Archive

dutevino

Undeva sub pământ, într-o Palestină ucisă de schimbările climatice, o mamă și fiica ei clonată, singura supraviețuitoare din lotul de clone, discută despre nostalgia pe care ți-o dau amintirile implantate, amintiri altoite pe un creier care acum contruiește emoții în jurul acestor falși araci, plângând după măslini și oftând după aerul uscat al deșertului Iudeei. Filmul e lung, stau deja de 18 minute în întunericul pavilionului danez gândindu-mă la artă, la cum sunt selectați artiștii care vor reprezenta la bienala de la Veneția o țară, la cine sunt curatorii expozițiilor, unde au crescut ei, dacă își mâncau mucii când erau mici, dacă știu să își lege șireturile, dacă atunci când vorbesc cu soțiile lor la telefon întreabă dacă au empatizat și sublimat factura la gaz, la asta mă gândesc și intru în pavilionul francez printr-un subsol plin de cărămizi și moloz, vezi bine civilizația are byproducts pe care le mătură sub covor așa cum o clădire superbă ca asta are un beci murdar ca izmenele unui homeless, apoi urc pe scări până la palierul unde în plasticul turnat pe podea sunt prinse ambalaje goale și scoici și pești morți, este desigur o instalație despre catastrofa ecologică în care suntem și apoi intri prin falduri de stofă în sala unde rulează un film în care câțiva tineri urlă către ecran, cadrele sunt scurte, 2-3 secunde, camera aleargă aiurea printre blocuri, un cetățean de culoare cântă ceva, vizitatorii pavilionului sunt trântiți pe jos pe scaune de nisip, printre alge și corali de cârpă și plastic. Suntem deci pe un fund de mare, în întunericul spart de isteria de pe ecran. Intru la englezi, e coadă pe trepte, nu te lasă să te bulucești așa, ca vitele, să nu ratezi vreun exponat. Ăstea, exponatele, sunt niște bețe cu capete de ceramică și pe pereți niște tablouri cât niște timbre, prin colțuri câteva ațe întinse, Dumnezeule câtă impostură, dacă scriau din neon IMPOSTURĂ și POMPOZITATE și AROGANȚĂ și WE USE GLOBAL WARMING TO WIN AWARDS AT BIENNALE ar fi fost arta onestității.
Înjur și mă duc cu speranță la pavilionul Japoniei unde un bolovan e pozat din mai multe unghiuri sau poate nu e același bolovan, aici e cu mușchi, aici cu copaci, aici cu niște școlari în față, nu înțeleg ce ar trebui să înțeleg și nu înțeleg de ce asta e artă și nu înțeleg de ce și pavilionul Coreei este tot cu filmulețe, acest ness frecat cu pepsi al artistului care învață pentru examen în noaptea de dinainte, și apoi avem pavilionul Belgiei, cred, unde este un film cu niște cetățeni care dansează dar sunt ca piticul din Twin Peaks, pelicula e pe rewind și totul merge de-a-ndoaselea și apoi o femeie cu părul lăsat pe față pășește atent cu cizmele ei care nu au vârf și toc doar vârf în ambele părți, arată ca niște gondole, și ea merge cu părul ăla pe față și nu se uită pe unde calcă. Ce mama dracului, cum ar spune taică-miu și ar schimba canalul pe un meci de tenis, dar aici nu poți să schimbi canalul, poți doar să fugi pe aleile cu pietricele albe către un alt pavilion, Italia sau India sau poate vrei la expoziția principală unde o vacă se plimbă pe o șină și ai un robot care șterge o pastă vâscoasă-sângerie. Aici sunt totuși niște picturi superbe ale unui ganez și Occupy Mars care e povestea cosmonautului sirian, faimos în anii 80 când a mers cu o misiune sovietică în spațiu dar e refugiat acum în Turcia, cosmonautul-refugiat care trăiește într-un cort, cum ar arăta o tabără de refugiați pe Marte, se întreabă artistul turc. Și mai sunt fotografiile corpului stâlcit al unei japoneze care și-a tatuat protezele de picioare, ambele amputate. Și o hologramă pe un ventilator și o bucată din zidul unei școli din Mexic, plin de gloanțe.
Cum e asta artă, cum? CUUUUUUM?
Împăratul nu numai că e în pielea goală. Împăratul e în pielea goală, mort, pe catafalc și nouă ni se spune că nu vedem bine, el dansează acum îmbrăcat în dantelă neagră, învelit în mantie cu guler din blană de hermină.
Afară e soare, miroase a umezeală și mușchi verde și muștele bâzâie molcom paharele de aperol spritz ale vizitatorilor înfrânți de doza prea mare de artă. Mă gândesc că cea mai bună instalație a fost uriașul vapor care a intrat peste trotuar, rănind 4 persoane, terfelind o barcă-bus.
Arta eșecului.
Bienala e o colecție de suflete de oameni mici cu relații mari care nu au înțeles că atunci când vrei ca umbra să-ți fie mare, nu trebuie să pui becul deasupra capului.

