Archive

Monthly Archives: April 2018

Acum 3 zile, un ziar israelian, Jerusalim Post, publica opinia unui cetățean care susținea că președintele României, Klaus Iohannis, se împotrivește mutării ambasadei la Ierusalim pentru că este nazist sau are simpatii naziste. De unde a dedus asta? E simplu. Timp de 23 de ani, Klaus Werner a fost președintele Forumului Democrat German care este organizație de sorginte nazistă. Dovezi? Nu e nevoie. Forumul Democrat German este o organizație etnică populată de nemți, se știe că nemții au fost toți naziști, Klaus e neamț deci e nazist.
Să mai citim o dată această frază: un ziar israelian publică (ce-i drept la capitolul opinii, smart move), părerea unui cetățean care spune încă din primele rânduri ale articolului că președintele României este nazist.
Nu are simpatii politice de dreapta, nici de extremă dreaptă.
Nu este alternative right.
Nu.
Președintele țării este nazist.
Mă scuzați că nu-mi revin din acest șoc.
Administrația prezidențială, președintele și, nu în ultimul rând, Forumul Democrat German tocmai au primit un cadou uriaș din partea cotidianului israelian.
Sper că, măcar de data asta, se vor găsi bănuți pentru niște avocați mai puțin mingicari, mi-aș lua chiar niște avocați evrei, cum am văzut eu în filme.
Iohannis are oportunitatea să transforme acest circ declanșat de frizerul din Teleorman într-o ocazie prin care noi, ăștia mereu fără bască, ăștia cu care nimeni nu vrea să împartă un taxi până la Bruxelles, să ne recăpătăm măcar un picuț din demnitate.
Nu mi-am dorit niciodată să fiu Klaus Werner Iohannis, mereu absent din propria viață, pierdut între truisme rostite apăsat. Dar ce nu aș da să fiu acum Klaus Werner Iohannis, preeșdintele unei țări europene calomniat violent într-un ziar prieten al Likud, partid al cărui lider, premierul israelian Bibi, este implicat în scandaluri de corupție fără număr, fără număr, fără număr. Bașca este legat prin prieteniile dumisale de grupul de mafioți de Dâmbovița, Tăriceni și Liviuți, toți cu halenă de lichior de ciordeală.

Avocați sprinteni și despăgubiri grase aș cere dacă aș fi Klaus Werner și Federația Germană și cu banii ăia, de la israelieni, aș construi o pușcărie care să corespundă normelor internaționale unde l-aș închide pe Dragnea și pe toți tâlharii din parlamentul României.
Și acolo l-aș învăța pe Dragnea proprietatea termenilor. L-aș învăța ce înseamnă îngăduință-până acum l-am tratat pe președintele României cu îngăduință, așa a zis Dragnea vineri.
Nea Liviu, pe bune?
Cine ești dumneata nea Liviu să-l tratezi cu îngăduință pe președintele ales al României? Și ce oare vrei să spui cu asta, acum că îți pui problema că îngăduința prea multă nu este o soluție? Vrei să spui că tu, cu susținerea lu unchiu Bibi, o să-l suspenzi pe președintele nazist al României?
Probabil că asta vrei să spui. Și în luna acea cât Tăriceanu o să fie președinte interimar o să decidă, fără să încalce Constituția, fără să aibă nevoie de memorandumuri și de Viorici din Videle, să mute ambasada la Ierusalim. De parcă ambasada este o solniță, dă-o-ncoa, nu are sare ciorba asta.
Eu cred că noi toți am fost prea îngăduitori cu ei.
I-am îngăduit să își facă salarii imense, pensii colosale, i-am îngăduit să ne asculte telefoanele, să căpușeze primăriile, să fure banii de spitale, medicamente, șosele, școli, am fost prea îngăduitori cu ei când au decis să se protejeze unii pe alții de pușcărie, când au ignorat procurori și hotărâri judecătorești, când ne amenință cu pușcăria pentru că nu ne plătim taxele pe care ei le măresc după cum îi taie capul.
Iohannis e departe de a fi perfect. Dar atât am putut noi să facem ca să-i oprim atunci pe Ei.
Și în acest moment e singurul nostru aliat în lupta cu niște bișnițari disperați care și-au vândut deja mămicuțele, morții din morminte și, faustian, au pus gaj viețile copiilor noștri.
Iohannis nu e președintele de care avem nevoie în vremurile ăstea, dar gândiți-vă la Tăriceanu și vă dați seama de ce trebuie să ne opunem referendumului de demitere pe care pesedeul îl clocește chiar acum.

