Archive

dutevino

Tamara are 24 de ani, 4 petrecuți în Spania și Londra și un inel de argint în nas. După ea umblă pe stradă, trăgând-o de cracul pantalonului, înjurăturile pe care i le adresează cetățenii preacredincioși ai Tbilisiului.
E curvă ea și mama ei este curvă și probabil nici bunica nu era mult mai bine. Altfel cum poți să explici prezența belciugului în nas? Este semnul cel mai clar că dracul a intrat în ea. Și dacă georgienii nu suportă ceva, este sã vadã necredincioșii umblând pe străzile orașelor, corupând tineretu care uite, ia droguri, își face tatuaje și unii, cei mai curajoși, chiar încearcă să se mute cu prietenii, să trăiască în păcat în afara sfintei taine a căsătoriei, să facă tractir în cartier, asta vor, după cum au văzut ei în filmele americane sau pe unde au văzut.

Tamara s-a întors în țară, lucrează la un bar, servește turiști ruși rupți de prea multă chacha. Unul cu tâmplele rase și codiță de viking mă întreabă de unde sunt, îi spun, zice: aveți țigani acolo.
Avem.
Și ei au țigani, recunoaște, apoi își ia nevasta aflată într-o gigantică bâlbă bahică și o duce afară, lângă o tuia, unde fata vomită și vomită și vomită în timp ce soțul o ține de curea și continuă conversația cu noi: Vă place Steaua sau Dinamo? Eu nu suport Steaua, cred că Dinamo e mult mai bine.
Tamara, de ce te-ai întors în țara asta de bigoți?
Să schimb ceva. E țara mea. Suntem în secolul XXI, există nanotehnologie și CERN, nu mai poți să-ți pui broboadă și să te rogi la Doamne, Doamne.
Pe o culme de deal, lângă marea Tbilisi, un lac mic și trist pe care 3 bărci și o hidrobicicletă roz se clatină, este așa zisul Tbili Stonehenge. Cronicile Georgiei este un monument din 10 coloane negre, gigantice, de 30 de metri înălțime, cu basoreliefuri cu regi, regine și eroi georgieni dar și cu scene din viața lui Isus. Pe basorelief este și faimoasa Nino, tânăra care a strâns două crenguțe cu părul ei, făcând crucea georgiană, cu brațele îndreptate în jos, ca un rictus de durere.
Nino l-a convins pe regele Mirian al III lea, pierdut în întuneric și orbit, că Isus este cel care îl va salva și nu zeii lui barbari. Georgia a devenit în 327 creștină.

Munca la ridicarea Cronicilor Georgiei a început în 1985, când Gorbaciov tocmai făcea un rebus și stând cu creionul în gură i-a apărut în minte cuvântul perestroika.
Dacă i-ar fi trecut lui Ceaușescu prin cap să facă așa ceva, trăia și acum fericit, sărbătorea centenarul împreună cu România. Și cu Georgia care, apropo, a avut și ea în același 1918 revoluționar, un moment de libertate care a ținut până în 1921 când s-au dezmeticit sovieticii și i-au adus înapoi, la matcă.
Revenind la Ceaușescu, da, asta era salvarea.
Să lase biserica liberă, să îmbine Ștefan cel Marele și Mihai Viteazul cu Arsenie Boca și Petrache Lupu, să lase securiștii în odăjdii să facă procesiuni, în loc să dărâme, să ridice noi și noi biserici, și sărbătoream acum pe 26 ianuarie pe sfântul Nicolae Ceaușescu.
Fraierul.

Căci poporul nu are nevoie să-i amintești că e în secolul XXI, că femeile pot să facă avort și să se căsătorească la 56 de ani cu unul de 28, că pot să trăiască singure, într-o garsonieră închiriată, și nu trebuie să fie virgine în noaptea nunții. Poporul nu are nevoie de transparență, democrație, Saakashvili a făcut bine dar după aia a instituit teroarea, Ivanishvili o fi având conexiuni cu rușii dar uite ce treabă bună a făcut.
Pe șosele sunt mii de Merțuri și Toyote hibrid aduse direct din Japonia, cu volanul pe dreapta. E bogăție și clopotele presară peste oraș vești despre a doua sosire a lui Isus care, bineînțeles, are aici, la mânăstirea Svetitskhoveli, îngropată mantia.

Tamara nu vrea să plece din țară dar dacă lucrurile nu se schimbă, o va face. A fost la proteste împotriva arestărilor din cluburi, a fost la protestele împotriva violenței poliției, a fost la mitingurile pro LGBT, a fost la proteste împotriva inabilității autorităților de a găsi criminalii care au ucis 2 tineri.
Nu se întâmplă nimic.
Panouri mari deasupra orașului anunță venirea unei eclipse.
Georgienii se roagă lui Isus și Isus îi scoate din beznă.
Așa s-a întâmplat mereu.

