Archive

dutevino

Șeful conservatorului din Bethlehem spune că italienii trimit viori și francezii trimit bani și suedezii, lituanienii și spaniolii și austriecii trimit profesori. Dar nu iau un șfanț de la USAID, nu de la americani, americanii sunt al doilea Israel, ce rost are să ne prefacem că vă dăm cu o mână dacă vă luăm cu 894?
Și mai spune că la conservator învață să cânte 2000 de copii, lumea întreagă vede că palestinienii ăștia mici care înfundă de la 11 ani închisorile nu sunt toți niște cremenali care dau cu piatra-n dinții supraviețuitorilor holocaustului ci pot să bată darabana pe timpan cu sol și fa și do re mi.
Conservatorul are sucursale și în Ramallah și în Ierusalim dar acolo nu se cheamă Edward Said ci Școala de Muzică, compromis ca să nu-i închidă. Mă rog, nu l-ar închide oricum pentru că Edward Said Conservatory plătește 250.000 de șecheli pe an statului Israel. Taxe.
Nu e de bani, spune Yuval. Israel vrea să arate lumii că e generos.
Cam cum a fost cu mama lui Yuval, văduvă de război.
Tatăl lui Yuval a murit în timpul războiului din `73, era pilot dar a fost doborât de somn și garnizoana lovită de o rachetă egipteană. A murit dormind și mama a primit pensie enormă și apoi și-a luat un ibovnic arab-israelian.
Hipioată mama.
În `80 l-a adus pe Yuval și pe soră-sa în România, își amintește și acum gustul de carton al mâncării. Post traumatic stress disorder.
Chiar, suferi?
Da. El mai puțin decât un coleg lunetist care a ucis din greșeală o fetiță de 14 ani în sudul Libanului. 14 ani. Armata s-a spălat pe mâini, omul a făcut și pușcărie, nu poate să doarmă de 19 ani dar totuși o comisie l-a examinat și a hotărât că trebuie să primească tratament pentru PTSD. Dar Yuval nu a reușit încă să ajungă la comisie. Așa că fumează iarbă. 4-5-6 jointuri pe zi. Toată lumea asta face. Și uită.
Și nu-i mai pasă.
Doar de fotbal, dacă joacă Barcelona și Real Madrid, doar de aia le pasă, arabi și evrei la grămadă. La asta se va ajunge, la o uriașă bătălie dar doar în ziua meciului, lăsați-i să se măcelărească în tribune într-un compot lipsit de ideologie.
Singura religie e fotbalul și singurul lucru pentru care merită să lupți este tricoul lui Lionel.
Știai că în 2003, când au intrat americanii în Irak și se spunea că o să fim atacați cu rachete se făceau seară de seară giga petreceri pe blocuri? Missle party se chemau. Sute de oameni dansau fericiți, așteptând proiectilele, LSD și cocaină, hașiș și cannabis și MDMA, Tel Aviv e capitala drogurilor din partea asta de lume și saudiții știu asta și irakienii știu asta și iranienii știu asta.
Cine e prost să bombardeze capitala drogurilor unde vin ei săptămânal să se distreze, unde ei sunt proprietarii a juma din cazinouri și a două treimi din hotelurile noi?
Când Israel are atâția bani din taxele pe investițiile pe care le face aici toată lumea arabă, tu crezi că banii nu sunt motivul pentru care nu închid conservatorul copiilor palestinieni din Ierusalim?
Mă gândesc la ziarista care, după 6 zile de Palestina și câteva ore de Israel, a găsit explicația pentru neputința palestiniană de a-și obține statul și pacea în marxismul arab de sorginte sovietică pe care îl practică, normal că atunci când trăiești în acest Jurassic Park ideologic primești un zid în jurul tău și când încerci să sari zidul, primești niște rachete în ochi.
Missle party.
Yuval mă întreabă trăgând din joint: bănuiesc că știi de la ce a pornit războiul din `73?
Nu.
Dimona, egiptenii se apropiau de bombele noastre nucleare, cele 200 de bombe nucleare.  D-aia s-au isterizat că erau prea aproape de reactor. Nu te joci cu asta. Uite ce a pățit Mordechai Vanunu.

