Archive

Monthly Archives: July 2015

7 seara, lumina se stinge în restaurant, chelnerii aleargă în șosețelele lor albe și închid ușile glisante din hârtie și prin boxe pogoară abrupt peste chițăielile domnițelor ușor abțiguite, mormăieli bărbătești: Oooooooooooohhh-oooooooooo-oooooooouuuuu!!!!
Vântul șuieră pe culoare și petrecăreții dârdâie ascunși pe sub paturi în ghetouri poloneze.
Ce se aude? Care e treaba?
”Is traditional”-rupe două vorbe în engleză mult prea alergata chelneriță. ”Monsters but good monsters.”
Aha.
E ora la care în România încep știrile. Bad monsters, ăia cu genunchi stâlciți la baschet care lipsesc cu lunile taman când DNA ar pune-o de-o citație, ăia care au nșpe dosare penale dar o ard nevinovați, cu moaștele în batistă sau premenindu-se de păcate la muntele Athos.

Monsters. Bad monsters. Nu si aici.

E 7 seara și în Sendai, 95 de kilometri de Fukushima unde uraniul și plutoniul se topesc mai iute ca prezumția de nevinovăție a violatorilor din Vaslui, monștrii buni ascunși după măști roșii și franjuri multicolore intră în cârciumi și urlă pe culoare.
Sunt Namahage.
Sunt căpcăuni desculți care, în tradiția Akita, intră în cășile oamenilor de Revelion căutând să pedepsească leneșii, copiii răsfățați, plângăcioși și neascultători dar pleacă dacă le dai sake și prăjiturele de orez iar copiii ți se vor opri din plâns după 6 ore de crize spasmodice.
Dar în cârciumă nu sunt copii.
Și nu e Revelion.
Sau e și nu am băut eu destul?
Reformulez. E Revelion și mâine e 1 ianuarie al anului 1985. Cu totii suntem copii.
WC-ul are în partea stângă butoane care, dacă le apeși, trimit jeturi în fund, lângă fund, reci sau fierbinți, încălzesc colacul și uite și butonul cu o notă muzicală care declanșează zgomotul susurului apei la robinet care să acopere oftatul anusului sau picuratul pipilicului personal care te pot face de rușine în fața celorlalți purtători de intestine și vezici mai puțin nărăvașe ca ale tale.
Anul e 1985 când experimentăm cu robotica, totul e automatizat, mecanizat. Lângă casieriță ai zice că este un simplu bidon cu dezinfectant de mâini, dar nu, dacă ridici palmele la 1 centimetru fix de țeava lui, aceasta coboară încet ca o sondă pe Pluto, se înconvoaie și scuipă un jet scurt, ca o sepie timidă. Fără descoperirea acestui sistem omenirea nu ar fi mers mai departe.
La capul patului în hotelurile de 4 stele sunt console cu butoane de radiouri Balada care afișează extravagante servicii pentru călătorul din anul 1985: avem funcția alarmă trezire și radiou, avem consolă care reglează debitul aerului condiționat și butoane pentru lumina de la cap sau de la picioare.
Autobuzele sunt din anul 1985, pătrate, cutii de biscuiți sau jucării chinezești pentru copii cuminți care nu primesc vizita lui Namahage.

“Ooooooooh-ooooooooooo” se aude din boxe în cârciumă și prin hârtia ușii se vede o umbră sinistră.
Vorbești de lup și lupul rupe ușa. Namahage e înăuntru. E înalt, desculț, are mască roșie și un iatagan din lemn. Nu înțeleg o iotă ce zice dar îi ofer sake. Îmi arată masca de lemn și îmi explică prin semne că nu poate să bea. Că nu are buton pentru asta.
În separeul de lângă noi sunt doi șprițari, el și ea și o cantitate uriașă de mâncare comandată bulimic, ”pentru că trebuiau să vină niște prieteni la masă. Nu vreți?” El a băgat capul pe sub jaluzeaua care ne desparte mesele și ne trântește în față ”gift for you”, o farfurie cu sashimi.
Namahage nu vrea. Eu nu mai pot. Bărbatul se ridică și începe să colinde pe la celelalte separeuri. Găsește 4 cheflii care au fost cuminți, au mâncat tot, au băut tot, nu au plâns și acum ar mai vrea să înghită ceva să crească mari cât se poate de repede.
Pe lângă noi trece o gheisă cu păr roșcat ridicat pe ceafă ca un mausoleu al visurilor moarte.
1985 e anul. Și eu nu sunt în România uitându-mă pe geam cum trece mitropa și copiii cerșesc gumă, ci în Sendai, apăsând pe butonul care cheamă chelnerița să îmi mai aducă un sake. Călătoria în timp este permisă celor cuminți.
IMG_1845 DSC02485 namahage-escalator