Iohannis e din nou pe val. Internetu îl laudã, protestatarii îsi dau întâlnire în piatã ca sã-l sustinã.

A tãiat capul hidrei de Videle, a scalpat pavianul.

Revolutia a halit un fãras de jãratec taman acum, în prag de vacantã, ce timing bun, stãm la terasã, facem strategii si o pornim pe 3 mai, cu halenã.

Iohannis e din nou pe val, sã ne rugãm ca valul sã nu se spargã de mal la 17 secunde dupã ce s-a format. La câte sanse a primit-Iohannis, nu valul-la câte sanse a ratat, nu m-ar mira ca presedintele sã fie mai blond decât doamna Dãncilã.

Mai jos, un text din noiembrie 2014. Nu ne-am schimbat deloc.

Ultima dată când am fost cu Dan la Waterloo, eu eram euforică pentru că Băsescu îi luase fața lui Năstase iar el era mulțumit-neliniștit. Eu nu mi-as fi amintit cum era el atunci dar mi-a spus el azi, când eu sunt mulțumită-neliniștită iar el este euforic. El și restul cârciumii. Se bea bere belgiană, se vorbește germană stricată, se toastează pentru Iohannis. ”Iohannis Brahms, unora le place Brahms”-strigă bețivul de la masa de lângă noi. Ne comunică sfătos că are 4000 de cărți și dă fuga după colț, în cotețul chelnerilor, unde are acces la muzică. Pune Celibidache în cinstea noului președinte. ”Auzi, l-a ales Facebooku. Hahahaha. Facebookul unde se face totul, se adoptă câini, se aleg președinți, se protestează împotriva Roșiei Montana. Iohannis Brahms. Unora le place Brahms. Știi cine era Brahms?” Prietenul lui răspune: ”Un film.” Bețivul nu e de acord: ”Un mort.”

Dan îmi spune că pe 16 noiembrie am asistat la o altfel de revoluție. Că miracolul propulsării lui Iohannis în fruntea statului român naționalist-ortodox se datorează unui cumul de fapte, dar insistă că profilul candidatului a fost crucial și că oamenii au văzut în pașnicul sas, dispus să piardă decât să fie mârlan, un altfel de politician. Eu insist că umilirea diasporei, aroganța și nesimțirea fără margini cu care au tratat cei mai mari investitori în economia națională-oameni care visează să se întoarcă, să fie în satul lor fruntași-a fost lovitura de grație pe care guvernul și-a dat-o singur. Ca în Kill Bill, Ponta, această Black Mamba/Beatrix Kiddo cu personalitate schizofrenică, și-a trimis sieși, în capul pieptului, pălitura cauzatoare de moarte. A mai făcut 5 pași, a mai respirat aerul rece al celor două săptămâni până-n turul doi și apoi s-a prăbușit.

L-a făcut internetul. L-a înfrânt generația Facebook. X-ulescu e omul care l-a propulsat în scaunul de președinte pe Iohannis. Ba nu, Y-ulescu. O bătălie ridicolă pe likeuri, shareuri, commenturi, pokeuri, followuri. Dacă nu era bannerul ăla, acum Ponta era președinte. Dacă nu erau mesajele comunicate-în timp real (asta îmi place cel mai mult, clamarea unei chestii de bun simț, pe care o face internetu că așa face el. E ca și cum m-aș mândri că mi-am luat o mașină cu 4 roți), Dragnea ne dădea pe mâna morților teleormăneni. Zombiland. Asta eram.

Vedetuțe și vedeței urlă, cerându-și recunoscută întâietatea în susținerea neamțului. Alți cetățeni se dau cu curu de pământ că vin băsiștii și le deturnează alesul. Alți cetățeni se suie pe podium, își ițesc capetele din spatele panzerului sibian, gesticulând frenetic, indicând articulații: noi am strâns șurubul aici, dacă nu puneam noi piulița asta, țțțțțț, erați acum cu toți în drum spre graniță.

