Archive

Monthly Archives: July 2017

Gara e imensă, are candelabre uriașe care pot strivi 5 familii dacă ar vrea. Dar candelabrele nu vor, vor să stea sus, să trimită lumini galbene peste foiala în șlapi, picioare umflate, tricouri întinse de burți coapte și scâncete de sugari iritați de zgomot și de mișcările bruște ale mamelor cu păr împletit în frizuri complexe. Când mai au timp și de copil când trebuie să stea 6 ore să-și împletească zecile de cosițe?
Nu știu.
Misha continuă drumul. A ascultat în buclă Voaaaa-iaaaaj, vooooa-iaaaaj a lui Milene Farmer în intrepretarea unei rusoaice. Merge la Irkutsk.
Eu am coborât la Novosibirsk, undeva în nimicul siberian unde calea ferată, minereul de fier, războiul cel mare și relocarea industriilor militare către interiorul țării a făcut să apară într-o sută de ani cel de-al treilea oraș ca mărime al Rusiei, după Moscova și Sankt Petersburg.
Novosibirsk este copilul lui Mare și al lui Uriaș. S-a născut cu 8 kile și a continuat să fie ținut pe hormoni de creștere de mămică-sa, are celulită și pe degete de cât de gras e. Are grația unui obez care nu mai poate să-și părăsească de 12 ani camera. E ținut captiv de bulevardele imense și de opera mătăhăloasă, cea mai mare sau probabil cea mai mare din lume.
Între blocuri sauronice, cu balcoane atârnând precar, orci în fuste cară plase cu mâncare. Deși aici nu au fost cartele decât în al doilea război mondial și apoi pe timpul Perestroikăi, foamea a rămas cu ei așa cum a rămas cu noi și cu toți cei care au avut parte de dieta comunistă. Trăim și noi și ei în familii unde cea mai importantă întrebare a unei mame este: ai mâncat? sau vrei să mănânci ceva? Ar trebui să trecem la întreținere foamea, că e și ea un suflet, consumă apă, căldură, energie.
Pe trotuare, pe cartoane și pungi, pe funduri de găleți întoarse sau pe lădițe, se vând ciuperci, fructe de pădure, buchete șleampete de flori, ridichi. În intersecții sunt tarabe cu fructe și zarvazavaturi și fiecare dintre ele este secondată de o tarabă cu ochelari de vedere. Numai așa funcționează, binomul legume-rame, peste ambele se apleacă cercetător femei cochete și matrioșci cu barbă, pensionare cârcotașe și funcționare înțepate. Cumpără galoși de cauciuc și șosete de nylon, treninguri de polistiren și blugi țepeni, tip scoarță de copac. Printre noi, tacticos, își fac loc trei fete cu trei bufnițe.
Vii.
Bufnițele își rotesc capetele după rochițe, după șlapi, după bețivii care croncăne la marginea drumului. Fetele cer bani, probabil pentru cercul de biologie.
De unde ați luat bufnițele? Se dau la kil? La pachet cu ramele de ochelari?
Nu înțeleg ce le întreb, râd, își dau coate și pleacă.
3 minute mai târziu, un tânăr impetuos încearcă să treacă strada călare. Calul e alb, are șa roșie și băiatul e în blugi și cămașă bleu și soarele îi bate în față, el e încruntat și privește atent cele 5 benzi de circulație peste care trebuie să galopeze cândva când mașinile se vor opri. Așa trec 3 minute tensionate, nu s-a clintit de pe linia de tramvai, mașinile continuă să vină claxonînd și calului îi tremură picioarele de încordare și uite cum călcâiele voinicului se înfig în burtă și după ultima Hondă, calul ajunge pe partea cealaltă a pieței Lenin unde este desigur chiar Lenin, din fontă. Are 3 metri Lenin și paltonul îi flutură în spate, înspre Opera gigant, aproape cea mai mare din lume. În stânga e un nene cu o torță și o doamnă cu un spic de grâu, tot din fontă, încremeniți în semanlizarea circulației. Ei nu i-ar fi permis tânărului pe cal alb să traverseze așa piața.
-Când s-a întors Lenin pe soclu? Nu l-ați dat jos și voi în 1991?
Dima zice că Stalin era ăla cu probleme, că Lenin e idealul comunismului, de ce ai avea ceva cu Lenin?
Tot el zice că nici Stalin nu e atât de rău, în definitiv a câștigat marele război.
Dar a omorât și niște zeci de milioane de oameni.
Dar a câștigat marele război pentru libertate.
Pobeda. Pobeda.
Rusia nu e lăsată să uite de război.
Marele război continuă din 1940 încoace.
Statui, basoreliefuri, tunuri, tancuri, avioane, rachete, morminte, cruci, biserici, bancnote, insigne, medalii sunt închinate renașterii naționale, țărișoara întoarsă ca Isus din bezna înfrângerii, credeați că am murit păcătoșilor? Au murit niște zeci de milioane de oameni, dar nu eu.
În gara din Novosibirsk sunt fotografii cu soldați reparând șinele, refugiați cu căruțele pe vagoane, un tren deraiat, vârât în el însuși ca într-o carapace de lemn rupt.
Stalin a omorât zeci de milioane de oameni dar Rusia dăinuiește azi datorită lui, pe tricouri, magneți de frigider și pe bluze de trening.
Pe lângă pozele cu marele, continuul război, trag valize pe rotile și împing cărucioare cu sugari roșii de urlete, urmași ai rușilor care au înfipt drapelul pe Reichstag.
Americanschi? întreabă curioși în timp ce își așează grijulii valijioarele pe raft.
Niet. Rumânschi.
Rumânschiii? Aveți păduri în România?
Avem.
Aveți urși în România?
Avem. Uneori ucid turiști. Americanschi.
Rușii râd. Pe ei nu îi atacă urșii. Nici măcar nu au curaj să se uite la ei. Se jură că ursul trece mai departe dacă vede un rus.
Știe ursul ce știe.

