Archive

Monthly Archives: July 2017

Kuzma are artrită, binoclu și șapcă de lup de mare.
Degetul mijlociu de la mâna stângă este întors spre palmă și înțepenit într-un “sol” prins pe o chitară nevăzută. Sau poate un “la”.

E singur pe băncuța de beton din fața parcului din Divnogorsk. Prin fața lui trece Eniseiul tăcut, ca o asistentă pricepută care nu știe să nu facă zgomot, să deranjeze bolnavii.
Kuzma e surd, nu ar auzi dacă Eniseiul ar tropăi. Dar are încă ochii buni. Zice că, prin binoclu, vede vara urși pe malul celălalt al fluviului. Și iarna vede vulpi.
Vede și vremurile bune, ălea care sunt undeva la 50 de ani în spate?
Dacă închide ochii, le vede.
A fost și el unul dintre pionierii care au ridicat-pe atunci-cel mai mare dig din lume. Krasnoyarsk. Acum nu mai e cel mai mare. Au făcut chinezii și nu mai știu cine alte diguri mai mari și chiar și rușii au făcut un dig mai mare, mai jos, tot pe Enisei.

Construcția a început în 1956 și s-a terminat în 1972.

A fost făcută cu prizonieri?
Hm, foarte bună întrebare spune Larisa. Oamenii care au construit digul de la Krasnoyarsk erau pionieri, tineri înviorați de adrenalina eroică a câștigării marelui război patriotic, 20 de milioane de morți căzuți pentru ca ei să aibă o țară liberă, o țară prosperă, cu uzine de aluminiu și fabrici de armament și câmpii petroliefere din care sonde să aducă la suprafață petrolul care să propulseze economia de sub steagul cu seceră și ciocan.
Pionierii ăștia au venit cu corturi și conserve de pate, cu pită și bricege. Și mai întâi au pus dinamită să spargă muntele ca să facă șosea până la locul unde urma să fie digul. Apoi au pus cortul, ceaunul pe foc, au scos acordeonul, au cântat un pic, au dormit puțintel și au trecut la treabă. 16 ani și au făcut cel mai mare dig din lume. Și numai după aceea, după ce au terminat megalitica întreprindere, și-au construit blocuri din prefabricate pe malul Eniseiului, la Divnogorsk. S-au așezat pe băncuță, s-au uitat la râul curgând molcom, la vulpile de peste apă și și-au zis: am făcut-o și pe asta.
-Tu crezi că pionierii ăștia erau oameni liberi?
Larisa așteaptă să-i răspund.
Ridic din umeri. Câți dintre noi suntem liberi? Aș zice că niciunul.
Înainte să fim prizonierii unui sistem totalitar extern, suntem prizonierii  ideologiilor, religiilor, genelor, familiei sau educației.

Totuși, prizonierii nu au muncit chiar degeaba. Statul a plătit ceva, niște bănuți. Dar adevărata recompensă a venit din mulțumirea de a fi contribuit la propășirea cauzei..

Orașul e mort.
Mort dar curat.
În parcul din spatele băncuței de pe care Kuzma urmărește urși, crește iarba verde cu spice galbene, până la genunchi. Sunt flori de trifoi vișinii, gigantice, ca sufletul rusului care moare măreț, în zeci de milioane, care trăiește grandios în căi ferate uriașe alergând peste mii de poduri și kilometri, din Baltica în Pacific.

Ce-i asta?

În iarba parcului este un triunghi de beton ca o poartă stelară făcută de niște designeri din Mizil. Pare o bucată de construcție orfană, uitată aici de pionierii grăbiți.

Este monumentul dedicat muncitorilor care au stat 18 ani în corturi, terminând mai întâi digul și abia apoi făcându-și lor case.

Larisa zice că dacă îți pui o dorință și treci pe sub cortu de beton, cu ochii închiși, ți se va îndeplini.

Materialism-dialectic-științific-superstițios.