Sumida River Fireworks Festival. 25 iulie 2015. Cel mai vechi festival de hanaibi aka flori de foc în traducere din japoneză, datând de pe la 1700, din perioada Edo. Cel mai vechi festival de artificii din lume.
1 milion de oameni au pus yukata și sabotul de lemn și au venit târâș-grăpiș, cu vârfurile picioarelor întoarse spre interior în încercarea de a nu-și pierde papucii, cu genunchiul blocat de strâmtețea halatului tradițional, cu evantaiul înfipt la spate, în funda făcută de cordonul care le ține pânza lipită de corp. Sunt 40 de grade. Apa îmi curge pe sub rochie, printre sâni, pe burtă, pe picioare. Oare japonezii mai au și altceva pe sub yukată sau sunt goi? De ce nu transpiră?
Sudoarea îmi fuge pe tâmple, am părul ud la ceafă. Beau o bere și o elimin prin neștiute spărturi ale corpului. Sunt înțepată, găurită, tăiată și apa aleargă, mă părăsește ca un iubit care nu mai are chef să mă asculte apostrofându-l că a lăsat iar păr pe săpun.
Cetățeni împart evantaie cu mesaje publicitare. Dacă protestatarii de acu 3 zile ar fi avut resurse, aici era locul să o pună de un miting de răsturnare al lui Abe.
Dar japonezii nu au chef de politică. Mulți dintre ei au venit de la ora 3 și și-au așternut prelata de picnic, au ridicat mici gospodării cu frigidere, măsuțe, fotoliii, au mai făcut doi copii de când s-au așezat aici, pe malul râului Sumida. În fața fiecărui 7eleven sau Lawson sau Family Mart au apărut cazane unde se răcoresc băuturici și grătare unde se pârjolesc mâncărici. Cu pași mici, fete machiate bogat, cu părul prins în arhitecturi extravagante, se apropie de tarabele unde se vând sepii trase-n țeapă, găluște umplute cu alunecoase caracatițe, frigărui cu castraveți subțiri, verzi și lucioși ca damele date cu ulei înainte de o luptă într-un lighean. Se fac poze. Fără selfie stick, căci au fost interzise prin lege. De ce? Își scoteau ochii cu dânsele, ochii ăia care ar trebui să se bucure de artificiile celui mai vechi festival de artificii din lume.
Sunt 10.000 de polițiști. Sau poate 50.000. Toți au portavoci și fiecare are ceva de spus. În aerul fierbinte se înoadă ordine, se dilată comenzi, se ridică baloane cu porunci pe care nimeni nu le ascultă. Polițiștii au bastoane roșii, un soi de săbii de jedai de jucărie. Le agită în aer, inutil.
Pe podul care traversează Sumida, șmecherii, înțelepții și, în general, întârziații care nu mai au acces la cele mai bune locuri, se plimbă agale, trăgând de timp, sperând că vor fi lăsați acolo, la tribuna zero, să vadă focurile de artificii și din dreapta și din stânga dar nu, podul e împărțit în două de polițiști care atârnă pe o sfoară, uniforme greoaie puse la uscat.
Suntem împinși să luăm o decizie în ciuda lipsei opțiunii, ca la vot în România. Noi ăștia de pe pod trebuie să alegem o parte, să ne ducem pe un mal, în față sau în spate. Oare Băsescu sau Antonescu? Aleg, desigur, Băsescu și ajung sub un pod, într-o uriașă colonie de pinguini imperiali. Mulți și abțiguiți, trosniți, relaxați, crăcănați.
O fată sughite. E praf. O alta nu poate să meargă.
Nici nu trebuie. E 19.05 și festivalul începe. Artificii albe urcă, batalion de Elviși zburători și se sparg deasupra orașului în catralioane de steluțe căzătoare. Oooooooooooooooooooo-scapă aerul din milionul de piepturi și nu mai apucă să reintre la loc pentru o oră jumate. Cerul e alb și roșu și roz, acum verde și albastru și artificiile formează o față pixelată de pisică, acum un smiley, acum o inimioară, acum se împrăștie ca un grup de prieteni care se ascund după mobile la o petrecere surpriză când aud în ușă cheia sărbătoritului.
Aaaaaaaaa, oooooooooo, eeeeeeeeeee. Se urlă, se strigă, polițiștii încearcă să scape de cheagurile care se formează pe arterele parcurilor de pe malul Sumidei. Circulați, circulați, înaintați, mergeți mai în față!!!!
Zona e îngropată sub oameni și zemuri de oameni și strigăte de oameni și râsete de oameni. Căci japonezii sunt și ei acum oameni, au renunțat la armura pudorii și uite doi pupându-se de zor, iar altul care face pipilică la zid, la doi metri de o polițistă.
Gata.
S-a terminat cum a început, cu chiote și ochi sclipitori. Yukatele se ridică de pe prelate și o iau agale către casă.
Agale pe dracu.
Poliția face cordoane, ne împarte în felii și ne mână ca pe turmele de mioare într-o transhumanță precisă către stațiile de metrou. În 45 de minute după ce festivalul s-a terminat, zona e liberă și intră gunoierii și băieții cu mopul și periuțele. Tarabele sunt strânse și doar în templul din Asakusa mai poți să îți cumperi cârnați pitonieni și pești cu ochi albi, orbiți de foc, înfipți în bețișoare.
Urmele serii sunt șterse rapid ca la o grăbită instalare a unui nemilos Alzheimer.