Rita se foiește. Nu știu că o cheamă Rita încă, dar voi afla în următoarele 26 de minute de chin. Un torent de vorbe curge în compartiment, abia îmi mai pot ține capul la suprafață, nu înțeleg nimic dar intervine salvator, când trecem prin poienițe și revine semnalul rețelei, google translate.

Rita se apleacă grațioasă asupra telefonului și povestește cu voce gravă ceva, cuvintele întârzie să apară, mă simt ca Gandalf după ce l-a rugat pe Frodo să arunce în foc suspectul inel al lui Bilbo. Dacă e țignal, dezlânat și adesea absurd apar considerații despre Caucazul de Nord unde Rita a fost la băi termale. E tare frumos și chiar și Cecenia, și Groznâi sunt frumoase. Eu merg la Irkutsk, voi unde mergeți?

Yekateringburg.

Frumos și acolo. Țignalul pleacă, îi ofer Ritei șampanie dulce. Am primit-o de la restaurantul numărul 2 pe tripadvisor din Perm.  Bucătărie rusească. Am mâncat soleanka, o ciorbă superbă cu pește care vine la pachet cu un pahar de vodcă și m-am delectat cu un soi de pernuțe de foietaj cu icre de somon care arătau ca niște bibelouri pe care maică-mea le-ar pune în vitrină. Și limbă de vită umplută cu pastă de hrean și un soi de turnuleț de hering, cartofi și sfeclă roșie acoperit cu maioneză am mâncat. Și peste toate am luat o sticlă de șampanie sovietică, așa scria pe meniu, a costat o sticlă întreagă cam 7 euro. Restaurantul este în beciul unui bloc infect cam ca toate blocurile din Perm, construit din cărămizi inegale, ei le zic chirpici la cărămizi, dar sunt cărămizi sfărâmicioase gri-palid puse una peste alta, întrerupte de ferestre cu termopan. Este atât de urât afară încât bieții oameni trebuie să depună eforturi sporite să nu moară uciși de oroare așa că se căznesc să pună cele mai frumoase haine pe ei, tocuri și pălăriuțe, rochii cochete, broșe și cercei, bărbați în cămăși și uneori cravată. Așa sunt toți de dichisiți în restaurantu numărul 2 de pe tripadvisor care este o splendoare, pereți tapetați, lumini discrete de sub abajururi cu franjuri, tablouașe cu familii înghețate într-o sepie de dinainte de revoluție, mileuri bunicești și scaune tapițate cu modele cu flori. Chelnerițele au șorțuri dantelate și la final, pentru că expirase și pentru că era păcat să o țină, ne așează pe masă, cadou, o sticlă de șampanie dulce din care bea acum Rita.

E dulce, zice. Dar continuă să bea și îi mai pun că nici mie nu îmi place dulce dar ce să fac, e cadou de la poporul rus așa cum am primit în 2011 în Sankt Petersburg când m-am așezat la coada de 169 de oameni de la intrarea metroului și un cetățean a venit la mine când eram undeva la jumatea cozii, deci la 84,5 oameni distanță de casierie și mi-a dat o moneduță, cartela lor cum ar veni și mi-a zis ceremonial: din partea poporului rus.

Rita bea șampania dulce și expirată cu înghițituri mici. Acum se prezintă și zice: Rita. Apoi îmi arată cartea pe care o citește, nu avem țignal, așa că silabisesc greoi și reușesc să citesc că este despre biznisul lui Donald Trump.

