Archive

Monthly Archives: December 2016

Zi de zi, zi de zi, cadavre decapitate, mutilate, spânzurate, legate, sufocate, fărâmițate împart prima pagină a ziarelor cu nuduri de demoazele vii, întregi, pieptoase, buzoase. Zi de zi, undeva în nord sau poate în vest, cartelurile gătesc și stropesc cu sânge bucătăria țărișoarei și viața merge înainte, cum ar zice hagi. Câștigă cei care își doresc mai mult victoria. Dar cine sunt ei?
Taximetristul a fost apevist. A plecat pentru că în cei 40 de ani petrecuți în armată și-a văzut zeci de colegi hăcuiți de narcoși. Și niciodată nu a fost atât de rău cum este acum. Ziarele în care învelesc artizanat bătrânelele în rochii albe brodate nu spun nici pe sfert ce se întâmplă. E un soi de cenzură decretată de guvernatorii teritoriilor din sud, ca să nu sperie turiștii și să nu distrugă imaginea Mexicului.
Acum 15 ani erau doar 3 carteluri. Columbienii aduceau marfa, mexicanii o preluau și o transportau în State. Columbienii plăteau, mexicanii prestau un serviciu. Dar de acum 15 ani, columbienii i-au luat la masă pe mexicani, le-au dat cotă. Și atunci a început bulibășeala, că una este să fii căruțaș și alta să fii negustor, îți trebuie oameni cu marketing, îți trebuie alergători, îți trebuie vânzători. Îți trebuie piață.
Și trebuie să îți faci loc cu coatele și pumnii să obții una.
Atunci au început războaiele teritoriale și cam de 10 ani narcoșii s-au prins că din droguri se fac mai puțini bani decât din traficul de persoane.
Blochează strada, 200 de metri de trotuar, și ridică la întâmplare trecātori. Dacă familia are bani, scapi. Nu, ești mort. Maicã-ta e sunatã de către băieți, din pușcărie. Au burnere, sună și îi spun câți bani să aducã și unde. Și în pușcărie teritoriile sunt delimitate între carteluri, fiecare cu punctul lui cardinal.

Los Zetas sunt cei mai groaznici. “Considered by the US government to be “the most technologically advanced, sophisticated, efficient, violent, ruthless, and dangerous cartel operating in Mexico”,[5][6] the organization has expanded beyond the traditional purview of drug trafficking and also runs profitable sex trafficking and gun running rackets.”
Sunt foști soldați ai armatei mexicane care au dezertat în masă în anii 90 și au devenit reteveiul cartelului din Golf de care s-au desprins ani mai târziu ca să își formeze propriul sindicat. Taximetristul spune că nu e așa. Los Zetas erau polițiști militari trainuiți special pentru luptele cu narcoșii, care au întors armele într-un surprinzător de eficient 23 august împotriva propriului popor.

-Oricum, 80% din poliție e în buzunarul cartelurilor. Narcoșii când vor să mățească pe cineva sună la poliție și le spun clar să dispară tot personalul din zona respectivă și crede-mă că 45 de minute nu e picior de polițist la locul crimei.
Păi și El Chapo?
Hahahaha.
-Trei luni și o să fie afară. Pedepsele sunt ridicole. D-aia am și plecat, militarii mor ca proștii pentru ca narcoșii să fie închiși 3 luni?

Întunericul pare mai negru, axa planetei mai înclinată și rotația mai lentă, răsăritul o să vină după 97 de ore, ore de câte 128 de minute fiecare. Pe planeta asta cu oameni care mănâncă iute și își taie capetele la întâmplare, dintr-un pur acces de nervi, gravitația te bagă în pământ mai repede decât oriunde în altă parte. Normal că mexicanii adoră moartea, normal că La Catrina aliniază policioare în restaurante și magazine de pantofi. Trebuie să fie ceva frumos în moartea absurdă a unor oameni prinși de o razie de narcoși pe trotuarul greșit.
Un craniu acoperit cu mărgele colorate zâmbește cu dinți albi, perfecți, din vitrina unui magazin cu artizanat. Poate dacă craniile păpușilor de papier mache ar plânge, ar urla, ar avea dinți lipsă, sparți de pumni, topoare, târnăcoape, Mexicul nu ar mai îmbrățișa moartea ci i-ar da un brânci, 9 metri mai încolo.

Piei.

