In 2001 economia Argentinei s-a prabusit, bancile s-au facut tandari, economiile cetatenilor praf, moralul pulbere. Trei scantei si pulberea a explodat aruncind in aer institutia presedintiei care in 11 zile a cunoscut 4 ocupanti. 10 ani mai tarziu, in cartierul financiar umbli cu capul dat pe spate si frica in oase, cuiburi de t-rex in costum la un rand si pantofi cu scartz, argentina are crestere economica, a doua din america de sud, se construieste in draci, se calatoreste in prostie, se traieste like is no tomorrow, oamenii s-au invatat, azi esti, maine nu. Cristiana povesteste o legenda urbana: atunci cind vii sa-ti scoti banii din banca ai face bine sa-l rogi pe bodiguardul inarmat sa te insoteasca pina la masina pentru ca, nu o data, functionarul bancar care iti proceseaza cazul anunta gasca de hoti cind o sa vii sa-ti ridici creditul. Baietii te asteapta la usa, pun pistolul la tampla, iti iau tot si impart cu domnu de la banca prada. “Welcome to Jurrasic Park”, imi spune brontozaurul de la ghiseu, “nu va mai dati ochii peste cap, macar aici avem decenta sa va furam pe fatza”. Ii zambesc, ma pupa pe obrazul drept, cum se face in argentina, ii dau cardul, imi da banii si isi tine un comision de 17 pesos, vreo 4 dolari. “haide domle, nici macar in Romania..”. Ochii mi se umplu de lacrimi, cine m-a pus sa vin aici, la capatul pamantului, sa-mi frece tampla astia cu pistoale? Ce tara frumoasa avem si nu stim sa o apreciem.  La multi ani Romania, pila maninca o fasole batuta si pentru mine. Muhahahaha.

 

Viii fac turism in orasul mortilor iar intrarea este libera. Te costa daca vrei sa stai, hehehe, pentru ca nu poti doar sa sapi o gaura-n pamant si sa pui o cruce. Nu, nu, fiecare mormant este un P+2, ornat viguros cu statui si vitralii, nu le place marmura, e prea rece, e pentru sedii de banci in Romania nu pentru locul de veci.

Presedinti, poeti, medici, militari si politicieni, toti sunt ingropati in cimitirul Recoleta. Ingropati este impropriu spus, pentru ca nu i-a bagat nimeni in pamant, domnii si domnitele de care va spuneam se odihnesc, in functie de posibilitati, intr-o viluta sau in ditamai palatul, paziti de ingeri care-si tin un aratatorul alert indreptat in sus, gen pe aci ti-e drumul.

Da Evita, unde e Evita? La 26. Par pe dreapta si impar pe stanga, numarat de la centru? Nu, 26 pe harta cimitirului. Aha. Turistii americani tropaie in adidasi cu talpa groasa pe alee catre 26, unde Maria Eva Duarte de Peron-Madonna, don’t cry for me argentina, eee, acum stiti-se odihneste, da stiu, am mai spus asta, dar vroiam sa fiu ironica, cine se poate odihni cind zeci de oameni se inghesuie, sporovaiesc, da-te asa, au, m-ai calcat, stai sa pun mana, mami fac caca, draga cine e Evita, o cantareata, flash, flash, click, flash. Trei brazilience in mini pozeaza erotic in fata unui cavou, turistii se plimba ca la un targ de imobiliare, uite-l pe asta, ce de bani a avut, e hugh heffner, ala e viu inca,da  de ce e in halat de casa si de ce afara, poate a iesit la o tigara, tigara de dupa, de dupa viata, hehehe.

E drept ca nu sunt cersetori care sa-ti arate un ciot si sa miroasa a putred, de fapt asta e, in Recoleta nu miroase a eternitate ci a cafe late de peste drum unde sunt insirate sali de asteptare, o berica, o prajiturica, “doamna Guadalupe de Moreno? “, “eu sunt”, “e timpul. puteti sa va terminati cafeaua si sa va luati la revedere de la prietene, nu e nici o graba”.