Nu știu ce a pățit Mordechai Vanunu și mi-e lene să caut pe google. Mă uit la mare, marea nu se uită la mine. Undeva mai jos, la 71 de kilometri, se moare mai încet sau mai repede, cu hașiș sau cu zile, fără Eurovision, capitalism și bombe nucleare, se moare cu fața sau cu spatele la mare.
Am plecat bou în Israel și Palestina și m-am întors vacă.
Știi ce e esențial? Vorba asta a noastră: e ok să faci pipi în piscină, dar nu de pe margine.
Asta trebuie să ții minte despre noi, mai spune Yuval și apoi încalecă pe o șa căci ne-a spus povestea sa.

E atât de fierbinte afară încât atunci când trag din țigară simt că mă răcoresc. Între casele construite din cauciucuri peste care s-a dat o mână de paiantă este întins un gazon de plastic, murdar. Soarele răstoarnă o basculantă de lumină peste vorbele bărbatului, se topesc și găuresc covorul de iarbă falsă. Israel dărâmă școala din când în când pentru că e ridicată pe teritoriul israelian și nu se respectă una și alta și chiar și atunci când se respectă una și alta, nu se respectă astălaltă. Școala e acoperită cu palmele vârâte în vopsea neagră sau verde, albă sau roșie ale copiilor din satul ăsta care arată a cuib de berze încropit din pungi și crengi și cârpe, nesigur în vârful unui stâlp.
În decembrie o să intre peste ei. Israel o să-i radă. Vor să mute beduinii aici ca să ia terenul pentru colonii.
Așa fac mereu, vin și pun un panou cu Security Zone și 2-3 ani pare să fie ceva de interes militar. După care vin settlerși. Uite cum e colonia de acolo unde stau 4 membri ai Knesset, o judecătoare de la Curtea Supremă, fostul ministru de finanțe, generali de armată și poliție, patroni de companii din domeniul armamentului.
Beduinul enumeră, oarecum satisfăcut, vip-urile din colonia alăturată. Le-au luat apa beduinilor și acum vor să îi mute la groapa de gunoi, acolo sau afară din țară. Ca să nu crape de sete, satul sparge conducta care leagă Ierusalimul de colonia coloneilor, în mii de părți e spartă conducta, ce-o să ne facă? Eu nu plec decât mort de aici.
Un copil trece cu un termos cu cafea și o coloană de păhărele de carton.
Ce face statul palestinian pentru beduini?
Ce poate să facă, ei sunt aici, pe teritoriu israelian, trebuie permise de la statul israelian dacă vor să locuiască aici, statul palestinian nu are ce să facă. Doar ong-urile îi pot ajuta, că ong-urile le dau materiale de construcții și bani și le fac publicitate, aduc presa și astfel lumea întreagă află cum Israel distruge un sat de beduini pentru că Israel are prea mulți parlamentari și generali, judecători și producători de armament pe care nu are unde să-i mai țină. Dar chiar și așa, Israel face razii și ia materialele de construcții și utilajele și banii pe care ong-urile le trimit beduinilor și le dau coloniștilor.
Votați?
Pardon?
Ce să voteze?, întreabă ghidul. Suntem în Israel și statul palestini…
Votați parlamentari palestinieni? Sunteți apatrid?
Nu. Sunt cetățean.
Ok. Votați?
Nu. Statul palestinian nu are jurisdicție aici, nu are cum să mă protej…
Palestinienii sunt exact ca noi.
Au nevoie de un Israel mare și rău ca astfel să poată să arunce întreaga responsabilitate a propriului lor eșec administrativ pe umerii altora. Cere și ți se va da.
Eu sunt mic, nu știu nimic, tata-n pod belește oaia.
Beduinul se luptă cu ditamai Knessetul. Desigur, pierde. Desigur, el știe de la bun început că e o misiune suicidală. Desigur, intriga nu există pentru că încleștarea asta e pleonastică. Desigur, Israel învinge pentru că Israel e mare și rău și în bezna umbrei lui nu se vede mărunțenia statului palestinian.

Arhiepiscopul palestinian al bisericii greco-ortodoxe a Ierusalimului, Atallah Hanna, se luptă și el tot cu Israelul. Spune că biserica și credincioșii sunt în pericol pentru că Israel vrea acum să așeze coloniști în Ierusalim, la poarta Jaffa, în plin sector palestinian al orașului. Dar cum au ajuns israelienii să pună mâna pe respectivele clădiri? V-au expulzat? Nu. Le-au cumpărat de la Biserica Ortodoxă Greacă.
In 2004, dummy Caribbean entities affiliated with Ateret Cohanim (o organizație de coloniști israelieni) bribed high-ranking employees of the Orthodox Patriarchate to lease four strategically located church-owned properties near Jaffa Gate, the entry into the Old City’s Christian and Armenian Quarters. The Holy Synod, effectively the patriarchate’s board of directors, discovered the fraud in 2005 and took Ateret Cohanim to court.