 

George Michael pune receptorul în furcă. Telefonul e alb, George e îmbrăcat în pânză topită, tot albă. Cu spatele la televizorul pe care George cântă Careless Whisper, privind laguna verde de pe scaune de plastic înșirate la 30 de centimetri unul de altul, sunt 30 de oameni cu figuri înfrânte, de pârnăiași care nu au apucat să se împărtășească în drumul spre spânzurătoare. E 8.30 dimineața și ei sunt condamnați la excursia de diving sau snorkeling, cu banana sau cu barca rapidă, trebuie să se distreze, să arate poze acasă, să povestească rudelor cât de bine au petrecut în Cancun, cum au văzut broasca țestoasă și cum au înotat la 10 metri deasupra sculpturilor înecate ale MUSA.
Condamnații au fost scoși puțin la aer din gigantele pușcării de turiști de peste drum.
Nisipul alb a născut colosale construcții, piramide de sute de camere, turnuri de alte sute. Cresc zid în fața oceanului care încet, încet, mușcă din bază, viclean, ca un castor care își face loc prin pădure. În ultimii ani nivelul apelor a crescut cu 1 metru. Plaja se subțiază, dar cui îi trebuie plajă când pușcăriile te înghit și te mai scuipă după 2 săptămâni, purtându-te prin 5-6 restaurante, piscine, tobogane, magazine, saloane de masaj, 2 săptămâni în care nu ai de ce să părăsești micro-orășelul care te face cetățean legându-ți de încheietură brățări de hârtie roz sau turcoaz sau galben.
Oamenii se mișcă trist prin jungle care cresc fără speranță, veșnic captive sub cupole de sticlă. Doi americani pozează-de fapt sunt fotografiați de fotograful hotelului-lângă un iaz unde crapi chinezești enormi, se-nghesuie diabetici unul în altul, ca pensionarii la sarmale. Iazul pute a stătut și îmi zic că timpul nu ar trebui să aibă voie să existe aici. Ar trebui să îți fie luat, ca obiectele personale, ca țigările și ceasul și portofelul, atunci când ești închis aici. Îl primești intact când ieși, 2 săptămâni care nu au existat pentru că nu lasă nicio urmă deasupra ta. Un vis sinistru, cu oameni în alb, cu t-uri, împingând nisipul imaginar din clepsidra spartă.
Caut un restaurant. Mașina m-a lăsat de partea astălaltă a închisorii, unde oamenii sunt liberi dar săraci, unde ciorile ciugulesc gazonul terenului de golf. Teren de golf lângă șosea? Da. Cei care vor să pară bogați nu știu să joace golf, doar se îmbracă în alb și se plimbă cu crose prin iarba de la șosea. Nu fac rău nimănui.
Intru în primul hotel, vreau să ajung la plajă, la restaurantul White Box. Mă duc la recepție, fata tresare, engleza îi cade pe jos și i se sparge în cioburi mărunte. White Box e al hotelului Oasis, nu pot să meargă acolo decât clienții Oasis.
-Dar voi aici la Emporium, voi aveți restaurant?
-Clar. Sunteți clienții noștri?
-Nu. Nu stăm la niciunul din hotelurile de aici.
-Oooooo.
Falca îi rămâne blocată. Suntem extratereștrii. Ce le spui extretereștrilor când îi vezi prima dată? De Omul Vitruvian? De Einstein și e=mc2?
Le spui așa: trebuie să plătiți la restaurant.
Clipesc. Nu m-am așteptat la așa ceva.
Normal că plătesc.
Nu ne crede. Suntem niște extratereștrii vicleni care vrem să mâncăm gratis.
-Ok, spuneți-ne unde e plaja, în ce direcție e White Box și ne descurcăm.
-But first, you have to clear up the security to get on the beach.
Papillon.
Sutele de prizonieri din Emporium zac pe șezloange lângă o piscină uriașă în care e andocat Black Pearl. Pelicani cenușii discută pe catarg. Paznici patrulează printre trupuri enorme, înroșite nesănătos de soare. Plaja e albă, marea e turcoaz. Dar pârnăiașii sunt legați de șezloangele lor, din grădinile uriașelor centre de detenție turistică. Turbo-folkul spaniol acoperă vuietul valurilor.
Aș vrea să pun telefonul în furcă, exact ca George și să mă fac că ăștia 30 de ani nu au existat. Dar nu pot.