Iohannis, cel mai popular om politic din Europa pe Facebook. A tăiat-o pe Merkel. Hahahahaha. Aceleași complexe de nație mică și neîmbobocită, care s-a aruncat pe mousuri și a clicăit votându-l pe Hagi cel mai bun fotbalist al anilor `90. Suntem cei mai viteji când e să dăm clickuri. Suntem campioni mondiali la dat likeuri. La dat follow. La dat share. Și normal, suntem campioni mondiali la Angry Birds. Nu glumesc, este adevărul gol-goluț.

În stradă, la Brașov, pe 14 noiembrie am fost cam 600. Hai 800-dacă e să-l ascult pe Lucică. În 15 noiembrie, când am cerut guvernului să dea ordonanța care să permita diasporei să voteze, am fost 40. Brașovul nu s-a oprit din plimbarea de sâmbătă, s-a dus acasă și poate a dat like la pagina lui Iohannis. Sau poate a așteptat până pe 16 seara, la ora 21.00, că e mai mișto să ții cu învingătorul. E mai fain să spui: v-am zis eu băi bălălăilor că o să iasă. Pe 16 seara, în fața prefecturii Brașov eram câți? 80. Apoi, încet-încet, ne-am strâns vreo 200. Pe drumul spre sediul PSD am ajuns vreo 500. Maxim. Acasă însă, la căldurică, mâinile brave ale celor de pe Facebook dădeau like paginii lui Iohannis și join la mitinguri și share la știri despre oroarea de la Torino și prăpădul de la Paris.

Virtual suntem un popor neînfricat. Virtual adoptăm câini, semnăm petiții, îi numărăm ouăle lui Năstase. Virtual ne batem cu dușmanu și virtual îl înfrângem. În timp ce pe Facebook Iohannis este politicianul cel mai popular din Europa, real este doar un profesor care a intrat, ca într-un film american, să predea fizică unui grup de babuini răi, înarmați și delicvenți. Real Iohannis are mai multă nevoie de noi în stradă, decât de ajutorul nostru virtual. Virtualul nu face doi bani. Vă spun eu. Am peste 2000 de prieteni pe Facebook și maxim 5 care mi-ar da un colț de pernă, să pun capul pe el.

Iohannis nu e un personaj din God of War. Încetați să îl tratați ca pe unul.

