Archive

dutevino

În fața cafenelei, un bărbat cântă grăbit la chitară. Cântă ca și cum fiecare ciupitură de coardă înseamnă un dolărel ajuns în cont. O femeie se oprește lângă el îi dă niște bani, apoi pornește să danseze, la fel de grăbită, dansează cu scop, dansează ca să-și plătească o datorie la bancă. Dă din buze, îngânând versurile strigate de chitaristul iute de mână, apoi se oprește brusc și pleacă.
Un bărbat îmi spune ceva din gura care se deschide defrișată, Schweighoffer a trecut pe acolo, împărțind securi în stânga și în dreapta. Cuvintele ies șuierate, pardon, ce ați spus?
De unde suntem?
România.
Uau, ce țară frumoasă. Nu aveți niște mărunt, mi-e foame, mi-e sete.
Avem mărunt căci în țara noastră frumoasă totul e mărunt, sufletul omului a fost și el mărunțit, mestecat, făcut pastă și turnat în mațe de plastic. Cremvurști de suflet de român, cu E17, E201 și aromă de omenie.
Ieri au închis o stradă și au făcut petrecere pe ea.
O scenă într-un capăt, jazz. Lângă, 4 terase cu ravioli, cu cârnați trași în țeapă, cu bere artizanală, guacamole și DJ hip-hoperi care suflă în microfon, ciuf-ciufiii-ciuf, bagă bași și doi nonagenari chinezi se opresc să îi privească. El are mustăți albe și ochelarii lui Bono din 92, pare Stela Popescu deghizată la Cu mască și fără mască. Ea e Rodica Bitănescu, se ține dură de un baston în care sigur ascunde o katană.
La 10 metri de ei, un bărbat cu perucă roșie, 120 de kile strânse într-un costum de balerină, mulat și sclipitor pe burta, fundul și picioarele cocoțate pe pantofi cu toc, filmează un meci de wrestling. Un colos tatuat cu figură de tahitian se bate cu un pakistanez în blugi și tricou. Pe ring intră și un fecior cu bărbuță blondă, bustul gol și iegări mov, lucioși. Zbang, tahitianul îi frige un scaun de metal pe spate. Mulțimea urlă, tahitianul întreabă cine e cel mai bun și dacă suntem gata de o înfruntare adevărată cu lanțuri la marginea ringului în loc de sfori.
Daaaa, suntem gata.
Nu e ușor să instalezi lanțuri în loc de sfori. Poporul se plictisește cât timp se întâmplă administrativele și bagă pase cu o minge de fotbal american pe deasupra ringului. Stela Popescu și Rodica Bitănescu pleacă șontâc, șontâc spre sectorul grecesc al străzii.
O coadă de 60 de persoane se termină la taraba unde servește Adonis. Grecul taie carnea de pe cele trei țepușe gigant care se învârt la trei metri în spate. Dar cine stă la coadă ca să își cumpere carne arsă? Toți așteaptă ca grecul cu brațe tatuate și torso de balerin să-și ridice ochii din gyros, să-și treacă, eventual, mâna peste fața ușor transpirată și să-și pironească ochii negri în ochii tăi, întrebându-te: cu țe te țervesc?
Ăsta trebuie să fie cel mai bun biznis din lume într-un oraș în care stoluri de băieți în pantaloni scurți și maieuri cu găurele trec dezinteresați pe lângă cete de muieret cocoțate pe tocuri, tatuate pe orice bucățică de piele iese de sub haine și, de obicei avem de-a face cu un sutien și o pereche de pantaloni rămași mici când erau în clasa a IV-a. Angajezi un grec frumos, nedefinit sexual, e și pentru ei, e și pentru ele, e chiar și pentru cuplul Triadelor chinezești care bălește privind mișcările brațelor lui Adonis care nu se oprește din tăiat și împachetat dar dă din cap pe ritmul muzicii negrilor de lângă.

Sunt mese de ping-pong, sunt butoaie de bere și aici, întins la soare pe o bancă este un domn care recită din Shakespeare. Richard al III lea.

Now is the winter of our discontent
Made glorious summer by this sun of York;
And all the clouds that lour’d upon our house
In the deep bosom of the ocean buried.
Now are our brows bound with victorious wreaths;
Our bruised arms hung up for monuments;
Nici domnul acesta nu are dinți.
Îmi aduce aminte de o poveste auzită acum 10 ani despre o pereche de nemți ajunși în anii 20 în Galapagos. El, doctor Ritter și-a scos dinții ca să observe dacă i se vor întări gingiile cu timpul și dacă gura lui va suferi o mutație, se va adapta noii diete chiar din timpul vieții. Soției, venită complet nepregătită, i-au putrezit dinții, a trebuit să îi scoată cu hârlețul. Apoi cei doi au împărțit o pereche de dinți făcuți de domnul Ritter din oțel.
Dinți de oțel pentru omul nou.
Petrecerea bulevardului torontez arată ca un bairam de țigani în Ferentari, când închid o stradă, dau drumu la un grătar, scot boxele în geam și pornesc o horă. Doar că acolo nu se perpelește gyros și nici nu se recită Shakespeare.
Dar cine are nevoie de Shakespeare când îl ai pe Adi Minune. Toți banii din lume nu există, așa a spus el într-un moment de revelație.
Dar nimeni nu l-a auzit. Căci dacă îl auzeau, Dragnea și Vâlcov, Ghiță și Ponta și Udrea, poate acum nu mai eram unde suntem, pe marginea drumului, așteptând o rată să ne ducă departe.
În altă parte.
Oriunde. Chiar și într-o țară unde nu ai nevoie de dinți ca să supraviețuiești. Doar de niște mărunt și de bunăvoința semenilor tăi.