În mijlocul pieței este un turn cu ceas în jurul căruia se rotesc pe trotinete copii scoși din minți de viteză și urletele lor extaziate vin peste mesele unde mamele și tații și bunicii se servesc cu un pahar de vin sau un pahar de vermut, se așează zbieretele ca o pulbere peste poveștile pe care adulții le scot, panglici colorate din guri zâmbitoare, într-o după-masă de vineri cu soare și 11 grade și păturici roșii pe speteaza scaunelor de la terase.
Că poate ți-e frig.
Dar nimănui nu-i e frig.
Gecile zac în maldăre, de-o parte și de alta a ușii de metal a turnului cu ceas, asta e poarta, se trage la poartă și mingea trece pe lângă turn și lovește un biciclist care râde și își vede de drum. Și apoi mingea e prinsă de un câine mare care târăște după el o fetișcană pe tocuri și fetișcana pare că este dunga de pe punctul unui semn de exclamație !, călcând nesigură pe punctul semnului de punctuație, târâtă de câinele cel mare mânat de marea dorință de a sparge mingea.
Un puști blond, unul șaten și unul brunet țâșnesc de la o masă, primul cărând o pungă pe care o răstoarnă și cilindri de cretă se rostogolesc între picioarele fotbaliștilor, câinilor, fetelor pe tocuri, printre roțile bicicletelor și tricicletelor și desenatorii își ocupă un spațiu în piață, îl marchează mâzgălind frenetic un cerc pe care îl umplu toți trei cu linii apăsate albastre, apoi cel brunet adaugă în mijloc un rotocol roz, ca un sfârc al pământului. Un șoricar cu hăiniță cu guler de blană calcă sfârcul în picioare și o pereche de bătrâni își târșâie șoșonii în urma lui, întinzând planeta albastră prin piață. Blondul îl împinge pe șaten, nervos că i-a luat bucata de cretă galbenă pe care o vroia el. Șatenului îi scapă din mână bucata de cretă care se sparge, o bucată înțepenește ca Nadia Comăneci la o coborâre de pe bârnă. Cealaltă se rostogolește până la picioarele unei fetițe cu codițe împletite și palton alb. Fetița se așează în fund și începe să plimbe creta pe asfalt privind uluită urmele pe care le lasă.
E pentru prima oară când realizează ce înseamnă să lași urme. Culorile nu ies din conturul hainelor, rămânând într-o pulbere suspendată în urma ta, aerul nu păstrează decât olfactiv urma trecerii tale și o face pentru puțin timp și doar dacă miroși puternic. Apa urmează mișcarea înotătorului pentru să zicem un metru, și apoi se oprește fremătând confuză, să vină cu tine sau să se întoarcă la scara ei se întreabă îngrijorată până uită că ai trecut vreodată pe acolo.
Pământul, noroiul, cimentul, prind forme, tălpi și tocuri, crampoane, potcoave, copite și palme, dar nu te lasă să spui atât de mult pe cât te lasă creta pe care fetița cu codițe o plimbă în continuare uimită în jurul degetelor de la mâna stângă și mâna rămâne pe jos, rășchirată și fetița acum îi desenează unghii și apoi le umple cu culoare galbenă, nu ar putea să facă asta în noroi, să deseneze unghii și nici în ciment, pentru că nu e contrastul bun și îți trebuie un băț lung și chiar și așa ar fi dificil și te-ai murdări.
Băiatul brunet vine și îi spune ceva și amândoi aleargă, se duc în spatele turnului cu ceas peste care trece un avion lăsând o dâră albă, de cretă.
Doar că avionul nu vede dâra de cretă pe care o lasă.
Îmi pare rău pentru avion.
Zilele trecute am fost la Palatul muzicii catalane și acolo un ghid ne-a povestit despre Barcelona care era la începutul secolului XX un coteț murdar de funingine, puțind a pește stricat și mustind a boală și atunci, un arhitect, Lluís Domènech i Montaner, a zis că trebuie făcut ceva și peste 2000 de barcelonezi au luat copilașilor jamonul de la gură și au donat câțiva pesetași ca să se construiască Palau de la Musica Catalana, casa corului Orfeo care cor era făcut din băcani și dantelărese, industriași, filozofi și bucătărese și ei toți se strângeau și cântau în fum de cărbune și în mâzgă de mațe de bacalao și pipi de motan.
Și tot pe atunci Gaudi se apuca să construiască Sagrada și încet, încet, cu vitralii și trandafiri de ceramică și culori nebune alergându-se pe mozaicul fațadelor, Barcelona s-a scuturat de puroi și muzica corului Orfeo a alungat mirosul de vintre de focă.
Asta mă gândesc uitându-mă la palma cu unghii galbene rămasă singură în piața cu turnul cu ceas.
Un nebun frumos a aruncat o piatră și 100, 100 de mii de milioane de sănătoși nu se îmbolnăvesc pentru că se uită zilnic la ea. Și chiar dacă nu se uită, să treci zilnic pe lângă Bartllo și Pedrera sau pe lângă Palau de la Musica sau Spitalul Sant Paul înseamnă să intri în câmpul magnetic al capodoperei, să fii radiat de frumos.
Frumosul lasă urme.
Așa cum fetița cu codițe și-a lăsat mâna în piață. Așa cum avionul a lăsat o dungă pe cer.
Și urâtul lasă urme.
Îl purtăm în noi, o cocoașă crescută înăuntru.
O țară de cocoșați.
Care are buget 0 pentru persoane cu handicap.
Sfârșit.