Și, ce spuneam?
festival Asakusa DSC02708 DSC02719 DSC02757

Casa e de piatră pe dinafară și de lemn pe dinăuntru, îmi amintește de mobuții pe care îi purtam când eram mici, cauciucul camuflând șoseta de blană sintetică. Rece care înghite cald, surpriză tip înghețată prăjită. Cele 38 de grade rămân la ușă și din penumbra casei, de lângă biblioteca năvalnic crescută pe un perete care delimitează camerele pe două etaje, apare Erika, păr alb și graseiere franțuzească: ”Bonjour, voi sunteți românii? Și bunicul din partea mamei era din Basarabia. S-a refugiat in Franța.”
Bine am venit în casa poporului ales în Shinjuku.
Da, noi suntem românii.
Erika locuiește de la 23 de ani aici, adică de acum 40 de ani.
`75 era anul, vroia să studieze artă medievală japoneză, nu exista nicăieri în Franța un loc unde să poată învăța așa ceva așa că a venit cu viitorul, actual soț, Dominique, la Tokio. Primul job, tot prin `70, a fost să traducă din japoneză în franceză textele unei expoziții de stampe japoneze care urma să ajungă la București, urmând ca românii curatori să traducă din franceză în valahă.
Anii `70: stampe japoneze la București și filme cu Florin Piersic spion, borcane cu scoici și conserve de carne chinezească. Boerie.
-Mâine plec la Paris să-mi văd nepotul, nu mai suport locul ăsta. Abia aștept să plec. Mi-e dor de brânză și vin, Paris și cafenele. Și de Julian, nu l-am văzut de când avea câteva luni, acum are 3 ani. Gata.
-Ok, nepotul înțeleg. Dar brânza? Japonezii au sakura cheese, a luat medalia de aur în Elveția pentru …
-Nici nu te gândi să continui. Orice te-ai gândi tu acum să faci, japonezii pot să facă de 6 ori mai bine decât tine. Și români mai buni decât tine pot să facă dacă au chef.
Asta nu e chiar atât de greu.
Urcăm scara pe lângă biblioteca înălțată ca o tufă de trandafir în grădina unei babe cu 9 pisici și scârbă de omenire. La etaj sunt 4 uși, 3 normale și una glisantă, din hârtie prinsă în ramă de lemn. Lângă ea scrie room 1.
Intrăm în camera japoneză, cu tatamiuri și plăpumi învelite în cearșafuri IKEA. Pe perete este un A4 care comunică precis și concis locul în care trebuie pusă cheia atunci când facem check-outul.
Erika e profesoară de artă japoneză, nu are timp de airbnb. De asta se ocupă niște băieți pe care nu-i vede. Mai niciodată.
Doar cutiuța cu tatamiuri merge la turiști, restul de 3 camere de la etaj sunt pline de pile: copiii prietenilor, cunoștințelor, vecinilor veniți să studieze în Tokio. Tineretu cu jetleg atârnă o lună la Erika până se prinde ce și cum, unde să meargă, cu cine să vorbească pentru cazare. Nu-i simplu.
-Știai că aici nu poți să îți iei o cartelă de telefon, pre-pay, decât pe 2 ani?
-Cum adică pe 2 ani?
-Da. Dacă stai 1 an, nu poți să ai număr de mobil japonez. A încercat o fată să cumpere de la o alta care pleca după 1 an, dar s-au prins și nu le-au permis. E birocrație și multe lucruri nu funcționează pentru că sunt fixiști. Dar, de exemplu, atunci când îți găsești casă-cămin și ai bani, te poți muta instant, nu e mizeria din Franța unde trebuie să sari la groapa cu acte și să parcurgi maratonul ștampilelor.
Aaaa, mai trebuie să ai un sponsor, cineva care să garanteze că poți să îți plătești chiria chiar dacă ai un sughiț financiar, îți stă-n gât vreo plată și nu ai cum să scoți cămașa vreo lună-două.
Erika spune că a ajutat să se stabilească în Tokio o filipineză, un nepalez dar nu și cele două familii de chinezi care au încercat să o mituiască strașnic, cu 5000 de euro fiecare, dacă ar fi devenit sponsorul lor.
Încep să mă îndoiesc că am înțeles bine.
-Ai zis că familia bunicului era din Basarabia și a fugit în Franța în `40?
-Da.
-Adică evrei?
-Da. Și după bunicii mamei și după bunicii tatălui. Ai mamei erau din Polonia, se certau cu basarabenii lu tata pe același subiect: unde a fost pogromul cel mai mare, cât pe ce să se încaiere. Fiecare susținea că vine dintr-o comunitate mai ruptă și chinuită.
-Păi și de ce nu ai vrut să ajuți chinezii?
-Pentru că așa sistemul e corupt și fragmentat. Nu devii nașul cuiva pentru că îți dă bani. Ci pentru că e o onoare pentru tine să îi botezi copilul. Nu vreau să ajut tot soiul de dubioși să își facă loc aici. Uite cum se întâmplă cu țiganii din Franța. E o rețea, e o oroare, e un abces crescut pe..
Erika s-a umflat și aerul fierbinte a ridicat-o și a lipit-o de tavan. Parisul ei nu mai e al ei ci al cerșetorilor care fac căcuță la ea pe stradă, la rădăcina platanilor din fața casei ei, unde nepotul crește în fecale de populație rromă.
Dar mai bine acolo decât aici.
Fiul cel mare al Erikăi s-a căsătorit cu o japoneză ai cărei părinți sunt din Fukushima. Au rămas acolo, lângă reactorul supurând, împotriva a tot și toate dar guvernul francez și-a anunțat cetățenii să părăsească iute zona, adică Japonia, că nu-i glumă.
-Și dacă Sarkozy a zis asta, înseamnă că e foarte rău. Le-au dat asistență să emigreze în Franța și părinții au zis: te-ai măritat cu un francez, beneficiază de asta și duși au fost. Mai bine. Voi nu o să pățiți mare lucru aici, stați câteva săptămâni. Dar noi, noi încercăm să nu bem apă și să nu mâncăm pește crud pentru că toată zona, absolut toată zona golfului Tokio este megaradioactivă. Nu zic nimic ei, dar noi știm că așa e.
-Statul tace, încearcă să acopere buba?
-Statul, oooooooo, nici vorbă. Nu acoperă nimic. Totul e pe față. În loc să mute agricultorii în Okinawa unde sunt sate părăsite, nu, ei insistă să cumpărăm cu toți legume și fructe de la Fukushima, dintr-un sentiment de coeziune, să îi ajutăm pe bieții fermieri să supraviețuiască. Știu sigur că toate cantinele școlare sunt aprovizionate cu legume de la Fukushima. Adică toți copiii din învățământul public japonez mănâncă ingrediente radioactive.
Un popor întreg făcându-și seppuku, lent, băgând lama câte o miime de milimetru în fiecare zi până când mațele îi vor fi găurite de radiații și el, poporul mânat de respect, responsabilitate, morală, conștiință, curtoazie, va zăcea pe spate, țeapăn, ca o vrabie prinsă de îngheț.
Asta se va întâmpla cu japonezii, în timp ce alte neamuri zglobii, îndeajuns de inevoluate încât să nu respire toxinele unei culturi atât de nobile și să aprecieze individualismul și salvarea propriului dos, își vor încălzi mâinile la cărbunii de sub grătarele de mici de pe Champs Elysees, mânca-ți-aș gura ta, dă și mie un bănuț că nu are și gura mea ce să mănânce.
Încă nu au ajuns aici.
Țiganii.
Nu tu acordeoane, nu tu trandafiri la terasă, nu tu figura cu medalionul de aur găsit pe stradă, nu vrei să-l cumperi, nu tu ciordeală, nu tu..
Japonia e populată de păsări Dodo înainte de sosirea primelor corăbii portugheze.
Plus uraniu-235.
Dumnezeu cu mila.