De ce ar fi, ca si noi sa stiti traiam pe fuga si ce-a ramas din noi dupa meteorit? velociraptorul soarbe ganditor din berea Imperial la 970 de centimetri cubi si ii face semn chlenerului sa ii mai aduca una. In Jurassic Park e timp pentru toate, chiar si sa mori.

Alejandro deschide usa blocului cu cheia, cind te uiti in jur nu intelegi de ce nu au pus un drug in usa si tragatori cu arcul pe metereze. Cartierul e jupuit ca o nemtoaica uitata de dumnezeu la soare. Gunoiul e zburatacit pe strazi, ma uit un pic panicata cum taxiul se indeparteaza dar cum spuneam, Alejandro are cheia, “olaaa” Monica isi asterne pupicul pe obrazul drept, intinzi obrazul stang dar pupicul nu vine niciodata acolo. In 5 minute terasa e plina de lume, o doamna pe la 70 de ani care-si tine poseta in brate ca in troleu, un baiat svelt pe la 25 care pazeste o halca enorma de carne pusa pe un gratar. Nu orice gratar ci chiar unchiul gratarelor, cu jgheab unde curge grasimea si cosulet pentru carbuni incinsi ca sa ii ai gata facuti si sa nu trebuiasca sa ii arunci mereu in foc, cu parghie si lant care sa incline gratarul in functie de intensitatea focului. Parilla Technik, se vede ca au trecut nemtii pe aici.

Trei frantuzoaice de vreo 20 de ani se harjonesc cu 2 nemti anosti de aceasi varsta, din hamacul inchis ca o pastaie iese surprinzator ca in horrorurile japoneze Vivienne, singaporeza dansatoare de tango de 60 de ani sau 70, cine poate stii cu asiaticii, nimeni nu i-a vazut pasaportul si nici nu vrea sa spuna ce zodie chinezeasca e pentru ca astfel ai putea sa ii deduci anul nasterii. Monica, proprietara terasei, n-are nicio problema cu varsta ei. E o baba bine, la vreo 65 de ani, imbracata in rochie rosie cu spatele gol, slitz pe picior si pantofii argintii de tango. Este terapeuta si in mod evident il face sa se simta mai bine pe un domn de vreo 40 care ii trage clopotele frenetic. Monica il joaca, isi infasoara piciorul in jurul lui, il mangaie pe mana, rade gros si-si lasa capul pe umarul lui. “as vrea sa imbatranesc ca ea” spune Juju care aproape m-a convins ca nu sunt in Jurassic Park ci intr-un film de Almodovar. Un nou pupic pe obrazul drept, o fata cu fetisoara de bolivianca si par la subrat, apoi un baiat cu chitara care fumeaza o tigara cu miros dubios.

Luminile se sting pe terasa pictata in mijlocul ghetoului, Monica apare cu un sfesnic si anunta petrecaretii ca vor asista la prima casatorie de o noapte din lume. Juan-nu cardiologul, un alt domn cu zambet binevoitor si descendenta maghiara, o ia in casatorie pe ..na ca am uitat, o brazilianca fina care danseaza bine tango. Baiatul svelt paraseste gratarul si vine sa oficieze slujba, audienta tipa de placere cind Daiana arunca petale de flori in calea mirilor si Juan isi rastoarna mireasa in brate intr-o figura plina de eleganta. Femeile se bulucesc sa prinda buchetul, Monica, la cei 65 de ani, ii da un branci fetitei cu par la subrat si insfaca florile de iasomie. Vivienne nu prinde ironia dar, dupa 4 explicatii, intelege ca este o casatorie de forma, un soi de Vegas cu termen redus, basca gratis si isi declara dorinta de a se casatori pentru o noapte si ea, “you have been married?”, “no”, “ i want to see how marriage is, this thing, to be married for a night is for us, women that never been married”. Aprob, Monica anunta insa ca saptamina viitoare ea va fi mireasa si ii zambeste domnului de 40 de ani care ii raspunde cald, oferindu-i sa muste dintr-un carnat zemos cu chimichurri. Sosul ii curge terapeutei pe barbie. Femei desculte danseaza pe terasa pictata, nu mai e vin, nu mai e bere, 3 baieti canta la chitara si cei doi nemti anosti incearca sa danseze samba.