I, that am curtail’d of this fair proportion,
Cheated of feature by dissembling nature,
Deformed, unfinish’d, sent before my time
Into this breathing world, scarce half made up,
And that so lamely and unfashionable
That dogs bark at me as I halt by them.

Coboară din mașină, se dezmorțesc și se uită lung după șoldurile șoferiței din SUV-ul care a oprit în fața lor. Unul din ei își aprinde o țigară, vorbesc tare, aud ceva despre cauciucuri. Închid portbagajul și mă uit în direcția lor. Unul are ochiul stâng acoperit cu o pâclă albă. Celălalt are ochi verzi deschis. Amândoi sunt tineri, maxim 30 de ani, tricouri mulate peste burți umflate, parcă au un colac pus în jurul pântecului care să-i ajute să plutească în caz de naufragiu.
Și ce altceva sunt ei decât niște naufragiați?
-Hei, hei, strigă ochi verzi, do you know how much pay for ferry?
-I don`t know. I am a tourist.
-We are tourists.
Cel cu ochiul ascuns în ceața cataractei vorbește un pic mai bine engleză.
-We are from Toronto. You?
-I am from Romania, like you boys. 
-Yes, spune ochi verzi apoi înțelege brusc: din România doamnă?
-Da.
Se repede să-mi pupe mâna. O ridică spre buze și, când ajunge în dreptul lor, întoarce mâna lui și își sărută încheietura.
-Sunteți de mult plecată din țară?
-Nu. 3 săptămâni. Voi?
-De 15 ani suntem aici, spune ochi verzi. O.V., ca să fie mai scurt. Deci nu stați aici?
-Nu. Turistă.
-Și aveți viză?
-Nu e nevoie de vi..
-Cum să nu fie? Niște prieteni d-ai mei au vrut să vină și nu au putut, că nu aveau..
-Este eTA, electronic travel authorization.
-Aia e o viză falsă.
-O iei pe 7 dolari, trebuie doar să ai pașaport biometric, d-ăsta nou, pe 5 ani.
Intrăm împreună în clădirea administrației ferryboatului. Ochi Alb și O.V. se plâng că e închisă cafeteria. Le e foame. Se plâng și de compania de la care au închiriat mașina, cauciucurile sunt tocite. 
-Ce faceți în insula Prince Edward? îi întreb.
-Turiști, cum ce?
Nu mă pot opri să nu mă gândesc că au furat mașina și au venit aici să o vândă vreunui cumpărător. Mi-au spus că au venit 2 zile din Toronto încoace, s-au oprit la hoteluri frumoase, așa au spus, frumoase, atunci când le-a fost somn și apoi au continuat să conducă, bucurându-se de țara în care stau de 13 ani.
Acum sunt doar 13.
Pe ferryboat se bucură ca niște copii. Își fac selfieuri, filmează.
O.V. spune că îi trimite nevestei care este în România. Părinții lui sunt aici, așa zice. Au venit acum 18 ani, ba nu, acum 25 de ani, imediat după ce a picat Ceaușescu. Ochi Alb mănâncă singur la masă, O.V. bântuie. Ne vede la coadă la cafeterie, se bagă în fața unei familii cu 2 copii mici, scuze me, scuze me. E în spatele meu. Face calcule cu voce tare adunând ce are în mâini: un hotdog, o cola, un biscuite, o salată. Nu-i ajung bani, ar mai avea nevoie de 1 dolar. Nu avem noi 1 dolar? Nu că nu ar avea bani, are, are și cash și card dar sunt în mașină. Mașina este în burta ferryului, la 2 minute de cafeterie pe scări. Ochi Alb a dispărut și din nou mă gândesc că încearcă pe undeva portierele celorlalte vehicule.
-Nu am, am doar card.
-Mi-am permis că nah, suntem români.
-Îmi pare rău, chiar nu am decât card dar uite, hotdogul este la jumate de preț, deci îți ajung banii.
Plecăm la masă. Îl aud spunându-i casieriței: god bless you, thank you, thank you, god bless you.
E clar că a obținut o extrareducere.
Un grup de bărbați de la masa vecină cu el îl întreabă de unde e. Spune România. 
-Ce faci în Canada? 
-Turism.
-De când ai venit?
-2 săptămâni.
Așa mai vii de acasă. Termină de mâncat și începe să se învârtă iar printre scaune, iese pe punte, intră. E surescitat.
Se așează lângă noi și spune că  are 28 de ani și 3 copii. 
-Unii la 40 de ani nu au 3 copii, adaugă, cumva mândru de el, cumva îngrijorat.
-Unde sunt copiii?
Acum spune că în Canada. Peste 5 minute spune că sunt în România. Unde nu se va mai întoarce niciodată, e belea în România. Surorile și frații lui, 8 frați și 3 surori, sunt toți în România și el îi va aduce aici.
-Cum Dumnezeu sunt în România dacă părinții tăi sunt de 25 de ani aici?
Tace un pic apoi spune că el aici muncește onest. E măturător, câștigă 6000 de dolari pe lună. E foarte bine în Canada unde nu este rasism. El e aici de 7 ani și toată lumea se poartă frumos nu ca acasă, în Ferentari. 
-Da, acolo e urgie, spun eu și el brusc se uită chiorâș la mine.
-Comunitatea voastră e victima rasismului, îi spun. În Ferentari.
Se mai liniștește. Nu am zis că e țigan. Nu am rostit cuvântul, am spus comunitate.
Dar totuși aici e scump și nu poate să-și cumpere casă, cu tot cei 6000 de dolari pe lună câștigați ca măturător. Dar acasă are casă, în Pipera și-a luat, lângă Gigi Becali cu care are și un filmuleț de când a fost în vizită în Canada. 
Se străduiește să-l găsească și în timpul ăsta apare Ochi Alb care începe să vorbească țigănește.
-Ce limbă e asta?, întreb eu cu o voce prefăcută.
-Țigănește, spune Ochi Alb relaxat. Sunt multe, cum se zice, dialecte. Sunt argintarii, cocalarii, costorarii, aurarii, gaborii. Uneori ne înțelegem, uneori nu. Dar noi suntem țigani românizați, adică ne îmbrăcăm ca voi, nu e nicio diferență.
E din Vâlcea el. Nu are copii și nici nevastă. Vrea să știe dacă atunci când am depus cerere de viză ne-au păstrat pașapoartele?
Nu. Că avem eTA. Nu viză. Pașapoartele le păstrează la cerere de azil. Noi nu avem treabă.
Ochi Verzi e încurcat. Repetă într-una că nevastă-sa, care nu a venit până acum din România că are o problemă de familie, trebuie să se predea, așa cum s-a predat el și gata. O să aibă acte, tot.