În Ginza se bea, în Shinjuku se bea, în metrou, pe Oedo line, miroase a soju și sake și bere și bale curg translucide pe cămășile albe a prea devreme adormiților, căci nu-i nici 9 seara. În jurul clădirii guvernului sunt strânși japonezii vii.
Vii și nervoși.
E mult spus că sunt strânși. De fapt sunt dispersați, au ocupat fiecare dintre cele 812 colțuri ale clădirii guvernamentale (complexul are și un parc, pardon, mai multe, iar guvernul japonez e tupilat ca haiducul în tufănele). Protestatarii au ocupat trotuarele și intersecțiile, dar nu intră pe carosabil. Nu. Sunt pe trotuare, prin gardul viu, câteva mii, o miime din milioanele care umplu capitala și beau, beau, beau sau merg beți deja acasă, cu gulerul bălit de somnul adormiților întru nepăsare.
Protestatarii au o scenă, pe scenă sunt niște cetățeni cu microfoane și super stații de amplificare. E lumină și se cântă hip-hopește. Și din roaba de japoneză care mi se răstoarnă în cap înțeleg la un moment dat următoarea frază cântată de MCii de pe scenă: is this how democracy looks like?
Iar poporul, bătrâni, copii, adolescenți, alți bătrâni, hipsteri, organizatorii, cetățenii din zodia maimuței sau a câinelui, răspund ținând ritmul:
this is how democracy looks like.
În engleză, exact așa. Uimitor mai ales pentru că încerc de 6 ori, cu tineri, adolescenți, mătuși sau unchieși să aflu despre ce este vorba. Nimeni nu știe engleză. Maximul este:
We no war. No war we want. We fight war.
Sunt confuză. Care război? Cu China? Ce?
Nu. Nu vrem război.
O doamnă îmi strecoară în mână un poster. Pe el scrie mare ”No” elegant, auriu, ca o pereche de pantofi de Cenușăreasă.
Pantofii de Cenușăreasă plutesc pe un nor de simboluri japoneze neinteligibile.
Ce ”Nu”, ce ”război”?
E plin de poliție. Cămăși bleu traversate de bretele galbene. Bastoane roșii luminoase, pulsând ca un deget prins la ușă într-un desen animat. Se asigură că nimeni nu intră în intersecție. Mulțimea scandează. Înțeleg ceva cu Abe. Shinzo Abe. Primul ministru.
Găsesc, în sfârșit un translator în improbabila persoană a unei mamașe tiptop, însoțită de soțul septuagenar și a fiicei cu permanent de coafeză din Onești. Spune așa: ”Abe e un șarpe care vrea să schimbe constituția Japoniei scrisă după al doilea război mondial, Constituție prin care japonezii nu au cum să intervină armat într-un conflict în afara țării.”
Primul ministru nu a schimbat constituția însă a ocolit-o. A găsit o formulă prin care să se strecoare și a dat o ordonanță care permite trupelor nipone să lupte afară.
”O să-l oprim. O să-l dăm jos. De 30 de ani țara asta nu a mai avut parte de probleme interne. Ultima oară am ieșit în anii `70. Dar acum e prea de tot. De unde sunteți?”
România.
”Și voi ați făcut ceva acum 25 de ani. E timpul ca să facem și noi. Constituția e solidă, e perfect scrisă. Nu vrem război. Pentru asta însă suntem gata să avem unul cu Abe.”
Pe trotuar moțăie un moșulan venit cu băbuța lui să lupte cu militaristul prim ministru. Pălăriuțele de hipster sunt rare ca crizele de conștiință ale lui Ponta. Tineretu e în Shinjuku unde nu reușesc să ajung pentru că cele 812 colțuri cu pâlcuri de manifestanți sunt decuplate de la locomotiva hazului de vineri seară. Pe aici nu se trece și nici pe aici și nici pe acolo. Înșirate pe lângă gardurile vii sunt tejgheluțe unde voluntari servesc apă, ceaiuri și mâncărici neobosiților, nebăuților, nemâncaților protestatari. Printre oameni se plimbă duioase domnițe oferind pliante și cerând donații. Organizare brici.
Lingurița de tablă reușește să rupă ultima bucățică din peretele celulei și iată-ne scăpați din țarcul pacifiștilor în lumea bidimensională a celor care se hrănesc cu șpriț și voie bună.
În spelunca unde găsim bere ieftină și liniște, la televizor este un documentar despre Hiroshima. Bețivul din stânga, prosop pe gât să sugă sudoarea și buze umede, mă descoase. De unde vin, unde merg, de ce. România, Hiroshima, curiozitate.
Răspunsurile cad ca trei bănuți de fier pe masa lipicioasă.
”Ce părere aveți de protest? Dar de Abe?” contracarez șiret.
Tăcere. Priviri furișe.
Buzele bețivului se strâng ca un câine care și-a luat un picior în fund.
Japonezii-spune el-au etică pentru că sunt budiști, chiar dacă nu sunt practicanți. Sunt pacifiști japonezii și nu au nevoie de o constituție scrisă de americani ca să rămână așa. Bețivul numărul 2, figură osoasă, cămașă și aspect de taxator de bilete, zice că protestatarii sunt neserioși, politicienii sunt serioși. Și că oricum japonezii au idei absurde, fiecare. Dar, da, sunt pacifiști. Și mândrii de asta. Și budiști sau shintoiști. Voi, creștini?
Da.
”God bless you and your country.”
În mica bombă se aude răpăitul de mitralieră. Sunt imagini de arhivă cu americani la Iwo Jima.
Lumea se duce dracului. Noapte bună.