La 12.000 de metri deasupra Austriei, apoi Poloniei, apoi Ucrainei, zboară un avion plin cu oameni bronzați, cu zâmbete albe, cu pectorali și bicepși lucrați, acoperiți de pânza delicată a cămășii și de stofa fină a costumului.
Unii moțăie, unii citesc ziarul, unii privesc gânditori pe geam insectarul de nori, molii și cărăbuși, imense rădăști, albine și viespi și gărgărițe din puf alb prinse de verdele pădurilor sau de galbenul câmpurilor de rapiță. Dar cei mai mulți dintre oamenii bronzați, cu zâmbete albe, lovesc tastaturile computerelor și apasă ecranele tabletelor și telefoanelor, cu încruntarea concentrată a celui care are o misiune importantă, pregătește o aselenizare, cel puțin, și iată-ne pe toți coborând în deplină siguranță între pădurile Kievului.
Și toate acestea mulțumită acestor oameni în costume, cu ceasuri scumpe și pectorali lucrați, mă gândesc, și apoi îmi spun că sigur sunt spioni. În Ucraina e război, frontul războiului cu Rusia trece prin computerele noastre, prin generatoare și stațiile de curent, prin centralele nucleare și prin bănci. Armata de spioni se risipește în sala de așteptare. Eu caut un taxi, negociez, 10 euro mă duc în viteză până la Podil, 45 de minute de goană pe autostrada dreaptă, 5 benzi, păduri, benzinării, blocuri imposibil de urâte, comunism coreean combinat cu glitz și kitsch, betoane și geamuri mici, ca niște ochi mijiți. Camioane și claxoane, ștauri pe podul peste Nipru, inox și barje, cupole aurite și pescari. Spionii sunt în lobbiul hotelului. Sunt în lift. E plin de americani mestecând engleză ca pe o gumă, lipind-o sub mese, pe pereți. De ce sunt atât de mulți?
Mi-amintesc de România anilor `90, de investitori în costume mai nefericit tăiate pogorând în aeroportul puchinos din Otopeni. Sau poate chiar la Băneasa, de cursele cu ATR-urile unde stewardese îți dădeau bomboane cubaneze să sugi în timpul decolării, ca să nu ți se înfunde urechile.
Indieni momiți cu bobițe de sticlă colorată. Asta eram noi, dolari și sticle de whisky și pachete de Kent, țara a fost fumată, băută și acum mă uit la tinerii din Kiev fumând, bând și pupându-se în parcuri, mă uit la cântărețul ambulant din fața statuii Libertății de pe Maidan care zdrăngăne la chitară Wind of change, în ucrainiană, desigur. Sper că toți sunt niște droizi din Westworld, că amintirile nu le-au fost complit șterse și au reușit să își construiască o conștiință, că percep că oamenii în costume, cu zâmbete albe și pectorali aspectoși sunt Ei, nu Noi. Sper că înțeleg că nimeni nu este venit aici, în Kiev, din compasiune. Că este o goană după proiecte, reconstrucție, resurse. Frontiera a fost mereu populată de negustori și soldați și, mai ales, de spooks camuflați în oameni de afaceri.
Miroase a marijuana pe strada care coboară dinspre biserica Sfântul Andrei. Casele sunt bătrâne, din cărămidă, dar toate privesc lumea prin ferestre termopan cu ramă albă, de plastic. Modernitatea nu a adus un stent unei inimi bolnave ci a venit ca un tricou cu Rammstein oferit la ajutoare unei bătrâne din Puchenii Moșneni.
Termopane și dale de beton, beculețe albastre strălucind peste apa neagră a Niprului. În restaurante, după geamuri termopan, spioni beau vinuri georgiene și fac planuri de luptă. Afară, o ucrainiancă încearcă să vândă, cu voce mică, ultimele 15 fire de narcise galbene care i-au mai rămas.
Chitaristul cântă, tot în ucrainiană, Nothing Else Matters a lui Metallica.