Ochi Alb e degajat. Spune că a fost înainte în Statele Unite unde colecta și recicla deșeuri.
-Pe lună ajungi, într-o echipă de 5 oameni, la 10.000 de dolari. Dar aici până nu ai actele în regulă ăștia nu te lasă să faci afacerea ta. Asta aș face, o afacere cu reciclare.
Am ajuns pe insula Prinț Eduard. Coborâm la mașini. Baftă le spunem și ei pleacă undeva, să facă turism în beznă.
Sunt primii români de etnie romă pe care i-am întâlnit în 3 săptămâni de când sunt aici. Nu am auzit vreun român emigrat în Canada să se plângă de sosirea lor masivă.
Cu toate astea, în luna mai a apărut știrea că un val de cereri de azil ale românilor ajunși în Canada după eliminarea vizei a fost întâmpinat de autorități cu îngrijorare și este posibil să conducă la reintroducerea acesteia. 
https://globalnews.ca/news/4245044/asylum-seekers-border-canada-number-drops-romania-visa/
“As of Dec. 1, 2017, citizens of Romania and Bulgaria no longer need a visa to travel to Canada for short stays of up to six months. Hussen was asked how many asylum claims there have been from Romanian citizens since that time, and Paul MacKinnon, assistant deputy minister for strategic and program policy, informed the committee that it stood at 1,022.
That’s a significant rise since February, when the total stood at 232. By comparison, just 120 Romanians claimed asylum in Canada in all of 2016.
The increase was enough to prompt a meeting with Romania’s ambassador to Canada over the winter months, and officials confirmed on Thursday that a limit has been set for the number of asylum claims Canada will accept from Romania before it reinstates the visa requirement.
The committee was told that the government would not disclose that number “out of respect for the relationship” between the two countries.”
În muzeul migrației din Halifax te izbești de dovezile rasismului practicat de autoritățile canadiene de când e lumea.
Nu numai populațiile First Nations (indienii din Canada) au fost victimele persecuțiilor rasiale ale autorităților din teritoriile canadiene ci și chinezii, indienii subcontinentali, africanii, japonezii și, desigur, evreii. Povestea celor 907 evrei ajunși în 1939 pe vasul St. Louis în Halifax și întorși de autorități în Germania nazistă a dus la crearea unui monument al Holocaustului care a fost inaugurat în septembrie 2017 și a costat aproape 9 milioane de dolari. În același timp, primul ministru Justin Trudeau a anunțat pe 8 mai că guvernul canadian își va cere oficial scuze pentru refuzul primirii celor 900 de evrei germani. 
Dacă evreii chinezii, japonezii și triburile de nativi au primit scuze din partea autorităților pentru tratamentul suferit (nu știu dacă au primit și monument, ca evreii), țiganii încă sunt persecutați.
O știre CBC din octombrie 2015 spunea :
”Canada-bound Hungarians with valid travel documents have been interrogated at Budapest’s international airport and denied permission to travel by unidentified officials dozens of times in recent months.” Those pulled out of the line have been asked, “Are you Roma?” The CBC article adds, “The airline [Air Transat] said Canadian officials have recently been present in Budapest to screen passengers about the purpose of their planned trips to Canada. …[Canada Border Services Agency] spokesperson Line Guibert-Wolff [says] the CBSA has ‘liaison officers’ who help airlines ensure passengers are properly documented.” (https://canadians.org/blog/canada-blocks-roma-refugees-visa-tensions-threaten-ceta)
În Montreal, de ziua Canadei, pe 1 iulie, găști de bărbați și femei în negru mărșăluiau prin centrul orașului cerîndu-i lui Trudeau să nu mai primească refugiați. Liberalismul o să distrugă țara. Și emigranții o să distrugă țara. Apoi se opreau la magazinul chinezesc și-și luau o bere mai ieftină.
Cum sunt văzuți românii în Canada?
Aurelia spune: foarte bine. E de 17 ani aici predă animație la o universitate din Montreal. Câștigă foarte bine, are mașină și un apartament într-un bloc plasat central, cu mochetă pe holuri, piscină și grătar pe acoperiș. Nu are de-a face cu prea mulți români dar nu a auzit vreodată de vreun pocinog în care să fie implicat vreun român. Nimeni nu clipește când spui: sunt din România.
E undeva în Europa, deci e bine, înseamnă că nu ești vreun american stupid care a votat cu Trump.
Românii sunt disperați să se asimileze, să dea bine, să fie acceptați. Canadienii spun că sunt muncitori, inteligenți, educați. 
Într-adevăr, de fiecare dată în interacțiunea cu localnicii, suntem tratați ca niște oameni care înțeleg cu ce se mănâncă orice subiect mai delicat. Un emigrant din El Salvador este încântat că știm rolul Statelor Unite în războiul civil și cade pe spate când zicem Farabundo Marti.
Noi, emigranții, posibilii emigranți, noi copiii popoarelor mici și violate de vecini mai mari și răi, ne admirăm metodele de supraviețuire.
Noi știm că, orice am face, pentru țările în care vrem să emigrăm, suntem cu toții niște țigani. Cândva poate un guvern ne va cere și nouă scuze.
Până una alta îmi amintesc semnul făcut cu o carioca roșie pe formularul de la intrare în Canada. Ofițerul de frontieră a fost uimit când a văzut că vrem să stăm o lună și 2 săptămâni.
Poate vrem să cerem azil. Poate vrem să profităm de eTA.
-Scriu o carte despre Canada, am spus. Scriu despre călătorii.
Și pentru că sunt albă și am păr aproape blond, am reușit să trec. Mă gândesc la Ochi Alb, care avea și-un dinte îmbrăcat în aur, și mă întreb ce a zis el că face în Canada, pentru cât timp a venit. Și mai ales pe unde. 
Pentru unii nu e niciodată duminică.

