Archive

terapie prin calatorie

asta vreau sa vad, asta nu vreau sa vad. cunosc,  o-ho-hooo, o seama de oameni pentru care calatoriile sunt forme costisitoare de narcisism si onanie. stiam eu ca asa este germania, ti-am spus eu ca exact asa este america. cartile si emisiunile lui aristide buhoiu care au sapat sinapse in creierul nostru, ne impiedica pe multi sa vedem lucrurile asa cum sunt, preferand sa inghesuim adevarul suparator de diferit de ceea ce stiam, in sertarasul alocat dinainte. si ce daca in japonia am vazut singurul computer 286, inca functional, pe care o doamna de 74 de ani mi-a scos bonu la o pensiune din takayama? eu stiu ca japonia e viitorul si 286-le nu face decat sa murdareasca, exact ca un rahat de musca, poza pe care o am eu in cap despre niponi. si ce daca japonezii se fac zob, chiraind veseli si dand peste cap jde sticle de sake, fumand serpeste cate 7 tigari deodata, in trenul care goneste cu 270 la ora, ducandu-i acasa dupa serviciu. mi se rupe. eu stiu ca japonezii sunt deprimati si roboti tristi, veselia asta nu o vad si mi-o sterg din minte pentru ca asta ar insemna ca tot ce stiu eu e incomplet. sau fals. si astfel, contaminat de minciuna, ajung sa-mi neg si eu existenta. adanca asta, nu?

multi dintre calatori nu-si pun intrebari, pentru ca au deja toate raspunsurile. hamburg? aia au bani sa-si bage si-n fund si totul e scump de mori. la die bank, restaurant cu stea michelin, antreu cu degustare +felul principal+2 pahare de vin (da mama, mi-a fost sete)+apa+serviciul chelnerului cu maniere studiate la curtea angliei=40 de euro cu tot cu bacsis. eee, asta e o intamplare. dar sigur-fiind germania-totul merge ca uns si e foarte tehnologizat.

ihim. aici nu puteti plati cu card-primul refuz la un restaurant portughez, desigur pentru ca sunt portughezi, nici aici nu puteti plati cu card international-al doilea refuz, la un restaurant turcesc, desigur pentru ca sunt turci, aici nu puteti plati decat cu cash-la un bar cu narghilele si public asiatic tolanit pe fotolii. nu mi-am luat atatea refuzuri la plastic, nici macar in fundul columbiei. de ce nu pot plati cu mastercardu meu? pentru ca managerii sunt chitrosi si mastercard si visa au taxe mai mari decat emitentii locali de carduri sau decat maestro asa ca..de ce sa platesc eu, carciumarul, cind poti sa platesti tu, clientu, comision atunci cind scoti bani de la atm, care, apropo, nu-i la orice colt, ca pe stefan cel mare, ci iti tocesti o pereche de opincute pina dai de unul.

raminem la tehnologie. astia au net, ca-s nemti, se stie ca nemtii+tehnologia+comunicarea=love. pe dracu. jumatate din restaurante-chiar si alea tzitzirite nu au net deloc, treizeci la suta au avut net da’ acum e plecat in concediu in bulgaria, nouazeci la suta e parolat si trebuie sa te loghezi informand reteaua despre dieta mamei tale, in luna a saptea, cind te avea in pantec. mai greu prinzi o nemtoaica trecand strada pe rosu decat un minutel de internet la liber.

pentru ca da, stimati cititori si dragi cititoare, da, iata ca exista un clicheu care se pupa cu realitatea din teren cum ar zice adelin petrisor: nemtii nu traverseaza cind lumina rosie taie in tabla neagra silueta unui nene in asteptare. neamtul se uita in stanga, in dreapta, in stanga, in dreapta, cat vezi cu ochii-si vezi mult, 300-400 de metri pe fiecare parte-nu se apropie nicio masina. si cu toate astea sta lipit de trotuar, alert dar inert. ochii neamtului tintuit la stop te urmaresc pe tine-cel care nu respecta legea si trece pe R-O-S-U, se uita lung dupa tine, ai zice ca o sa te urmeze, ochii se umezesc, tu te indepartezi, e inca rosu, neamtul ramine imobilizat de disciplina rutiera, acolo, in spate.