La 12.000 de metri deasupra Austriei, apoi Poloniei, apoi Ucrainei, zboară un avion plin cu oameni bronzați, cu zâmbete albe, cu pectorali și bicepși lucrați, acoperiți de pânza delicată a cămășii și de stofa fină a costumului.
Unii moțăie, unii citesc ziarul, unii privesc gânditori pe geam insectarul de nori, molii și cărăbuși, imense rădăști, albine și viespi și gărgărițe din puf alb prinse de verdele pădurilor sau de galbenul câmpurilor de rapiță. Dar cei mai mulți dintre oamenii bronzați, cu zâmbete albe, lovesc tastaturile computerelor și apasă ecranele tabletelor și telefoanelor, cu încruntarea concentrată a celui care are o misiune importantă, pregătește o aselenizare, cel puțin, și iată-ne pe toți coborând în deplină siguranță între pădurile Kievului.
Și toate acestea mulțumită acestor oameni în costume, cu ceasuri scumpe și pectorali lucrați, mă gândesc, și apoi îmi spun că sigur sunt spioni. În Ucraina e război, frontul războiului cu Rusia trece prin computerele noastre, prin generatoare și stațiile de curent, prin centralele nucleare și prin bănci. Armata de spioni se risipește în sala de așteptare. Eu caut un taxi, negociez, 10 euro mă duc în viteză până la Podil, 45 de minute de goană pe autostrada dreaptă, 5 benzi, păduri, benzinării, blocuri imposibil de urâte, comunism coreean combinat cu glitz și kitsch, betoane și geamuri mici, ca niște ochi mijiți. Camioane și claxoane, ștauri pe podul peste Nipru, inox și barje, cupole aurite și pescari. Spionii sunt în lobbiul hotelului. Sunt în lift. E plin de americani mestecând engleză ca pe o gumă, lipind-o sub mese, pe pereți. De ce sunt atât de mulți?
Mi-amintesc de România anilor `90, de investitori în costume mai nefericit tăiate pogorând în aeroportul puchinos din Otopeni. Sau poate chiar la Băneasa, de cursele cu ATR-urile unde stewardese îți dădeau bomboane cubaneze să sugi în timpul decolării, ca să nu ți se înfunde urechile.
Indieni momiți cu bobițe de sticlă colorată. Asta eram noi, dolari și sticle de whisky și pachete de Kent, țara a fost fumată, băută și acum mă uit la tinerii din Kiev fumând, bând și pupându-se în parcuri, mă uit la cântărețul ambulant din fața statuii Libertății de pe Maidan care zdrăngăne la chitară Wind of change, în ucrainiană, desigur. Sper că toți sunt niște droizi din Westworld, că amintirile nu le-au fost complit șterse și au reușit să își construiască o conștiință, că percep că oamenii în costume, cu zâmbete albe și pectorali aspectoși sunt Ei, nu Noi. Sper că înțeleg că nimeni nu este venit aici, în Kiev, din compasiune. Că este o goană după proiecte, reconstrucție, resurse. Frontiera a fost mereu populată de negustori și soldați și, mai ales, de spooks camuflați în oameni de afaceri.
Miroase a marijuana pe strada care coboară dinspre biserica Sfântul Andrei. Casele sunt bătrâne, din cărămidă, dar toate privesc lumea prin ferestre termopan cu ramă albă, de plastic. Modernitatea nu a adus un stent unei inimi bolnave ci a venit ca un tricou cu Rammstein oferit la ajutoare unei bătrâne din Puchenii Moșneni.
Termopane și dale de beton, beculețe albastre strălucind peste apa neagră a Niprului. În restaurante, după geamuri termopan, spioni beau vinuri georgiene și fac planuri de luptă. Afară, o ucrainiancă încearcă să vândă, cu voce mică, ultimele 15 fire de narcise galbene care i-au mai rămas.
Chitaristul cântă, tot în ucrainiană, Nothing Else Matters a lui Metallica.

În părculețul de lângă prefectură sunt îngropați morții revoluției din 1989. Au gărdulețe din fier forjat ridicate în jurul mormintelor, nu sunt făcute să țină afară pe nimeni, au 30 de centimetri înălțime, un copil de 2 ani poate să le sară. Gărdulețele sunt puse ca să delimiteze suprafața alocată fiecărui mort și astfel vezi cât de mici sunt morții revoluției. Pe vremea aia se mânca prost, oamenii nu ajungeau vreodată mari. Sau poate erau doar niște puști de 12 ani. La capul unui mormânt, sprijinindu-se de cruce, un cetățean face pipi. E duminică, soare, a băut o bere și acum s-a tupilat după mormintele ăstea ascunse sub ogrăzi în care nu crește nimic, amenajate riguros de asociația de luptă cu uitarea, și face pipi. Oftează din rărunchi când termină, se uită precaut în jur, mortul 1 tace, mortul 2 tace, mortul 3 mormăie ceva, îl știe pe ăsta, mereu a avut ceva de comentat. Dar mai lasă-ne domnule în pace, d-aia am murit noi la revoluție ca să vii matale acum să comentezi că fac pipi în parc? Și, în definitiv, cine e boul cu ideea să pui cimitiru în parc, adică mâine, poimâine, puneți morți în sensurile giratorii, unde e pământul scump și panseluța de 3000 firul!
Mortul 2 îi dă dreptate domnului cu vezica slabă și se întoarce pe-o parte.
Mașina intră ca o ampicilină pe gâtlejul Făgărașului, două benzi pe sens decupate în defileul urban, blocuri în stânga, blocuri în dreapta. Ce este în spatele blocurilor?, mă întreb gândindu-mă la domnul din cimitirul-parc din Brașov și cotesc la stânga. Blocurile aleargă pe lângă roata mașinii, ca un câine nervos, încercând să o prindă. Și brusc, se sfârșesc, se opresc, țărani cu fruntea plecată și cușma în mână în fața curții boierului.
Făgărașul e un kinder cu surprize, un ou de beton în care, atunci când îl spargi, găsești un orășel  cu grădini cu viță de vie și case săsești acoperite cu țiglă, cu geamuri cu cearcăne gri, obosite de înfigerea unui termopan în găvanul ferestrei vechi, întotdeauna mai mare, pe care gospodarul l-a umplut grabnic cu ciment. Câinii latră, manelele urlă, Leo de la Londra, Jean de la Roma, făgărășenii s-au risipit în lume și au trimis acasă bani de inoxuri și porți de tablă, de termopane și acoperișuri de fier, și-au făcut cazemate în spatele blocurilor, au închis grădinile în spatele unor garduri de beton armat, să nu fugă grădinile cu primul venit, se știe că sunt rele de muscă grădinile.
Garduri și ziduri. În spatele lor sunt alte garduri și alte ziduri.
După ele sunt oameni care beau bere și fac pipi pentru că le-a venit să facă pipi și de ce să se abțină sau să caute o toaletă? Nu au murit tinerii ăia la revoluție ca ei să se abțină.
Dar de ce au murit tinerii la revoluție?
Ca să aveți voi de toate, că noi ne-am spetit să vă creștem bine și uite, nimic nu aveți în cap, sunteți puturoși și risipitori, un ban nu ați pune deoparte.
Orășelul cel vechi se izbește-n peretele de blocuri. La dreapta sunt niște ruine noi. O vilă neterminată, două blocuri neterminate, betoane neisprăvite invadate de iarbă.
Mormintele unor vise avortate la 6 luni, în spatele cărora un bărbat care a băut bere face pipi și fredonează De unde vii la ora asta și unde ai umblaaaaat!!!