Fuga Nadiei Comăneci din țară a fost probabil cea mai mare lovitură de imagine pe care a luat-o regimul comunist de la București. Televiziunile s-au bulucit să o filmeze când, după 4 zile după ce a trecut granița cu Ungaria, a aterizat la New York.
La olimpiada din Mexic din 1968, atleții Tommie Smith și John Carlos au salutat imnul american ridicând pumnul strâns, în mănușă neagră, încercînd să atragă atenția asupra faptului că ei, doi sportivi afro-americani, au câștigat medalii pentru o țară unde populația de culoare e atacată cu furci și topoare de niște cetățeni caucazieni, îmbrăcați în cearșafuri albe.
În 1969, între Honduras și El Salvador, în timpul meciurilor de calificare pentru Cupa Mondială din 1970, a izbucnit ceea ce istoricii numesc Războiul Fotbalului.
În 1984, statele blocului comunist, cu excepția României, nu au participat la olimpiada de vară din Los Angeles, după ce SUA boicotase jocurile de la Moscova din 1980.
Franța a câștigat ieri meciul cu Croația.
Am aflat că acesta este un lucru bun pentru că Franța este iluministă, progresistă, cultă și democrată iar Croația este plină de naziști. Naziștii trebuie să piară.
Dar uite că naziștii de croați au zis Slavă Ucrainei!!!
Păi normal, că dacă stai să te gândești și ucrainienii erau naziști, că vroiau să scape de ruși și se dăduseră cu Hitler.
În timpul meciului, pe gazon au intrat fetele de la Pussy Riot întrerupînd jocul pentru câteva minute. Camerele au rămas pe arbitru și pe un grup de jucători până fetele au fost scoase de pe teren.
Noi nu facem politică. Ce are sportul cu politica?
Cam 7621 de lucruri în comun.
Sportul este politică. Sportivii sunt ambasadorii unei țări trimiși să o reprezinte la competiții privite de miliarde de spectatori. Nadia cu zecele ei luat la Montreal a făcut României Socialiste un serviciu de 19 ori mai mare decât decizia lui Ceașcă de a nu trimite trupe în Praga.
Ilie Năstase, Hagi, Gabi Szabo, Patzaichin, Nicu Vlad, Gică Popescu, Halep, puterea politică încearcă și de multe ori reușește să îi folosească în scopuri electorale.
Găzduirea competițiilor sportive de anvergură este un alt joc politic extrem de dur. Este o chestiune de influență și bani.
Rusia a prins în ultimii ani o olimpiadă de iarnă și un campionat mondial. Asta în timp ce a anexat Crimeea, a băgat la pușcărie oponenții politici ai lui Putin, a otrăvit niște spioni, și-a pus președintele în SUA, a făcut Brexit, a intervenit în alegerile din Franța, Austria, Serbia, e vârâtă într-un război murdar în Siria si în altul în Ucraina. Și ăstea sunt doar lucrurile despre care se discută la micul dejun.
Cu toate acestea, iluminiștii, europenii, esteții, intelectualii care au salutat victoria Franței în meciul de ieri, nu au văzut în organizarea campionatului mondial din Rusia o înfrângere a spiritului lui Rousseau și Descartes.
Nu.
Pentru că e doar sport. Sportul e o pauză pe care o luăm de la politică și uite, Pussy Riots ăstea intră pe teren ca să protesteze împotriva abuzurilor lui Putin. Cui îi pasă de Putin când avem o bătălie între nazismul croat și precizia carteziană a Franței?
De ce ținem cu echipele cu care ținem?
Eu țin cu Argentina pentru că îmi plac Borges, Mendoza și carnea de vacă. Codin ține cu Germania pentru că este fan cârnat cu sos curry și Schopenhauer. Cu Anglia ține Dana pentru că adoră Monty Python.
Arareori și foarte puțini din noi sunt capabili să găsească în dezordinea debaralelor cu emoții borcanul cu luciditate și solnița cu raționalizare ca să poată să spună calm: echipa Belgiei a jucat mai bine decât cea a Braziliei, echipa Japoniei merita să se califice și nu cea a Angliei.
În 99% din cazuri, ținem cu unii și cu alții fix datorită politicii, a straturilor de vopsea așezate an după an pe pereții intelectului.
Noi nu ținem cu Rusia pentru că noi am primit de la Rusia boala venericã a comunismului. Cu toate astea, noi ținem cu Belgia pentru că …În definitiv Leopold și masacrele din Congo fac să pălească crimele lui Stalin și Hitler la un loc. Deci ce motiv avem noi să vrem ca Belgia să bată Franța?
E o țară mică, ca și Croația, o buturugă mică de care se rupe osia carului mare.
Ca în orice poveste cu outsideri care reușesc să intre printr-un pliu al universului într-o castă care nu le era destinată, am ținut cu Croația, Belgia sau Japonia pentru că victoriile lor însemnau că nu suntem complet pierduți, că într-o zi, când nea Piți nu o să mai fie, poate o să ajungem și noi măcar într-o semifinală.
Și ce lovitură politică o să fie aia pentru doamna Firea, aflată deja la al doilea mandat, cum o să se îmbrățișeze ea cu Putin și cu Marine Le Pen și cum o să mărească, de fericire, pensiile cu câte 6 lei.
Și cum o să iasă lumea pe străzi și o să o salute pe ea și echipa de fotbal a României care a mers până în semifinale la campionatul mondial din 2030. Și noi, ăștia cu Soroș, exact ca Navalny, oponentul lui Putin, o să stăm la arest pe timpul jocurilor care vor avea loc într-un spațiu democrat, aș zice chiar în Iran sau în Siria reclădită până atunci cu banii contractorilor chinezi, americani, francezi și ruși.
Sportul este politică. Croații au strigat Slavă Ucrainei!!!
Un gest european, un protest curajos față de acțiunile lui Putin.
Pentru asta eu o să țin și mai dihai cu Croația.
Pentru că atunci când merg la lupte în noroi, nu văd doar femeile goale ci și nămolul în care se bat.