Orașele rusești sunt presărate cu statui din bronz: îndrăgostiții, fotograful, bancherul, câinele-cel mai bun prieten, turistul rătăcit. În Ekaterinburg e chiar și statuia omului invizibil. Desigur, doar pe hartă, fiind invizibil nu o vezi la locul indicat.
În urâțenia atemporală în care a fost aruncat, între blocuri slute, chioșcuri strâmbe și un patriotism anchilozat în statui ale lui Lenin privind încruntat peste piețe, rusul își regăsește umanitatea caldă lângă bețivul de bronz lățit vesel pe banca de pe strada pietonală.
Trec pe sub cortul de beton și îmi doresc să fiu tânără iar. Ne întoarcem spre oraș pe șoseaua întortocheată. Rușii îi spun limba soacrei.
Ne oprim undeva pe un dâmb de unde Eniseiul pare că stă într-un ștau cât vezi cu ochii. Aici pe dâmb e statuia sturionului, regele peștilor, titlul cărții scrise de autorul x care a locuit aici, în satul de la poalele dâmbului.
Statuia e din aluminiu și fier.
E urâtă. Cartea sper să fie mai bună.

Cine a făcut statuia asta a fost un om liber?

Discuția pornește domol apoi ea ridică vocea, el mormăie, ea bagă înalte, el repede câteva cuvinte în sacul de box al subiectului dezbătut, ea stă să plângă. Intră amândoi în casă, ea turuie din ce în ce mai grăbită, ca o țeavă spartă de sub chiuvetă care împroașcă apă fierbinte pe pereți. Și atunci plici, este întreruptă de acest zgomot mic, plici.
A pleznit-o, spune Iulian.
Crezi?
Clar.
Ea bâzâie acum. El nu se mai aude. Câteva minute e tăcere. Apoi el mormăie din nou, de data asta blând, cu o urmă de regret în gât.
Ea continuă să plângă. Apoi sughițul se transformă în gângurit.

Compromis.

Masha e frumoasă, suplă, decisă. E învățătoare și vara, când nu e la școală, e ghidă. Cândva, după 20 de kilometri de șosea pe care zburăm cu Honda ei cu volan pe dreapta, zice că fiu-său are 18 ani și e un geniu al IT-ului.
Nu-mi iese la calcul. La câți ani l-a făcut?
La 19. D-aia nu a mai emigrat în Canada, să fie aproape de familia soțului care, deși i-a ajutat mereu cu o tonă de bani, a făcut-o pe șustache, să nu deranjeze egoul cerbului tânăr și mândru.

Masha e fericită și împlinită. Pe lângă băietul genial, participă de 2 ani la curse de mașini, are un Chevrolet de nu știu care, ceva năbădăios, a fost pe locul 2 în cursele mixte pe gheață. Numărul 1 a fost un bărbat.

Mâncăm pește și privim Baikalul de sub un acoperiș de lemn vopsit albastru. Toate restaurantele sunt închiriate pentru nunți. În Irkutsk străzile sunt tăiate de mașini din care răsar busturi voluminoase de mirese și domnișoare de onoare care se luptă să acopere cu vocile claxoanele isterice pe care le mamelesc șoferii. Iuuuiuuiuuuuu!!!

Săracii bolnavi, ăia de îi pune dracu să aibă un infarct sau o criză de rinichi sâmbăta și duminica, sunt mâncați. Nimeni nu mai reacționează la sirene, pietoni, șoferi, cu toții suntem abrutizați de hărmălaia nuntașilor care dau ture prin oraș, rătăciți într-un răcnet bahic, învârtindu-se ca niște muscoi într-un borcan.
Masha spune că rusoaicelor le place să se căsătorească. Ea s-a măritat la 20 și acum are 38, are un mariaj bun și solid și ea nu este un caz excepțional.
-Mămică-ta te-a învățat să pui mâna pe un băiat cu bani?

-Aaaa, nuuuu. Mamele siberiene te învață să iei un bărbat bun și să-l ajuți să devină bogat.

-Dar de ce să nu iei un bărbat bun care să te ajute să devii tu bogată?

Masha se uită la mine cu un os de pește blocându-i conexiunile neuronale.

-Da, da. Un bărbat bun pe care să îl ajutăm să se îmbogățească, repetă cu un aer nătâng.
-Nuuuu. Nu. Un bărbat bun care să te ajute pe tine să te îmbogățești. Tu, femeia.
Ia o gură de apă și schimbă subiectul. Trecem la politică.
Putin nu e important aici. Nu le pasă de el. Au ales un guvernator comunist, singurul din întreaga țară care nu este în partidul Noua Rusie. Vezi bine, aici la Irkustk sunt dați dracu, sunt independenți.

Dar cum e cu homosexualii?

Ce să fie?
Cum e? Îi băgați la bulău dacă se declară gay?