Da, ar vrea să știe mai mult despre el Rita. Are vreo 50 de ani, pare contabilă sau profesoară, cum să nu știi nimic despre biznisul lui Donald Trump până la vârsta asta? Și mai are și o carte a lui Pelevin. Mă încânt peste măsură când o văd. Pelevin, știu, Generation P.

Habar nu are, a luat o carte pentru că merge 4 zile cu trenul până în Irkutsk.

Cobor.

E vineri seara și s-a dat cep la sezonul de nunți. Sunt 7 mirese pe poduri, închizând lăcățele de fiarele balustradelor. Mă tot gândesc la viitorii arheologi, ăia de își vor freca tâmplele peste 3000 de ani întrebându-se ce porți zăvorau lăcățelele ăstea de pe care după 2 ani s-a șters deja numele amorașilor.

De la toaleta restaurantului Paștet, numărul 1 pe tripadvisor în Yekaterinburg, vine direct către mine un bătrân crucișător torpilat în prova. Zâmbește șăgalnic, ca unei amintiri din liceu, îmi aruncă un gsfkljjghfga, râde și trece mai departe, maiestuos cu pantalonii uzi de pipi, complet ignorat de chelnerii care aleargă prin interiorul aproape identic cu cel al restaurantului numărul 2 din Perm, aceeași mobilă burghezo-moșierească, tablouri impresioniste cu pădurici și lebede, abajururi și tapet înflorat. Cine să se mire că în casa bunicii pricopsite umblă un bețiv pișat pe el? La mese sunt familii de nomenclaturiști aplaudând vesel corul de chelneri care cântă la fiecare 7 minute un laaaa muuuulți aaaaaani!!!, dar unul rusesc, fără influențe de happy birthday to you.

Toată lumea bea vin italian, că e mai bun decât ăla gruzin. Prosecco nu mai e, sunt 6 nunți în cele 6 separeuri de 15-30 de persoane. Se ciocnesc paharele și din când în când se mai sparg pahare când socru mic sau cumnatu pierde războiul cu gravitatea.

-La voi între ce ore se poate vinde alcool? mă întreabă inginerul Dima, 36 de ani, numărul 693 în topul jucătorilor profeșioniști ruși de șah.

-La noi se vinde non-stop.

-Ooooooo, țipă admirativ mai întâi el și apoi prietenul Serioja din Kazakstan.

-Și cu femeile cum e?

-Femeile nu sunt nici pe jumate atât de frumoase ca femeile din Rusia, îi spun și el traduce și omul din Kazakstan zice că nu, ălea din Ucraina sunt mai frumoase dar stai să le vezi pe ălea din Bielorusia.
Nu le-am văzut. Nu știu.

Se îmbie unul pe altul să vină în România, că uite, e liber la alcool, apoi mă momesc la țigară. Nu mulțumesc, m-am lăsat de 16 ani.

Așa că Dima îmi face cadou o cicolată Alenka. Din partea lui și a poporului rus.

E dulce.