Imma are 64 de ani și e pictoriță. Nu trăiește din asta, nu vinde niciun tablou, închiriază camere pe airbnb și este figurantă de profesie, când și când trecând prin spatele actriței principale dintr-o reclamă la suc de mere sau jumulind o găină de cauciuc într-un serial de epocă. Imma îmi spune că în seara asta de la 7 are yoga, zice joga, se duce la joga și se relaxează după o zi în care a avut curs de germană și a fost la shopping, că e sezonul reducerilor.
De ce înveți germană?
Pentru că la una din cele 3 case pe care le are, un apartament în Eixample, buricul modernist al Barcelonei, un altul pe malul mării, înspre Tarragona, și o casă cu grădină la 30 de minute de Barcelona, tot la mare, casa locuită în timpul săptămânii de 4 pisici portocalii, Baltasar, Mariela și încă 2 anonime, deci la casa cu grădină unde sunt Baltasar și Mariela și celelalte două pisici are vecini nemți, frau și her și copiii lui frau și her și verișoarele din Bohum sau de unde or fi și Imma vrea să converseze cu ei în germană, să îi întrebe was machst du? Așa că face curs de germană și dă și test la germană, e ușor panicată, repetă cu voce tare cuvintele și îmi spune că o sufocă articolele, nu știe ce e cu dativu și cu den sau der?
Dar las că merge la joga și își va reveni.
Și mâine are curs de ceramică și seara se duce la dans. Căci face dans modern și face ceramică. Pictează de 2 ori pe săptămână în atelierul ei de pictură, zice: clar trebuie să vii la mine să vezi cum pictez și eu spun sigur că da, sau naturlich.
Sau jawohl.
În dimineața asta am fost la palatul muzicii catalane și în cafenea erau trei doamne de aceeași vârstă cu Imma care pictau cu acuarelă în carnete moleskin, una desenase superb candelabrul, alta trandafirii de ceramică de pe tavan și m-am gândit la bătrânii noștri care sunt prinși de emisiunile de pe Antena 3 și Româniatv (apropo, Imma nu are televizor), sunt prinși în capcana medicamentelor și suplimentelor, antibioticelor și lipiciului de proteză, a reducerilor la hîrtie igienică și tigăi, sunt prinși între mașinile parcate pe trotuar, înțepeniți în trecut, când era mai bine și erau de toate.
Prinși.
Captivi.
Haliți de balenă.
Și îmi amintesc cum acum 15 ani, împreună cu 3 prieteni la Florența, eu 29 de ani, cel mai bătrân dintre ei 35, ne propuneam să ne pensionăm când om ajunge la 40 de ani, să fim isteți și să punem bani între prosoape și să avem milionu, să putem să ne retragem undeva într-o insulă în Grecia, eventual deschidem un băruleț, o cherhana. Și eu scriu, ăstălalt pictează, cu toții facem joga, că este relaxant să faci joga.
Eventual învățăm germană căci sunt mulți nemți care vin în Grecia să mănânce fisch și tzatziki.
Și unde am ajuns?
Unde mă văd peste 15 ani, când o să am vârsta Immei?
Făcând un curs de chineză și tai-chi, mergând seara la tango și dimineața la broderie?
Sau discutând acrobațiile Mirunei de la Românii au talent și costumele lui Rareș Bogdan?