Azi e ziua cărții. Aș fi putut să pun o poză cu raftul cu ultimele lecturi sau cu lecturile viitoare dar mi-am zis să vă servesc încă o bucățică din trilerul psihologic pe care încă îl mai festonez intitulat: Cea mai lungă crimă din lume.
Sau cam așa ceva.
Dacă dă domnu să îi placă lu editura, vă anunț cum facem mai departe.
Până atunci la mulți ani lu cartea de ziua cărții care, ce să vezi, este fix de sfântu Gheorghe, cel care, prin lectură a înfrânt balaurul.

“Ura este o rotiță pe care oamenii căsătoriți de 40 de ani aleargă ca niște șoricei agitați, e necesară ca să îi țină în formă. Fără ură nu ar avea nimic, ar pluti în liniștea vidă ca un gunoi cosmic, lipsit de gravitația pasională a țelului.
Ura este o construcție vitală a relației de cuplu. Scandalurile, înjurăturile, bodogănelile sunt sania făcută vara pentru iarna vieții, când ceva trebuie să ardă în cămin, să nu crăpi de frig. Iubirea piere prima, copiii sunt de mult plecați, îți trebuie vreascurile urii.

Ele fac pălălaie, mai pune iubito niște ură în vatră că s-a făcut frig de la atâta indiferență.

Mily și Vick nu dorm de 38 de ani împreună. Când m-am născut eu, dormeau cu frate-miu în pat și eu în pătuț. Când ne-am mutat, eu am dormit cu maică-mea și frate-miu cu taică-miu. Când Vlad a plecat la facultate, taică-miu s-a mutat în camera liberă, eu în camera lui și a lui Vlad și maică-mea a rămas singură în sufragerie. Apoi am plecat eu și ei doi și-au păstrat cetățuile, întărindu-și pozițiile, au săpat șanțuri de apărare și au ridicat metereze și mai înalte pe care au așezat arcași și butoaie cu ulei încins.
Zilele aveau un program precis, chiar și după ce Vick a ieșit la pensie la 50 de ani profitând de falimentul institutului.
-Un puturos, toți bărbații cu pregătirea lui și-au luat un serviciu, ceva, au încercat să mai facă niște bani. Dar el, comod ca ta-su, nimic. S-a mulțumit cu pensia, cum să trăim amândoi din pensia asta mică? Cine m-a blestemat să am un bărbat că ăsta, nu știu.

Puturosul nu s-a bucurat prea mult de pensie. În serviciul casnic era trezit la 8 dimineața și începeau corvoadele casei. El ducea gunoiul, dădea mâncare la pisicile strânse în grădina din spatele blocului. El ștergea praful, peste tot, în fiecare zi, în timp ce ea dădea harnic cu aspiratorul, apoi el făcea salată (vara) sau tăia slăninuța (iarna) și ea pregătea masa, scoatea fundurile de lemn și farfurioarele și paharele și punea ibricul pe foc.