Pe 24 decembrie 2016, în jurul orei 17.55 s-a declanșat. Ema mi-a spus că va veni, mi-a spus să stau departe de tarabe, că nu am stomacu obișnuit. Am ascultat-o, am trecut la 12 metri distanță de orice grataragiu ca nu cumva raza dumisale tractoare să mă smulgă și să mă pună la masă. Dar uite că acum, la 2 săptămâni distanță, la restaurantu cu ștaif Matheos m-am împiedecat, nu am căzut direct ci am mai mers împleticit 24 de ore, într-un deșert al crampelor, căutând un ceai-nu avem ceaiuri aici, e Crăciun, cine bea ceai de Crăciun?- până când m-am năruit în baie răpusă de blestemul lui Montezuma, cum mi-a zis Ema că se cheamă. Enterocolită, diaree, vomă. Pocnitori afară. Câini urlând înebuniți, muzică izbucnind din subțioarele caselor și eu pe tron, subțiată, din ce în ce mai slabă, gândindu-mă la cocktailurile de la El Pez și simțind cum chiuveta fuge de mine și se face din ce în ce mai mică, acum e cât un capac de spray, cum să o nimeresc când e cât un capac de spray?
În curtea hoteluțului, o familie stă înghesuită pe o banchetă. I-am văzut când cu ceaiul, căci da, am găsit la hotel ceai. Au o neputință de oameni care nu știu cum să-și folosească trupurile. Stau strânși unul în altul, într-un conglomerat de plictiseală și așteptare. Ar vrea orice, chiar și o enterocolită.
Nu le dau din a mea. Am câștigat-o cu greu, am plătit o grămadă de bani pe ea.
Sunt sigură că mă invidiază cum horcăi și oftez în baie, mă aud prin geamul cu plasă împotriva țânțarilor cum rămân 60% apă iar luna își pierde puterea asupra mea. Adio flux, adio maree gigantică, nu mai am de unde să mă ridic.
Câinii latră scoși din minți și, din când în când, artificiile pocnesc ridicol, îmi amintesc de sticlele de apă minerală care proiectau dopurile în cămară.
S-a născut Isus, taximetriștii s-au retras să mănânce cu familiile și la 10 jumate ies iară să adune bețivii consumați de alcool, rătăciți în miracolul polar din rigips din mijlocul orășelului, printre penguini, urși albi, oameni de zăpadă, spiriduși cu zâmbete șirete și un moș Crăciun cu nanism.
Noroc cu enterocolita că pot să îmi păstrez demnitatea. Stau pe tron, mă dau cu parfum și mă las să curg în toaletă.
Crăciun fericit.

 

Aici țânțarii nu fac zgomot, zboară tiptil, în vârfu aripilor și deodată simți cum te mănâncă gamba, m-au făcut iar îmi spun scărpindându-mă cu sete și nu am destui ochi ca să stau de pază, să-i spun țânțarului ca în Avatarul lui Cameron că îl văd, îi văd sufletul și știu că în inima lui de țânțar nu e răutate ci doar o foame mare dar poate ar trăi și el mai mult dacă nu ar mânca atât, dacă ar ține măcar miercurea post. Dar nu am destui ochi. Doar doi.
Și amândoi sunt întorși spre România unde un țânțar cu mustață și ochi vicleni tocmai pișcă poporul de fund deși are stomacul plin țânțarul cu mustață. A halit glezna lui Julien, a ciupit pulpa lui Soroș. Dar cumva nu poate să se abțină țânțarul cu mustață, când vede o fesă suculentă de popor hrănit cu ortodoxism și frică, îi ghiorțăie mațele și trompa i se înfoaie.
Acum 10 ani, la câteva sute de kilometri de unde sunt acum, m-a pișcat un țânțar. La fel, nu l-am auzit. Am simțit doar mâncărime la burtă, deasupra slipului. M-am întors în România, mâncărimea nu mai trecea și umflătura devenise mare, roșie, definită, ca un con de vulcan miniatural, avea chiar și un coș vulcanul, găurica făcută de trompa țânțarului iar cei de la Babeș, o doamnă în vârstă care era specialistă în boli tropicale, a zis să stau liniștită că e doar o mușcătură de păianjen și mi-a zis să mă dau cu unguentu x. Așa că așa am făcut, am pus cremă albă pe vulcanul roșu dar conul a rămas acolo, Leonida față cu reacțiunea. Și chiar am început să simt că pe coș e cineva, că se mișcă ceva în vulcanul de carne de pe burtă. Așa că m-am dus la alt spital, am uitat cum se cheamă, e ăla de lângă Cantemir, de la Tineretului. Și acolo un nene fără păr a luat o lamă și mi-a făcut un dop în burtă, d-ăla de îți fac țăranii în pepene ca să demonstreze că e copt, dulce și zemos. Iar în dopul de carne era o larvă, albă cu dungi, vie. Atunci când puneam cremă pe con și blocam intrarea în el, larva mea se mișca asfixiată, își făcea drum către suprafață, la aer.
Ce e asta domnule felcer?
Se cheamă miază boala, este transmisă de un țânțar care a fost prins în prealabil de o muscă  șireată și făcut cărăuș. Adică, musca îi leagă bietului țânțar de burtă un ou și apoi îl eliberează. Atunci când țânțarul înțeapă victima, în contact cu sângele cald, oul muștei se desprinde și cade în orificiul făcut de înțepătură și din el, din ouleț se întrupează o larvă care după un număr de săptămâni pupează, zburând spre libertate.
A mea nu a apucat.
E undeva la institutul Cantacuzino sau așa mi-a promis atunci micul măcelar care m-a decupat cu lama Gilette, d-aia cu care se bărbierea tata acu 30 de ani.
Dar larva ieșită din oul depus de țânțarul Dragnea, eeee, asta o să se arate așa, pe la 6-8 luni de la formarea guvernului. Pentru că, nu-i așa, știm cu toții că Dragnea nu poate să fie creierul unei astfel de mașinațiuni, că cineva i-a legat bietului sugaci un ou de burtă și l-a trimis să înțepe poporul în pulpă. Cine e musca mă întreb și ce pune dânsa la cale.
Dacă țânțarul cu mustață nu ar fi atât de calic, dacă nu ar fi atât de sigur că nu poate fi prins,  dacă nu ar zbura în zig-zaguri amenințătoare deasupra Cotroceniului, poate am avea o șansă să vedem cine bâzâie în spatele acestei spectaculoase boli tropicale cu care tocmai am fost infectați.