Aaaa, nuuu!!! Dar bărbații siberieni sunt dintr-o bucată. Nu au nimic cu homosexualii dacă își văd de treaba lor în intimitate. Dar nu e ok dacă se pupă în public. Atunci bărbații siberieni e posibil să îi pocnească.
Masha dă din cap, aprobând intoleranța bărbaților siberieni față de mojicia pârțarilor care se pupă dezgustător pe stradă.
Dar cu decriminalizarea abuzului domestic cum e Masha?

Propagandă. Bărbatul siberian nu lovește aiurea femeia siberiană. Și dacă o face, din ce în ce mai multe neveste se duc la poliție, nu e defel așa cum zice presa, adică astfel:

Domestic violence is a long-standing problem in Russia with an estimated 40 per cent of all violent crimes or murders take place within the home, reports Anna Centre – which the country’s domestic violence hotline.

Poate că are dreptate Masha. O fi propagandă. Cine sunt eu să judec?
Ne uităm împreună la cei 12 bărbați, adolescenți de sex masculin și copilandrii care, ținându-se de mâini, aleargă pe acoperișul unei case părăsite din buza unui baraj și se aruncă de la 8 metri înălțime în apa lacului. Masha e încântată în timp ce eu, ca în copilărie când apărea pe ecran regina mamă din Albă-ca-Zăpada, îmi duc mâinile la ochi încercând să mă feresc de posibila catastrofă.
-Așa suntem noi, rușii, nu ne temem de nimic și de aceea vouă vă e frică de noi, psihanalizează geo-politica globală Masha, zâmbind grupului care acum iese din apă cu mucii curgând și ținându-se de slipi să nu le cadă-n vine.

-Doar bărbații sau și femeile?
-Noi nu ne aruncăm în apă. Însă noi, mă rog, multe din noi, ne aruncăm în sfoară.
-Bungee?

-Nu, nu elastic. Sfoară. Ai un ham.
-Nu e rigid? Nu-ți rupe spatele?

-Nu. Te urci pe o platformă și pășești în gol. Sau te lași să cazi pe spate. Îți dă senzația că poți să faci orice.
Orice se înscrie în pătrățelul caracteristicilor biologico-social-religios-politice ale sexului tău.
Brusc mă simt mai puternică decât femeile siberiene. Poate nu am curaj să mă arunc de pe o stâncă într-o ață, să urc fără asigurare pereți verticali, să conduc un chevrolet năbădăios pe gheață. Dar am curajul să-mi imaginez o lume în care mama își învață băiatul să își găsească o femeie bună pe care să o ajute să devină bogată.
Iar curajul imaginației bate la cur orice salt în sfoară sau înotat cu rechinii, pentru că primul produce progres pe când al doilea doar adrenalină.
Te-am bătut Masha.
Știu că nu te doare, că nu ți-am lăsat urme, dar să știi că s-a auzit “plici”.
Până departe.

Nu am citit stirile din România de douã sãptãmâni. Azi însã m-am împiedicat de povestea tãranilor din Glod, satul unde s-a film Borat, si a voluntarilor belgieni care le renoveazã scoala în timp ce ei se aruncã în echer perfect în gãleata de frectie Diana. Suna cunoscut asa cã am cãutat si am dat peste acest post din mai 2014. 