Microfonul mi se înfige în nas, mâna care îl ține aparține unui băiat, stativul de microfon. Lângă el este traducătoarea și lângă reporterul căruia traducătoarea îi traduce răspunsurile mele și mie îmi traduce întrebările lui. Al patrulea, rotofei, ieșind ca o lună plină de după cameră, este cameramanul.
Ro-maaania!!!!???!! Oooooooooooooohhh…
”Ro” vine pronunțat ca o palmă și după se bulucește ”maa” prelung ca un elastic întins și apoi ”nia” în urcare, trei trepte mai sus decât silaba anterioară.
Romania, chiar ea.
”Oooooooooooooohhh”-zice translatoarea, îi traduce reporterului care zice și el ”Ooooooooh” și, imperceptibil, mâna stativului de microfon uman tremură ca mișcată de o bătaie de aripi de libelulă din Delhi.
Translatoarea are mustăcioară, un puf negru care a crescut igrasios pe buza de sus pe care uite, și-o linge, și apoi îmi spune că ei, echipa, sunt de la o nouă stație de televiziune din Tokyo și, fac o emisiune despre pepenele roșu căci, poate nu știm, dar pepenele roșu este unul din fructele cele mai îndrăgite de japonezi.
Nu știam.
Da, japonezii iubesc pepenele roșu și vor să știe cum mâncăm noi pepenele roșu în Ro-maaa-nia, asta în cazul în care avem așa ceva.
Avem. De pildă în Teleorman, de unde vine maică-mea, această Okinawa românească, pepenele roșu se mănâncă cu pâine.
Ooooooooooooooo. O-urile nu se mai opresc din ieșit. Micuța mustăcioasă e balonată cu ”o”-uri pe care le scapă flatulând verbal ca un moș după o porție de porumb fiert stins cu must. Îi traduce grăbită reporterului care preia ”o”-ul și îl duce și el mai departe, ”ooooooooooooooooooooo”, apoi emoționat întreabă ceva: ”ca pe sandviș?”
Nu, tai pepenele în felii și crestezi bărcuța de pepene în dumicați și apoi iei o gură de pepene și una de pâine.
Ooooooooo, orice fel de pâine?
Orice fel de pâine.
Și cum se cheamă asta?
Nu are nume. Și se mănâncă în sud, în Teleorman. Nu știu de alte părți.
Ooooooooo. Veli naaaais.
Stai că mai avem ceva. Pepenele galben îl injectăm cu rom și îl punem la congelator și pe la 2, când e vipia mai mare, îl scoatem, îl tăiem în feliuțe și ne abțiguim nițel.
Ooooooooooooo, tremură mustăcioara și apoi ”Ooooooooooo” se aude ca un ecou de la reporterul căruia nu îi vine să creadă ce noroc a dat pe el.
Și cum se cheamă asta?
Nu are nume.
Și ce fel de rom?
Orice fel de rom.
Ooooooooo!!!
Chiar și vodcă.
Oooooooooo!! It is a good drunk?
Pardon?
You get drunk nice?
Nice. Very nice.
Ooooooooooo!!
Mustăcioara e amețită de informația primită. Reporterul îi zice ceva iute și ea ne traduce grăbită, înainte să ne elibereze din unda tractoare a camerei de filmat.
Noi tăiem pepenele și punem peste el sare.
Cum?
Da, punem sare peste el, așa îl mâncăm în Japonia. Mulțumim mult pentru interviu.
Plec gândindu-mă la întoarcerea mea în Japonia peste 10 ani. Voi fi o celebritate, un Thocomerius cumanul, un descălecător al metodelor teleormănene de înghițit harbuzu. Voi fi pictată pe pereți, voi avea poate și o statue aici în Shibuya, lângă Hachiko.
Ooooooooooooo!!!! aud în spatele meu. În plasă au căzut niște americani enormi. Nu au cum să mă bată la rețete de pepene. Of, realizez cu durere că am uitat să le spun de pepenele murat. Să mă întorc? E prea târziu, se face verde și mă arunc pe trecerea de pietoni, în mijlocul poporului care nu știe că viitorul lui culinar tocmai i-a fost schimbat de mine.