De revelion, familia Getty a zburat în parc un avion cu 180 de persoane, invitați și formație de jazz, bucătari și mâncare. În parc înseamnă în Phinda National Reserve, una din rezervațiile private unde bogătanii își pot face mâna pe ecologie, jucăria noului mileniu. Mark spune că ei, biologii și birocrații care lucrează pe proiectele de conservare care s-au nimerit să muncească de anul nou, au putut să se învârtă printre rinocerii negri ai businessului, să dea noroc cu fiice de miliardari și să stea la coadă la toaletă în spatele unor staruri dar, deși, erau despărțiți de aceștia doar de aerul răcoros al nopții, moleculele de oxigen și cele de azot și cele de argon îi țineau cu palme umede la distanță, să nu care cumva să se atingă, să zgârie poleiala.
Mark și Richard și Adrien sunt angajați de andBeyond Phinda Private Game Reserve. Ei fac monitorizarea animalelor, marcarea celor bolnave, închid în boma animalele care vor fi transferate în alte parcuri, taie coarnele rinocerilor, pun gulere electronice gheparzilor ca să poată să îi urmărească, numără elefanții și leoparzii, chipează câinii sălbatici africani, pun inele păsărilor de pradă, instalează camere care să depisteze populația de leoparzi a parcului.
Richard se trezește la 4 dimineața, își fierbe apă și o pune în termos, își ia biscuiții pe care i-a copt cu o seară înainte, își ia camera, telefoanele, antenele, tabletele, crema anti-solară, șapca și pleacă la 4.30 când norii merg pe jos prin pădure, când cumulonimbuși sunt agățați între copaci și poți să îi străpungi ca o pasăre, fără să fie nevoie să lupți cu gravitația. Cerul e roșu-violet-portocaliu-roz-lila și ciripitul este atât de intens încât treci prin el ca prin apă, rămâne pe hainele tale, îți intră în piele.
Rinoceri pasc aici, elefanți închid drumul colea, leii se tăvălesc la marginea apei din care ies 12 ochi de hipopotami, facoceri grăbiți traversează poteca și turme imense de gnu, zebre și girafe ignoră mașina lui Richard. Normal că înțelegi de ce este cel mai fericit om din lume, chiar dacă i s-a stricat laptopul de la zguduieli și aparatul de fotografiat s-a umplut de praf și trage să moară și cartela de mobil o plătește el, deci nu poate să mă ajute cu netul, și câștigă un salariu plăpând. Dar nu, nu se plânge, are doar 26 de ani, deși arată mult mai bătrân, minim 36, are doar 26 de ani și până la 30 de ani va face munca asta pentru că…uită-te și tu în jur.
Aerul e galben, începe să tremure ușor, păsările s-au oprit din cântat și acum auzi verdele strigând, te îneci în el dar nu te sufoci căci verdele umple plămânii. Îl înțelegi pe Tara Getty cum a venit el aici în 1990 și a zis: frățioare, cumpăr.
Și a cumpărat Zuka unde își zboară, ca Escobar, prietenii și vedetele și bucătarii și cântăreții de jazz. Dar de ce nu îl plătește și pe Richard mai bine?
Fără Richard, fără termosul-al lui personal, fără computerul acum stricat, al lui personal, fără camera terfelită de praf-a lui personală, munca de conservare a parcului Phinda ar avea mult de suferit. Iar pe munca lui de conservare se bazează întreg ecosistemul lui Phinda Private Reserve care este o afacere de sute de milioane de dolari.
Căci toată frumusețea nu ar fi atât de frumoasă dacă nu ar aduce și bănuțu acasă.
Tara Getty a finanțat Phinda încă de pe vremea când organizația care managiuia rezervația se chema Conservation Corporation Africa care, l-a rândul ei a fondat în 1992 Africa Foundation (zice wiki: Now an independent, not-for-profit, non-governmental organisation, its primary focus is on community equity, income generation, education and health care. Together with CC Africa and in consultation with communities, the Africa Foundation has implemented many successful community empowerment projects across Africa.)
CC Africa este Africa’s leading luxury safari company and one of the most comprehensive safari operators with exceptional lodges and safaris in Africa’s most breathtaking wilderness locations. Un pachet de 3 nopți la una din lodgeurile CC Africa-actual andBeyond Phinda Private Reserve-costă minim 1200 de euro de om, e adevărat că ai mese incluse și 2 safariuri pe zi, ceaiuri și șprițuri, și lodgeurile mai luxoase au piscină unde vine elefantul să bea apă cu clor, că s-a obișnuit în ăștia 26 de ani cu apa și clorul. Dar unde se duc banii ăștia?
Mii de vizitatori anual, milioane de dolari și Richard lucrează de pe calculatorul lui și cu aparatul lui foto? Măcar stă într-o căsuță mai acătări, din beton, cu patul și masa aduse de acasă, din Durban, canapeaua și lămpile și biroul luate de la renovarea lodgeului cutare. Fiecare dintre renovări înseamnă bătălii sângeroase între zecile de angajați ai Phinda: io iau scaunul ăsta și televizorul, nici vorbă, eu l-am văzut primul, fotoliul e al meu, pleacă domle de aici, am nevoie la tabără de el dar poți să iei biblioteca.
Dar negrii, ei bine negrii, bucătari, spotări de animale, șoferi, chelneri, spălătorese sau cameriste, oo-hooo, ei stau mult mai rău, într-un apartheid ascuns între tufișurile parcului model de eficiență și conservare. Căci casele negrilor sunt, de multe ori, colibe învelite în pânză verde, tablă ondulată deasupra sau, dacă sunt totuși de beton, au geamuri mici, camere minuscule, nimic din verandele largi, luminoase, pe care se lăfăie mobilier de terasă cochet cum am văzut în curtea managementului 99% alb al rezervației.
Și totuși, unde se duc banii și cine e în spatele Phinda Reserve?
Nu știu.
Fostul președinte al CC Africa a fost un bancher, omul care conducea Getty Investment Holdings. A murit acum niște ani și nu am mai găsit nimic despre noul președinte, asta în cazul în care fostul CC Africa, actual andBeyond Phinda, nu a trecut la monarhie și nu are cum în persoana lui Tara Getty un rege.
Omul care a vândut biznisul lui Getty, Alan Bernstein, este acum în spatele SFM Africa,  http://www.sfmafrica.co.za/about.
Nu trebuie să fii genial ca să înțelegi că proiectul din Gabon pe care îl joacă pe degete acum domnul Bernstein nu este despre empowering communities ci despre păduri, defrișări și export și uite un articol despre asta.https://mg.co.za/article/2012-06-29-gabon-is-ripe-for-the-felling
Un ușor gust de vomă îmi vine în gură.
Afară e vopsit gardul, înăuntru leopardul.
Familia Getty zboară 180 de oameni în mijlocul unei rezervații, angajații se bat pe mobilier olog, mănâncă pui prăjit, cârnați de porc și salată cu maioneză la cantina din spatele lodgeurilor pervers de luxoase unde juma de pat pe noapte costă 400 de euro.
Ce tot comentezi, banii clar sunt pompați în comunități, am luat și premii de responsabilitate socială.
Se vede cu ochiul liber cum negrii ăștia scoși să stropească buruienile cu otrăvuri, zdruncinați în remorci pe drumurile roșii, negrii ăștia care se luminează când îi saluți și înfloresc în zâmbete albe, papă toți banii lui Phinda și ai lui Getty și ai lui Bernstein, sug banii pentru proiecte de educație și clinici și nu mai rămân fonduri ca și ei să primească niște case măcar la fel de arătoase ca ale colegilor lor albi.
Poveștile de succes ale albilor în Africa sunt mereu pătate cu un kil de maro. Ajunge să nu mai stropești cu parfum, să lași un pic timpul să lucreze, și fetidul miros al corupției iese la iveală.
Caritatea este o fustiță prea scurtă pe care miliardari cu varice nu ar trebui să o poarte.