Pachețel de duminică. Am pus la un loc două știri din această săptămână care ne ajută să înțelegem cetățeanul român mai bine. Prima: la sărbătoarea bujorului dintr-o comună din județul Dolj, cei 10.000 de oameni prezenți au reușit să distrugă o bună parte din rezervația de bujori, ocrotiți prin lege. Deși erau puse plăcuțe cu ”nu rupeți florile” și amenda pentru distrugerea florei din aria protejată este cuprinsă între 6000 și 12.000 de lei, românachele abțiguit, venit la ziua bujorului, nu numai că i-a culcat sub sacii de cărbuni pentru grătare dar a plecat și cu brațul de flori acasă.
Zice primarul din comuna Plenița, de unde se trag majoritatea ciorditorilor-distrugători de flori: „Oamenii care vin la această sărbătoare vin şi mai şi iau câte un bujor. Dar au rămas destui bujori că sunt 60 de hectare. Sunt indicatoare că nu ai voie să rupi florile, dar ce să-i faci, aşa e cetăţeanul român… Oricum, prin ruperea bujorului seminţele lui se răspândesc şi bujorul se înmulţeşte.”
Nici vorbă să se înmulțească-explică silvicultorul care îngrijește rezervația-pentru că specia asta de bujor are nevoie de anumite condiții și ălea sunt oferite de pădure, nu de bătătura senatorului Geoană din Dăbuleni, Dolj.
N-are a face, nimeni nu dă amenzi, ia mai dă-l dreacu de bujor, că de fapt putem să facem la anul sărbătoarea bujorului și fără el. Vopsim o garoafă în vișiniu și gata. Cui îi pasă că nu-i bujor?
A doua știre vine din Mălureni, județul Argeș unde sătenii și-au furat propriul dig de protecție, înălțat de Apele Române, ca să ferească de inundații 400 de gospodării.
E mult spus dig, erau saci cu materiale de construcție, grași și plini, ale căror forme rubiconde au trezit pofte în sânul comunității mălurenilor. Patronul unui magazin din comună a venit chiar cu excavatorul-zice ziaristul care a scris articolul-și a cărat sacii cu nisip la el în curte, căci vroia să-și construiască o rampă pentru descărcarea mărfii.
Excepțional.
Deci știm cine e tâlharul, știm ce a furat, regia Apelor știe sigur care sunt costurile materialelor, cei de la asigurări ar putea să facă rapid o evaluare a pierderilor celor 400 de gospodării în caz de inundație. Ce nu avem însă e mâna legii. Aia de se zice că are un braț viguros și te înhață de ceafă, de pe budă, unde citești ultima rețetă de papanași apărută în ”Practic în bucătărie”.
Ca și în povestea bujorilor, nu e niciun chipiu care să te otânjească pentru că furi, distrugi, periclitezi, pui în pericol specii, oameni, vieți.
Unde-i poliția? Și dacă e de față de ce dracului nu face nimic?
Curând nu o să mai putem nici măcar să spunem: ultimul stinge lumina. Pentru că becul e de mult ciordit de un întreprinzător cu chioșc.

Mickey Rourke abia își reține zâmbetul superior înainte să spună: you have to..și de acolo un rus cu voce calmă preia și traduce monoton tot dialogul, intrând ca un tanc peste grădinița interpretării cultivată cu grijă de fiecare actor. Ce căcat ne interesează subtilitățile de tonalitate, pauzele, cuvintele apăsate, oftatul, caterincile, zâmbetele înghițite, tristețile, interjecțiile? Dă cu ele de pământ, zi frate care-i acțiunea, pajalusta. Acțiune!!!
Toată bădărănia relatării scufiței roșii în versiunea rusească: nepoata se ducea la bunică, a prins-o lupu, i-a tras-o la scufiță, a înghițit bunica și nepoata și a crăpat de mâna vânătorului- trezește în mine o nostalgie incredibilă după vocile familiare care aliniau casetele video ale anilor `80.
Te uiți la televiziunea rusească, la filme americane, și nu există perfidul mecanism occidental de dublare, cel care te păcălește că Tom Cruise vorbește germană sau Brad Pitt maghiară.
Nu. Aici se vede clar că Moș Crăciun e vecinu de la 6 care și-a tras o barbă de vată care nu poate totuși să absoarbă halena de țuică.
E o minciună cinstită, dacă îmi este permis oximoronul, una care te face să te simți parte din păcăleală, ca un mire care știe că nevastă-sa nu va fi virgină, dar totuși participă la această gimnastică a tradiției care îi va face pe toți să se simtă mai bine, deși toți știu că este o minciună.
Mickey Rourke îi zice ceva lui Don Johnson. Irina Nistor de sex masculin se grăbește să repete în rusă ce își spun cei doi.
Mi-e clar de ce rușii nu vorbesc engleză. Din cauza televizorului, din cauza lui Irinus Nistorus Sovieticus.
Deși o învață la școală din clasa a v-a, 99, 6% dintre ruși nu pot să-ți zică o vorbuliță în ingliski.
Sunt praf. Pulbere. Sunt un pumn de neutrino.
Dar și mai straniu este că fiecare sută de kilometri care te duce mai departe de Moscova pare să crească numărul celor care, totuși, știu să lege câteva cuvinte în engleză.
În Novosibirsk e Sasha. E un mare vorbitor de engleză pentru simplul motiv că are 2 metri și 10. Este maseur, profesor de masaj tibetan. Mi-a trosnit coloana ca un cazac biciul lângă Pussy Riot. La final m-a întrebat de unde sunt și eu l-am întrebat în contrapartidă ce sporturi face, sugerând K-1 sau judo. El a recunoscut, sensibil, că excelează în ping pong, făcându-mă să-mi imaginez un elefant jucând Maroco, trăgând elegant, cu trompa, bețișoare din morman.
Apoi, la Krasnoyarsk, e Larisa. A studiat limbi străine în Leningrad, în `90. Vrea să se mute în Spania, în golful Biscaia. În timpul perestroikăi, își amintește, se așeza la cozi neștiind ce așteaptă.
Can you imagine?
Yes, I can.
Spune că, o dată, era într-un mare magazin când câteva sute de oameni au intrat alergând, ca un detașament izbucnit din tranșee într-un atac furios, au lipit-o de tejghea și astfel, deși nu a stat nicio clipă la coadă, a fost prima la casă și a trebuit să cumpere un serviciu de vase speciale pentru sosuri. Nu le-a folosit niciodată. Dar le are și acum acasă.
Can you imagine?
Yes, I can.
În Irkutsk e Ivan care știe de Dracula și în Ulan-Ude e sudorul care spune Vlad Țepeș când aude de România.
Copiii acum vorbesc aici buriată și engleză, mai prost rusă, spune Vadim. A studiat 2 ani la Bamberg dar a trebuit să plece că i-a expirat viza. Ar da orice să se întoarcă. Vorbește perfect germană și engleză.
Încet, încet, cu cât de îndepărtezi de centru, naționalismul compact, această spumă poliuretanică sugrumând curiozitatea rusească, pare să facă loc unui cosmopolitism care pare să sune paradoxal atunci când îl pui lângă geografia “Siberiei”.
Și totuși, aici decembriști și exilați polonezi au clădit o cultură a teatrului, operei, muzicii clasice, artelor pe care, de exemplu, Balcaniul nu a reușit să o aclimatizeze.
Trăiește și prosperă în dosul blocurilor ireal de urâte, între enorme sculpturi ale lui Lenin, Gorky, Sverdlov și alți lideri ai revoluției care acum își sărbătorește centenarul.