Biserica are ceva de sediu de bancă, o încropeală de plăci de marmură maro lucioase lipite în grabă cu ciment, proporții greșite, ca într-un desen de copil care face veverița cât copacul și capul vânătorului de 8 ori mai mic decât cizmele.
Cepele aurii de pe cupolă, cinci, strălucesc optimist-absurd de la depărtare. Întregul peisaj are ceva de Brobdingnag. Clădirile sunt prea mari ca să pară cochete, delicatețea detaliilor dispare în dimensiunile XXL ale acestui oraș generos cu lățimea, înălțimea și lungimea.
Ușile Bisericii clădite pe sânge (așa aș traduce Church on Blood) sunt închise. De undeva de jos o voce de bărbat urmată de un cor de femei înalță un imn ca pe-un balon meteorologic, cântecul trece printre femeile cu broboade care împletesc coroane, pe lângă statuia țarinei cu mâna ridicată, încremenită într-o veșnică și imposibilă încercare de a se feri de gloanțe, mă ia de braț și mă duce în subsolul bisericii unde este capela în care sunt desenați toți, Nicolae al II lea, țarina Alexandra, copiii Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei, toți cu fețe prelungi, ochi mari și aura galbenă în jurul capetelor, ca și cum le-ar fi așezat pe niște perne în formă de farfurie.
Aici au fost omorâți, în beciul casei Ipatiev dărâmată în 1977 de Boris Eltsîn, șeriful de atunci al partidului comunist din Yekaterinburg care, apropo, s-a chemat Sverdlovsk după numele unui lider bolșevic despre care se spune că a ordonat uciderea familiei Romanov. De ce a dărâmat casa? De teama pelerinilor care își făceau drum an de an, din ce în ce mai mulți ca să aprindă o lumânare în locul în care neamul țarului a fost stins. Ar fi trebuit să demoleze întreaga stradă, să construiască o unitate militară, un reactor nuclear, un puț care să te scoată pe partea ailaltă a pământului, taman în Kentucky.
Pelerinii au continuat să vină și, după 1991, autoritățile libere și independente au decis să construiască urâțenia asta de biserică și să îi canonizeze pe Nicolae, Alexandra și copiii lor, să le pună farfuriile aurii sub cap de parcă asta ar șterge asasinatul.
O femeie dă cu T-ul pe hol, e un ușor miros de clor amestecat cu tămâia care iese din beci însoțită de vocea preotului și mormăielile enoriașilor.
Azi, pe 16 iulie, se fac 99 de ani de când Romanovii au fost ciuruiți și ecaterinburghezii, foști sverdlovskezi mănâncă înghețată și vată de zahăr și se dau cu șalupe nervoase pe apa Isetului. Șalupele accelerează, fac opturi, fetele țipăăă, aaaaaa, cum au țipat și Olga și Tatiana în fața plutonului de execuție, a lui Yurovsky și Nikulin și Ermakov, dar strigătele nu trec de samba care urlă din boxe pe terasa centrului Eltsîn, clădirea care conține muzeul dedicat lui Boris, primul președinte ales de ruși în peste 1000 de ani de existență.
E făcut din banii statului muzeul, inaugurat în 2015, a venit Putin și Medvedeev să zică două vorbe și să se bucure de opera lui Ralph Applebaum Associates, probabil cei mai buni designeri de muzee din lume.
Și aici, în răcoarea unui veșnic început, Boris Eltsîn ne este arătat pe rând dizident, înfruntând partidul, ca un Constantin Pârvulescu epuizat de apăsarea propagandei gorbacioviste. Apoi Făt Frumos, așezându-se curajos în fața balaurului pucist din august 1991, băgându-l pân la țâțișoare în pământ în cele 3 zile de epică bătălie de stradă, apărând Casa Albă și firavele mlădițe ale democrației. Apoi e președinte, reformator, privatizator, fiu îndurerat de moartea mamei, tată înduioșat de soarta poporului care încă nu înțelege că înainte de zori trebuie să treacă lunga noapte a tranziției.
Și apoi vine un nou octombrie, luna revoluțiilor rusești. E 1993 și Boris cel gras și alb, un munte în viscol iernatic, trebuie din nou să lupte, tancurile sunt iar pe stradă, baricadele împart poporul în cei care se uită înapoi și cei care privesc înainte. Binele învinge și de această dată dar nu e ușor să fii erou, nu e ușor cu oamenii ăștia să nu îți crape inima.
În ultima cameră e biroul lui Boris, original, adus de la Kremlin, cu telefoane și busturi de bronz, așa cum era decorat în 31 decembrie 1999 când l-a rugat pe Vladimir Putin să aibă grijă de Rusia apoi s-a suit pe balustrada istoriei și a sărit karenian, într-un elegant echer, în apă.
Bravo Ralph Applebaum. Este probabil cea mai spectaculoasă expoziție din lume, o operă de artă, o rescriere copioasă a istoriei, un machiaj impecabil și un montaj strălucit care reușesc să facă pepenele să pară șurubelniță și ursul să fie identic cu o cutie de cremă de ghete.
Totuși, e imperfect. Lipsește ceva.
Capul pe farfuria aurie.
Canonizarea lui Boris, primul președinte al rușilor într-o mie de ani.
Bag seama că pentru asta trebuie să fii dus într-un beci, așa cum puciștii din octombrie 1993 își propuseseră. A câștigat atunci 6 ani de președinție dar a pierdut veșnicia.
Niciodată Eltsîn nu a avut viziune.
Niciodată.