În port sunt yachturi de milioane de euro. Enorme. Albe. Ca niște iceberguri pe care doar bogătașii se pot cățăra, doar ei au bocanci cu crampoane din aur sau din platină sau din diamant, care străpung gheața. Sloiurile sunt trase la mal și peste drum de ele, la 30 de centimetri de ele, întinse pe betonul cheiului portului sunt cearșafuri albe pe care sunt genți gucci false și ghete nike false și curele versace false.
Și nu e nimic adevărat decât sărăcia celor care vând și bucuria camuflării celui care cumpără, încântat că acum va părea bogat, cu ceasul ăsta fals la mână va părea că are un yacht ca ăsta de peste drum.
Și mă gândesc din nou la Imma care merge la cursul ei de ceramică și la cursul ei de germană și la cursul ei de joga și mă întreb ce înseamnă bogăția și dacă există un curs care să ne învețe și pe noi să o simțim.
Dar știu răspunsul. Și el este nu.
Nu există.
Trenul ăsta a plecat de mult din gară și noi o să rămânem săraci indiferent câți de mulți bani o să avem.

E rotofei, clar est-european după asortarea culorii hainei cu cea a pantofilor.
Dar nu, I`m British, zice și trage din trabucul cu aromă de miere.
Deci, ce părere ai despre May și despre balamuc, deal-nodeal-referendum? Și el spune că nu e nimic grav, că vor ieși pe 29 cu sau fără acord dar totul va fi bine, poporul a vorbit. Dacă poporul a vorbit la fel de prost engleză ca omul meu, nu e prea excelent, poate nici nu a înțeles întrebarea.
Și totuși, ești cetățean britanic de naționalitate…, insist.
Bărbatul scoate, ușor stânjenit, naționalitatea pe care o ascunsese în pantof, călcase pe ea ca pe-o pietricică, îl deranja la mers, dar măcar lumea credea că este șchiop nu că este bulgar. Căci da, a fost într-o altă viață bulgar dar acum este britanic și a votat, alături de toți prietenii lui, pentru Brexit pentru că nu se poate să plătești miliarde la birocrații de la Bruxelles, banii lui și ai mei să nu se ducă în autostrăzi și nici în NHS, știu eu oare că el făcea acum 20 de ani cu mașina pe M-25 40 de minute până la muncă și acum face 1 oră și 20? Știu eu că nu e personal în spitale și aștepți cu lunile ca să fii tratat pentru că banii se duc la Bruxelles? Știu eu că e plin de polonezi și români și ucrainieni care nu au nicio șansă la ei în țară, nu au nicio calificare și vin și se angajează pe juma de preț?
Dacă ar fi existat un Brexit acum 20 de ani când a ajuns el în Londra, nu am fi avut conversația asta, îi spun și el ripostează că el era medic, el era cel mai bun în domeniul lui, era calificat și oricum nici nu vroia să rămână în Londra, vroia în Canada și avea chiar și 88 de puncte dar a trebuit să renunțe pentru că s-a schimbat legea și el, ca european, trebuia să meargă cu actele la biroul din București, că acolo se mutase locul de depunere al actelor pentru europeni. .
I did not want to go in to the desert. Sorry about that.
Așa zice, trage din trabuc și apoi se simte prost că mi-a jignit capitala și mă asigură că va urma un Roexit și un Frexit și un Germaxit și se va duce dracului turnul lui Sauron-birocratul și țările își vor recăpăta independența și voia bună și Corbyn va arde, alături de Jivkov și Ceaușescu în iadul comuniștilor și noi ne vom încălzi mânuțele la foc.
Și eu îl întreb ce se mai întâmplă în Bulgaria și el spune că habar nu are, când a tras ușa după el, a aruncat și o grenadă prin horn, trecutul lui nu e nici măcar o umbră lipită de radiații pe treptele unei biblioteci. Nu vrea să știe nimic pentru că trecutul și Bulgaria l-ar trage înapoi, nici copiii lui nu vor să știe nimic despre țara în care s-au născut, nu știu nici măcar limba. Spune asta ca un Edmont Dantes care a săpat 7 ani cu lingurița peretele lingvistic care îl ținea captiv. Îl ține captiv în consoane moi, în î-uri leneșe, e și puțin abțiguit acum și îmi spune că nu mai este medic, nu făcea bani ca medic că NHS nu plătea bine și atunci, așa cum a renunțat la limbă și țară a renunțat și la meserie și a devenit restaurator. Și îmi arată o casă pe care a făcut-o singur, un ditamai conacul cu grinzile lustruite, cu feronerie, uși și tocuri de geamuri vopsite, medicul transformat în zugrav și tâmplar, fierar, lăcătuș și zidar care acum face bani frumoși-îmi zice, din restaurat case și lucrează singur, nu a avut decât 2 asistenți români când a avut o clădire de birouri undeva lângă Cockfosters. Băieți buni, spune și trage din trabuc și împrăștie un fum al păcii, băieți buni dar să se ducă în țara lor căci uite, voi nu aveți forță de muncă, noi avem prea mulți d-ăștia de nu ai încredere în ei să bată un cui.
Dar las că vine Brexitul și se termină tot și o luăm de la capăt în această grădină a paradisului unde bufnițele nu sunt ceea ce par și bulgarii emigranți luptă să oprească sosirea altor bulgari emigranți care să le lungească orice călătorie pe autostrada M-25 cu 2 minute. Și apoi, mulțumit, înainte să-mi spună că-l cheamă Victor Petrov, îmi zice că este foarte fericit că m-a întâlnit pentru că 2 săptămâni a venit seară de seară aici, la Casona din Soller, și a stat singur, o vorbă nu a scos cu nimeni două săptămâni pentru că nimeni nu vorbește engleză.
Nimeni nu vorbește engleză.
Nici bulgărește.
Oamenii intră cu zecile în biserică, tot orășelul s-a strâns la slujba de înmormântare a patroanei barului Nadal, a făcut infarct vineri, 56 de ani, îmi șoptește chelnerița, a supraviețuit la 2 cancere și apoi a căzut pur și simplu. Nah, asta e viața, concluzioneză și mă bate milos pe umăr.
1000 de oameni își fac cruce când popa spune: el senior, al mieu păstor, exact așa zice preotul și eu mă gândesc că ce bine că dacii nu au făcut un Dacexit din imperiul roman și uite cum înțeleg maiorcheză și stau acolo în biserica imensă, înghițită de sentimentul că lui Victor i s-au închis atâtea uși în nas încât a hotărât să le vopsească.
Le face albastre, ca pe niște ferestre, pe care ar putea să le spargă cu karata dacă ar vrea. Dar nu vrea, pentru că e britanic și britanicii sunt niște domni calmi care carry on.
Nu ca bulgarii.