Masha spune că la Irkutsk trebuie să îți iei bilete la teatru sau operă cu 2 luni înainte, altfel ești mâncat, nu mai prinzi.
Can you imagine?
No, I can`t.
În definitiv scriu cărți de călătorii, nu ficțiune pură.
P.S. Până și magneții de frigider cu Putin au inscripții în engleză aici, pe malul lacului Baikal. Una spune The Kindest President.
În imagine e el și un mic leopard. Puiul pare să-l placă. Ca om, ca președinte, ca lider al unei mari națiuni.
Can you imagine this?
Yes, I can.
IMG_0538

Perm este cel mai estic oraș rusesc din Europa.
S-a chemat pentru câteva zeci de ani Molotov și a avut până în 1989 statut de oraș închis pentru că aici era o bună parte din enorma industrie militară a URSS. Perm este urât fără speranță, o urâțenie de care niciun chirurg estetician nu te poate scăpa, cumva o sluțenie cinstită în implacabilitatea ei.

La 100 de kilometri de Perm este Perm-36, de fapt ceea ce a mai rămas din Muzeul de Istorie a Represiunii Politice Perm-36, singurul muzeu al gulagului din fostul spațiu sovietic. A fost înființat în 1994 de către organizația Memorial care a reconstruit lagărul de muncă forțată de aici care a funcționat din 1946 până în decembrie 1987. Celelalte mii de astfel de locuri care au împânzit URSS începând cu anii `20 au fost demolate după prăbușirea imperiului sovietic.

În mașina care aleargă pe autostrada tăiată printre zidurile unei păduri de un verde-negru care pare să se strângă, luându-ne aerul și lumina, suntem doar noi doi, șoferul cu față de ursuleț Mișka și Veronika a cărei funcție nu o identific. Excursia am cumpărat-o de la recepția hotelului Monika deservită de 3 Monici mămoase și săritoare care însă nu vorbesc boabă de engleză. Prin google translate în clipele de țignal bun la rețea reușim să înțelegem că la 10 vine cineva de la agenție și că nu o să avem interpret pe drum, doar la lagăr. Dar o să fie masă inclusă, că excursia e vreo 6-7 ore, 3 ore doar pe drum.

Veronika se căznește și scoate un: no lunch și apoi mai reușim să producem de la ea, tot cu google, trăiască, o scurtă poveste a Perm-Molotovului, cel mai lung oraș rusesc după Moscova și Sankt Petersburg. 70 de kilometri de oraș, zice Veronika, aleargă în paralel cu râul Kama, tributar al Volgăi dar ca tot ce este sovietic, o urieșenie de apă, mai lat ca Dunărea la Giurgiu de 2 ori.