Sunt 4. Ei, amândoi, au bască, una din ele are capul descoperit, cealaltă o pălărie cu borul mare și moale, umbrindu-i fața. Stau în mijlocul bazinului cu apă fierbinte, scufundați până la subtiori și, concentrați, discută soarta țării. Vorbele ajung la mine doar când tac pistoalele de găurit și aparatele de sudură care huruie și pârâie și sâsâie în timp ce mușcă metalul și betonul terasei de pe margine. Un negru cu o perie mătură praful ridicat de mașina de găurit, îl trimite să tragă cu urechea la discuția celor 4.
Mă uit la ei, 300 de ani de viață pusă la un loc, cu gută, reumatism, artrită și diabet, 300 de ani de experiență strânsă în supraelasticul costumelor de baie care acum au de înfruntat o nouă provocare: confiscarea pământurilor fermierilor sud africani de către puterea de la Joburg.
-Nu se poate așa ceva. Nu poți pur și simplu să iei pământurile și să le dai negrilor. Pământurile ăstea au fost cucerite de noi în bătăliile cu negrii acum sute de ani, sunt ale noastre. Ne-am îngropat străbunicii și bunicii și părinții în pământurile ăstea, cum să le dăm la negrii? O să fim al doilea Zimbabwe.

În anii 2000, fermierilor din Zimbabwe, 99,99% albi, Mugabe le-a luat pământurile. Unora, nu puțini, familiile le-au fost măcelărite. Au fugit din țară, acum sunt în Mozambic sau Namibia, Botswana sau Africa de Sud. Noii stăpâni ai fermelor de mii de hectare s-au frecat pe frunte, s-au frecat pe ceafă, s-au scobit în ureche apoi în nas și, negăsind o idee mai bună, s-au apucat să jupoaie tot. Au tăiat pomii fructiferi, au ars lemnul, au lăsat grădinile în paragină, au mâncat vitele și oile și caprele și apoi i-au zis guvernului că nah, mor de foame și guvernul le-a mai dat niște ferme.
Carin a avut pământ lângă East London, l-a vândut acum 10 ani și s-a mutat în St. Francis. De frică.
-E epidemie. Atacă fermierii, îi torturează, violează femeile și apoi îi ucid cu o cruzime îngrozitoare. Se infiltrează cu câteva săptămâni înainte de atac, se angajează la fermă, urmăresc rutina zilei, observă cine sunt restul muncitorilor, fac alianțe și într-o noapte atacă. Iar poliția, pentru că poliția acum e controlată de ei, nu face nimic. Fermierii și-au făcut grupuri de vigilantes, se anunță unul pe altul, au grijă pe cine angajează, dar nu poți să ceri cv la un lucrător agricol. Sau recomandare. Poți doar să întrebi oamenii din comunitate, dar și ei sunt răzbunători. It`s pay back time.

Să ne întoarcem la poliția e acum controlată de ei. Cine sunt ei?
Carin se uită la mine ca la o idioată.

-De negrii. Negrii taie și spânzură. Au zis ei în 1994 că trebuie să ne împăcăm, reconciliem, așa a zis Mandela, să lăsăm trecutul, căci nu putem să îl schimbăm și toată lumea a fost vrăjită de discursul ăsta. Dar eu nu. Eu nu, sunt îndeajuns de bătrână cât să nu fi uitat că Mandela însuși a fost un terorist, a făcut parte din gruparea lor de guerilă, ar fi ucis o grămadă de oameni dacă nu ar fi fost prins la timp.
Abel e negru și crede despre Mandela că este un sfânt. Abel e zulu, l-a votat pe Zuma pentru că este zulu, dar crede că Zuma a îngropat țara. Abel conduce și o mână o ține pe volan iar cealaltă o duce la inimă când spune că Ramaphosa nu o să confiște pământurile fermierilor și nu o să le retrocedeze negrilor, nu, pentru că negrii sunt proști, o să ardă  pomii, o să taie vitele și apoi o să rămână la fel de săraci și de proști, dar fermierii vor fi plecat din țară, poate chiar în Zimbabwe și economia Africii de Sud se va duce dracului și nimeni nu va avea de câștigat decât poate Zimbabwe care acum încearcă să atragă fermierii înapoi.

Abel crede în educație. Negrii trebuie învățați să muncească pământul, să cultive viță de vie, măslini, grâu sau portocale. Ai fost în Transkei, unde sunt ei, negrii între ei?

Am fost.

Căsuțe acoperite cu tablă, gunoi tăvălit de vânt, purtat peste obrazul neras al câmpului, printre buruieni între care pasc capre. Când treci de Mthatha e mai bine, căsuțele strâng niște umbră de eucalipt, o grădiniță de legume înconjoară cavoul familiei, strămoșii odihnindu-se între ceapă și varză. Apar măgăruși și vaci, trecând agale șoseaua.