Aș vrea să scriu despre omul care cântă la harpă o melodie a lui Jo Dassin. Își reazemă tâmplă de rama de lemn, are păr alb și față de cupru și degetele țâșnesc în curse scurte, ca fotbaliștii ieșiți la antrenament, sar peste 2 corzi, se opintesc în una, se întorc, reiau. Aș vrea să scriu despre însoțitoarea de tren care anunță călătorii că cei care au nevoie de un taxi din gară pot să o tragă de mânecă atunci când trece prin vagon și ea le va chema taxiul la peron.

Vreau să scriu despre călătorii, despre mersul lumii care e altfel decât mersul planetei România dar planeta România are gravitație mare, de fapt nu mai e o planetă ci o gaură neagră care îmi înghite toate gândurile, oriunde aș fi.

Oare ce mai face Dragnea, dar Olguța, dar Nicolicea sau Dăncilă, Udrea, Băsescu sau Ponta? Iohannis știu că nu face nimic. Este și ăsta un mod de a face ceva, pentru animalele în hibernare.

Nu e normal să trăiești în felul ăsta, Vă Vedem!, rezistăm, ne vedem în stradă, Huuuuuoooooo!!!, PSD Ciuma Roșie, ieșiți din casă dacă vă pasă.

Nu e normal să nu mai ai gânduri necontaminate de PSD, peste care nu s-a tăvălit, ca un câine ud, Dragnea.

Nu e normal să strângi atâta ură încât să gândești lucrurile ălea pe care țăranii din Teleorman le spun nonșalant: lua-l-ar dracul cu tot neamul lui. E important să-l ia cu tot neamul lui, e ca o operație de îndepărtare a unei tumori, trebuie să te asiguri că dracul a luat și țesutul din vecinătate, posibil infectat de cancer.
Lua-l-ar dracul și lua-i-ar dracul, așa zicem toți și nu e normal ca un popor întreg să-i drăcuie și Biserica să-i apere.
Biserica, instituția cea mai credibilă a statului, cu popi în merțuri și episcopi implicați în trafic de arme, lemn și influență.
Biserica nu poate să zică ceva decât împotriva pericolului absolut al homosexualității care ne pândește, se știe, din paginile manualelor școlare. Biserica ignoră perversiunile la care suntem supuși de parlament și guvern. E sodomie consimțită prin vot, dacă alegi un violator în parlament, nu-i normal să te penetreze în anus?
Poate atunci Armata să facă ceva. Poate Poliția să facă ceva, altceva decât să strige Hooooțiiii!! în față la Guvern. Dar de ăștia s-a ocupat Puterea și le-a dat salarii colosale și pensii speciale și pe fiica împăratului Roșu de soție și atunci nimeni nu mai suflă o vorbă în împărăție.