Copilul de pe scaunul din dreapta e mârâit, zboară de 8 ore. Îi zâmbesc, nimic. Îmi arăt dinții, nici asta nu merge. Scot limba. Dar maică-sa îi prinde privirea înainte să se lipească de limba mea mare și roșie de la vinul chilian servit de Emirates. Îi prinde privirea și se întoarce spre mine, dând din cap ca un cățel de pluș așezat de nea Costel în Dacie în `82. Strânge palmele în semn de mulțumire și continuă să dea din cap în timp ce copilul, surprins de poveste, nu mai mârâie ci o privește uluit pe maică-sa. În 2 ore ajungem în Tokio, Narita.
Pașaportul este mângâiat de un om care dă din cap la fel de zelos ca mama copilului. Salută și bărbatul de servici, și vameșul, și polițistul de frontieră, toată lumea salută frângându-și bazinul și poftindu-te cu mâini extinse dramatic, ca Maia Morgerstein, să urmezi calea pe care ți-o indică.

Degetele sunt potrivite în lăcașurile lor ca amprentele să fie citite electronic, uită-te aici, ești pozat fără clic și blitz și trimis în ordinea și liniștea nefirească a orașului. Un nene cu mănuși atacă bagajul, îl etichetează, îl pune și pe el la coada de bagaje care acum arată ca una din `87 la picioare de porc, unde stăteai după sacoșa lu doamna Larion și a lu doamna Țepeluș plecate să stea la o altă coadă unde își lăsaseră rând.
Autobuzul vine, este rupt din 1960, are 50 de ani autobuzul dar e spălat și coafat și pe fiecare scaun este pus un mileu. Șoferul are mască la gură și ochii ne fixează cerșind înțelegere atunci când se plimbă cu un carton pe culoar, înainte să plecăm, cartonul cerându-ne să nu vorbim la telefon și să ne legăm centurile de siguranță.
Dacă ar trebui să ling pe jos, aș muri de foame. O curățenie neverosimilă, de planșă de arhitectură. Boscheții sunt tăiați corect, șoseaua nu are nicio găurică. Acum 4 zile pe aici a trecut taifunul Nangka. Desigur s-a întâmplat în realitatea noastră paralelă. Aici nimic nu e clintit, smuls, zdrobit.
Hotelurile se înșiră pe cei 56 de kilometri de la Narita la Tokio. Coco Hotel, Hotel des Coco, Coco ăsta trebuie să fie celebru pentru că are și benzinărie și lanț de alimentare. Textele scrise în alfabet latin sunt mult mai multe decât acum 8 ani, când am făcut atac de panică la intrarea în metrou, neînțelegând nimic, nimic, nimic, stând ca o vită cu privirea înșurubată în liniuțele fără sens desenate pe panouri.
Nu se aude un claxon. Unul.
Mașinile tac, oamenii tac. Doar la Grand Hyatt unde suntem descărcați, găsim în parcare 5 fete care zâmbesc mălăieț, crăcănându-și degetele în victorii semnalate aparatului de fotografiat.
Un domn în yucata troncăne pe saboți de lemn pe lângă noi și, de sub franjurile unei izakaya izbucnesc în stradă o hoardă de costume dezechilibrate de impactul cu sakeul. Bulevardul e înșirat de bounceri africani și, în fața cluburilor, fete pe sandale cu talpă ortopedică te momesc cu flyere care îți promit bucurie indescifrabilă, cuprinsă în fonturi lăbărțate, rupte de personaje de desene animate tip albină cu coif sau morcov în cizme de cauciuc.
În restaurantul deschis în 1957, jazzul în surdină se așterne ca o zăpada invizibilă pe mesele de lemn muncite. Țiparul e maroniu în cutiuța lui sidefată și sakeul captiv în sticla cu burtă albastră, curge uleios în pahare robuste. Chelnerul ne spune că restaurantul are pagină de facebook și ne întreabă dacă suntem de acord să ne facă o poză. Sigur.
Pe ușă intră un domn cu pantofi de lac, sacou bleumarin cu cusături albe și batistă mov la piept. Sacoul e lepădat pe banchetă și o cămașă curcubeu de mătase umple aerul cu funk.
Deși în România e doar 5, sunt ruptă de somn. Mă prăbușesc pe patul întins în camera cât compartimentul de tren pe care Jason aka Kim aka Takeshi a lăsat-o descuiată să ne aștepte, da, da, trageți de clanță și intrați. Păi cum domle să lași casa așa, vraiște?
Cine să fure aici, cine să fure?
PS. Înainte să plec, domu Preda mi-a spus să caut două lucruri în Japonia: celula de hitleriști care, după al doilea război mondial nu a dispărut ci s-a refugiat undeva în munții păduroși ai Japoniei. Și al doilea, dacii din Japonia. Există, desigur, căci ei sunt întemeietorii civilizației șerpilian-dragonian-goriliene in care traim. Cum îi recunosc domnu Preda pe daci? Ei cum, se roagă la Zamolxes.
M-am concentrat ceva ieri dar nu am reușit să deslușesc varză, barză, viezure, Zamolxe în ceea ce vorbeau. Dar nu renunț. Și mâine e o zi Dorothy și mâine e o zi.