Petru Popescu a scris după multe cărți minunate o carte minunat de urâtă despre dragostea neîmpărtășită a Zoiei Ceaușescu pentru el și cum amorul acesta a însemnat altoirea lui pe o listă de demnitari care ar fi trebuit să viziteze Chileul lui Allende dar haț, Pinochet nu și-a aranjat lovitura de stat în funcție de vizita lui Ceaușescu și astfel traiectoria lui nea Caisă a fost schimbată și delegația trimisă în Venezuela despre care Petru Popescu ne spune că era minunată în 1974 și o perfectă poartă către America unde a și fugit și a devenit un american adevărat așa cum o să devină și Pacepa după el.
Dar cine nu era minunat în 1974, o să întrebați, până și la noi se găseau conserve chinezești de carne, măsline grecești și coniac albanez.
Între anii `​60 și până al criza petrolului din `80, Venezuela a crescut ca tupeul lui Iordache, oceanul de petrol de sub țară și bumul economic făcând ca muncitorii venezueleni să fie plătiți cel mai bine din toată America Latina (uneori asta înseamnă și sudul SUA :)) și să ne gândim ce praf era în perioada respectivă Italia, Grecia, Portugalia și Spania lui Franco).
Cu banii din petrol, Caracasul a finanțat nu numai construcția de spitale, școli, drumuri, ci și programe de dezvoltare a agriculturii, programe sociale, pensii, alfabetizarea națiunii.
Putem spune că Venezuela era Norvegia Americii Latine. Condusă de un guvern democratic, drăguța Statelor Unite de pe un continent rupt între junte și carteluri de traficanți, nimeni nu a văzut venind inflația de 84% din 1989 și nici Caracazo.
Hei, dar hai să ne oprim puțin.
Pun pariu că nu ați auzit de Caracazo, aveam altă treabă în februarie 1989, eu, de pildă, stăteam la coadă la parizer. Deci, în 1988, Venezuela își schimbă președintele și alegerea lui Carlos Perez vine cu El Gran Viraje, adică Marea Curbă.
Perez, în ciuda promisiunilor electorale cunoscute: nu creștem taxe, introducem politici sociale, luptăm cu sărăcia, creștem pensiile, blabla, implementează exact politicile neoliberale dictate de FMI, cam cum o să facă și papa Teodorovici acuși, că am ajuns la fundul sacului și trebuie să dăm banii înapoi.
De remarcat că înainte de a fi ales, Perez spunea despre FMI că este: a neutron bomb that killed people, but left buildings standing (ceea ce Teodorovici nu o să poată să spună pentru că pentru el bombele sunt blonde și nu cunoaște nuanța neutron)