Nu Juju, nu e Almodovar, e Woody Allen combinat cu Spielberg. Ati urmarit  Midnight in Jurassic Park.

Hahahahahaahahhahaaaaaaa. Ma ciupesc, ma pleznesc, ma frec la ochi, imi ascut coatele si ma arunc in imbulzeala gigantica unde maini hraparete se intind sa insface stimati cititori si dragi cititoare ce altceva decat carti.

Welcome to Jurassic Park, locul in care oamenii inca mai gasesc placere in lectura.  E noaptea librariilor, pe o scena ridicata in mijlocul lui Corrientes, o demoazela usor supraponderala-daca ii place lectura si nu se duce la sala, tztztztz- canta romantze. Pe scena scrie “no hay ciudad sin poesia”. De unde vin eu pentru vorbele astea primesti haloperidol. Aici e norma. Publicul canta cu demoazela, fetele se unduiesc iar barbatii dau demni, aprobator din cap. Mamase ostenite de batalia pe carti se aseaza pe tabureti albi, isi scot urechile din posetele cu paiete si asculta fermecate povestile scriitorului x care a iesit in strada sa-si promoveze ultima carte. Zece metri mai incolo, o alta librarie, un alt macel, tipete ca la carne in ’87. Un card de vreo 40 de copii condusi de doi rastamani cu portavoce se bulucesc intr-o librarie, parintii sosesc si ei gafaind in spate. O pereche trebuie sa plece, insfaca fetita de 5 ani in brate, fetita se zbate si rage, vrea la carti, hahahahahahahahahahaha.

Nu tu ceaiuri si pipe si domnite cu volanase si aer abuzat incaltate in tenisi rapanosi si cu rochite vintage. Hipsterii lor sunt pe munca nu pe poza, se sterg de vopsea pe pantaloni si apoi mazgalesc mai departe un perete, un cret a scris apostrofator “copii, puneti mana pe carte ca nu musca”. Poate ale lor, la noi stiu o gramada de mutilari datorate lecturii, degete smulse, palme sfartecate, oare sa le spun in ce pericol ii pune cretul cu sfatul lui prostesc? Decid ca nu e treaba mea.

Ma simt ca in Piticot, dau cu zarul 3, ajung la casuta in care asezati la mese batrani simandicosi si fetite de 10 ani se intrec la scrabble, go sau sah.

Sper ca Elisabeta Polihroniade are vedere buna din ceruri catre acest loc unde miroase a hartie si floricele de porumb. Un triceraptos connoisseur , cu ochi albastri, fost regizor de reclame in brazilia imi explica sfatos “stiti, noi le mancam la carti ca nu avem rabdare pina apare filmul”.

2 batrane sporovaiesc, fiecare cu o cafea si un croissant in fata, medialuna ii spun argentinienii, pe scena ateneului. muzica e in surdina, niste americani se mira “ooo-uau” cind zaresc complexul mecanism de tragere a cortinei. niste barbati demni, pe la 45 de ani, fara burta si ceafa, sunt afundati in fotolii grele de plus si, totodata, in lectura. Citiva japonezi fac poze de la etaj, o mamaie motzaie la o masa linga mine, barbia ii atarna si se trezeste strigand “bingo”, fericita ca a castigat bani pentru operatia estetica la buze. Libraria “El Ateneo” a vandut 700.000 de carti in 2007, zice wikipedia si peste 1 milion de oameni ii calca pragul ca sa faca ooooo-uauu si poze de la balcon.