Don’t Blame the Orthodox Church for Nasty Political Games in the Holy Land

În Times of Israel scrie:

The Greek Orthodox church is one of the largest real estate owners in the Holy Land. It is dominated by Greek clergy while the flock is overwhelmingly Palestinian.
Grappling with tens of millions of dollars of debt, the Greek Orthodox Patriarchate in Jerusalem has managed to balance its books by selling and leasing plots to a number of overseas companies, all headed by Jewish investors.

Palestinienii îi strigă patriarhului Teophilos III că e trădător. Atallah Hana spune că s-a făcut curățenie în biserică dar că nu asta e important ci să înțelegem pericolul pe care îl reprezintă Israel pentru creștinătate. Israel vrea să dea afară creștinii din Ierusalim și pentru asta Israel a penetrat biserica, Israel a corupt biserica. Israel e mare și rău și biserica e mică și bună. Atât de bună încât nu știe să se apere și uite boacănă, în ea s-au infiltrat necredincioșii și au făcut lucrarea Satanei.
Nu biserica a greșit ci câțiva oameni din ea care s-au lăsat ispitiți.
Omul cât trăiește greșește.
Eu cred cu tărie că Israel ucide, expulzează, abuzează, gazează, terorizează, închide, batjocorește, umilește, înfometează, bombardează, demolează sute de mii de oameni și proprietăți.
Dar, nu de puține ori, aceste lucruri sunt rezultatul corupției, lașității, lăcomiei, slăbiciunii exact instituțiilor care au fost create să REPREZINTE cetățeanul sau credinciosul.
Și atunci ce ne facem?

Cine e vinovat că suntem idioți și o avem pe Viorica la 30 de ani de la Revoluție?
Comunismul. Acest Israel al estului Europei.
Comunismul mă face să mint, să dorm la ore, să mă bag în față la cozi și să bat cruci grăbite după ce am drăcuit 56 de șoferi și 972 de vânzătoare, funcționare și coafeze.
Responsabilitatea dispare când inamicul este mare.
Așa că ne căutăm dușmani vânjoși și dacă nu sunt îndeajuns de înalți, îi cățărăm pe un scăunel. Și de acolo de jos, de la umbra neputinței noastre, spunem așa: csf, ncsf?
Je suis filistin.