La numai câteva zile de la inaugurare, Perez a ordonat o căruță de reforme fiscale dar, cel mai grozav, vezi Vestele Galbene din Franța, a cerut eliminarea subvențiilor la benzină și astfel, peste noapte, prețul combustibilului s-a dublat și costul transportului în comun a crescut cu o treime. Pe 27 februarie, primele răscoale au început lângă Caracas și s-au întins urgent în toată țara. Pe 28 februarie, președintele a impus legea marțială și starea de urgență, suspendînd dreptul la proteste pașnice, inviolabilitatea domiciliului, dreptul individului la libertate și securitate și libertatea de expresie.
Haosul a durat o lună, sute de morți, împușcați în confruntările dintre protestatari și armată. Amnesty spune că statul a răpit demonstranți și a folosit tortura și executarea fără judecată. Aparent, viitorul președinte de stânga, Hugo Chavez, membru al trupelor guvernamentale, a participat la reprimarea lui Caracazo (el a spus că avea atunci pojar, acest ghips al săracului )
Guvernul a spus că au murit 276 de oameni, estimatele organizațiilor neguvernamentale umflă cifrele la 2000. Pagubele au fost estimate la 120 de milioane de dolari și cum țara era deja în rahat până la subțiori, președintele Perez s-a gândit că nu există o cale mai călduță decât să o îngroape de tot și a cerut SUA, președintelui Bush personal, ajutor.
Astfel, în buzunarele nu știm cui dar putem bănui, au ajuns 450 de milioane de dolari, împrumut de urgență și toți au trăit fericiți până la adânci bătrâneți care adânci bătrâneți au venit în numai 5 ani odată cu uriașa prăbușire a pieței bancare care a presupus bailoutul întregii industrii financiare a Venezuelei.
Adică statul a naționalizat băncile, cam cum au făcut americanii în 2008 cu Goldman Sachs și restul lupilor în costumașe de pe Wall-Street.
Astfel, deși în urmă cu, să spunem, 20 de ani era Elveția și Norvegia la un loc, Venezuela a ajuns o combinație de Românie comunistă și Irak post-ocupație, țara cu cea mai rapidă prăbușire economică și socială care nu a fost victima unui război, în 2013 plasîndu-se pe locul 1 în topul global al mizeriei  (da, așa se cheamă).
Petru Popescu, cu tot talentul dumisale de a vedea umbrele lucrurilor chiar și cu soarele în ochi, nu a văzut incompetența, ticăloșia și, de ce nu, jocul geopoliticii a cărui victimă este bietul popor venezuelean.
Când însă ai ocazia să te urci pe delușorul istoriei, să privești înapoi cu relaxarea ăluia care se crede departe de incendiul din zare, nu ai cum să nu constați că toate semnele prăbușirii erau acolo așa cum toate semnele prăbușirii sunt și la noi.
Iar ce-i mai grav nu este că nu recunoaștem că suntem complici la plantarea acestor lăstari ai distrugerii, că ne-am jucat cu chibriturile pe lângă butelie, ci că, atunci când trecem pe lângă hăul care a înghițit și continuă să înghită ceea ce a fost o casă, un câmp, o rafinărie, un lac, o țară, închidem ochii și ne facem că hăul nu există.
Deja mergem desculți pe fundul lui.