 Anii `90 au fost crunți aici, industria s-a năruit, oamenii însă nu au fost trimiși în șomaj dar au început să fie plătiți în produse, că bani ioc. Ce fel de produse? Orice fel de produse. Mă gândesc cum ar fi fost să primesc un aruncător de rachete katiusha pentru 9 luni de muncă susținută și cum m-aș prezenta cu el la piață, să îl schimb pe ouă, banane și chiloți de bumbac.

Dar acum e bine, continuă Veronika forând după engleza învățată acum 20 de ani și ascunsă bine sub un pietroi, pentru că acum, în ultimii 2 ani, au revenit comenzile de la stat. Asta explică de ce piețele, parcurile, străzile, mall-urile și restaurantele din Perm duduie de popor.

Nu pleacă nimeni la muncă în străinătate?

Veronika se uită la mine ca la o nebună.

Cum să plece? Unde să plece? Ce e aia străinătate? Doar studenții mai merg la Ekaterinburg sau Moscova și unii nu se mai întorc, își găsesc servicii pe la corporații, în IT, dar altfel toată lumea a rămas pe poziții.

Șoseaua despică lacuri acoperite de o ceață gălbuie, ruptă de bărci pescărești care ies din condensul auriu ca niște refrene etern repetate ale aceleiași prime bărci care a plutit aici. Pe maluri sunt datcha, cabane de vacanță rusești, din bârne. Eonii trec și ție, pescarul, nu-ți pasă, ai prins un somon sau un păstrăv, l-ai pus la afumat. Stalin, Brejnev, Gorbaciov sau Putin nu contează.

Camioane enorme depășesc alte camioane enorme dar mai lente. Mișka tace și Veronika spune că lumea a luat-o razna, că e nevoie de echilibru. Uite, cam așa cum s-a obținut acum, la Perm-36 când a trecut de la ong-ul privat care urla isteric despre represiune, sub controlul statului care a atras atenția asupra lucrurilor bune care s-au întâmplat aici.

Căci mereu este nevoie în viață de echilibru.

Ajungem.

Celelalte 11000 de cuvinte scrise despre muzeul gulagului le gasiti aici 

https://www.vice.com/ro/article/8xa7z4/am-vizitat-lagarul-din-rusia-unde-erau-omorati-oamenii-care-se-opuneau-comunismului?utm_source=vicefbrom

E o femeie frumoasă, cu sâni rotunzi săltând sub bluza înflorată. Are părul blond, lung, nas cârn și picioare fine, încălțate în sandale cu talpă ortopedică. Se uită în zare, visătoare, deși zarea nu există, e o parcare strâmtă în care tocmai se produce un accident. Zdrang. Un nene într-o Toyotă străveche, cu volanul pe partea dreaptă, iese inept, ca un testicul din chiloți în timp ce bagi Isaia dănțuiește, pălind în farul stâng o altă mârțoagă japoneză, tot cu volanul pe dreapta.
90% din mașinile Siberiei orientale sunt second handuri de Japonia, toate sunt gândite pentru circulația pe stânga, cui îi pasă. Cei doi șoferi rămân încârligați ca doi câini prinși de dragoste pe un trotuar aglomerat, discută, schimbă impresii, cărți de vizită, vorbe dure, vorbe ușoare, în mijlocul claxoanelor monstruoase ale celor care au rămas captivi în parcare. Nu se grăbesc defel.
Și fata cea frumoasă îi privește duios. Cred eu. Apoi observ că privirea ei zace pe caldarâm, a călătorit trei metri ca primul avion al lui Vuia, nu a putut să se mențină și s-a prăbușit în praf.
Căci ea e praf.
Acum văd gambele pe sandalele ortopedice călcând încrucișat, ca un cal la un campionat de dans. Noroc cu ghiveciul de beton în care se plictisesc niște petunii. Reușește să se sprijine de el ca să nu cadă.
El e împreună cu 2 prieteni. E o matahală în bluză hawaiană, ceilalți doi sunt un ochelarist tip contabil la colhoz și un bărbos cu aer de pedepsit să iasă cu ceilalți în oraș. Bivolul pune ochii pe fata mangă. Face trei pași, îi șoptește ceva. Ea se uită la el. Pare că singurele bastonașe din ochii ei sunt unele albe, de orb.
Îl refuză, mai are ceva demnitate.
El se întoarce la masă. Ea pleacă țeapănă, cu ochii semi-deschiși, fără să vadă însă ceva, dispare undeva înăuntru barului.
Trec 3 minute și reapare complet trează.
Sau e sora ei geamănă.
Matahala o reperează, mai încearcă o joncțiune, îi oferă ceva de băut și dispar amândoi în dosul cârciumii.
Între timp pe terasă mai calcă 3 grupuri de buriați, localnici. Unul întreabă ceva. Nu vorbesc rusă, îmi pare rău. Dar zi-i lui google și va…
Aaaa, niet rusky? Sprechen sie deutch?
Ja, ein bisßhen.
Auci, o ia la fugă, împleticindu-se. Alcoolul nu-i lasă să se miște prea iute, atârnă de glezne ca cele 99 de ocale de oțel care îl opresc pe purece să se înalțe la ceruri.
Alt snop de bețivi aplaudă și urlă ooof fidărzen, iaiaiaia, ai lăv iuuu către 2 canadience speriate care trag dintr-o narghilea.