Dror își face un joint. Jointul e mare. La 2 mese se fumează deja un joint. Și ăla e gigantic, se vede de pe lună.
Începând din aprilie, cel ce este prins că posedă sau fumează marijuana va fi amendat cu 1000 de shekeli, asta dacă nu e soldat sau minor, spune noua lege dată de Bibi. Banii ar trebui să se ducă în educația tinerilor în privința consumului de droguri. La cât de tare pute a maricica pe stradă, pesemne că au strâns deja banii pentru șapte  Iron Dome-uri în șapte ore.
Sau nu.
Dror nu este soldat și nici minor. Nici cele trei doamne care poștesc jointul de la masa alăturată nu sunt minore și nici în armată. Poliția trece prin norul de fum de iarbă, ignorând fumătorii.
Dror spune că acum 10 ani a fost prins cu două plante mari și a făcut 250 de ore muncă în folosul comunității. Nu tu pușcărie sau măcar dosar penal. Dar asta era acum 10 ani când Bibi nu se făcuse frate cu dracu să treacă puntea. Cine e dracu?
Zehut, partid de extremă dreaptă care a intrat în pat cu Bibi, asigurându-i astfel majoritatea și ținându-l afară din pușcărie.
Moshe Feiglin, liderul Zehut, cel care a spus că atunci când spui cuvântul Palestina ai renunțat la adevăr, a cerut legalizarea marijuanei. Jdemii de israelieni tineri au votat pentru Zehut, pentru liniștea de a-și rula jointul de toate zilele fără ca poliția să-i tragă de filtru, dar hei, poliția oricum nu vă făcea nimic, de ce ați votat cu un partid care va promis că va face totul ca soarele să răsară la 5.25 în iunie când soarele ar fi răsărit oricum la 5.25 în iunie?
Zehut este unul dintre partidele care susțin că palestinienii,  o cincime din populația Israelului, ar trebui să fie încurajați să emigreze în unul din cele 22 de state arabe iar cei care rămân ar trebui să nu prea aibă aceleași drepturi cu evreii, bașca obținerea de către palestinieni a cetățeniei israeliene ar trebui să fie un proces îndelungat și anevoios.
Pentru asta au votat copilașii momiți cu pogorârea noului Amsterdam pe pământul sfânt.
Dror trage din joint și îmi spune arătându-mi un ziar: știi ce scrie aici?
Nu, nu înțeleg caracterele ebraice. Lângă text este poza unui bărbat brunet în costum.
Dror explică: au spus că acest bărbat a violat o fetiță de 7 ani. Dar nu au scris așa. Au spus: Palestinianul care a violat o fetiță de 7 ani. Asta e framing etnic. Transformi o crimă, evident îngrozitoare, într-un război etnic. Normal că violatorul este palestinian. Un evreu nu ar fi niciodată capabil să facă așa ceva. Palestinienii sunt monștrii, Zehut are dreptate, trebuie aruncați peste gărduț, în țărâna uliței arăbești.
Are vreo importanță că la o zi după ce titlurile cu Palestinianul Violator au umplut primele pagini ale ziarelor poliția israeliană a zis că nu el este criminalul?
Crezi că a existat public vreo retractare, scuze adresate familiei lapidate?
Jointul se stinge. Dror nu îl mai aprinde.
Un grup de 18 tineri americani, îmbrăcați în tricouri albe pe care scrie Israel, June 2019, intră în cafenea. Dror se apleacă și-mi spune: toți sunt aduși pe banii statului Israel, adică banii mei, li se plătește avion, cazare, tot. Sunt obligați să poarte tricourile ăstea albe, să fie clar că sunt ai noștri, că suntem mulți, și chiar sunt mulți. 600.000 de oameni aduși pe banii mei, pe taxele mele, în loc să fie investite în altceva, uite într-o presă mai bună au poate în educație media sau în stârpirea extremismului.
Cred că trec de maricica. E la fel de deprimantă ca alcoolul dar mahmureala e mai scurtă.