Este iarna anului 2000.
Suntem 12, cred, în drum spre Leningrad. Plecăm după Crăciun, ajungem înainte de Revelion, facem 3 zile pe drum, în vagoane cu perdeluțe dantelate la geam. În fiecare gară unde oprește trenul sunt bătrâne înfășurate în șaluri ca niște sarmale încălțate în cizme de vânătoare. Vând pelmeni și tocănițe în crăticioare de metal, fac concurență vagonului restaurant în care nu călcăm decât ca să cumpărăm băutură.
Sankt Petersburg strălucește de sub zăpadă ca un bec de sub un abajur auriu, o lumină interioară amplificată de cristalele fulgilor.
Hotelul nostru e undeva pe malul Nevei, ferestrele au pervaz lat unde poți să scoți pisica din tine, să o lași să se întindă, să caște și să privească ninsoarea.
Unul din doi ruși are în mână o bere Baltika, la sticlă sau cutie, beau bere în troleibus și pe scările metroului, în vagoane și în mall. Beau bere la frizer și la conferințe pentru pace și în zăpadă, căzute sub gravitație și alcool și greutatea blănurilor de vizon, două femei își cară pumni cu mâna dreaptă în timp ce cu stânga se țin de reverele hainelor. Arată ca un pendul, bătând la fiecare secundă obrazul uneia dintre ele și aruncându-le către dreapta apoi întorcându-le în stânga, nimeni nu învinge în acest mecanism de orologiu medieval. Vor continua să se bată pe vecie, bere să fie.
De Revelion se iese în stradă. E Revelionul Mileniului, 2000 se face 2001, poporul a venit cu băutura, nu ai, nu-i bai, lumea înțelege setea și nu te lasă să intri treaz în noul an. Sașa dansează blues cu o femeie din Murmansk fără un ochi, de 4 ori etatea lui, picioarele se târșâie în zăpada plină de cioburi, unde blănurile sunt aruncate ca să lase trupurile să se apropie mai tare. E mult erotism în aer la perechile care se îmbrățișează în frigul nordului iar soțul chioarei din Murmansk devine gelos-agresiv. Plecăm. Kișbac este încins, și-a scos șloncul și dorește să facă un pipi, dacă se poate pe un rus la fel de amorțit de alcool care, totuși, se ferește de jet. Kișbac strigă: faaac Rașaaa!!! și imediat e luat pe sus de o tripletă de jandarmi prometeici, uriași cu păr blond și picioare mai groase decât ale lui Toldo. Îl bagă într-o dubă. Unde l-au dus, unde? Sașa lasă chioara, ne alertează. Mursa sare să ajute, vorbește engleză cu accent de Oxford, sigur jandarmii se vor înclina sub suflul lui academic. Mursa, acest jandarm whisperer, ridică mâinile și se apropie de dubă ca un negociator experimentat. E lăsat să intre și apoi mașina pleacă în timp ce Ioana își frânge mâinile că i-au luat prietenul, unde îl duc?
Suntem 6 oameni pe bulevardul Nevsky Prospect. E plin de scene de lemn pe care, îmbrăcați în costume de pluș, vulpi, urși, iepuri și ciuperci, telefoane mobile și brăduți, globuri, steluțe și acadele, cerbi și ceburaște cântă, dansează și când își termină numărul beau sticle de șampanie și vodcă, bere, rom, uiski și vin, îngrămădind însetați alcoolul în ei. Căutăm secția de poliție în tânguielile lui Sașa care se teme că fratele lui e mort, într-un beci caghebist. Uite-o, am ajuns, milițianul e iritat de bâlbele cu halenă ale lui Sașa, îi spune părintește-amenințător: Sașa, Sașa, Sașa, Sașa!!!
Sună a urs dezamăgit că trebuie să-ți frângă spinarea. Nu ar fi vrut, tu l-ai obligat. Duba a plecat, românii sunt la hotel, probabil. Grăbiți-vă și nu mă mai obosiți cu bocetele voastre.
1 ianuarie 2001. E 5 dimineața. Holul hotelului e presărat cu cadavrele petrecăreților. Primul cade Sașa. Doctorul dă să se oprească la el dar e chemat urgent la Mursa în cameră. Îi sângerează pometele unde pielea s-a crăpat de la pălmuța luată de la jandarmi. Ce le-ai zis frate?
Le-am spus să-i dea drumu lui Kișbac. Că sunt om serios, câștig într-o lună cât ei într-un an. Mi-au luat toți banii. De fapt ne-au luat la amândoi toți banii.
Kișbac nu apare decât a doua zi.
E vânăt pe jumătate de față, ca o lună pălită de un meteorit gigant. Mestecă pe o parte și începe să culeagă într-o pungă pliculețe de zahăr și miere, lingurițe de plastic, șervețele și scobitori.
E 1 ianuarie 2001 și străzile sunt curățate, nimic din desfârul bahic al nopții dintre milenii nu a mai rămas. Cenzură totală, dacă nici rușii nu se pricep la asta, cine? Ai crede că ești într-un sătuc elvețian unde petrecăreții au băut un ceai la 12 și două minute, s-au bătut pe spate, am făcut-o și pe asta, și au plecat acasă că a doua zi trebuie să dea zăpada din fața casei și să reînceapă să-și numere banii.