Matahala și prințesa clampă se întorc la masa celorlalți domni cu un personaj al cărui Eu înoată pe spate în marea de vodcă din stomac. Corpul e pe avarie, în ochi s-a dat stingerea, mișcările sunt mecanice. Mă uit la ea ca la România în decembrie 1916. Cãci da, e o femeie. Viața pâlpâie mic undeva într-o provincie a corpului. Coleguții voinicului o urcă pe băncuță. Prietena cu păr lung pare acum vie și sprințară. Sau oricum, prin comparatie cu amica. Femeia ruptă se înviorează când pe masă apar câteva pahare de, bănuiesc, tequila. Nu nimerește gura, toarnă pe bărbie. Lasă paharul, se lasă pe spate și își smulge cu ură pantofii cu toc cui. Sunt roșii. Zac triști la piciorul băncuței în timp ce cele două femei beau pe repede înainte vreo 4-5 shoturi de tărie.
Ochelaristul contabil de colhoz prinde curaj. Oprește bătrânelul care vinde crini și îi cumpără blondei cu păr lung o floare. Femeia s-a întors la prostația în care am văzut-o prima oară. Cade cu nasul în crin, e plină de polen pe față. Matahala s-a reorientat către tovarășa ei, îi ia păturică și o strânge în ea și o înghesuie în el, ca să o încălzească. De cel puțin 3 ori, jenat, îi trage cu mâna lui fusta albă care i s-a ridicat până la brâu în timp ce ea își cațără picioarele pe spătarul băncuței.

Nu se vorbește mult. Se tace disperat. Bărbații așteptând ca ultimul bastion al apărării femeilor să cadă, femeile sperând ca alcoolul să amorțească toată durerea, inadecvarea, frustrarea și nesiguranța.
Luăm un kalian, narghilea cu măr. Kaliganul este pregătit de responsabilul cu narghilele, un băiat posac și negricios.
Mă gândesc că o fi vreun kirghiz, vreun tadjik.

Trag din furtunaș, scot abur pe nas ca un dragon cu sinuzită și îl întreb de unde e.
Palestina.
E chiar Mohamed din Palestina.
Ai văzut ce se întâmplă la Ierusalim? Al-Aqsa, am fost acolo acum două luni. Un angajat al iordanienilor care administrează moscheea, un nene uscat ca un băț de scorțișoară, ne-a plimbat pe mocheta roșie ca o iarbă de mare,  aruncând date și mituri și povesti din Constanta unde a fost cândva si o femeie ne-a oferit curmale zemoase, imense. Am văzut un bătrân dormind pe un fotoliu, din 1967 dormea, sperând să se trezească din coșmar. Și alți trei bărbați, întinși pe covor, ca într-un picnic de Manet.

Mohamed din Palestina mă ascultă. Apoi zice: nu vorbesc decât rusă. Și sunt din Gaza.
Îmi schimbă cărbunii de la kalian și pleacă.
Femeile bete sunt conduse către mașină, contabilul împingând cu umărul în blonda cu păr lung, matahala cărând la subraț colega paralizată de alcool.
Bânguie ceva, zbătându-se.
Și atunci văd. Sub masă i-au rămas pantofii roșii cu toc cui. Dorothy you`re not in Kansas anymore. De fapt Dorothy, there is no Kansas anymore.