Richard crede că toată povestea asta cu retrocedări fără compensații este blabla revoluționar al lui Ramaphosa, viitorul președinte al Africii de Sud. De fapt, ANC, PSD-ul local, tarat de scandaluri de corupție, trebuie să își adune electoratul care a sărit pârleazul la EFF, bucurându-se la acadelele aruncate de Julius Malema.
Zgomotos, agresiv, Malema este cel care a cerut expropierea fără compensații de ani de zile. A fost catalogat extremist dar iată cum Zuma, obosit să stea în picioare în autobuzul popularității, a decis să preia mantra expropierii fără compensație și să o plimbe pe culoar, poate, poate, va primi un loc să se așeze.
Bătrâneii își scot guta afară din bazinul cu apă fierbinte.
Ramaphosa nu o să lase asta să se întâmple asta. Comparându-l cu Zuma și cu Malema, viitorul președinte este aproape alb.
Cum comparându-l pe Iliescu cu Vadim, Iliescu era aproape democrat. Căci acesta este rolul partidelor extremiste ai căror fondatori, în marea majoritate a cazurilor, sunt desprinși din partide de centru. Să susțină teze și concepte radicale, să testeze limitele condimentării discursului public, să toarne prea multă sare, prea mult piper, prea mult oțet și prea mult ardei, să te obișnuiască să înghiți idei periculoase pentru creier și stomac și apoi, când organismul tău e educat să nu mai respingă otravă, să moară, nu înainte ca partidul mamă, cel din care s-au rupt, să preia retorica extremistă, acum atât de normală pentru mațul electoratului.
Din 2000, noi nu mai avem partide extremiste. PRM a crăpat odată cu victoria lui Iliescu, Noua Dreaptă sau partidul lui Ghiță sunt doar niște biluțe făcute de degetele boante ale consultanților israelieni ai PSD-ului.
Noi nu avem partide extremiste pentru că discursul autoritar, agresiv și radical iese din gurile deputaților cu mitraliere și ale ministreselor cu doctorate cumpărate la kil, fanatismul vine de la primărițe țoape și de la rectori gângavi, toți oameni ai marelui PSD care poate orice pentru că Poate.
Să le ridicăm cetățenia Monicăi Macovei și tuturor celor care discreditează imaginea României în lume, o vorbesc de rău la Bruxelles pe România, trebuie să îi amendăm sau chiar să îi băgăm la închisoare, așa mi-a spus acum 4 luni, o telespectatoare Antena 3 care credea că cel mai mare pericol pentru țară este Soroș.

Soroș e ungur și e evreu și vrea să distrugă țara ca să pună mâna pe ea pe 3 lei, dar noi nu vrem să primim 3 lei pe ea, noi vrem 8 lei pentru că trebuie să facem și noi profit. Nu se poate să fi muncit atât ca să furăm și să nu facem și noi profit.
Învățat cu ciorba stricată a discursului PSD, poporul a uitat cum e să te hrănești normal. Nu mai știe ce gust au perișoarele și nu se întreabă de ce legumele sunt putrede.
Când partidul majoritar este și cel mai mare partid extremist din țară, s-a terminat.
Mi-ar fi milă de Africa de Sud dar nu mai am resurse de milă decât pentru mine.
Lor li se pregătește un 1947, colectivizări și naționalizări.
Noi suntem în 1952. Mi-e groază că pe Tâmpa scrie Stalin.

Norii s-au oprit în ceafa muntelui. Unii din ei au alunecat pe frunte, ca o meșă strâmbă, dezvelind nedemn chelia purtătorului.
Șoseaua coboară acum, a ajuns în valea care desparte ca o uliță munții, sunt cocoșați, ghemuiți, s-au strâns ca babele la poartă, așezați de-o parte și de alta a drumului în lumina asfințitului. Mașinile aleargă printre podgorii și cum mă uit la munții îngrijorați care țin în spate nori năbădăioși, mă gândesc că e un Moise prin preajmă, despicând chiar acum oceanul pentru noi, lăsându-ne să fugim pe fundul mării. Sunt pești și rechini în păduri și în spatele muntelui balene, sunt sigură că dacă aș opri acum, aici, aș da peste calcani tupilați între vii și stele de mare în poienițe.

Aerul e apă, îmi spun și atunci începe să plouă, dar nu o ploaie corectă, nemțească, densă și udă. O ploaie ca un abur, ca o respirație de balenă ieșită la suprafață.

Pe fundul oceanului este țara hughenoților. Totul e Petit, Maison, Grande, Provence, Chateaux. La naștere, nu contează de e alb, colorat sau negru, toți cei care sunt destinați să ajungă în Franschhoek primesc un băț mic pe care doctorul, după tăierea cordonului ombilical, li-l instalează în fund.
Merg cu bucile mai strânse, călcând pe vârfuri.
Ei sunt aleșii, cei care vor lucra la vinuri, poate pe strada Bordeaux, poate la restaurantul Folliage. Îți vor spune despre cupaj că în el detectezi castane și smochine și a fost premiat în 2016 la Campionatul Mondial de shirazuri din Hong Kong. Îți vor spune că vinul este corpolent sau poate diafan, că are parfum de caise sau mentă, că e ținut 30 de ani la învechit în butoaie de stejar aduse din Marea Britanie, vor turui toate astea către tine în timp ce tu rotești expert paharul, apoi adulmeci conținutul, apoi iei o gură și aprobi. Clar, simți smochine proaspete chiar dacă nu știi ce gust au smochinele proaspete. Înțelegi totul mai bine, universului i se vede furoul, totul e simplu și evident.
Ce nu înțelegi este cum a reușit negru ăsta care te servește să-și depășească potrivnica soartă și a ajuns să vorbească în franceză, cupaj, penaj, apanaj, sauvage.
Educație, îți spui, sorbind din sauvignon blancul cu nuanțe de soc și portocale.

Dacă mai aud o singură dată cuvântul educație, plesnesc.

Până la Helen, am vorbit cu sute de oameni în Africa de Sud și ei mi-au spus că singura soluție ca țara să-și vindece cangrena socială, este prișnița cu educație pusă peste.
Școli, profesori bine pregătiți, acces la universități.