Nu am înțeles asta atunci, dar la ruși curățenia este sfântă. Mai sfântă chiar decât berea Baltika de 12 grade băută la -10.
Nu vezi o hârtiuță rătăcită în parc, nu vezi un pet plutind pe râurile vânjoase. Înfruntând bmw-urile gonind sălbatic, gunoieri în portocaliu, culoarea revoluției din Ucraina din 2004, adună chiștoace, dopuri și fluturași.
Deși îi blestemăm, deși urâm sedimentele târâte de ghețarul sovietic în alunecarea lui peste România în timpul războiului rece, deși le datorăm urâțenia blocurilor însăilate din betoane și fiare în herpesuri urbane crescute pe buza unor monstruoase fabrici scuipând fum și ucigând ape, comunismul nostru a născut un om nou diferit de omul nou sovietic.
Ultimul e curat. O curățenie care transcede ideologia. O curățenie țărănească, adusă din căsuța de lemn a mojicului din Urali în mijlocul impersonalității hidoase a orașelor sovietice.
O curățenie pe care am regăsit-o în 2011 și acum, în orașe îndepărtate de capitală, în locuri unde Lenin trăiește pe socluri de marmură în fața bibliotecilor regionale, secera și ciocanul nu au plecat niciodată de pe frontispiciul administrațiilor locale și nu ai voie să calci iarba în parc.
Este vara lui 2017. Doamna Veronika mi-a adus micul dejun pe tava pe care a așezat și un ghiveci de plastic cu 3 flori galbene, de cârpă.
Mi-a rupt inima.
Rusia face asta din când în când dar are grijă să șteargă urmele cu mopul pentru ca imaginea țării să nu aibă de suferit.

Volga curge plumb sub norii ciuciți ca un motan înainte să atace ciucurele fotoliului. E lată Volga și de aici, din Kremlinul lui Nizhny Novgorod, mă uit înspre pădurile care îi acoperă celălalt mal ca un general roman înaintea bătăliei pentru Germania. Mă simt la marginea sălbăticiei, peste apă sunt barbari în blănuri, încălzindu-se la focul care perpelește un mistreț la proțap.
E lată Volga dar râsetele triburilor pândind între copaci o traversează ușor, ca o ceată de copii pe patine.
Orașul pare strâns în el, cu teamă. Pe lângă gară, case de lemn se năruie uitate între blocuri de Fetești. Cum să nu urăști comunismul cu betoanele lui cariate, ferestre strâmbe, balcoane sparte și culori neverosimile rușinând pereții?
Hotelul Azimut pare legat cu lanțuri de patul dealului de un criminal sadic care vrea să îl pedepsească biblic. Se topește încet, pereți mâncați de ore, ploi și vânt.
În fața lui, un balon cu nacelă, din fontă, nu se va ridica niciodată deasupra râului. Statuia oximoron, o reprezentare a zborului imposibil.
Sunt multe statui din fontă în orașul vechi: o capră cu ochi bulbucați, un băiețel-lustrangiu, un chelner care te invită în restaurant, o pisică fugărind 2 pescăruși pe brâul unei clădiri. Sunt 5 cinematografe numai pentru copii, 8 teatre, 5 săli de concerte.
În Kremlin sunt 4 T-34 pe care se cațără băiețani pozați de familiile care le ovaționează agilitatea. Nizhny Novgorod s-a chemat pentru 60 de ani Gorki. A fost bombardat de nemți, fabrica de automobile a fost bombardată dar strașnicii locuitori ai orașului Gorki au refăcut-o de la zero în numai 100 de zile.
Mă gândesc la autostrăzile noastre și la programul lui Constantinescu. Mă gândesc la toate astea în timp ce mănânc icre de somon cu smântână, las să se topească pe limbă carne de pește prins pe undeva prin Baikal, nu înainte să o trec printr-un sos de hrean și afine, beau polugar cu aromă de usturoi și apoi mă reped asupra burgerului de mistreț și ren pe pat de ciuperci de pădure. E un rafinament neștiut în aromele care dansează în farfurie.
Și pâinea, să discutăm despre cea neagră cu semințe de chimen sau poate de cea cu nuci, de biscuiții cu salvie sau…
Trenul ajunge în Nizhny Novgorod. Din vagonul de dormit de clasa a 2-a coboară o stewardesă cu ochi blânzi și șapcă pusă într-o parte, eșarfă și batistă la buzunarul de la piept. Ia biletele, pașapoartele, poftiți vă rog. În compartiment mai sunt doi urși, sunt ghemuiți în paturile de sus. Primim ziar-Kommersant, primim mâncarea aleasă dintr-un meniu de 4 feluri. Primim apă, șervețele parfumate, prosoape și cearșafuri scârțâind de apret, primim papuci de casă și pastă de dinți și periuță. Toaleta e curată, glanț.
Trenul se smucește și pleacă, cel mai frumos cer din lume se desenează deasupra pădurilor de pe malul Volgăi unde barbarii stau pe spate acum, sătui după ce au înghițit mistrețul. Sunt nori roz și nori ciclam și lumina e mieroasă și ușoară, e ridicată de ceața care urcă din verdele crângurilor. Aici e începutul lumii, în Rusia asta care îți redefinește distanțele.
Totul e întins ca vocalizele făcute de un cor bisericesc înainte de a trimite un imn de recunoștință spre Dumnezeu.
E incredibil de frumos, îi spun unuia dintre urșii din paturile de sus. El zâmbește și zice spasiva și eu mă gândesc la papanași, la ceafa de porc, la mititeii opăriți și berea caldă din frigiderele nebăgate în priză, ca să nu consume, la nu se poate, n-avem, la nașul transpirat cu față de machitor, la putoarea din toaletele de tren, la gunoiul din deltă, la rahatul de câine de pe stradă, la maică-mea care m-a certat că merg la Putin, să-i dai bani lui Putin, mă gândesc la noi, românii, cum suntem noi cei mai frumoși, cum suntem noi cei mai deștepți, cum suntem noi cei mai ghinioniști căci dacă nu aveam ghinionul ăsta eram departe domnule.
Mă gândesc la capacitatea noastră de a ne găsi în oglindă grași, încercănați, palizi, chei, cu pete de la ficat și de a ne spune cu voci iubitoare, ca cele folosite de domnițe când vorbesc cu pisicile: cine e cel mai frumușel popor, cine e cel mai deștept și sexi, cald, ospitalier și talentat popor?
Noi suntem.
PS. I-am scris lui taică-miu, ca orice fiică de ceferist ce sunt, detaliile călătoriei cu trenul sovietic. Mi-a răspuns așa: o să fie și la noi așa în 2200. Ce să-i ceri, e ungur. Invidios.