switch on your brains-zice tobi, singurul neamt cu porniri sudiste, atzatzate de lunile petrecute in mijlocul civilizatiei de rasculati perpetuu a americii de sud. hmmmm

deci germania merge atat de bine, cu toate ca functioneaza cu creierul dat pe minim? lasati-l pe off baieti. uite ce ni s-a intamplat noua, de la supraincingere. daca nu luam foc, ho-hoooo, eram acum departe. poate chiar inainte japoniei unde, apropo, am auzit ca totul este supratehnologizat si toaletele te spala la fund si-ti fac si analiza coproculturii.

din 84 pina in 98 am avut pechinez, din 96 pisica 1-dodo, din 99 pisica 2-mura, care mai de care mai operate, castrate, fluturand burti lasate, zacand pe balcon sau varate in subtioara canapelei, sub cuverturi, in tunele de carpa, mieunand strident cand te asezai cu-o buca pe coada. “ai grija draga, ca e mura aici”, sarea tazafnoasa maica-mea in apararea animalului, “fii atenta ca e dodo in cizma ta”, ma urechea taica-miu. casa parinteasca devenise casa pisiceasca. si matzele crapau de incantare jucandu-se cu ciucurasii vietii lor.

2006: haideti la mare. agila, maica-mea fandeaza, torpila invitatiei lovindu-se cu zgomot de vitrina dulpaului din sufragerie: “cum adica sa merg la mare? si pisicile cui le las?”. il chemi pe frate-miu sa le dea de mancare, sa le citeasca seara basme si sa le inveleasca. “noooo, nu pot. pai pisicile astea cind plec se razbuna. imi fac casa praf”. smulg parchetul? sparg repartitoarele? ciomagesc centrala? “nu. dar fac pipi peste tot. am plecat 6 ore pina in poiana si cind m-am intors, dodo facuse pipi in mijlocul canapelei.” mare chestie, se spala. “cum sa se spele, iti zic ca distrug casa. acum 4 zile a facut pipi pe televizorul ala din camera mea”, poate era o emisiune cu gadea?, “nu. ca era scos din priza. iti zic ca nu pot sa plec nicaieri si pace”.

2009: taica-miu descopera ca are dreptul la o calatorie gratis in europa, ca fost angajat cfr. ca sotie si partenera de viata, maica-mea are si ea acelasi drept. unde vreti sa mergeti? taica-miu anunta praga si viena, maica-mea il bodogane cu usa inchisa. “nenorocitu’, nu se gandeste deloc la pisicute, sa mearga singur”. aventuros, taica-miu se arunca in oceanul verde de bila, baga un voinicesc crawl pina la praga, se-ntoarce prin viena si traieste un an de cosmar alaturi de maica-mea care ii reproseaza de 14.875 de ori ca a parasit matzele.

2010: 40 de ani de casatorie, cadoul meu? excursie la paris. taica-miu isi freca manutele, maica-mii ii fuge gura intr-un rictus amar: “pai si pisicile?”, te rog frumos, nu incepe iar. nu trebuiesc scoase, nu trebuiesc plimbate, si doi stropi de pipi de matza nu-ti terfelesc casuta. pare sa cedeze, da semne ca intelege ca parisul totusi merita o stinghie umflata in parchet dar, in ultima secunda, hap, dodo si cu mura ne pun la skandenberg si pe mine cu cadoul meu cu tot. si pe taica-miu cu poftele lui cu tot. cu toate acestea omul infrunta un nou an vitriolat, se catara in taromul de paris si p’aci ti-e drumul. urmeaza istorii cu duduite la moulin rouge, peripetii prin louvre si ocheade in metrou pe care nepotul le aude in bucla.

2012: moare dodo. nu o plang. maica-mea slabeste 5 kile. isi revine dupa 3 luni.

2013: moare mura. nu o plang. maica-mea slabeste 7 kile. isi revine dupa 5 luni.

jumatea lui 2013: din avionul de la roma coboara doi pensionari multumiti. maica-mea: a fost atat de frumos. la terme lui caracalla erau atatea pisici. mi-am adus aminte de mura si am plans. si la forum la fel. mi-am adus aminte de dodo si am plans.

ma gandesc la nemangaiatele pisici din montmartre, la nealinatele matze de pe charles bridge. si la cei 30 de ani de caini si pisici care au zidit-o trainic pe maica-mea in ordinarul vietii casnice romanesti. the cat killed curiosity. noroc ca pisicile nu-s broaste testoase si nu traiesc 170 de ani.