Școlile publice sunt niște orori. Părinții plătesc doar 1000 de ranzi pe an (cam 620 de euro) dar copilul învață în clase supra-aglomerate (45-50 de copii), nu au manuale și facilități.
Școlile semi-publice, fostul modul C, care era deschis în vremea apartheidului numai pentru albi, sunt soluția pentru middle class-ul colorat și negru. Aici costă 9000 de ranzi pe an (5580 euro pe an), dar copilul are tot ce vrea el, bazin de înot, teren de cricket, rugby, fotbal sau tenis.
Un profesor la stat primește în medie 1500 de dolari pe lună. La privat, mult mai mult. 1500 de dolari e o insultă, așa zice Veronica, învățătoare în Durban, dar nu are ce să facă, ce să te aștepți de la statul în care președintele este un fost păstor de capre venit din fundul Bantustanului?

1500 de dolari? Înghit în sec. Mâncarea aici este infinit mai ieftină decât în România, chiriile sunt mai ieftine decât în România. Poate organizez un import de profesori români care crapă de foame în faimosul sistem de învățământ românesc.

La universități e bătaie la înscrieri. Da. La începutul lui ianuarie, au adus poliția pentru că a ieșit busculadă la una din universități. Cu ultimele puteri, înainte să fie trimis la colț pe coji de nucă, președintele ciurdar de capre a impus o cotă universităților, cerând să accepte mai mulți studenți.
Educația este soluția, zice chiar și viitorul președinte al Africii de Sud și mesajul ăsta e luat și repetat de mii și mii de ori, încât se tocește, dispare în propria lui rostire, ca o mantră silabisită, topită în ritmul rugăciunii.
Ce înseamnă educație?
Să mergi la școală? Să treci clasa? Să ieși din școală cu o diplomă? Să ai un set de cunoștințe și să știi să le îmbini? Să fii competent pe un anumit domeniu de studiu? Să știi să scrii? Să știi să aduni 2 cu 8 sau să împarți 9 la 3? Să știi cine a fost Shaka Zulu sau Turing? Să știi că pământul e rotund, că Dumnezeu și cu Darwin nu se înțeleg și că omenirea distruge planeta?
Ce înseamnă educație?
Îmi amintesc de reverențele făcute de maică-mea în fața studenților, dragă, Costel e student la AR, Codrin e student la Poli. Și ce mamă, sunt niște brute care se îmbată și se bat, între ei sau pocnesc câte o fată, așa, că sunt beți.
Dar dragă, sunt studenți.
Am zis mai sus de Helen. 72 de ani, refugiată din Zimbabwe. Albă.
Educația pe care a primit-o nu a ajutat-o defel în viață. Universitate, studii de limbi străine, a fugit din Zimbabwe sub Mugabe, a stat în Mozambicul ros de corupție după războiul civil și acum, de 4 ani, e în Africa de Sud. Nu are pensie, trebuie să muncească la o microgalerie de artă. La 72 de ani. Cu educație aleasă.
Lipsa educației este scuza perfectă pentru un sistem inept și corupt. De ce nu merg lucrurile, lipsa educației. De ce își bat bărbații nevestele, lipsa educației. De ce SIDA e atât de răspândită, lipsa educației. De ce se fură, lipsa educației.

Știindu-te cu musca pe căciulă, vai, am terminat doar liceul sau vaaaai, am renunțat la facultate și nici vorbă de master sau doctorat, tu, cetățeanul civilizațiilor unde se deplânge lipsa educației, taci rușinat, lăsându-i pe ăia mai educați, cu doctorate și masterate, să-și spună părerea.
Profesorul Lucan, profesorul Pop, profesorul Voiculescu, profesorul Oprea.
Derizoriul.
Educația ne va salva pe dracu.
Educația ne va pierde. Pentru că educația, cea dată de ai mei, îmi cere să respect oamenii în vârstă pentru înțelepciunea lor, îmi cere să ascult oamenii cu mai multă școală, pentru cunoașterea lor, îmi cere să tac atunci când nu cunosc subiectul, să las experții să vorbească, să nu mă cațăr pe realizările altora, să muncesc pentru banii mei, să …

Tânărul negru care îmi prezintă vinul seamănă cu Chris Tucker. Îi spun asta și , încântat, revine după 5 minute și spune că nu trebuie să plătesc degustarea, e din partea lui.
Educația e soluția?
Nu. Omenia e.
Lipsa ei nu poate fi camuflată cu diplome de absolvire.
Pe fundul oceanului se bea vin și Chris Tucker îmi face cinste cu un shiraz în care se ciocnesc arome de ciocolată și fructe de pădure.
A învățat la școală să spună asta dar pe mine mă interesează ce e dedesubt, sub hăinița de plastic a educației, și îl întreb de criza de apă și de cozile la pompe și el îmi povestește de fricile lui și de fricile maică-sii și de fricile prietenilor.

Apoi își amintește că trebuie să fie vesel și francez aici în Franschhoek și fuge să toarne un alt vin unor nemți amorțiți între pahare.
Sante!