Pescarii stau strânși în ei, ca o tufă cu undițe, aplecați peste brâul de piatră care oprește Mediterana să urce la ei. Vorbesc arabă grăbit, aruncă priviri furișe și strâng în pungi pești mici, de-o palmă, la a căror moarte sufocantă asistă cu limba scoasă o fetiță de 5 ani. Sau poate 6.
Așa o să murim și noi, sufocându-ne încet cu gazele eliminate de permafrost, ați văzut că s-a topit mai repede cu 70 de ani decât se așteptau oamenii de știință? Cum să ai încredere în oamenii de știință când au marjă de eroare de 70 de ani?
Îmi amintesc ce mi-a scris un băiat în caietul de amintiri acum 31 de ani: așa cum se zbate peștele pe uscat, așa se zbate fata sub băiat.
Cum se zbate peștele în pungă, se zbate omenirea bătrână să ajungă.
Cheiul se umple de fete cu părul acoperit și rochii până-n pământ, își fac selfieuri, râd și zbiară una la alta vesele și pisici plictisite dorm în puțina umbră a zidurilor otomane, sunt pisici-ruletă, măsoară pietrele, aici avem un bolovan de o pisică și jumătate, ăstălalt este cât 2 pisici și-un sfert.
Femei blonde cu pielea roșie și costume de baie negre intră în albastrul decolorat al mării cu pași mici și suspicioși, poate pescarii arabi pe ele vor să le prindă și să le bage în pungi, să le ducă la veterinar și să le vindece de cancer de piele.
La câteva zeci de kilometri e iadul din Gaza.
Nu e adevărat, spune Amit. Totul e o minciună. Și voi vedeți lucrurile doar în alb și negru, sunteți orbi și nu știți căci nu există alb și negru doar nuanțe de gri.
Nu e Gaza o închisoare?
Nu e Israel o închisoare?
Posibil, dar de aici voi puteți să plecați, ei nu.
Ei nu vor să plece din Gaza. De ce ar face-o? Noi ne-am retras coloniile, am dat tot pământul înapoi. Le dăm de toate, pe gratis, curent și apă, mâncare și medicamente. Noi le dăm și ei ce ne dau? Rachete? 700 de rachete au trimis, știai?
Da. Câți israelieni au murit?
Ce contează, noi am inventat Iron Dome-ul și am cheltuit o grămadă de bani ca să ne protejăm de statele arabe.
Dar Iron Dome este o investiție, ați vândut tehnologia către alte state. Faceți bani din …
Normal. Și de asta beneficiază și palestinienii. Noi creștem economia, ei au slujbe. La spital sunt o grămadă de medici palestinieni, asta e o minciună că ei sunt persecutați. Nu au dreptul să aibă un steag și să facă întruniri naționaliste dar…
Adică nu le este mai greu să își găsească slujbe în Israel?
Unii patroni nu vor palestinieni. E drept. Unii proprietari nu vor să închirieze palestinienilor, știi de ce? Pentru că nu au încredere în ei, crezi că noi nu știm că la televiziunile lor copii de 7-8 ani îmbrăcați în costume de martir vin și spun că vor să crească și să ucidă israelieni. Cum să ai încredere în ei? Și știi ce, eu am ajuns la facultate la 25 de ani pentru că sunt obligat ca evreu să merg în armată, să protejez țara. Și o fac și pentru ei și asta în timp ce palestinienii se duc la 18 ani la facultate, cei de vârsta mea terminaseră școala și se angajaseră deja când eu abia intram, adică ei au un head start de 3 ani înaintea noastră și nu suferă de PTSD, știi ce e aia să nu poți să dormi?
Tu ai PTSD?
Nu, dar frate-miu da. Pe mine erau să mă omoare în Liban, Hezbollah, da, nu crezi, mi-a trecut glonțul pe lângă cap. 3 ani în care lupți, dar nu-mi pare rău, am făcut-o pentru țara asta care este democrație, nu cum zice stânga. Uite, Abu Mazen, președintele palestinienilor nu a fost votat de nimeni, niciodată. Nu ca la noi. La noi în parlament sunt 12 arabi.
Și câți ortodocși?
Negri?
Nu, ortodocși, d-ăia cu zulufi și pălării.
Negri. Că se îmbracă în negru. Sunt 16. Da, fac copii cu nemiluita și unii sunt chiar pro-palestinieni.
Cum adică?
Adică sunt anti-zioniști, sunt împotriva statului secular.
Și nu ți-e frică de ei, că ei sunt cei care fac copii, ei asigură viitorul electorat nu voi, ăștia neduși la sinagogă?
Nu. De arabi mi-e frică, știi de ce? Pentru că nu se discută despre asta dar ei nu îl ascultă pe Abu Mazen. Dă-l dracu, așa îmi spun toți muncitorii mei pe care îi aduc din West Bank. Toți știu că este corupt ca dracu, toți în Ramallah sunt corupți.
Și Bibi nu e?
Ba da, dar noi suntem democrație, avem pârghii, avem instituții, ei nu au. Crezi că mie nu-mi pare rău că oamenii ăia se trezesc la 4 ca să treacă prin check pointuri ca să ajungă la 7 la muncă și sunt umiliți ca dracu? Dar asta pentru că nu sunt în stare să își aleagă o conducere, niște oameni care să îi reprezinte și să le vrea binele. Eu am crescut într-o colonie lângă Hebron, știu că acolo decide nu PLO sau Autoritatea, Abu Mazen sau cine o fi. Decid mufti, la ei se duc oamenii să-și rezolve problemele. Este un conflict religios, asta nu înțelege nimeni, e religios, suntem noi, evreii, contra Islamului. Și știi ce nu înțeleg, de ce vă pasă vouă de noi, suntem atât de mici, de ce nu vă vedeți de Putin sau de …?
Pentru că aveți cea mai spectaculoasă poveste. Sunteți Game of Thrones și Cernobâl, Fargo și Westworld la un loc.
Amit clipește. Lui îi place berea nu cultura pop.
Iar poveștile cu dragoni nu sunt pentru oameni cu PTSD care au apărat țara 3 ani de dușmani.
Apa mării se evaporă în fierbințeala sărată și eu calc strâmb, glezna îmi fuge la stânga și creierul se umple de o durere albă ca soarele ăsta care topește griurile lui Amit, le albește ca pe oasele caprelor moarte în deșert.
Știi ce, în 50 de ani lumea va fi altfel și eu nu o să mai fiu aici să văd cum e lumea peste 50 de ani. O să fiu mort și nu-mi propun să mă mai gândesc la asta. Uite, ai văzut ce s-a întâmplat în Groelanda că s-au topit într-o după amiază 2000 de tone de gheață? Apa o să vină peste Tel Aviv și peste Jaffa și peste Haifa și Beirut și ce-o să mai conteze al cui pământ a fost atâta timp cât o să fie sub apă? Vrei o bere?
Asta mi-a zis Amit înainte să plec dar eu l-am refuzat.
Mize mici.

