambitoare dar darze: puneti bagajul pe banda, poftiti prin poarta-detector, nu tziuie, la revedere. povestea se repeta la hotel lalit si la hotel janpath. militarii nu te lasa sa te apropi de india gate-memorialul martirilor indieni care au dat ortu popii in serviciul imperiului britanic, in timpul primului razboi mondial: stop, nu aveti voie sa va apropiati, go, go, goo.

bariera exista si la intrarea hauz khas village, buricul partiului delhian, o barna metalica de care trage un domn cu talpici negre si uscate, stranse sub fundul ofilit.

pe stalpi sunt tablite care te anunta ca esti observat de cctv si ca asta nu trebuie sa te  lasi pe tanjala ci trebuie sa te faca si pe tine vigilent. in definitiv sunt copiii tai care ar putea sa inhate valijoara cu bombita pusa de un pakistanez manios taman aici, in buza bazarului. si cu totii sa fim trimisi sa cantam cu dan spataru atunci cand se va intampla asta.

de unde vine mirosul asta de cacutza in pantaloni, de frica terorismului? pai sa vedem:

in 22 februarie, in hyderabad, estul indiei, doua bombe pe biciclete au ucis 17 oameni si au ranit 119. cine sunt atentatorii: mujahedinii indieni. se presupune, ca domnii mujahedini nu sau batut defel cu pumnul in piept pentru acest btl de exceptie.

in 13 martie a fost atacat un post al central reserve police force din srinagar, ai mai smecheri, mari si duri politisti din india. nu in delhu ci undeva in nord-vest. 2 baieti cu akm-uri si grenade, imbracati in jucatori de cricket, au ras 5 politisti si au mai ranit inca 10 persoane.

in 17 aprilie, in bangalore, alta bomba, de data asta pe motocicleta, 16 raniti, niciunul serios. adica toti radeau ca prostii ca au scapat cu viata.

in 25 mai, in valea darbha, haiducii maoisti-naxalisti au atacat un convoi de politicieni. folosind mine si mitraliere, maoistii au pus-o de o ambuscada din care au iesit cu viata   mai putin 28 de cetateni si alti 32 au fost raniti. printre morti, politicieni si un fost ministru.

24 iunie, srinagar, acelasi loc ca in martie, de data asta insurgentii atacand un convoi al armatei si lasand lati 8 soldati.

7 iulie, maoistii lovesc din nou undeva in estul indiei. 5 politisti mor, naxalitii se tin bine.

7 iulie-10 bombe artizanale fac poc la mahabodhi temple, un site unesco din bihar, in estul indiei, ranind 5 persoane. dalai lama si alte suflete luminate, au condamnat ceea ce parea o miscare a mujahedinilor indieni. acestia au recunoscut cu 4 luni intarziere ca a fost mana lor.

27 octombrie, dupa 3 luni de stat pe bara, aceiasi mujahedini cu precare cunostinte de pirotehnie, pun alte 8 bombe la un miting electoral in patna, tot in estul indiei. rezulta 6 morti si 85 de raniti.

oricum, daca nu crapi de la bomba, o poti mierli oricand de la jeg, poluare sau o ricsa condusa de un fittipaldi in papuci care se arunca, brav ca un dac, claxonand frenetic in vartejul traficului. nu-i nimic, poate data viitoare te incarnezi in maimuta aia de pe geam, mananci banane si te doare la basca de maoisti, trotkisti, hitleristi sau basisti.

ps. daca nu v-ati prins cine e cel mai mare angajator, raspunsul e simplu: firmele de securitate, paza si protectie, gardieni. ei sunt umeri pe care creste india.

acum aproape 7 ani, pe 2 ianuarie 2007, stand pe ciuci langa toyota land cruiserul scufundat pina la osie in pamantul moale al serengetiului, mi-am jurat ca nu o sa ajung niciodata in india. in noaptea de revelion, 5 jeepuri cu turisti ramasesera prinse in noroiul gigantului parc national, mare cat olanda, pentru care oficialii si agentiile de turism alocasera nu mai mult de 2 tractoare care sa actioneze in caz de inundatii. dupa 3 ore si ceva, unul din tractoare a trecut fix pe unde ramasesem noi inamoliti. doamne ajuta, mi-am mai consumat 56% din norocul dat de al de sus. cei care au ramas blocati din 31, au asteptat ajutor pana pe 2 sau 3 sau chiar 4 ianuarie. fara mancare, cu hiena la portiera si leul pe acoperis.

si nu, nu exagerez. desi un safari in tanzania, d-ala cu tabere de corturi in savana, ajunge lejer la 10.000 de para-fara spagi pe care esti sfatuit inca din brosurile turistice sa le dai bucatarului, soferului, celor care pun corturile si oamenilor care sapa gropile unde vor fi toaletele, de parca nu managerii ci mata, turistul, esti obligat sa le platesti amaratilor salariile, revenind cu inceputul frazei arborescente: desi platesti 10.000 de para, agentiilor de turism li se rupe de tine mai strasnic ca lui hrebenciuc de constitutia romaniei. si totusi, ce legatura are asta cu india?

are: negrii sunt magarusii calariti de rasa superioara, nu albi, ca aia nu vin ca se tem de malarie, viermele mancator de nerv optic si sida care se ia prin tras cu ochiul la bucile frizeritei. in locul albilor, colonistii superiori, care lasa negrisorii in campul muncii inamoliti, sunt in tanzania si cam in toata africa de est, indienii. ei iau banu, stau in arusha, la poalele lui kilimanjaro, si-o ard in ciunga in timp ce turistii si personalul agentiilor urineaza in masina si isi mananca 3 zile unghiile, ca nu pot sa paraseasca vehicolul intepenit in namol.

ghidului meu-negru-ii era frica sa sune managerul indian, temandu-se de represalii. care nu au intarziat sa apara: cum iti permiti sa ma cauti pe 2 ianuarie cind sarbatoresc anul nou, cu familia, ce-mi pasa mie ca ati ramas intepeniti in serengeti, mi se freaspana cum iesiti, mi se rupe ca turistii nu mai vor sa stea in tabara de frica inundatiilor, de fapt nici nu stiu daca s-a deschis pista de avioane ca si aia a fost inecata in namol de la ploi si, deci, zborurile nu sunt confirmate. cine sa le confirme ca sunt in vacanta cu familia si mai dai si pe turistii astia in gatul mamilor lor.

au trecut 7 ani, destul cat sa scoti si mortu de la groapa. si eu sunt in delhi, in camera unde a dormit basistul de la sonic youth. am frigider plin cu apa imbuteliata, pe masa un telefon cu cartela de india, o lista cu restaurante unde se mananca la fel de scump ca in europa-adica 20 de euro pentru doua persoane (aici intervine rasul homeric-hahahahahahahhahahaaaaaaa) si am primit cadou de la nalin-gazda, cursa cu un volkswagen puchinos de la aeroport pana in buricul hipsterimii delhieze. as zice namaste-dar asta e brandu lu sega si nu ma bag sa sug la tzatza succesului lui. asa ca scot o mai veche strigare de-a lui maica-mea: bogdaproste. sa dea dumnezeu sa supravietuiesc nesimtirii nesatioase din subcontinent.