Apoi, spălau vasele, le puneau la loc și se pregăteau să plece în oraș sau la piață sau la bibliotecă, la biserică sau la plimbare în lumea nouă care creștea pe câmpul pe care Ceaușescu punea cartofi sau grâu și în care noi, copiii, am găsit prin `84 un fetus împuțit, lăpădat de o femeie disperată.

A venit miliția atunci și a cercetat lanul pe care Ceaușescu pusese grâu, nu puteai să furi grâu, ce să faci cu el, că trebuia măcinat. Nici sfecla pe care o punea Ceaușescu nu era bună. Doar cartofii. Familii întregi, cu săpăligi, orbecăiau în bezna nopții, scormonind după cartofii din avutul obștesc, speriați că vor fi văzuți, pârâți, închiși pentru că au furat piciocii neamului.

Mulți ani după revoluție, în locul în care Ceaușescu punea grâu, sfeclă sau cartofi, au crescut doar haite de câini vagabonzi și grădinile locatarilor din blocurile de la marginea orașului au început să muște din pământul buruienos. Iar mai nou, în ultimii 15 ani, și-a făcut loc o cârciumioară care arată așa, pe picior de plecare, înjghebată în pripă de un cetățean care știe că mâine, dacă ar vrea, miliția acum poliție ar putea să-i radă stabilimentul. Și apoi, daaa, asta a fost momentul în care Mily a știut că Dumnezeu și-a întors fața spre ea căci la nici 100 de metri de blocul privind munții a apărut triada Carrefour-Kaufland-Selgros. Acum nimeni nu se mai uita la zăpada de pe fruntea Pietrei Mari ci spre containerele metalice ale supermarketurilor-parc căci toată activitatea comunității s-a mutat între rafturi unde pensionari și casnice își plimbă paltoanele vechi jonglând cu prețuri, planuri și procente care arată dezvoltarea fără precedent a zonei.
-O să vezi că apartamentele de aici o să coste o avere. Ai de toate, aer curat, transport aproape-practic ești la 25 de minute de centrul orașului și la 1 minut cu mașina de magazine.
-Sunteți la mama dracului, cine ar vrea să stea în câmp?
-Cum dragă, doamna Marcu de la blocul vecin a vândut cu 90.000 de euro un apartament de 3 camere, mai mic ca al nostru și Leni de la blocul grecilor a luat 75.000 pe unul de 2 camere.

-Bați câmpii. Ai văzut tu contractele, ai numărat tu bănuții ăia, sunt niște distruse care …

-Sunt niște femei oneste și nu au niciun interes să mă mintă pe mine.”

De restul vă puteți bucura, așa cum v-am promis, după ce zice editura: bine băi Feher, uite că poți să scrii și alte tâmpenii decât preumblări prin Mexic.