 

Mii de fluturi zboară nebuni în frunzișul copacilor de peste drum. Au pete roșii pe aripile  negre, de ce sunt atât de mulți, mă întreb în timp ce ei se înalță ca niște scântei din jarul nevăzut ațâțat de mâna vântului. Frunzele platanului ăsta s-au uscat deja, e început de iunie dar când afară e fierbinte și vulcanul de fluturi a erupt, anotimpurile au Alzheimer, uită că trebuie să-și pună papucii în picioare așa că ies desculțe în stradă și se taie pe tălpi.
La aeroport sunt mii de oameni care pleacă, fluturi cu rucsaci și trollere colorate în care au costume de baie și, cei mai prevăzători, salam de sibiu și cașcaval pentru micul dejun. Nu am mai văzut în viața mea atâția oameni fluturi înghesuindu-se la ghișee, e luni și fetele și băieții de la vamă au deja frunzele uscate. E fierbințeală mare la cozi, ți-e dor de zăpezile lui aprilie și de apa scursă din galoși cu tot cu pământul ăla negru care nu știam ce e și de unde vine dar acum știu. Sunt aripi pisate de fluturi negri cu picățele roșii.
Oamenii fluturi pleacă în Zakintos și Berlin, în Londra, Veneția și Tel Aviv.
Se duc să vadă lumea până când lumea mai este de văzut.
Cât o să mai fie Veneția plutitoare? Cât o să mai fie Zakintos o insulă? Cât o să mai fie români la Londra și cât o să mai fie Londra în Uniunea Europeană și cât o să fie Uniunea Europeană europeană și nu siriană sau afgană sau africană, musulmană?
Și acum mă prind.
Fluturii sunt refugiați din Mali și Somalia, au fugit de Boko Haram și de ISIS, de Al-Qaeda și de bombele lui Assad. Și de căldură fug, ca să găsească apă fug, zboară și mor și copiii lor zboară și mor și nepoții lor zboră și mor și la a 432 generație ajung în frunzișul din Floreasca. Dar deja frunzele platanului s-au uscat.
Nu mai e nimic ca înainte.
Nici Veneția, nici Londra, nici Berlinul sau Zakintos.
Oamenii fluturi din România au ajuns prea târziu, petrecerea s-a terminat de 2 ore și acum au prins doar chelnerii punând scaunele pe masă.
Chiar și așa, dacă tot au făcut un drum până aici, oamenii fluturi își fac un selfie cu sala întunecată pe care o atașează textului: fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea.