Sunt în tren printre păduri de mesteceni.
Am multă treabă dar rătăcesc pe posturile blogului, cândva prin decembrie 2013. Dau peste acest post. Deși nu îmi amintesc fața lui Basim, îmi amintesc povestea lui. Nu mi-e milă de el. E doar unul dintre cei care au permis să se întâmple ce se întâmplă azi în România. Unul din cei care au un singur răspuns, oricare ar fi întrebarea: ce să-i faci? n-ai ce să-i faci. Decembrie 2013-iulie 2017, e belită, cum s-o spune asta în aramaică?

Din încleștarea cu statul român, Basim Bakhaya-se citește BahHhaia, cu h din gât, hârâit, exact ca în ebraică- a pierdut o fabrică, vreo 20 de milioane de euro și 6 ani din viață. Angajații l-au furat de l-au rupt, cu sacul, roaba, tirul, cine să-i prindă? El, Basim, i-a dus de guler la poliție pe făptașii găbjiți cu mâna-n portofelul lui, poliția a ridicat din umeri și l-a trimis acasă, hoții s-au dus și ei la ale lor, liberi și nevătămați pentru că “nu avem ce să le facem”.

Basim își face cruce. Păi nu ești irakian, allahu akbar ceva?
Nu, sunt creștin ortodox, tata vorbește limba lui Cristos, aramaica”.
Adică sunteți semiți?
Nu, tribul vine din Ierusalim dar suntem creștini ortodocși”.
Deci nu ești arab?
Nu. Sunt cetățean român de origine irakiană, mutat în România în `91 și tâlhărit hotărât de statul român de peste 22 de ani.
O taxă aici, un impozit colea, statul român intră cu treierătoarea în lanul întreprinzătorilor și îi seceră fără cruțare.
Asta nu s-ar fi întâmplat în Irak atunci când am plecat de acolo.

Basim e prudent și gingaș. Îi e frică să nu-mi deranjeze patriotismul intrat acum 20 de ani în comă, poate se trezește miraculos dacă aud că Bucureștiul e vai de steluța lui și cei 23 de ani fără Ceaușescu nu au reușit să-l apropie prea tare de Bagdadul lui 1990, post Furtună în Deșert. Așa că zice de Sofia, da, Sofia lui 2013 nu se compară cu Bagdadul lui ’91.
Și Bucureștiul?
Eeeeei, se apară cu mâna ca de o muscă, nu pot să zic nimic rău că acum sunt cetățean român dar.. ” Basim nu continuă.
Se întoarce însă la povestea statului care a mâncat bunicuța și scufița și vânătorul e la Balc, cu Țiriac, deci povestea nu se termină cu happy end.

Era corupție în Irak  în ’91?
Hai că am zis o glumă bună, Basim se lasă pe spate și zâmbește îngăduitor.
În închisori erau doar politici, d-ăștia închiși pe motive politice, nu existau hoți. Dacă te prindeau furând îți tăiau o mână, o ureche sau îți luau o bucată de piele de pe frunte, te lăsau însemnat să vadă lumea că ești hoț”.

Păi dacă s-ar aplica legile astea la noi, ăștia din parlament nu ar mai avea cu ce să voteze, nu tu mânuțe, nu tu picioruțe, nu tu urechiuțe, niște matrioști de carne, cioplite delicat, fara colțuri. Poate cu limba să apese pe butonaș, să se asigure că DNA-ul nu îi va cerceta pentru conflict de interese și justiția nu îi va condamna la pârnaie pentru că fură cu… cu ce să fure drăguților, că nu mai au mânuțe și nici picioruțe? Păi cu mâinile copiilor și nevestelor și mătușilor, finilor și nașilor și verișorilor de gradul doi.