  1. Timea are 27 de ani, e terapeut, învață suedeză ca să lucreze la un call-center la Microsoft și oricum vrea să emigreze în Suedia unde oamenii au rezolvat problema gunoiului, îl transformă în energie, acum s-au apucat să preia gunoiul altor popoare pentru că ei, suedezii, nu mai au gunoi. Vrea să învețe în Suedia tehnici de protejare a naturii, să le importe aici, în Covasna, unde șoseaua e halită de flămânda molie de beton, urcă dealul găurită, spartă, năruită, printre copaci golași înfipți ca totemurile secuiești în capul tumulilor de peturi, pungi și conserve, moarte dar nepieritoare. Nimeni nu repară șoseaua pentru că o bucată din ea e în Covasna și o bucată e în Harghita, cine dă banul, cine fură banul, uite așa nu se hotărăsc de ani de zile să facă nimic dar mai e un drum, prin Târgu Secuiesc, ăla e mai bun. Timea zice că politicienii sunt toți așa, nu a mers la vot și nici nu va merge până nu știe că s-a schimbat generația asta, a bătrânilor cu comportamentele modelate de comunism. Și vor muri ăștia, vor dispărea nicăieri, nu are nicio îndoială Timea pentru că ea a citit Harry Potter și acolo, în carte, scrie foarte clar răspunsul la toate problemele noastre: de fiecare dată când răul apare pe pământ, binele se naște odată cu el. Răul și binele nu pot trăi unul fără altul, sunt concomitenți și de sens opus dar au aceeași forță. Când a fost Hitler, a fost și Churchill, când a fost Stalin, au fost americanii.
    Iar acum suntem înghesuiți într-un colț, politicienii ne bagă într-un colț și când se întâmplă asta, când nu mai ai spațiu și ești îngrămădit, strivit, când cei de-afară sar cu fundul pe geamantanul în care au vârât 2 dulapuri, aragazul, cușca lui Lupu și patul pliant, atunci …boooooom!!!!
    Big Bang.
    Universul nu poate să fie ținut în pumn. Și nici mânia.
    O să vedeți, zice Timea și apoi îmi spune că în Statele Unite atunci când mori poți să alegi să fii copac. Cum adică Timea?
    Adică cenușa ta să fie plantată la baza unui lăstar de copac. Să alergi în cercurile din trunchi, să te ridici în vârful unui mugure, pe vârfuri, să vezi valea.
    Aș vrea să renasc copac, îmi zic și mă uit la Timea care pregătește o cremă hidratantă care să-mi alunge oboseala. Poate ar trebui totuși să citesc Harry Potter.
  2. Nici nu știu cum izbucnește discuția. Doamna Escu are 63 de ani și vrea să meargă la mitingul PSD ca să-și arate atașamentul față de ideea de familie. E familistă, spune și domnul Tinu zice că poate să fie familistă la ea acasă, dar de ce să meargă în stradă să fie instrumentul unor ticăloși care uite, îi doare-n cur de familie, unul e la a nșpea nevastă, ălălalt e divorțat și umblă cu una mai tânără cu 30 de ani decât el? Fiica doamnei Escu îmi dă un cot și îmi spune că vrea să plece din țară. Doamna Escu interceptează fraza și se repede asupra noastră acuzându-ne că dăm bir cu fugiții, că ar trebui să rămânem aici să schimbăm ceva. Intervine nepotul domnului Tinu care sesizează persoana a doua plural din sfatul doamnei Escu: ar trebui să schimbați ceva.
    Dar dumneavoastră sunteți spectator? Pe dumneavoastră nu vă afectează inflația, ticăloșenia, minciunile, hoția, corupția? De ce nu faceți nimic?
    Doamna Escu se uită la noi trăznită și spune: noi suntem bătrâni, e timpul să faceți voi ceva. Noi ne-am făcut treaba.
    E rândul fiicei doamnei Escu să-și întrebe mama ce a făcut exact ea.
    Desigur, a crescut-o. Fără mama ei, fiica doamnei Escu nu ar fi ajuns medic. A stat de capul ei să învețe, să termine o facultate. S-a chinuit, a stat la cozi să facă rost de mâncare, au îndurat…
    -De ce nu v-ați revoltat împotriva sistemului? De ce nu ați schimbat ceva?
    -Pe vremea aia nu puteai să te revolți împotriva sistemului, era dictatură, securitatea…
    -Tocmai atunci când e dictatură te revolți, căci atunci când e libertate, alegi, căci ai de unde.
    -Lasă, faci pe deșteptul cu mine, îi spune doamna Escu fiului domnului Tinu, dar voi sunteți puturoși, nu munciți cum am muncit noi pe vremea lui Ceaușescu, nu vreți să învățați, vreți să vă ținem noi în spate toată viața, nu vă comparați cu noi, noi am făcut…
    -Ce ați făcut?
    -Trăiți de pe urma realizărilor noastre. Noi am făcut metroul, voi ce ați făcut în ultimii 29 de ani?
    -Cine l-a votat pe Iliescu acum 28 de ani? Cine l-a votat pe Iliescu acum 26 de ani? Cine l-a votat pe Iliescu acum 18 ani? Cine a stat cu mâinile în sân când ăștia furau țara?
    Domnul Dan intervine și spune așa: deși nu-mi place să vorbesc politică trebuie să recunoaștem că Ceaușescu a făcut și lucruri bune. O grămadă de lucruri bune.
    Adunarea aprobă, plimbând capul pe axa OY.
    Și ce dacă nu aveam libertate de călătorie sau libertatea de vorbire, aveam industrie, aveam agricultură, aveam de toate și ne-am plătit datoriile externe. Aveam mândria noastră.
    Fiica doamnei Escu intervine și îi amintește că nu exista mâncare, curent, apă, căldură. Că parcă eram în război.
    Domnul Dan îi răspunde decis: eram. Cu rușii eram în război.
    Și acum suntem în război cu multinaționalele care ne-au cumpărat. Și noi ne-am vândut pe 3 lei.
  3. Taximetristul îl regretă pe Ceaușescu. Orașul e praf, se conduce anapoda, pensionarii fac taximetrie și nu-i lasă pe ei, oamenii ăștia în putere, să muncească. Uite, el știe unul, un căpitan care a fost la Târgoviște în completul de judecată al lui Ceaușescu, e șofer de 20 de ani la Cobălcescu. Are spre 70 de ani și nu iese la pensie. El și nemernicii ăștia din politică, l-au ucis pe Ceaușescu de frică să nu-i dea în gât, să spună lumii întregi că sunt spioni ruși. D-aia l-au omorât pe săracul Ceaușescu. El i-ar alinia pe toți, în Piața Victoriei, și i-ar executa pe toți. Tot parlamentul ăla de hoți și loaze. Asta ar face și am lua-o de la zero.
  4. Copacul din poarta cimitirului crește strâmb. De el e rezemat un țigănuș mic cu un iphone mare. E bătut cu pietre nestemate. Telefonul, nu țigănușul. Mă gândesc la morți, cum stau într-o coadă imensă la rădăcina copacului-periscop pentru șansa unică de a urca pe trunchi până în vârful celei mai înalte rămurici să privească peste gardul cimitirului la tramvai și la parcare și la institutul de construcții.
    Tot mai bine era pe vremea lui Ceaușescu, o să spună ei. Și apoi se vor gândi dacă Ceaușescu era un om  rău, cine era omul bun născut ca-n Harry Potter, ca o reacție la rău? Sau dacă era un om bun, cine era omul rău?