Undeva sub pământ, într-o Palestină ucisă de schimbările climatice, o mamă și fiica ei clonată, singura supraviețuitoare din lotul de clone, discută despre nostalgia pe care ți-o dau amintirile implantate, amintiri altoite pe un creier care acum contruiește emoții în jurul acestor falși araci, plângând după măslini și oftând după aerul uscat al deșertului Iudeei. Filmul e lung, stau deja de 18 minute în întunericul pavilionului danez gândindu-mă la artă, la cum sunt selectați artiștii care vor reprezenta la bienala de la Veneția o țară, la cine sunt curatorii expozițiilor, unde au crescut ei, dacă își mâncau mucii când erau mici, dacă știu să își lege șireturile, dacă atunci când vorbesc cu soțiile lor la telefon întreabă dacă au empatizat și sublimat factura la gaz, la asta mă gândesc și intru în pavilionul francez printr-un subsol plin de cărămizi și moloz, vezi bine civilizația are byproducts pe care le mătură sub covor așa cum o clădire superbă ca asta are un beci murdar ca izmenele unui homeless, apoi urc pe scări până la palierul unde în plasticul turnat pe podea sunt prinse ambalaje goale și scoici și pești morți, este desigur o instalație despre catastrofa ecologică în care suntem și apoi intri prin falduri de stofă în sala unde rulează un film în care câțiva tineri urlă către ecran, cadrele sunt scurte, 2-3 secunde, camera aleargă aiurea printre blocuri, un cetățean de culoare cântă ceva, vizitatorii pavilionului sunt trântiți pe jos pe scaune de nisip, printre alge și corali de cârpă și plastic. Suntem deci pe un fund de mare, în întunericul spart de isteria de pe ecran. Intru la englezi, e coadă pe trepte, nu te lasă să te bulucești așa, ca vitele, să nu ratezi vreun exponat. Ăstea, exponatele, sunt niște bețe cu capete de ceramică și pe pereți niște tablouri cât niște timbre, prin colțuri câteva ațe întinse, Dumnezeule câtă impostură, dacă scriau din neon IMPOSTURĂ și POMPOZITATE și AROGANȚĂ și WE USE GLOBAL WARMING TO WIN AWARDS AT BIENNALE ar fi fost arta onestității.
Înjur și mă duc cu speranță la pavilionul Japoniei unde un bolovan e pozat din mai multe unghiuri sau poate nu e același bolovan, aici e cu mușchi, aici cu copaci, aici cu niște școlari în față, nu înțeleg ce ar trebui să înțeleg și nu înțeleg de ce asta e artă și nu înțeleg de ce și pavilionul Coreei este tot cu filmulețe, acest ness frecat cu pepsi al artistului care învață pentru examen în noaptea de dinainte, și apoi avem pavilionul Belgiei, cred, unde este un film cu niște cetățeni care dansează dar sunt ca piticul din Twin Peaks, pelicula e pe rewind și totul merge de-a-ndoaselea și apoi o femeie cu părul lăsat pe față pășește atent cu cizmele ei care nu au vârf și toc doar vârf în ambele părți, arată ca niște gondole, și ea merge cu părul ăla pe față și nu se uită pe unde calcă. Ce mama dracului, cum ar spune taică-miu și ar schimba canalul pe un meci de tenis, dar aici nu poți să schimbi canalul, poți doar să fugi pe aleile cu pietricele albe către un alt pavilion, Italia sau India sau poate vrei la expoziția principală unde o vacă se plimbă pe o șină și ai un robot care șterge o pastă vâscoasă-sângerie. Aici sunt totuși niște picturi superbe ale unui ganez și Occupy Mars care e povestea cosmonautului sirian, faimos în anii 80 când a mers cu o misiune sovietică în spațiu dar e refugiat acum în Turcia, cosmonautul-refugiat care trăiește într-un cort, cum ar arăta o tabără de refugiați pe Marte, se întreabă artistul turc. Și mai sunt fotografiile corpului stâlcit al unei japoneze care și-a tatuat protezele de picioare, ambele amputate. Și o hologramă pe un ventilator și o bucată din zidul unei școli din Mexic, plin de gloanțe.
Cum e asta artă, cum? CUUUUUUM?
Împăratul nu numai că e în pielea goală. Împăratul e în pielea goală, mort, pe catafalc și nouă ni se spune că nu vedem bine, el dansează acum îmbrăcat în dantelă neagră, învelit în mantie cu guler din blană de hermină.
Afară e soare, miroase a umezeală și mușchi verde și muștele bâzâie molcom paharele de aperol spritz ale vizitatorilor înfrânți de doza prea mare de artă. Mă gândesc că cea mai bună instalație a fost uriașul vapor care a intrat peste trotuar, rănind 4 persoane, terfelind o barcă-bus.
Arta eșecului.
Bienala e o colecție de suflete de oameni mici cu relații mari care nu au înțeles că atunci când vrei ca umbra să-ți fie mare, nu trebuie să pui becul deasupra capului.