Am încercat să merg la mall Coresi la film. 7 case, 3 deschise, coadă de 30 de persoane în fața fiecăreia. Mult bătut pasul pe loc ca la careu în `87. Multă grabă în slow motion. Las că vin data viitoare. Ies. Parcarea plină de cetățeni care înaintează cu mașinuțele lor luând în piept săgețile care arată sensul. Nicio grabă, nicio treabă, nici cea mai mică neliniște în fața încălcării regulilor de circulație. Relaxare de Ardeal.
Care Ardeal? Că e plin de moldoveni aici, aduși să lucreze la Tractoru, Rulmentu, Steagu, Metrom. Aici unde a parcat nenea ăsta pe bordură deși avea la 10 metri un spațiu gol, a fost o secție de producție. În față, până privirea se izbește de tulpina unui imens turn de apă, se-ntind munții de fier-beton sfărâmat, mușuroaie ridicate de o cârtiță cu ADHD care nu a avut răbdare să sape prea mult pe sub și a simțit nevoia să tot iasă la aer.
Uzina a fost tocată, pisată, sfredelită, crâmpoțită. Nu a mai rămas nimic din ea.
Chiar așa, de ce au închis Tractoru?
Că nu era productivă. Așa au zis. ȘI au trimis niște mii de oameni acasă. Ăștia de vin acum la film, la mall.
Diana e dentistă. Spune că un pacient i-a spus că un egiptean a cumpărat licența de fabricație a tractoarelor de la Tractoru, înainte să pună corbii mâna pe platformă. Și acum egipteanu produce undeva lângă Băicoi și exportă la el în țară tractoare.
Deci de ce a murit Tractoru?
Pe 1 iulie, zice presa, au plecat spre Egipt primele tractoare produse sub licența UTB. Articolul din Adevărul pe care îl găsiți cu totul aici http://adevarul.ro/locale/brasov/primul-lot-tractoare-licenta-brasov-pleaca-egipt-1_55943ecacfbe376e35c480f2/index.html, zice că:
”După lichidarea uzinei UTB SA, fostul director Titu Şerban a cumpărat licenţa de fabricaţie a tractorului U 650 de la Flavius Investiţii, compania care a cumpărat activele fostei societăţi de stat, precum şi utilaje sau matriţe. Aşa a început aventura reluării fabricaţiei de tractoare româneşti. Mai întâi, afacerea s-a derulat la Braşov, într-o hală din fosta fabrică de autocamioane. Costurile ridicate, însă, l-au determinat pe Titu Şerban să plece de la Braşov şi a mutat producţia la Băicoi (Prahova), unde a cumpărat o hală de la societatea TSH. În 2014, când TSH a dat faliment, omul de afaceri braşovean a cumpărat şi restul activelor societăţii, cu tot cu maşini-unelte (strunguri, freze, prese), pe care le foloseşte acum în fluxul de producţie. Fabrica funcţionează într-o hală de 6.600 de metri pătraţi, are 65 de angajaţi, iar cifra de afaceri de anul trecut s-a ridicat la 1,5 milioane de euro. Pentru acest an, însă, conducerea companiei estimează ca cifra de afaceri să fie mult mai mare, de circa 5 milioane de euro. Muncitorii lucrează în două schimburi, dar, pentru noile contracte, se face deja selecţie de personal, astfel că se va trece la lucrul în trei schimburi. Au început cu piese de schimb.”
Fraților, eu nu înțeleg. Adică ăștia bagă ditamai uzina în lichidare, vin unii și fac mall și cartier, de parcă numai acolo, pe platforma aia industrială puteai să ridici un mall, că doar acolo, dedesubt ,sunt rezerve uriașe de cocălăreala, Coca-Cola, țoale, cartofi prăjiți și blockbustere și trebuia să forezi până la rezervele ăstea și deci nu puteai să faci mall 2 kilometri mai încolo. Și nenea ăsta, directorul salvator care, iată, continuă să producă tractoare și este elogiat de presă pentru eficiența lui, cumpără licența de producție taman cind se inchide uzina unde e director și, ce să vezi, are și piață de desfacere și tot ce trebuie și din 2008 își deschide firma asta care se cheamă Tractorul U 650 Brasov și face bani.
Și eu trebuie să mă bucur că există români ingenioși care salvează branduri românești. De fapt, nici măcar nu le salvează. Căci Titu Șerban a frecat cu smicele de măr tractoru decedat și l-a tras ca Isus pe Lazăr din ghearele morții. Renașterea unui brand.
Băi băieți, noi oare suntem normali?
Adică niște mii de oameni au rămas fără muncă, domnul ăsta și-a făcut prăvălie și, cu licența de tractoare, acum face bani. Deși dacă te uiți la bilanțul depus la ministeru finanțelor, tare s-a mai chinuit dumnealui. În 2009 avea datorii de 3.537.823 lei și pierdere de 273.898 lei. În 2010 cresc datoriile la 4.168.171 și pierderile și ele sunt de 496.404. 2011 îl găsește pe domnu Șerban cu datorii de 5.708.586 și cu pierdere de 574.121. Noroc cu 2012, an bun căci datoria societății scade la numai 5.157.309 (cu vreo 550.000 de lei) și și pierderile sunt mai mici, de numai 322.746. Mai am un 2013 cu datoria societății la 5.039.407 și pierderi de 261.965 și 2014 cu un nou salt în datorie care ajunge la 5.632.439 și o nouă adâncire a piederilor la 411.014.