Pantofii cu toc ridică o pulbere de sunete de pe podea. Cei 12 dansatori au trupurile strânse în costume negre cu marginile bătute în monezi argintii. Picioarele se mișcă atât de repede încât ochiul e surprins atunci când urechea e lovită de zgomotul tocului înfipt în lemnul scenei. Ce se aude? Cine bate?
Un grup de mariachi cântă în primul balcon din dreapta. Arată ca niște duhuri cărora lampa le-a rămas mică și îi strânge la șolduri. Unul din ei, violonist, are un cap enorm, de om de zăpadă afumat. Mă gîndesc cu milă la vioara pe care își așează falca. Sigur o doare.
Fetele intră chiuind pe scenă, toate cu părul negru, toate cu zâmbete roșii, toate cu brațe întinse de care fustele dantelelor atârnă albe, ca într-o poetică reclamă la virtuțile detergentului neobișnuit. Volanele se rotesc și capetele minuscule ale dansatoarelor sunt sorii acestor învolburate căi lactee textile, picioarele continuând să toace mărunt podeaua de lemn.
Zgomotele au ajuns până la burta mariachilor de la etajul 1. De aici, de la etajul 2, pot să întind mâna și să prind în palmă, ca pe o spumă, sunetele calde care se ridică spre cupola sălii din muzeul de bellas artes. Cupola de sticlă a palatului decupează siluete colorate, tăiate drept, art deco. Mozaicul de marmură pixelează pereții. Literele de alamă cu siluete elegante, de velier, anunță intrările, liftul, scările.
O eleganță pierdută sub egalitarism și consumism, rătăcită în superficialitate și sărăcie. Dansatorii strigă Viva Mexico!! și sala e în picioare aplaudând, bătăile din palme ritmice, la unison, stârnesc aerul care se repede în coloanele sălii ca o echipă de pădurari eficienți. Se zguduie palatul întreg și vrăjitoarele cu flori în păr de pe scenă adună sunetele dormante, le trezesc cu lovituri de tocuri și apoi le trimit ca pe o haită dezlănțuită să roadă pereții acoperiți cu mozaicuri delicate.
Cutremur.
Așa o să mor. Cu palatul bellas artes căzând pe mine, acoperindu-mă cu arhitectura unei epoci pierdute, o să se surpe cupola de sticlă pictată și o să mă închidă sub ea ca pe un țânțar prins în chihlimbar acum 900 de milioane de ani.
Vivaaaa Mexico!!!! strigă mariachi și sala chiuie și palatul se zguduie.
Ce straniu lucru să te gândești la moarte când lumea cântă despre viață, îmi spun și-mi amintesc de indienii Lakota care credeau că lumea a fost creată din cântec.
Creatorul a cântat cerul și ploaia, a cântat pământul și norii.
Un mariachi cântă acum la harpă, aleargă pe corzi ca un maratonist disperat să ducă mai departe vestea cea bună. Oare ce-o fi creat cântecul lui? O căsuță în junglă, un pod peste un râu, o școală la poalele vulcanului?
Viva Mexico!!! Dansatoarele se țin de mână și vin la marginea scenei, piepturile se ridică și coboară iute, agitat, ca după o goană mare.
Sunt foarte frumoase și obosite și așa frumoase și obosite ar trebui să se întindă în poienița sălii, sub reflectoare, ca niște căprioare, să adoarmă visând lumea asta plină de moarte. Și art deco.