Bar, restaurant, magazin de țevi, magazin de butelii, magazin de sariuri, magazin de cartele de telefon, tarabă cu pepeni și jackfruit, tarabă cu pește uscat, tarabă cu lozuri, vacă, autobuz, tuktuk, templu, Buddha într-o cutie de sticlă ca un duh obraznic pe care trebuie să-l încui ca să nu fugă cu banii de pensie.
Niciun magazin în care poți să găsești o carte. Nu spun librărie.
Spun loc-ghișeu-troiță unde să existe o carte de vânzare. Cartea care nu a mai încăput în casa cuiva. Cartea care a făcut de rușine pe cineva și acel cineva vrea acum să scape de ea. Cartea care nu ar fi trebuit să existe și pe care ar fi trebuit să o distrugi dar știi că poate să te blesteme și mai bine o distrugi prin umilința de a cere pe ea prețul unui kil de orez.
Nu există cartea asta de vânzare nicăieri. Nici de închiriat. Nu există cerere de cărți și nici ofertă de cărți.
Viața e redusă la cerere și ofertă, unduiește 2D în universul ăsta al superficialității mărunte care nu te lasă să te ridici pe vârfuri și să vezi oceanul de după gardul tău.
Viața-i piața.
Dacă piața asta vrea, îi dai pieței ceea ce cere.
Dar ce vor oamenii este egal cu ceea ce cumpără oamenii?
Oamenii poate vor să enlarge their penis și cu penisurile lor mari să se plimbe prin lume și să dărâme de pe gheridonuri porțelanurile de Sevres ale mătușii Tamara.
Poate asta vor dar, în lipsa poțiunii de mărit penisul, oamenii își cumpără in kil de vodcă și, căzuți cu capul pe masă, visează că dărâmă porțelanurile de Sevres.
Vodca e opțiunea cea mai bună și în cazul în care oamenii vor iubire, să fie respectați de societate, să ajungă la Paris, să fie Miss Univers, să nu-i mai doară măseaua.
Decât să ai un magazin pentru iubire, o tarabă pentru respect, o agenție de turism, o școală de manechine și un dentist, nu mai bine ai doar o prăvălie cu vodcă?
Eu așa aș zice, pentru că piața asta cere, pieței asta îi dăm.
Nimeni nu vrea o carte.
Cartea e bună să faci vânt cărbunilor din grătarul cu mici.
Dar mai bun e un carton rupt de la cutia televizorului-plasmă-luat la Black Friday cu o reducere considerabilă, sumă care, ulterior, a fost dată pe vodca cerută de sărbătoarea intrării unui televizor atât de mare într-o casă atât de mică.
Ești pe drumul cel bun doar atunci când vecinii văd pe geam flicărul electronilor de pe plasma ta chinezească.
Vecinii nu au cum să vadă pe geam flicărul spiritului dintr-o carte. Deci la ce folos să îți iei o carte? Nu mai bine iei o vodcă și călătorești exact ca domnul ăla cu Gulliver care a văzut pitici? Uite, la televizor toți oamenii sunt pitici, nu poți să ai oameni mari la televizor că nu încap, chiar dacă plasma ta are 1,2 metri diametru, tot nu încap înăuntru decât copiii și copiii sunt simpatic de văzut dar mai simpatic sunt de făcut și să vezi ce copii faci după o vodcă!
Ați auzit voi vreodată de copii făcuți după o carte?
Eu nu.
Nu sunt librării în acest oraș. Și nici în următorul. Și nici în următorul.
Cititul strică ochii. Noi ne protejăm populația de boala orbirii pe care cititul o dă.
Cunoașterea e febră, se zice febra cunoașterii, cine ar vrea să fie posedat de febra cunoașterii ăsteia din care poți să mori, așa, ca prostul sau ca deșteptul dar ce contează dacă ai fost deștept și ai murit ca deșteptul când tot prost ai fost că ai murit pentru că ai citit?
Hotarul dintre civilizație și lipsa ei nu este dat de șosele, canalizare, iluminat stradal, spitale, vehicule ordonate frumos la semafor, ci de prezența librăriilor. Când nu ești capabil în 3 zile de la venirea în respectiva țară să faci contact cu magazinele în care se vând cărți, fugi.
Fugi.
Cât.
Te.
Țin.
Picioarele.
Pentru că nimicul are splina bună și e un sprinteur de excepție. Dacă nu te miști rapid, te va ajunge din urmă și îți va spune: păi de ce nu ai spus domnule că, de fapt, cauți o librărie? E una după colț, hai să citim împreună o vodcă. Ieri am citit două sticle și am ajuns pe urmele lui Thoreau și a lui Ibn-Battuta.
Și veți pleca împreună, oferta decisă și cererea imprecisă, și veți trăi fericiți până la adânci bătrânețe.
Nu e nevoie de o carte ca să știi asta.

El are corp de genie, bustul ieșind imens din slipul-lampă care îi închide picioarele firave. Ea are azi un costum de baie nou, sutien galben fluorescent, slipi negri, silueta dezvelită de vălul albastru-transparent al bluzei de plajă. Ea are și cercei, lungi, de lănțișorul fiecăruia atârnând o ghiulea mică de metal. E rujată, rimelată, dată cu fond de ten și părul e prins în coc.