În mijlocul pieței este un turn cu ceas în jurul căruia se rotesc pe trotinete copii scoși din minți de viteză și urletele lor extaziate vin peste mesele unde mamele și tații și bunicii se servesc cu un pahar de vin sau un pahar de vermut, se așează zbieretele ca o pulbere peste poveștile pe care adulții le scot, panglici colorate din guri zâmbitoare, într-o după-masă de vineri cu soare și 11 grade și păturici roșii pe speteaza scaunelor de la terase.
Că poate ți-e frig.
Dar nimănui nu-i e frig.
Gecile zac în maldăre, de-o parte și de alta a ușii de metal a turnului cu ceas, asta e poarta, se trage la poartă și mingea trece pe lângă turn și lovește un biciclist care râde și își vede de drum. Și apoi mingea e prinsă de un câine mare care târăște după el o fetișcană pe tocuri și fetișcana pare că este dunga de pe punctul unui semn de exclamație !, călcând nesigură pe punctul semnului de punctuație, târâtă de câinele cel mare mânat de marea dorință de a sparge mingea.
Un puști blond, unul șaten și unul brunet țâșnesc de la o masă, primul cărând o pungă pe care o răstoarnă și cilindri de cretă se rostogolesc între picioarele fotbaliștilor, câinilor, fetelor pe tocuri, printre roțile bicicletelor și tricicletelor și desenatorii își ocupă un spațiu în piață, îl marchează mâzgălind frenetic un cerc pe care îl umplu toți trei cu linii apăsate albastre, apoi cel brunet adaugă în mijloc un rotocol roz, ca un sfârc al pământului. Un șoricar cu hăiniță cu guler de blană calcă sfârcul în picioare și o pereche de bătrâni își târșâie șoșonii în urma lui, întinzând planeta albastră prin piață. Blondul îl împinge pe șaten, nervos că i-a luat bucata de cretă galbenă pe care o vroia el. Șatenului îi scapă din mână bucata de cretă care se sparge, o bucată înțepenește ca Nadia Comăneci la o coborâre de pe bârnă. Cealaltă se rostogolește până la picioarele unei fetițe cu codițe împletite și palton alb. Fetița se așează în fund și începe să plimbe creta pe asfalt privind uluită urmele pe care le lasă.
E pentru prima oară când realizează ce înseamnă să lași urme. Culorile nu ies din conturul hainelor, rămânând într-o pulbere suspendată în urma ta, aerul nu păstrează decât olfactiv urma trecerii tale și o face pentru puțin timp și doar dacă miroși puternic. Apa urmează mișcarea înotătorului pentru să zicem un metru, și apoi se oprește fremătând confuză, să vină cu tine sau să se întoarcă la scara ei se întreabă îngrijorată până uită că ai trecut vreodată pe acolo.
Pământul, noroiul, cimentul, prind forme, tălpi și tocuri, crampoane, potcoave, copite și palme, dar nu te lasă să spui atât de mult pe cât te lasă creta pe care fetița cu codițe o plimbă în continuare uimită în jurul degetelor de la mâna stângă și mâna rămâne pe jos, rășchirată și fetița acum îi desenează unghii și apoi le umple cu culoare galbenă, nu ar putea să facă asta în noroi, să deseneze unghii și nici în ciment, pentru că nu e contrastul bun și îți trebuie un băț lung și chiar și așa ar fi dificil și te-ai murdări.
Băiatul brunet vine și îi spune ceva și amândoi aleargă, se duc în spatele turnului cu ceas peste care trece un avion lăsând o dâră albă, de cretă.
Doar că avionul nu vede dâra de cretă pe care o lasă.
Îmi pare rău pentru avion.
Zilele trecute am fost la Palatul muzicii catalane și acolo un ghid ne-a povestit despre Barcelona care era la începutul secolului XX un coteț murdar de funingine, puțind a pește stricat și mustind a boală și atunci, un arhitect, Lluís Domènech i Montaner, a zis că trebuie făcut ceva și peste 2000 de barcelonezi au luat copilașilor jamonul de la gură și au donat câțiva pesetași ca să se construiască Palau de la Musica Catalana, casa corului Orfeo care cor era făcut din băcani și dantelărese, industriași, filozofi și bucătărese și ei toți se strângeau și cântau în fum de cărbune și în mâzgă de mațe de bacalao și pipi de motan.
Și tot pe atunci Gaudi se apuca să construiască Sagrada și încet, încet, cu vitralii și trandafiri de ceramică și culori nebune alergându-se pe mozaicul fațadelor, Barcelona s-a scuturat de puroi și muzica corului Orfeo a alungat mirosul de vintre de focă.
Asta mă gândesc uitându-mă la palma cu unghii galbene rămasă singură în piața cu turnul cu ceas.
Un nebun frumos a aruncat o piatră și 100, 100 de mii de milioane de sănătoși nu se îmbolnăvesc pentru că se uită zilnic la ea. Și chiar dacă nu se uită, să treci zilnic pe lângă Bartllo și Pedrera sau pe lângă Palau de la Musica sau Spitalul Sant Paul înseamnă să intri în câmpul magnetic al capodoperei, să fii radiat de frumos.
Frumosul lasă urme.
Așa cum fetița cu codițe și-a lăsat mâna în piață. Așa cum avionul a lăsat o dungă pe cer.
Și urâtul lasă urme.
Îl purtăm în noi, o cocoașă crescută înăuntru.
O țară de cocoșați.
Care are buget 0 pentru persoane cu handicap.
Sfârșit.