Au trecut 12 zile de la lansare. Eu credeam că toată lumea știe de Splendidul Loc al Fericirii Supreme dar am uitat că mă bat cu Alep, Dragnea, Clotilde și cei 6 copii, moartea USR-ului, învierea lui Năstase, etc.
Deci, când vă mai liniștiți, mergeți la librărie și cumpărați Splendidul Loc al Fericirii Supreme. Că nu vă învăț de rău.

 

Ok. Nu am ajuns in top vânzãri la Cãrturesti, deci luati mãsuri dacã mai vreti sã fim prieteni. Cumpãrati cartea Splendidul Loc al Fericirii Supreme, singura scriere care, alãturi de Codicele  Mezcalianus, vã oferã scuza perfectã pentru consumul excesiv de alcool. Mai jos aveti o bucãticã de Coreea.

Dacă auzi aplauze în cârciumă, nu trebuie să te arunci după paravan, cântând „ciii-neee săăă trăiaaaas-căăăăă, ciii-ne…“ şi crezând naiv că ar fi ziua vreunui mesean. Nu. Se aplaudă că s-a dat drumul la jocul de societate al şpriţului în care toţi coreenii se bălăcesc veseli ca vrăbiile în băltoaca de lângă trotuar, încântaţi să se facă praf în numele triumfului literaturii.
Exact. Li-te-ra-tu-ră. Căci jocul şpriţului, vechi de pe vremea dinastiei Silla, predat ca pe sfintele moaşte Joseonilor şi ajuns viu şi nevătămat în secolul XXI, presupune o temeinică stăpânire a bidiviului literar care, dacă te simte că baţi câmpii, se va scutura năbădăios şi te va arunca din spate, lăsându-te beat mort în şanţ. Ceea ce nu e neapărat rău dar este lipsit de romantism. Iar coreenii sunt nici mai mult, nici mai puţin decât nişte ro- mantici incurabili. Dovadă e numărul uriaş de telenovele cu care au cucerit Ulan Batorul, Tecuciul şi Melbourneul.
Dar să purcedem la joc. Pe locuri, fiţi gata, start.