Cine e Dragnea?
Un satrap micuț, care nu se spală pe picioare decât la 6 zile, băgându-și furtunul direct în cizmele de cauciuc.
Ce vrea Dragnea?
Să mulțumească hair-stylistul care i-a spus că, decât să-și repare dinții, mai bine își lasă mustața deasă.
Cum face asta Dragnea?
Ca la el, la saivan. Oaia nu e a lui, oaia i-a fost dată să o păzească, să o ducă la păscut, să o mulgă, să facă brânză. Însă Dragnea, ciobanul teleormănean, ce face? Decide că oaia e a lui, face ce vrea cu ea.
O mută unde vrea el.
Oare?
A 3 a oară în ultimele 2 săptămâni vă arăt de unde vine obediența lui Dragnea. De aici, de la consultați și consilieri.
Ne dăm inutil cu curul de pământ, inginerul de la Bragadiru nu are părerile dumisale, e doar maimuțica de pluș a băieților deștepți care sărbătoresc 70 de ani de întoarcere în Orientul Apropiat.

feher

“ALDE va rămâne partidul cel mai vocal pe direcţia apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, având în vedere abuzurile, excesele de putere care s-au manifestat în ultima vreme (…) În cadrul acţiunii noastre politice şi parlamentare, astăzi am convenit cu colegii ca în următoarele două săptămâni să definitivăm proiectele pe care le-am anunţat – legea privind funcţionarea comisiilor parlamentare de anchetă şi legea privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale Unice de Interceptări, care vor fi depuse la Parlament ca iniţiative legislative ale noastre”, a afirmat Călin Popescu Tăriceanu, miercuri, după şedinţa Delegaţiei permanente a ALDE.
Călin Popescu Tăriceanu este judecat pentru mărturie mincinoasă în procesul retrocedărilor. În același proces este inculpat și domnul Tal Silberstein.  Acesta este un consultant politic israelian implicat, printre altele, în încercarea de deraiere a alegerilor din Austria.

“The Silberstein Affair draws attention to how important social media has become for political campaigns. Persily (2017) has…

View original post 581 more words