Negrul stă într-un cuib de cioară construit special pe botul Toyotei. La volan este în 99% din cazuri un alb, ghidul în uniformă kaki pe care este brodat Phinda, numele rezervației. Pe trei rânduri de canapele, dispuse ca într-un amfitreatru, în trepte, sunt înșirați, doi câte doi, albii veniți în safari. Foarte rar, extrem de rar, vezi o față cu pielea închisă la culoare. Un indian din Mumbai sau Durban, New York sau Londra.
Doar ei, indienii, zâmbesc. Doar ei se bucură de ghepard, leu, elefant sau hiena pe care negrul din cuibul de cioară mai întâi o identifică între tufe, o arată ghidului alb care face stop pe piept cu informația apoi construiește o poveste în jurul ei, combinând biologie, geografie, niscaiva istorie și umor. Cu toate astea albii, cu pălării de safarii, cu eșarfe și cămășuțe de safari, cu aparate de fotografiat cu teleobiective care ar putea poza părul din nas al cosmonautului japonez atunci când stația orbitală trece pe deasupra, albii nu râd.
Nu au cum. Sunt membrii unei noi specii de hominizi, desprinși de restul sapienșilor prin conturile în care putrezesc milioane de dolari. Acolo unde au ajuns ei pe lanțul trofic, sus-sus, e frig și puțin oxigen. Corpul este ușor, organele s-au tasat toate și în locul creierului au un abac. Țin gura închisă și sprâncenele încruntate într-o permanentă angoasă, aceea că ar putea să fie luați de un curent de aer cald și trântiți zeci de milioane de dolari mai jos, lângă ghid sau, Doamne feri, lângă negrul în cuib de cioară.
Albii veniți la safari sunt Homo Deprimatus.
Așa și, spun fețele lor, un leu. Am văzut în filme și poze, am vânat chiar lei, ce mare chestie să îmi arăți un leu dormind în iarbă. Dumneata știi, spun fețele lor, câți bani aș fi putut să fac eu chiar acum în timp ce îmi pierd timpul în mașina asta, în căldură, între muște, privind un leu dormind?
E greu să fii bogat.
Cu cât ești mai bogat, cu atât viața se decolorează ca o cârpă ținută la soare.
Bogații, ca și leii sau gheparzii, ca elefanții sau hienele, au văzul ascuțit dar nu discern culorile. Alb, negru, gri, alb murdar, gri deschis, negru închis.

Splendoarea savanei, cele 7832 de nuanțe de verde, palid, aprins, intens, crud, închis, proaspăt, vernil, e inutilă pentru Homo Deprimatus pentru care doar verdele dolarilor este singurul care contează.
Cu 18.000.000 de ranzi, adică 1,2 milioane de euro, poți să vânezi un rinocer negru. Cu sute de mii de euro vânezi elefanți și lei și leoparzi.
Banii cumpără moarte, banii cumpără trofeul pe care îl agăți în cavoul în care te ascunzi, tu și milioanele tale de bani verzi care nu îți pot camufla nefericirea.

Ai făcut un milion, ai ridicat o casă, ai crescut 2 copii, i-ai băgat în facultăți, ai mai făcut 87 de milioane, ai mai ridicat o casă.
Ai împușcat un elefant. Și acum ce faci?
Te plimbi în mașină, într-un safari care te costă 1000 de euro pe zi, orb de atât soare, trezit la 5 dimineața ca să vezi un animal care doarme sau un animal care paște. Ce altă treabă are?
Și nici nu ai semnal la telefon.
Ghidul vorbește mult, explică, dă din mâini, leoaica asta are 3 copii și soră-sa are 2, sunt în același grup cu doi masculi care sunt copiii unei a treia surori care acum a dispărut, poate a fost ucisă într-o bătălie cu o turmă de bivoli.
Telenovelă mexicană.
Știi foarte clar că ghidul vrea bani, că toate aceste tumbe verbale care nu interesează pe nimeni sunt făcute numai ca să primească un bacșiș gras. Cui îi pasă de concubinajul leoaicei și de soarta leopardului care fuge mereu din rezervație?

O singură tresărire ai când vezi că niciun rinocer nu are corn. De ce? te interesezi încercând să îți ascunzi dezamăgirea.
Ghidul povestește cã rezervatia a dispus sã fie tãiate ca o mãsurã de protectie a rinocerilor. Fãrã corn le cresc sansele de supravietuire cu 70-80%. Spune cum braconierii au omorât mii și mii de rinoceri ca să le taie coarnele despre care vracii vietnamezi au spus că te scapă de cancer. E 100.000 de dolari kilogramul de corn de rinocer, un corn zdravăn ajunge la 500.000 de dolari. Și, bineînțeles, 70-80% din piață e plină de falsuri. Corn de rinocer făcut din os de porc, corn de rinocer din calciu, chinezii îți fac din plastic, gumă sau lego orice care să arate absolut autentic.

Și poporul cumpără. Cumpără disperat deși între timp s-a aflat că nu vindecă nimic, cancer, bătături sau boala lui Calache. Dar este status, cine n-are corn de rinocer e ultimul prost din bloc.
Deja pe bancheta mașinii, albii se foiesc.
Cum adică dragă, tu nu ai? Noi îl radem în cupele de șampanie și îl servim rece, împreună cu icre de sturion de Volga. Ăsta e programu nostru de marți seara.
Homo Deprimatus își dă pălăria de safari un pic pe spate, calculează și apoi dispune: vrea 85 de cornuri-sau coarne, cum mama dracului le-o zice, de 4 kilograme fiecare, livrate poimâine dimineață la mansionul din New Hampshire.
Ghidul în sfârșit tace, tace acum când ar trebui să vorbească, idiot personaj. Dar uite-l că începe să zică ceva, dă să explice că nu se poate, toate cornurile sau coarnele sunt depozitate bine tocmai pentru a nu încuraja braconajul.

Albul dă din mână plictisit, gonind musca vorbăriei ghidului. O să rezolve cu șeful îndată ce ajunge la lodge.
Discuția s-a terminat. Și o să aibă grijă ca și bacșișul să fie pe măsura entuziasmului arătat de ghid în rezolvarea problemei ridicate.