100 de ani de la nașterea României Mari. Miliarde cheltuite pe petreceri câmpenești, tricoloruri, hore. Brandurile refac în studiouri atmosfera lui 1918, drapele flutură și bărbați în mițe și cușme semețe se-mping în reclame să se bucure de mici si de România dodoloață.
Ce baftă pe noi că marile puteri ne-au dat ceva atunci. Cine ar fi crezut că o țară aproape rasă de pe fața pământului în 1916 o să iasă, 2 ani mai târziu, cu cel mai mare teritoriu din Europa de Est. O să vezi că așa o să fie și acum. Vorbim în 2 ani despre Dragnea și PSD. Totul e să rămânem în stradă, totul este să credem că putem schimba ceva, totul este să sperăm că Marile Puteri o să continue să ne ajute așa cum au făcut-o acum 100 de ani.
Totul este să nu ne așteptăm la instituțiile noastre să facă ceva. De ce ar face-o? Ele sunt doar butaforie, cum sunt mașinile de poliție decupate în carton pe marginea drumurilor din Bulgaria, puse să sperie vitezomanii.

Totul este să nu-mi văd de viața mea.
Să nu-mi pese de detaliile colorate ale destinațiilor mele. Să ignor, de pildă, plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor din Quebec pe care scrie Je me souviens.
Și totuși, ce-și amintesc quebecoșii?
Tot răul pe care ni l-au făcut englezii.
Și la ce vă folosește?
La conștiința națională.
Omul cu harpa cântă acum Don`t cry for me Argentina. Aș vrea să știu cum și-a ales repertoriul și de ce e trist. Dar nu mă duc să-l întreb. Sunt preocupată de știrile din România. Un băiat a fost ucis de statul român care l-a împiedicat să-și facă un transplant de plămâni. Don`t cry for me România.
Nu plânge pentru mine România.
România nu plânge pentru nimeni. Lacrimile strică machiajul.

Luna e roșie și rotundă, i-a dat un șut un fotbalist croat până deasupra silozului pe care sclipește din neon cuvântul Farine. Micul indian în costum alb păzește terasa blocului Danei. Nu tot blocul e al Danei, doar un apartament și terasa e a Danei. Și piscina, grătarul, șemineul și jacuziul de pe terasă, toate ăstea sunt ale Danei și în seara asta le putem folosi sub privirea îngăduitoare a paznicului indian care primește de la Dana icre roz și țațichi și humus. Sunt 4-5 mese ocupate, alți locatari ai blocului veniți cu prietenii lor noaptea pe terasă, la etajul 12 sau 14, nici nu știu, oricum nu foarte sus, nu atât de sus ca stalactitele de lumină și sticlă care au erupt în jurul nostru în ultimii ani de febră imobiliară. Montrealul pârâie, horcăie și hârâie, camioane cu mandibule de oțel târăsc enorme remorci încărcate cu cilindri de metal sau beton care arată ca niște perfuzii pe care oamenii le vor face pământului.
E bolnav pământul sub apăsarea catralioanelor de metri cub de cărămidă. Muncitori cu veste murdare fumează transpirați la umbra unui copăcel. Nu sunt arțari. Sunt alți copaci pe care eu nu-i știu. Ba da, uite un plop, pe ăsta îl știu, avem și noi acasă plopi. Uneori ei fac mere.
Vor face mere când vom avea și noi terase ca cea pe care beau acum un vin rose cu Dana, cățărate pe blocuri cu geamuri mari și rame din fontă neagră la ferestre, cu mochetă pe culoarele clădirii și lifturi unde nu pute a pipi ci a iasomie.
Canadienii nu cred în miracole.
Așa zice Dana dar eu am numărat, numai în centru, 27 de biserici. Și toate străzile au un nume de sfântișor, sfântul Antoine, sfânta Catherine și, desigur, Notre Dame. În prima zi, de la aeroport ne-a dus Dana direct la basilica Notre Dame. Imensă, cățărată pe un deal, loc pentru un întreg popor să se căiască. Și pe perete într-o capelă (eu nu am văzut-o, era închisă cred sau poate, de la jet leg, nu vedeam bine deși ar trebui să se cheme jet eyes în acest caz), ei bine într-o capelă sunt prinse pe perete câteva zeci, așa a zis Dana, câteva zeci de cârje de care bolnavii nu au mai avut nevoie să meargă pentru că s-au vindecat, stimați cititori atunci când s-au rugat aici la bunul Dumnezeu.
Mă rog și eu la bunul Dumnezeu să mă vindece de boala invidiei.
Este grea boala invidiei deși îmi amintesc că în Buenos Aires un domn avea scris pe o plăcuță care îi decora barca următoarele: invidia ta este motorul progresului meu. Căra pasageri pe apele noroioase ale deltei râului Tigres și lumea îl invidia că nu stătea pe loc sau nu se scufunda în mâl, așa cum se întâmplase cu juma de țară.
E la fel de cald aici, în Montreal, ca în acel ianuarie 2012 argentinian când domnu cu barca progresa datorită invidiei celor care îl priveau.
E cald și nu e încălzirea planetei, Dana spune că de 17 ani, de când a ajuns aici, așa este vară de vară. E cald și fetele scot la plimbare rochițele și săndăluțele, în parc un rând de lăuze împing cărucioarele în șir indian și imită mișcările profesoarei, plasată în fruntea șiragului de mame, care acum face mersul piticului. Niște domni în vârstă mustăcesc privindu-le, ce societate democratică. Mă gândesc la ce flegme și-ar fi luat de la băieții cu halenă din parcul Circului. Treceți acasă târfelor, ați ieșit în curu gol, cu ăștia mici în brațe, să vă scălămbăiți.
Și iar mă apucă invidia pe Dana, pe toate Danele din lume care au zis în ianuarie 2001 așa: eu nu mai stau în rahatul meu de țară unde tocmai a ieșit Iliescu a treia oară președinte și unde Năstase patru case, sau nouă case, este premier și unde Hrebenciuc și … De fapt nici măcar nu cred că s-a gândit Dana la asta, a vrut pur și simplu să plece din țară, să se ducă într-un loc unde să poată să calce iarba, unde să poată să împingă căruciorul mergând pe ciuci. A vrut atât de puțin.
Să scape din țara care, ca o mamă alcoolică, ne-a bătut și ne-a ars cu țigara și ne-a crescut în frica de propria umbră. Dar noi știam că nici măcar umbra asta nu era a noastră, așa cum nimic nu era al nostru, totul trebuia câștigat și pline erau zilele de bătălii și plânsete, de intrigi și alianțe.
Atât de mici eram: să lupți să poți să ai o proprie umbră.
Dana a plecat în Canada unde a primit umbră dar și umilință, și toate astea le-a îndurat pentru că erau ale ei. Și a crescut singură aici, în orașul unde pe terasa blocului vecinii vorbesc despre calificarea Argentinei și învârt o halcă de carne pe grătar.
Doamne cât aș vrea să mă ajute bunul Dumnezeu să scap de invidie, să arunc cârjele care m-au purtat oloagă până aici, la basilica Notre Dame.
Dar Dumnezeu nu răspunde azi, a fost caniculă și luna s-a ars, e umflată și roșie și aș vrea să-i spun că iaurtul întins pe piele ajută la insolație.
La invidie nu ajută nimic.

