Zi de zi, zi de zi, cadavre decapitate, mutilate, spânzurate, legate, sufocate, fărâmițate împart prima pagină a ziarelor cu nuduri de demoazele vii, întregi, pieptoase, buzoase. Zi de zi, undeva în nord sau poate în vest, cartelurile gătesc și stropesc cu sânge bucătăria țărișoarei și viața merge înainte, cum ar zice hagi. Câștigă cei care își doresc mai mult victoria. Dar cine sunt ei?
Taximetristul a fost apevist. A plecat pentru că în cei 40 de ani petrecuți în armată și-a văzut zeci de colegi hăcuiți de narcoși. Și niciodată nu a fost atât de rău cum este acum. Ziarele în care învelesc artizanat bătrânelele în rochii albe brodate nu spun nici pe sfert ce se întâmplă. E un soi de cenzură decretată de guvernatorii teritoriilor din sud, ca să nu sperie turiștii și să nu distrugă imaginea Mexicului.
Acum 15 ani erau doar 3 carteluri. Columbienii aduceau marfa, mexicanii o preluau și o transportau în State. Columbienii plăteau, mexicanii prestau un serviciu. Dar de acum 15 ani, columbienii i-au luat la masă pe mexicani, le-au dat cotă. Și atunci a început bulibășeala, că una este să fii căruțaș și alta să fii negustor, îți trebuie oameni cu marketing, îți trebuie alergători, îți trebuie vânzători. Îți trebuie piață.
Și trebuie să îți faci loc cu coatele și pumnii să obții una.
Atunci au început războaiele teritoriale și cam de 10 ani narcoșii s-au prins că din droguri se fac mai puțini bani decât din traficul de persoane.
Blochează strada, 200 de metri de trotuar, și ridică la întâmplare trecātori. Dacă familia are bani, scapi. Nu, ești mort. Maicã-ta e sunatã de către băieți, din pușcărie. Au burnere, sună și îi spun câți bani să aducã și unde. Și în pușcărie teritoriile sunt delimitate între carteluri, fiecare cu punctul lui cardinal.

Los Zetas sunt cei mai groaznici. “Considered by the US government to be “the most technologically advanced, sophisticated, efficient, violent, ruthless, and dangerous cartel operating in Mexico”,^[5][6] the organization has expanded beyond the traditional purview of drug trafficking and also runs profitable sex trafficking and gun running rackets.”
Sunt foști soldați ai armatei mexicane care au dezertat în masă în anii 90 și au devenit reteveiul cartelului din Golf de care s-au desprins ani mai târziu ca să își formeze propriul sindicat. Taximetristul spune că nu e așa. Los Zetas erau polițiști militari trainuiți special pentru luptele cu narcoșii, care au întors armele într-un surprinzător de eficient 23 august împotriva propriului popor.

-Oricum, 80% din poliție e în buzunarul cartelurilor. Narcoșii când vor să mățească pe cineva sună la poliție și le spun clar să dispară tot personalul din zona respectivă și crede-mă că 45 de minute nu e picior de polițist la locul crimei.
Păi și El Chapo?
Hahahaha.
-Trei luni și o să fie afară. Pedepsele sunt ridicole. D-aia am și plecat, militarii mor ca proștii pentru ca narcoșii să fie închiși 3 luni?

Întunericul pare mai negru, axa planetei mai înclinată și rotația mai lentă, răsăritul o să vină după 97 de ore, ore de câte 128 de minute fiecare. Pe planeta asta cu oameni care mănâncă iute și își taie capetele la întâmplare, dintr-un pur acces de nervi, gravitația te bagă în pământ mai repede decât oriunde în altă parte. Normal că mexicanii adoră moartea, normal că La Catrina aliniază policioare în restaurante și magazine de pantofi. Trebuie să fie ceva frumos în moartea absurdă a unor oameni prinși de o razie de narcoși pe trotuarul greșit.
Un craniu acoperit cu mărgele colorate zâmbește cu dinți albi, perfecți, din vitrina unui magazin cu artizanat. Poate dacă craniile păpușilor de papier mache ar plânge, ar urla, ar avea dinți lipsă, sparți de pumni, topoare, târnăcoape, Mexicul nu ar mai îmbrățișa moartea ci i-ar da un brânci, 9 metri mai încolo.

Piei.