Niste prosti, si-ar spune primarii de sector din Bucuresti care ar fi deschis un casino sau, de ce nu, o sala de bingo, un loc cu pacanele si mese inghesuite sa iasa bani ca o viata avem si doar n-o s-o irosim cu prostii. Dar nu suntem in Bucuresti, care Bucuresti, ma intreb in timp ce admir cum un archaeopteryx planeaza deasupra bulevardului Santa Fe cu o pancarda in dinti anuntand noaptea librariilor. Welcome to Jurassic Park.

Intre sunci, jamboane, branze si condimente, in magazinul de la coltul blocului in care stau  gasesti vocea lui jamiroquai. un domn in sort, pe la 50 de ani, fredoneaza virtual insanity in  timp ce decupeaza felii dintr-o halca de serrano. welcome to jurassic park, locul in care rockul n-a cazut sub tocatorul metalic al zdutzzdutzului electro.

Biletul de avion costa 1200 de euro daca il iei cam cu 3 luni inainte. Zbori cu totul cam 19 ore, ajungi, te sui in taxi si inca o ora pina in oras. Faci un dus, despachetezi, inca 1 ora. Taxi iar si inca 22 de minute pina la intrare, e lume multa, rochii de seara si costume tepene, paiete si pantofi cu toc, ventilatoare mari sa spulbere transpiratia si sa revigoreze dansatorii, par alb pieptanat pe spate ca o panza de velier, vant din pupa cind intra pe ringul de dans, pasi mici si accidente grave cind dupa o volta in picior ti se infige tocul de 10 centimetri al unei dansatoare japoneze incepatoare. La masa vine Juan, cardiolog, nesigur, nesigur desigur doar cind e pe ringul de dans, nesigur cu femeile, un pic nefericit. Opereaza pe inimi dar nu stie sa si-o faca pe a lui bine. Are mustata si vorbeste mult, se asigura ca l-ai vazut si ai apreciat cit de bine danseaza, bea apa si-si umezeste des buzele.

Apoi un domn bronzat, nu retin numele, e din Pakistan, nu e bronzat. Si el iubeste tangoul si alearga sa se lipeasca de o coreanca de varsta incerta, rujata manos. Rujul poate fi improspatat la toaleta unde poti sa iti inchiriezi rochii de seara, pantofi de tango, rimmel si strampi. Femeile beau sampanie, vinul rosu te moleseste si pateaza dintii. Juju are cercei cu pene si e surescitata, cind danseaza inchide ochii si chiar si Buenos Airesul dispare. Incerc si eu, inchid ochii, e 3 dimineata, la Bucuresti e 8. Care Bucuresti? De aici nu se vede. Poate pentru ca am ochii inchisi. Ii deschid, miroase a ferigi si iasomie si deasupra cladirii baroce a Congresului stralucesc 2 luni, una alba si una albastra, asta da branding aneto. Welcome to Jurassic Park.

Bucurestiul nu se vede de aici. Nici nu se aude. Bucurestiul nu exista. Pe balcon 2 papagali verzi fac circ, poate se cearta, poate vorbesc in contradictoriu, poate unul e surd si celalalt trebuie sa urle la el ca sa se faca inteles. Si eu am probleme cu auzul, atunci cind nu-mi place ce mi se spune prefer sa ma fac ca nu am auzit. De pilda nu am auzit nimic din ce mi-a spus terapeutul meu, nici bodoganelile familiei, nici reprosurile iubitului.Terapeutul zice-asta am auzit- ca e o boala care se cheama “lipsa simtului realitatii”. Habar nu are ce vorbeste imi spun in timp ce privesc melancolica unduirea lunga a gatului de plesiosaur care iese din lacul plin de hidrobiciclete. Welcome to Jurassic Park. Nici urma de dinozauri pitici de Bucuresti. V-am spus, Bucurestiul nu exista. Ati putea sa va imaginati si voi ceva mai frumos.