Vinul se cheamă El MIracle și podgoria care îl face are 120 de ani.
Sticla mea e din lotul 2013, îmbuteliată pe 15 noiembrie 2020.
Vinul e timp lichid, vinul e jurnal.
Anul acesta, mi-am dat seama, fac 30 de ani de când muncesc. Am intrat în pâine cu un articol pentru un ziar studențesc din Brașov. Primisem temă să scriu despre albumul 666 al lui Aphrodite`s Child.
 “We got the system, to fuck the system!”, zice primul cântec de pe 666.
Și apoi: “The day young boys will stop becoming soldiers/And soldiers will stop playing war games”
Am ascultat albumul la căști, în mediateca deschisă proaspăt lângă clădirea rectoratului. M-am străduit să par că înțeleg, mi-am camuflat analfabetismul după expresii complexe, am devenit adultul mincinos, mamă a prefăcătoriei, tată al ignoranței, parte a curții care se uită la Împăratu-n curu gol și mimează iluminarea.
Cuvinte meșteșugite, broderii de nimicuri, trambuline pe care ne prezentam în chiloți gata să facem echerul și să ne scufundăm în aplauzele audienței, voiam să aparținem unei elite nedefinite și voiam să părem că suntem cineva, să nu ne lăsăm, ca un pârâiaș, săriți de viață, să ne umflăm, peștele-lună, să speriem dușmanul.
Prima minciună, nevinovată și dulce minciună, e cea care deschide minciunile celelalte, cele care te cioplesc ca om. O statuie crescută sub dalta neadevărului, neînțelegerii, neîmplinirii.
30 de ani de la primul meu job.
Eram studentă la Contabilitate și Informatică de Gestiune, conturi, costuri, provizioane. Fapte. Numere. Funcții. Comutativitate. Asociativitate.
Simplificare până la epuizare.
We got the system, we fuck the system.
Prietenul meu spune că nu am muncit niciodată. Că am avut ocupație, dar că nu am muncit. Pentru el munca e sacul ăla pe care-l iei în cârcă la 6 dimineața și-l lași jos, cu mult noroc, opt ore mai târziu.
Pentru mine muncă e să te prefaci toată viața.
Să cari același sac, plin de vorbe, să-l dai jos și să scotocești în el cuvinte care îți aduc puncte: taumaturg, escatologic, pundit.
Acum stau cu sacul ăsta de vorbe, sunt murdare, ude, rupte pe la colțuri și nu mai înseamnă nimic, nu am nicio conversație în care să le înfig, nu pot să pansez vreo rană cu ele, nici să le-ndes sub uși, să nu tragă curentul.
Stau cu ele, ca o babă care strânge pungi și reviste Kaufland, sperând în revenirea integramelor care, pentru 2 ore, în trenul de Focșani, te făceau să te simți puternic, pregătit să ordonezi lumea în cuvânt din 6 pe verticală și 8 pe orizontală.
Am nici 48 de ani, și sunt pensionarul cu început de Alz din Alzheimer, care s-a hrănit cu minciuni. Ești ceea ce mănânci.
Citesc statusuri pe facebook.
Văd liste, profiluri, declarații, chemări.
Și toate pleacă dintr-o minciună originală, din mărul pe care am ales să-l mușcăm, știind că e doar o castană, dar prefăcându-ne că e măr, de dragul apartenenței la un trib. Căci singurătatea are gustul sincerității și nimănui nu-i place carnea de castană, preferă să creadă că papă măr.
30 de ani de la prima minciună.
Și nimeni nu o să-mi plătească pensia. Ăsta e adevărul :))

Cât crezi că o să mai dureze războiul?, m-a întrebat Ema și eu i-am spus că ani de zile, ani și ani și ani, atât de mult încât o să uităm cine l-a început, cine e bad guy și cine e good guy și de la ce ne-am luat.
Refugiații o să-și crească nepoții în alte limbi, privind bombardamentele la televizorul care trăncăne în spaniolă, italiană și-n germană, războiul se va întâmpla într-un departe pixelat, preluat de sateliți și presărat ca boabele de porumb gâștelor casnice, spart de spoturi publicitare care ne vând pastile de ficat și prafuri pentru dureri de bilă.
Războiu e o mâncare grea, mai ales consumat seara, la jurnalul de știri.
Se-ntreabă bula de ce nu-l mățește nimeni pe Putin.

Cum ar putea? Dacă s-ar elibera un scăunel de pe balansoar, nu am putea să mai găsim vreodată echilibrul. AntiCriștii sunt puțini dar necesari.
Fără întunericul lor, am fi toți imateriali, lipsiți de umbre, cu vieți sărace-n alegeri.