De ce vă spun toate astea? Pentru că domnu Titu care a fost directoru Tractoru și a cumpărat licența pentru Tractoare UTB în 2007 și și-a făcut firmă în 2008, nu a plătit niciodată până acuși vreun bănuț impozit pe profit, că doar nu a avut sărăcuțu, că a avut pierderi peste pierderi, deși, zice dumnealui în articolul elogios de pe 1 iulie, piesele de schimb pentru tractoare au căutare mai dihai că pozele cu Răduleasca goală.
Și ce-i cu datoria aia cu care a început fabrica și cât a costat licența și oare cum a fost obținută? Puteam să licitez și eu să o cumpăr? A fost o licitație publică? Ăia de la Flavus SRL când au vândut licența… de fapt când au vândut licența? În ce an?
Chinuindu-mă să îi dau de cap, mă pierd într-un ghem de declarații dubioase. Căci iată că presa scrie în noiembrie 2008 (tot articolul aici http://www.recolta.eu/arhiva/roman-brasov-cumparat-licenta-842.html) că Ioan Neculaie, nenea cu Roman SA este cel care a luat licența. ”Omul de afaceri Ioan Neculaie, cel care controlează societatea Roman SA, a declarat zilele trecute, la lansarea primului tractor realizat de uzina de autocamioane, că licenţa de fabricare a tractorului U650 a fost cumpărată de la „cei care o deţineau”
Articolul continuă:

”Compania care a cumpărat activele societăţii – Flavus Investiţii SRL – a achiziţionat şi licenţele de fabricaţie a tractoarelor, deoarece intenţionează să se asocieze cu un important producător asiatic în vederea continuării procesului de producţie tractoare pe o suprafaţă de aproximativ 25 de hectare. Cei de la Flavus au recunoscut că au vândut licenţa pentru fabricarea tractorului U650 unei companii din Egipt, numele acesteia şi valoarea tranzacţiei fiind, însă, confidenţiale.

„Singurul contract pe tractoare semnat de Flavus Investiţii este o licenţă de fabricare şi comercializare numai pentru tractorul U650, şi numai pentru piaţă egipteană. Tractorul U650 este un produs mai vechi, care nu poate fi comercializat în spaţiul Uniunii Europene deoarece nu mai respectă normele de poluare. Înţelegem că firma egipteană care a preluat această licenţă pentru Egipt a contractat Roman pentru fabricarea anumitor componente”, au declarat reprezentanţii Flavus Investiţii.”
Mai devreme, pe un alt site, Nicolae Popa spunea că în spatele lui Flavus Investitiții e chiar mustața lui Țiriac.
http://www.bursa.ro/lichidarea-voluntara-este-lichidata-politic-afacerea-tractorul-se-muta-in-justitie-12938&s=print&sr=articol&id_articol=12938.html

Băăăăăi frățiorilor, băăăi surioarelor, cineva a făcut căcuță în țeava de eșapament a tractorului U 650 și noi ăștia, pasivii, tragem aer în piept și ne întrebăm de ce miroase a fecale. De fapt nu ne întrebăm. Noi scriem articole vesele despre primele tractoare U650 care merg în Egipt și noi suntem bucuroși că poporul egiptean va avea cu ce să își cultive ogoarele.
Purceaua e moartă și îngropată. 2000 de oameni au fost trimiși acasă mestecând niscaiva salarii date ca să le închidă gura iar niște băieți au făcut banul gros, fără să plătească un șfanț lu bugetu, ăla de e oricum rupt vai steaua lui.
În loc să cădem pe spate în fața renașterii brandului care nu a crăpat niciodată, doar a fost pitit la debara pentru 1 an juma, hai să punem mâna pe lopeți și să dezgropăm leșul afacerii Tractorul. Oricum la film nu putem să intrăm. Că e coadă.