În cocioaba de pe plajă în care 4 băieți  vând hașiș și prăjesc pește, homari și creveți, prezența lor e neverosimilă, un colaj de neckerman cu national geographic, survivor și fashion tv, te aștepți mereu să apară de undeva din poșetuța ei, căci da, ea are și o poșetuță plic, argintie, o cameră și un reporter care să noteze avid dar totuși profesionist debarcarea civilizației ruse în Ceylonul barbar, incapabil să construiască o budă, care te silește să faci pipi pe ciuci la marginea lagunei, printre varani și stârci și kingfisheri albastru fluorescent.

Ea cere să vadă peștele prins azi, unul dintre bărbații fumați, cu chică de Baggio, îi aduce o farfurie cu 3 pești pe care ea îi inspectează expert și apoi alege, indicând cu degetul câștigătorul, cel care va ajunge să îi cunoască esofagul și stomacul și apoi va fi eliminat din imperialele lor intestine sub formă de safire și smaralde, căci se știe, zeii fac caca doar aur și pietre prețioase.

Bărbații trebăluiesc la bucătărie și îmi fac cu ochiul iar când cei doi au terminat de mâncat și își mută arhitectura aristocratică spre șezloangele pe care le-au ocupat la 8 dimineața, lăsând prosoape aici, lăsând prosoape și la paturile de la piscina hotelului, însemnând teritorial toate locurile în care ar vrea să fie și ar putea să fie, aidoma electronilor lui Schrodinger, bărbații de la bucătărie, cu înțelepciunea augmentată de consumul de hașiș, îmi spun doar atât: ruși.

Vacanțele rușilor, costumele de baie ale rusoaicelor, slipii miniaturial al rușilor, bijuteriile purtate pe plajă, pălărioarele și ochelarii de soare cu care intră în ocean, menținând atenți capul deasupra valurilor, toate sunt subiect de amuzament pentru localnici. Și poate și un pic de invidie.

Rușii ignoră zâmbetele și chicotelile. E multă lume invidioasă pe ei pentru că sunt frumoși și eleganți și țin la băutură.

Scot telefoanele -toți au cartele cu numere locale-se conectează la facebook, pozează, postează, raportează, ce tare ar fi ca aici, pe plaja asta, să fie ferma de trolli care e asmuțită pe #rezist, ca de aici să fi plecat Cioloș fiul lui Soroș, nazismul lui Iohannis și lipsa de patriotism a lui Macovei.

Pe ruși nici în fundul lor din care vor ieși pietre prețioase nu îi doare.

Sunt protejați de finitudine precisă a destinului lor. Sunt un popor mare și mare înseamnă puternic și puternic este ăla care vine la tine la masă și îți spune să te ridici acum și să pleci pentru că masa asta, deși ai rezervat-o pentru tine nu este a ta, este a lui, iar el te-a lăsat să crezi că fizica are legi universale dar nu e așa, el, rusul, poate să suspende fizica și gravitația și termodinamica le suspendă ridicând un deget. Așa că masa asta nu mai e a ta, nici nu a fost vreodată dar el, rusul, a fost generos și te-a lăsat să crezi opusul.

Pentru că generos înseamnă mare. Cercul se închide. QED.

Rusul are bani să călătorească. Rusul vede lumea de pe șezlongul pe care și-a pus prosopul numărul 1, se mută la șezlongul acoperit cu prosopul cu numărul 2, apoi la restaurantul PECTOPAHT, căci rusul nu știe engleză. Rusul are bani care warpează spațiul-timp, să învețe vietnamezul și indianul, filipinezul și indonezianul limba rusă, să citească Gogol în original și să fie capabil să scrie caracatița roșie corect, în rusește.
Rusul trăiește în bunăstare și bunăstarea de pe șezlongul 1 sau 6 duce la somnolență, cu sângele alergând tot în stomac să ajute la digestia crevetului și homarului și peștelui buzat.

Ce alegi între democrație și bunăstare?
Meniul e scurt, ambele vin cu o garnitură de orez.

Rusul cere să vadă farfuria cu democrația pescuită azi. A fost furtună, sunt niște puieți mici, speriați. Bunăstarea însă e zdravănă, așa pe la vreo 13 kile.
Aduceți-mi două și un Sprite și trei beri.
Popoarele mari au stomacul mare și de la overfishing e criză mondială de democrație.
Poate că-și revine stocul în vreo sută de ani.
Sau nu.