În Leagănul Pisicii, Vonnegut explică războiul ruso-ucrainian mai bine ca orice geo-strateg.
Trăim împuținați de înțeles, privind realitatea prin geamuri murdare.
Trăim vieți lipsite de mister, împinși spre pâlpâirea caldă a unei religii a minciunii.
Trăim prin proxi dramele altora, pe Netflix, pe tik-tok, pe instagram, numărând likeuri și inimioare care nu țin de cald mai mult de 3 minute, așteptând sfârșitul timpurilor și sosirea lui Messia.
Dar Messia nu mai vine.
Nu are nevoie, bagă telemuncă.
Are webinarii și conferințe pe zoom, minunile se-ntâmplă pe croma, cu figurație, cut și hai să mai tragem o dublă.

Nimeni nu vrea să-l omoare pe Putin, căci fără el cu cine ne mai jucăm?
Cu Erdogan?
Cu Xi Jinping?
Sunt niște glume. La castingul de diavoli nu ai de unde să alegi.

Putin o să rămână.
Iar între timp, așa cum zice cel mai mare filozof și umanist al secolului XX, Kurt Vonnegut:

“Pay no attention to Caesar. Caesar doesn’t have the slightest idea what’s really going on.”

Plouă și e mai frig în casă decât afară.
Marea e murdară ca o minte de proxenet. Miroase a amar și sare. A transpirație de ocnaș.
Azi am auzit niște români la mall unde m-am dus să cumpăr ulei de gătit. E 4 euro litrul, de 2 ori mai scump decât o sticlă de vin. În supermarket sunt olandezi, nemți, elvețieni, englezi. Și câțiva români.
Taci dreacu că m-ai înebunit, a șuierat mama. Copilul român și-a tras nasul și-a tăcut.
Plouă de 10 zile, bătrânii umblă, aduși de spate, în gecuțe scurte, împlântate-n talii.
Tinerii dau cu petarde, poc, trosc, e sărbătoare, din hârtie presată au ridicat statui enorme de spiriduși și zeități, zâne și troli, țara arde și baba nu se piaptănă, nu are păr, că merge la chimioterapie.
Am închiriat apartamentul de la o rusoaică, mă rog, ea zice că e un fel de rusoaică, nu chiar, e căsătorită, spune, cu un ucrainian.
Îi e frică să spună că e rusoaică.
Îmi amintesc anii în care îmi era târșă să spun că sunt româncă. În 99, veneam din Sarajevo, cu autocarul, prin Bosnia, prin Croația un pic, prin Ungaria, am spus colegelor de drum că sunt ucrainiancă, idioata de mine, nu aș fi știut să zic Holodomor, nu aș fi știut să zic “Bună seara, naziștii mei” sau ceva care să sune vag ucrainian.
Crucea din leduri a farmaciei e jumătate sub apă, jumătate-n soare. Steagul Ucrainei stă acolo, albastru-galben, voluntarii de la Crucea Roșie se foiesc pe lângă ALDI și LIDL și alte lanțuri de magazine pentru nemți cărpănoși încercând să strângă donații.
Rusoaica mea rușinată că e rusoaică are un dulap-vitrină unde stă pitit un samovar pictat, pe ușă are prinsă o cruciuliță ortodoxă și de sub fustă îi ies picioare de manechină.
Meniul televizorului e în rusește, trăiască vacanțele la Bragadiru de Teleorman și crash courseul în kirilică, Russia Today e banată, dar am post chinezesc, TVR Moldova și TVR Internațional.
Cum obținem pacea minții în vremuri tulburi?, se întreabă o burtieră și o doamnă cu ochelari vorbește despre bunătatea românilor ca despre descoperirea apei pe Marte.
Corina, plecată din Roșiori în 2002, e la a doua căsătorie cu Dumitru din Galați și nu crede-n blândețe. “Mă mai trosnește și pe mine”, zice tandru-timorat soțul, cu două capete mai înalt ca ea. “Să meargă nevastă-mea-n Ucraina, s-ar termina războiu cu infractoru ăla-n două zile.”
Dar Corina nu merge la război, că are de făcut curat în Tarragona, are lupte grele de dus, cu praful, cu igrasia, cu țevile sparte, să se descurce Ucraina fără ea.
Plouă.
Vecina de deasupra, oloagă, mută mobilă în fiecare zi, încercând cu această zgomotoasă reașezare geo-strategică, să obțină un avantaj asupra plictiselii.
Nicăieri nu-i pace, îmi spun citind ultima mișcare a vecinului din Ploiești care acum îmi cere evacuarea și interzicerea folosirii casei.
La câteva sute de kilometri se moare din cauza unor cretini ca el.
Sunt și eu o refugiată, fug de propriul popor care oferă bunătate doar la happy hour.
Cum obținem pacea minții în vremuri tulburi?
Nu știu ce a spus doamna de pe TVR Internațional, am schimbat postul pe un program cu dansuri populare azere.