Leul doarme în iarbă și negrul ăla din cuibul de cioară picotește.
Și când te gândești că eu mă trag din aceste făpturi primitive, își spune albul, iritat de biologica încuscrire cu ființe care trăiesc din 1500 de dolari pe lună vieți prăfuite, între rahat de elefanți și antilope gnu.
Mi-e foame, declară Homo Deprimatus.
Și întreaga caravană pornește purtându-și nenorocirea prin iarba savanei, ca un prizonier legat la ochi, dus pe drumuri ocolite la întâlnirea cu omul care îi va hotărî moartea.
În spate, savana are contracții, împingee, împiiiingeee și cu scâncet și emoție mai naște o nuanță de verde.

Stânca este roșie, iese ca un genunchi julit de sub fusta junglei verzi. Pădurea pare întinsă pe spate, toropită sub cerul albastru, cu părul udat de apele râului maro în care doamnele rechini au urcat să nască rechini mici. Dacă te trezești la 4 dimineața și vii la marginea apei Mzimvubu poți să le vezi spinările, așa spune James, recepționerul care este gay, alb și surâzător. E interesat de zodii mai mult decât de economie, randul s-a prăbușit azi după ce ANC, PSD-ul sud african, a zis că nu va lua în discuție la congresul pe care îl ține acușica, suspendarea președintelui Zuma. Avem alte lucruri mai importante de vorbit decât soarta președintelui care este oricum pecetluită. Va fi pensionat, își va păstra uriașa avere, vine Ramaphosa, el e bun, e miliardar, nu o să fure.
Japonezii nu mai cumpără obligațiuni sud-africane, exporturile au scăzut, mai sunt 20% rezerve de apă pentru Western Cape și în mai Cape Town-ul și cei 4 milioane de locuitori ai săi vor fi deconectați de la rețeaua de apă. Se cheamă ziua Zero, zice Brian.
O să trebuiască să mergem la punctele de aprovizionare, cu damigene și butoaie.
Și probabil cu pușcoace.
Ziua zero e aproape. Oamenii fac duș cu găleata între picioare, să salveze apă cât pot, nu ai voie să speli mașina, nu ai voie să pui apă în piscină, nu ai voie să uzi grădina.

La micuța fermă pe care Richard si o finlandeză propășită în Cape Town a populat-o cu ceapă, busuioc, mentă, varză și oamenii străzii, e George care nu are dinți dar are un dinte împotriva guvernelor lumii. Stă la umbra unui pin, alege fire de tarhon și spune așa:

-De ce există bani și bănci? De ce există guverne? Ca să ne asuprească. Trăiți toți într-o iluzie, credeți că sunteți liberi să faceți ce vreți voi. Hahahahaha, dacă munciți pentru bani, sunteți sclavi. Cu toții. Ați uitat natura, ați uitat că-se întoarce către pinul cel mare care îl acoperă cu umbră blândă-puteți să mâncați ace, sunt pline de nutrienți, coaja are vitamine. Totul e la îndemână. Trebuie doar să deschideți ochii. Nu, nu doar. Pentru voi e prea târziu. Cunoașterea are 3 faze. Prima e cea a intuiției, știi pentru că ești parte din tot, ești frate cu pinul și cu menta și cu ceapa și furnica. Apoi e educația, cea pe care au primit-o cei dinaintea noastră, literatură, muzică, artă. Iar acum suntem în faza de aid-ucation. Limitativă, împachetată în doze specializate, ca ochelarii de cal sau funia de care este legată oaia ca să nu fugă. Ești învățat în școli să fii o rotiță a uriașului mecanism civilizațional care distruge natura, îi seacă resursele. Pentru că nu știi decât ceea ce te-au învățat ei, ești dependent de sistem, nu ești întreg.
Tace, trage aer în piept, tac, nu știu ce să zic. Sunt doar o rotiță fără voce care ascultă vocea unui om știrb și liber să numere fire de tarhon la umbra unui pin.
-Ce v-a învățat sistemul de mici? Competiție. Note. Cei care nu au note bune sunt proști, nu sta cu ei în bancă. Nimeni nu îți spune că un copil care nu e bun la matematică poate e bun la muzică sau la poezie sau la bucătărie, că împreună cu el, tu, ăla bun la matematică, poți să faci chestii fantastice, că trebuie să colaborăm, nu să concurăm.
Știi că în creierul fiecăruia dintre noi este un loc exact pe mijloc, nu în dreapta, nici în stânga și acolo este casa sufletului care controlează al treilea ochi pe care sistemul nu vrea să îl activăm. Nu vrea să ne întoarcem la natură, vrea să lucrăm pentru el, pentru bani.
Dar banii nu există.
George e epuizat. Ne luăm la revedere și plecăm, rotițe inepte, fiecare pe șleaul pe care și l-a format. Richard spune că micuța grădină lucrată de homeleși pe teritoriul unei școli se bate cu administrația orașului să aibă acces la un izvor. Administrația preferă să îl îngroape în gunoi decât să îl dea drogaților, alcoolicilor, albilor și negrilor fără dinți dar cu al treilea ochi deschis.
La 1266 de kilometri depărtare, râul Mzimvubu curge domol, plin de doamne rechin lăuze. Copii îmbrăcați în rochițe roșii se bălăngăne pe cauciucuri legate cu sfori de brațe vânjoase de arbori.
Păsări cu ciocul lung, îndoit întrebător, croncăne în perechi și sigur nu vorbesc despre japonezii care nu mai cumpără bonduri sud-africane sau despre prăbușirea randului.
Într-un birou niște oameni importanți decid câți bani să bage în buzunar de pe urma unui proiect de unitate de desalinizare a apei care să salveze Cape Townul de sete.
Dar banii nu există și ziua Zero e aproape.