Tamara are 24 de ani, 4 petrecuți în Spania și Londra și un inel de argint în nas. După ea umblă pe stradă, trăgând-o de cracul pantalonului, înjurăturile pe care i le adresează cetățenii preacredincioși ai Tbilisiului.
E curvă ea și mama ei este curvă și probabil nici bunica nu era mult mai bine. Altfel cum poți să explici prezența belciugului în nas? Este semnul cel mai clar că dracul a intrat în ea. Și dacă georgienii nu suportă ceva, este sã vadã necredincioșii umblând pe străzile orașelor, corupând tineretu care uite, ia droguri, își face tatuaje și unii, cei mai curajoși, chiar încearcă să se mute cu prietenii, să trăiască în păcat în afara sfintei taine a căsătoriei, să facă tractir în cartier, asta vor, după cum au văzut ei în filmele americane sau pe unde au văzut.

Tamara s-a întors în țară, lucrează la un bar, servește turiști ruși rupți de prea multă chacha. Unul cu tâmplele rase și codiță de viking mă întreabă de unde sunt, îi spun, zice: aveți țigani acolo.
Avem.
Și ei au țigani, recunoaște, apoi își ia nevasta aflată într-o gigantică bâlbă bahică și o duce afară, lângă o tuia, unde fata vomită și vomită și vomită în timp ce soțul o ține de curea și continuă conversația cu noi: Vă place Steaua sau Dinamo? Eu nu suport Steaua, cred că Dinamo e mult mai bine.
Tamara, de ce te-ai întors în țara asta de bigoți?
Să schimb ceva. E țara mea. Suntem în secolul XXI, există nanotehnologie și CERN, nu mai poți să-ți pui broboadă și să te rogi la Doamne, Doamne.
Pe o culme de deal, lângă marea Tbilisi, un lac mic și trist pe care 3 bărci și o hidrobicicletă roz se clatină, este așa zisul Tbili Stonehenge. Cronicile Georgiei este un monument din 10 coloane negre, gigantice, de 30 de metri înălțime, cu basoreliefuri cu regi, regine și eroi georgieni dar și cu scene din viața lui Isus. Pe basorelief este și faimoasa Nino, tânăra care a strâns două crenguțe cu părul ei, făcând crucea georgiană, cu brațele îndreptate în jos, ca un rictus de durere.
Nino l-a convins pe regele Mirian al III lea, pierdut în întuneric și orbit, că Isus este cel care îl va salva și nu zeii lui barbari. Georgia a devenit în 327 creștină.

Munca la ridicarea Cronicilor Georgiei a început în 1985, când Gorbaciov tocmai făcea un rebus și stând cu creionul în gură i-a apărut în minte cuvântul perestroika.
Dacă i-ar fi trecut lui Ceaușescu prin cap să facă așa ceva, trăia și acum fericit, sărbătorea centenarul împreună cu România. Și cu Georgia care, apropo, a avut și ea în același 1918 revoluționar, un moment de libertate care a ținut până în 1921 când s-au dezmeticit sovieticii și i-au adus înapoi, la matcă.
Revenind la Ceaușescu, da, asta era salvarea.
Să lase biserica liberă, să îmbine Ștefan cel Marele și Mihai Viteazul cu Arsenie Boca și Petrache Lupu, să lase securiștii în odăjdii să facă procesiuni, în loc să dărâme, să ridice noi și noi biserici, și sărbătoream acum pe 26 ianuarie pe sfântul Nicolae Ceaușescu.
Fraierul.