Noroc că la noi nu se aplică legea asta, că întreaga țară ar rămâne fără membre. Viermi inelați târându-se în noroi. Cum, de altfel, suntem.

Basim observă raționamentul dar nu suflă o vorbă. E cetățean român și nu vrea să își jignească țara adoptivă. Ce dacă a luat lăței de la ea, ce dacă i-a ciordit jde milioane de euro? E locul care l-a primit atunci când înapoi nu era scăpare. E locul care a ținut la ușă disperarea.
Îl invidiez.  Cum s-o zice asta în aramaică?

Sunt 12 grade și plouă. Uneori hotărât, ca un grădinar eficient, stropește viguros străzile. Uneori ca un grădinar care trage cu ochiul la televizorul deschis la baba de la parter, neobservând că furtunul atârnă moale în mâinile lui.
Pe pod, linse de ploaie, sunt două portrete înrămate ale lui Nemtsov între găleți cu flori, crizanteme în această nesfârșită toamnă rusească, garoafe și trandafiri. Câteva lumânări electrice cu bateria epuizată înșiră trotuarul. Avem un text în rusă și unul în engleză care ne anunță că aici a fost asasinat opozantul lui Putin, Boris Nemtsov, în 27 februarie 2015. Desigur, autoritățile au descoperit că asasinul este un cecen.
Lângă pod, în poala bisericii sfântul Basil, camioanele se pregătesc să plece pe drumul mătăsii într-un rally de câteva mii de kilometri. Jurnaliștii s-au strâns lângă gardurile de sârmă în spatele cărora torc motoarele. Așteaptă semnalul plecării, mă gândesc că o fi un om cu un pistol-probabil un cecen-care va trage un foc în aer, glonțul nimerind ceafa unui lider al opoziției. Ce căuta domle acolo, în bătaia pistolului cecenului care tocmai dădea startul unui maraton, unui campionat, unei curse?
Nemtsov a scris mult despre corupția sistemului. Despre frauda de la Soci, despre trupele rusești din Ucraina. Acum e mai puțin interesant pentru presă decât camioanele care vor pleca pe drumul mătăsii.
Pânze imense se întind pe pereții galeriilor Tretyakov. Martiri, proscriși, ostași, regi. Culori intense, roșu și portocaliu, albastru și verde crud, galben optimist și roz viu. Acoperă o istorie neagră ca cerul rău al Moscovei într-o zi de iulie cu 12 grade.
Rusia nu contenește să-și înfigă mâinile în carnea propriilor coapse și să tragă, până dă sângele, până apar oasele, își smulge femurul și îi suge măduva și apoi, când dă să se ridice de pe divan, Rusia își dă seama că nu poate să meargă, căci nu are un picior. Cine a vătămat-o? Un cecen, un tătar din Crimea, un polonez, un lituanian.
Opricina, poliția secretă înființată la ordinul paranoic al lui Ivan cel Groaznic, a distrus nobilimea rusă, a lovit mânăstirile, a strâns averi imense și apoi s-a întors împotriva propriei conduceri într-un episod pilot al revoluției din octombrie 1917. Pas cu pas, opriciniki au urmat traseul redescoperit de roșii 500 de ani mai târziu. Omorâm nobilimea, le înșfăcăm pământurile, atacăm averile mânăstirești, tâlhărim negustorii, executăm opoziția, promovăm mojici needucați și ambițioși, distrugem elitele.
Scăpăm de oligarhi, o clasă de aristocrați autonomi, năbădăioși, cărora le-ar putea veni ideea să ceară puterea.
A pornit iar ploaia. Îmi vine să ling turlele colorate ale sfântului Basil, biserica de turtă dulce ridicată de același Ivan cel Groaznic. Se spune că i-a scos ochii arhitectului ca niciodată să nu mai poată să mai construiască nimic la fel de încântător.
Culoarea care ascunde întuneric, ca un triferment amar înfășat într-o peliculă de zahăr roșu. Rusia întreagă e o fată morgana, ghidându-ți pașii spre podul unde cecenul cu pistolul e gata să te trimită iute într-o cursă fără obstacole pân la poarta raiului.
În ploaia mânioasă, muncitori pe leagăne prinse cu sfori de urechile acoperișurilor vopsesc grăbiți pereții palatelor în roz putred. La anul pe vremea asta campionatul mondial de fotbal o să fie aici, trebuie să fie frumos, să mutăm cadavrele de pe poduri, scheletele din parcuri, să facem curățenie, să dăm bine, să fie lumea fericită.
Ivan cel Groaznic ar fi mândru de Rusia de azi.
Și asta spune multe despre amândoi.