1. Se umplu cu soju păhăruţele comesenilor.

2. Primul concurent trebuie să rostească un eseu, să declame o poezie.
3. Dacă audienţa se declară mulţumită, îţi bei elegant păhăruţul şi leapşa trece la următorul mesean. Dacă însă ai scăldat-o, eşti pedepsit crunt. Trebuie să dai peste cap, îndată, trei pahare de soju.
4. Însoţit de aplauzele şi chiotele petrecăreţilor, jap-jap-jap, ochii se umezesc, limba se îngroaşă şi stafia care ascunde telecomanda vine acum să-ţi pună piedică în drumul tău spre baie. La steaua cale-a lăsălit io cale atât de dungăă, că mii de ani şi-un pepsi mic îmi intlă acum în pungă. Izvoarele istorice vorbesc pline de stimă despre propensiunea către alcool a poporului coreean. La curtea regelui Munmu, pârâiaşele din grădini erau deturnate, canale noi trasate şi pe acestea erau lansate cupe de vin, lăsate să plutească lin, duse de apă spre podiumul pe care tu, curteanul, te scremeai să compui iute un poem care să-i mângâie urechile regelui până când vinul ajungea la el.
Și Munmu avea aceeaşi pedeapsă pentru lipsă de elocvenţă ca în contemporanul joc al şpriţului: dacă nu reuşeai să impresionezi stăpânirea, erai pus să dai paharul peste cap. Izvoarele istorice spun că Vadimii şi Păuneştii lor greşeau intenţionat ca să nu li se usuce gâturile, iar literatura înflorea cu lirisme de tipul: „În fiecare râu există o lună reflectată, însă o singură lună este pe cer. Aşa şi regele e numai unul, iar supuşii săi sunt doar reflexii ale bunătăţii sale“. Eeeeee? Soju, se vede treaba, te ajută să ridici ştacheta de la „avem în fruntea noastră un fiu al ţării, cel mai iubit şi cel mai ascultat, ce-n lume până-n depărtarea zării, e preţuit de oameni şi stimat“. Deşi aici ar fi mers şi o rimă cu rahat pansat. Alcoolul este îmbrăţişat de întreaga populaţie, vârstnici şi sugari, femei, bărbaţi şi indecişi. 
Sâmbătă, ora 19:47, Seul. Îmbrăcaţi în echipament de trekking, cetăţeni în etate ies din baruri în patru labe, folosindu-se de beţe, coate şi pinioane, în încercarea disperată de a înfrânge gravitaţia care-i lipeşte de trotuare. 
Sâmbătă, ora 21:47, tot Seul. O domnişoară dusă pe după umeri de un domn solid se împleticeşte, alunecă din îmbrăţişarea sumoistului, se scurge ca un ţipar, dar până să atingă trotuarul este recuperată şi atârnată la loc. Bălăngăneala continuă. Nimeni nu le dă importanţă, sunt cu toţii victimele literaturii şi ale milenarei tradiţii a băutului.
Joi, 23:58, Busan. Pe promenadă, lângă o intersecţie năpădită de terase, e ridicat un podium pe care sunt înşi- rate trei sticle de Jagermeister şi una de Johhny Walker. O doamnă cu portavoce invită trecătorii să le câştige, să nu le lase acolo pe podium singure, neiubite, să se strice. Un pepene roşu, imens, zace strivit la baza podiumului, şi o altă madamă se-nvârte cu-o eşarfă în mână, îmbiind trecătorii: care vreţi, care vă băgaţi? Un rotofei voios se lasă legat la ochi. Doamna cu eşarfa îi vâră între palme o bâtă de basebal şi apoi îl apucă de coate şi-l învârte hotărât. Unde sunt, ce fac? Cu pas mecanic, de Robocop, grăsciorul crede că porneşte către podium. Femeile urlă la el să meargă mai la dreapta, ba nu, la stânga. Bărbatul face un pas–doi–trei, ridică bâta şi loveşte ca o figurină de ceas praghez, vestind ora. Zdranc, sună metalic bâta de oţel izbită de beton. Pepenele zâmbeşte spart la doi metri distanţă de beţivul dezorientat şi sticlele rămân, de data asta, necâştigate. Dar deja s-a făcut o coadă de cheflii cu ochi sticloşi, împinşi să participe la turnir de prieteni la fel de mucilaginiţi. Sticle goale de soju cresc în munţi lângă cârciumi care par să fie peste tot. Neoane ţipă dintre blocuri, pe sub scări şi printre tufe, lansând strigăte roşii şi albe, şi albastre, verzi şi roz. Turbare bahică. Doi beţivi se îmbrăţişează la metrou, prieteni pe viaţă, se iau de după umeri şi-şi şoptesc secrete la ureche. Alţi doi dorm cu tâmpla pe mânerul umbrelei. 
Luni, 2:21, Seul. În cârciuma japoneză îşi face vânt, târându-şi un picior răzvrătit, care nu-l mai ascultă, un domn pe la 40 de ani.
— Haaaaaaaai!, faţa i se luminează într-un zâmbet viclean când mă vede.
— Hai noroc şi apartament la bloc!!!, îi răspund cu politeţea recunoscută a celor care împart dragostea de soju. Omul îşi lasă prietenii şi porneşte să mă mulineze: eşti singură, măritată, de unde eşti, n-am fost niciodată în România, hai la noi la masă. Iulian e la baie, mă găseşte măritată până iese de acolo. Vocile ne sunt acoperite de răgetele din spatele panoului de hârtie unde este faza pe ţară la concursul de băut. Bere şi sake, şi soju se amestecă armonios cu vocalele, le diluează, le-nmoaie. 
— Ce zici?
Pisoarul nu mai poate fi nimerit nici măcar de campionul mondial de tir, jetul e pe pereţi. Coreea întreagă e umedă şi în călduri. Dacă băieţii de la nord şi-ar pune problema, într-o sâmbătă seara ar cuceri întreaga peninsulă, fără probleme. Dar ce folos? Niciodată nu o să ne luaţi poezia.