Căci poporul nu are nevoie să-i amintești că e în secolul XXI, că femeile pot să facă avort și să se căsătorească la 56 de ani cu unul de 28, că pot să trăiască singure, într-o garsonieră închiriată, și nu trebuie să fie virgine în noaptea nunții. Poporul nu are nevoie de transparență, democrație, Saakashvili a făcut bine dar după aia a instituit teroarea, Ivanishvili o fi având conexiuni cu rușii dar uite ce treabă bună a făcut.
Pe șosele sunt mii de Merțuri și Toyote hibrid aduse direct din Japonia, cu volanul pe dreapta. E bogăție și clopotele presară peste oraș vești despre a doua sosire a lui Isus care, bineînțeles, are aici, la mânăstirea Svetitskhoveli, îngropată mantia.

Tamara nu vrea să plece din țară dar dacă lucrurile nu se schimbă, o va face. A fost la proteste împotriva arestărilor din cluburi, a fost la protestele împotriva violenței poliției, a fost la mitingurile pro LGBT, a fost la proteste împotriva inabilității autorităților de a găsi criminalii care au ucis 2 tineri.
Nu se întâmplă nimic.
Panouri mari deasupra orașului anunță venirea unei eclipse.
Georgienii se roagă lui Isus și Isus îi scoate din beznă.
Așa s-a întâmplat mereu.

La 12.000 de metri deasupra Austriei, apoi Poloniei, apoi Ucrainei, zboară un avion plin cu oameni bronzați, cu zâmbete albe, cu pectorali și bicepși lucrați, acoperiți de pânza delicată a cămășii și de stofa fină a costumului.
Unii moțăie, unii citesc ziarul, unii privesc gânditori pe geam insectarul de nori, molii și cărăbuși, imense rădăști, albine și viespi și gărgărițe din puf alb prinse de verdele pădurilor sau de galbenul câmpurilor de rapiță. Dar cei mai mulți dintre oamenii bronzați, cu zâmbete albe, lovesc tastaturile computerelor și apasă ecranele tabletelor și telefoanelor, cu încruntarea concentrată a celui care are o misiune importantă, pregătește o aselenizare, cel puțin, și iată-ne pe toți coborând în deplină siguranță între pădurile Kievului.
Și toate acestea mulțumită acestor oameni în costume, cu ceasuri scumpe și pectorali lucrați, mă gândesc, și apoi îmi spun că sigur sunt spioni. În Ucraina e război, frontul războiului cu Rusia trece prin computerele noastre, prin generatoare și stațiile de curent, prin centralele nucleare și prin bănci. Armata de spioni se risipește în sala de așteptare. Eu caut un taxi, negociez, 10 euro mă duc în viteză până la Podil, 45 de minute de goană pe autostrada dreaptă, 5 benzi, păduri, benzinării, blocuri imposibil de urâte, comunism coreean combinat cu glitz și kitsch, betoane și geamuri mici, ca niște ochi mijiți. Camioane și claxoane, ștauri pe podul peste Nipru, inox și barje, cupole aurite și pescari. Spionii sunt în lobbiul hotelului. Sunt în lift. E plin de americani mestecând engleză ca pe o gumă, lipind-o sub mese, pe pereți. De ce sunt atât de mulți?
Mi-amintesc de România anilor `90, de investitori în costume mai nefericit tăiate pogorând în aeroportul puchinos din Otopeni. Sau poate chiar la Băneasa, de cursele cu ATR-urile unde stewardese îți dădeau bomboane cubaneze să sugi în timpul decolării, ca să nu ți se înfunde urechile.
Indieni momiți cu bobițe de sticlă colorată. Asta eram noi, dolari și sticle de whisky și pachete de Kent, țara a fost fumată, băută și acum mă uit la tinerii din Kiev fumând, bând și pupându-se în parcuri, mă uit la cântărețul ambulant din fața statuii Libertății de pe Maidan care zdrăngăne la chitară Wind of change, în ucrainiană, desigur. Sper că toți sunt niște droizi din Westworld, că amintirile nu le-au fost complit șterse și au reușit să își construiască o conștiință, că percep că oamenii în costume, cu zâmbete albe și pectorali aspectoși sunt Ei, nu Noi. Sper că înțeleg că nimeni nu este venit aici, în Kiev, din compasiune. Că este o goană după proiecte, reconstrucție, resurse. Frontiera a fost mereu populată de negustori și soldați și, mai ales, de spooks camuflați în oameni de afaceri.
Miroase a marijuana pe strada care coboară dinspre biserica Sfântul Andrei. Casele sunt bătrâne, din cărămidă, dar toate privesc lumea prin ferestre termopan cu ramă albă, de plastic. Modernitatea nu a adus un stent unei inimi bolnave ci a venit ca un tricou cu Rammstein oferit la ajutoare unei bătrâne din Puchenii Moșneni.
Termopane și dale de beton, beculețe albastre strălucind peste apa neagră a Niprului. În restaurante, după geamuri termopan, spioni beau vinuri georgiene și fac planuri de luptă. Afară, o ucrainiancă încearcă să vândă, cu voce mică, ultimele 15 fire de narcise galbene care i-au mai rămas.
Chitaristul cântă, tot în ucrainiană, Nothing Else Matters a lui Metallica.