Beau coniac Favraud, 4 stele, 3 medalii de aur obținute la concursul de poezii spuse de coniace post-sovietice. Cântă CC Catch de Rusia dintr-un laptop așezat pe tejghea. Miroase a chifteluțe, adică fix a călătorie și aventură, cum mirosea în 1977 când plecam cu noaptea în cap din Brașov spre acea altă țară numită Teleorman. Maică-mea făcea chiftele calde, ne trezea la 3 dimineață și ne așeza în mîini mie și lui frate-miu un sandviș cât un bebeluș din pâine cu cartofi umplută cu chiftele decupate în două și tăvălite în mult muștar.
Pe geam, afară, cât vezi cu ochii e verde sub un cer roșiatic, viteza trenului leagă trunchiurile mestecenilor într-o ulucă continuă, înaltă de 4-5 metri. Dimitri își drege vocea și povestește despre Russneft, unde e contabil. Se vede treaba că e important, a fost trimis în călătorie de afaceri, îi plătește firma biletul. Are pantofi albi, cu găurele, cu vârful ascuțit, sacou gri deschis și cămașă galbenă. E un om important, lucrează la o companie importantă care rafinează petrol.
A cui e? Abramovici?
Zâmbește și nu zice nimic. Se uită pe geam, îndemnându-mă și pe mine să mă uit pe geam. Dar am țignal, așa că mă uit pe net și văd că Russneft este a lui Mikhail Gutseriyev
-Deci mai aveți oligarhi? Nu au plecat toți la Londra?
Zâmbește din nou și apoi zice: Khodorkovsky e la Londra. Russneft a preluat Yukoil.
-Și i-ați lăsat să își ia cu ei averile, pe ăștia care au plecat din țară?
-Eee, au luat și ei cu ei cât să trăiască bine.
Râde șiret, ai înțeles, da?
Deci nea Dănuț și ingenioasa lui tupilare de avere este inspirată de băieți cu adevărat dibaci.
Cine e totuși Gutseriyev? Pe pagina lui de wikipedia zice că este antreprenor, biznisman și poet. E-eee-miii-neeee-eees-cuuuu!!! Suflet sensibil, de poet, lui Gutseriyev îi place rima dramatică, împerecheată, încrucișată, condamnat-arestată. Biografia dumisale e plină de curbe ac de păr. Căci:

In 2007, Gutseriyev fell into a conflict with Murat Zyazikov, the president of Ingushetia. At the end of July 2007, Mikhail Gutseriev publicly revealed that unprecedented pressure was being put on him by the Russian government, and announced the sale of Russneft to Bazovy Element (Basic Element), a holding company owned by Oleg Deripaska, a businessman loyal to the Kremlin. Gutseriev quit his post as president of Russneft and announced his retirement from business activities (aside from Russneft, he held a 50% stake in a company named Russian Coal, etc.), and his entry into science.

According to some sources, the pressure brought to bear on Mikhail Gutseriev by the Russian power structure was a result of his financial opposition to the current president of Ingushetia, Murat Zyazikov.

On 18 October 2008, Gutseriev was believed to be living in Great Britain and Russia had requested his extradition.

On 28 August 2007 the Tver Court in Moscow issued a warrant for the arrest in absentia of Gutseriyev in response to a petition from the investigative committee of the Ministry of Internal Affairs of the Russian Federation.

The arrest warrant was cancelled by the court on 27 October 2009. The charge of tax evasion was dropped, and that led to his warrant being cancelled, but he apparently still faces the charge of “illegal entrepreneurship” (the top punishment on that charge is below 5 years, house arrest is the usual measure for “less serious” crimes like that and arrest warrants are not issued.) In 2010, after all charges were dropped against him, Gutseriyev returned to Russia. He subsequently bought back his old oil company Russneft. Other oil companies he owns include Neftisa. He has bought a number of hotels in central Moscow.

Ce poveste strașnică și mai e și cu happy-end. Poetul își regăsește iubirea pierdută și trăiesc fericiți până la adânci bătrânețe, investind masiv în media, că e bine să ai posturi de radio care să pună muzică bună când tu construiești imperii financiare.
Dimitri coboară. Îmi urează mult noroc și apoi dispare pe culoar, ținând jacheta dezinvolt pe umăr. Rusia e mai bine anul ăsta decât anul trecut, sancțiunile nu se simt, chinezii cumpără tot și a găsit și o ofertă bună de mers în Turcia. Căci Soci e scump și nu sunt chartere până la Marea Neagră.
Viața e frumoasă când lucrezi la oligarhi.