George Michael pune receptorul în furcă. Telefonul e alb, George e îmbrăcat în pânză topită, tot albă. Cu spatele la televizorul pe care George cântă Careless Whisper, privind laguna verde de pe scaune de plastic înșirate la 30 de centimetri unul de altul, sunt 30 de oameni cu figuri înfrânte, de pârnăiași care nu au apucat să se împărtășească în drumul spre spânzurătoare. E 8.30 dimineața și ei sunt condamnați la excursia de diving sau snorkeling, cu banana sau cu barca rapidă, trebuie să se distreze, să arate poze acasă, să povestească rudelor cât de bine au petrecut în Cancun, cum au văzut broasca țestoasă și cum au înotat la 10 metri deasupra sculpturilor înecate ale MUSA.
Condamnații au fost scoși puțin la aer din gigantele pușcării de turiști de peste drum.
Nisipul alb a născut colosale construcții, piramide de sute de camere, turnuri de alte sute. Cresc zid în fața oceanului care încet, încet, mușcă din bază, viclean, ca un castor care își face loc prin pădure. În ultimii ani nivelul apelor a crescut cu 1 metru. Plaja se subțiază, dar cui îi trebuie plajă când pușcăriile te înghit și te mai scuipă după 2 săptămâni, purtându-te prin 5-6 restaurante, piscine, tobogane, magazine, saloane de masaj, 2 săptămâni în care nu ai de ce să părăsești micro-orășelul care te face cetățean legându-ți de încheietură brățări de hârtie roz sau turcoaz sau galben.
Oamenii se mișcă trist prin jungle care cresc fără speranță, veșnic captive sub cupole de sticlă. Doi americani pozează-de fapt sunt fotografiați de fotograful hotelului-lângă un iaz unde crapi chinezești enormi, se-nghesuie diabetici unul în altul, ca pensionarii la sarmale. Iazul pute a stătut și îmi zic că timpul nu ar trebui să aibă voie să existe aici. Ar trebui să îți fie luat, ca obiectele personale, ca țigările și ceasul și portofelul, atunci când ești închis aici. Îl primești intact când ieși, 2 săptămâni care nu au existat pentru că nu lasă nicio urmă deasupra ta. Un vis sinistru, cu oameni în alb, cu t-uri, împingând nisipul imaginar din clepsidra spartă.
Caut un restaurant. Mașina m-a lăsat de partea astălaltă a închisorii, unde oamenii sunt liberi dar săraci, unde ciorile ciugulesc gazonul terenului de golf. Teren de golf lângă șosea? Da. Cei care vor să pară bogați nu știu să joace golf, doar se îmbracă în alb și se plimbă cu crose prin iarba de la șosea. Nu fac rău nimănui.
Intru în primul hotel, vreau să ajung la plajă, la restaurantul White Box. Mă duc la recepție, fata tresare, engleza îi cade pe jos și i se sparge în cioburi mărunte. White Box e al hotelului Oasis, nu pot să meargă acolo decât clienții Oasis.
-Dar voi aici la Emporium, voi aveți restaurant?
-Clar. Sunteți clienții noștri?
-Nu. Nu stăm la niciunul din hotelurile de aici.
-Oooooo.
Falca îi rămâne blocată. Suntem extratereștrii. Ce le spui extretereștrilor când îi vezi prima dată? De Omul Vitruvian? De Einstein și e=mc2?
Le spui așa: trebuie să plătiți la restaurant.
Clipesc. Nu m-am așteptat la așa ceva.
Normal că plătesc.
Nu ne crede. Suntem niște extratereștrii vicleni care vrem să mâncăm gratis.
-Ok, spuneți-ne unde e plaja, în ce direcție e White Box și ne descurcăm.
-But first, you have to clear up the security to get on the beach.
Papillon.
Sutele de prizonieri din Emporium zac pe șezloange lângă o piscină uriașă în care e andocat Black Pearl. Pelicani cenușii discută pe catarg. Paznici patrulează printre trupuri enorme, înroșite nesănătos de soare. Plaja e albă, marea e turcoaz. Dar pârnăiașii sunt legați de șezloangele lor, din grădinile uriașelor centre de detenție turistică. Turbo-folkul spaniol acoperă vuietul valurilor.
Aș vrea să pun telefonul în furcă, exact ca George și să mă fac că ăștia 30 de ani nu au existat. Dar nu pot.

Pe 24 decembrie 2016, în jurul orei 17.55 s-a declanșat. Ema mi-a spus că va veni, mi-a spus să stau departe de tarabe, că nu am stomacu obișnuit. Am ascultat-o, am trecut la 12 metri distanță de orice grataragiu ca nu cumva raza dumisale tractoare să mă smulgă și să mă pună la masă. Dar uite că acum, la 2 săptămâni distanță, la restaurantu cu ștaif Matheos m-am împiedecat, nu am căzut direct ci am mai mers împleticit 24 de ore, într-un deșert al crampelor, căutând un ceai-nu avem ceaiuri aici, e Crăciun, cine bea ceai de Crăciun?- până când m-am năruit în baie răpusă de blestemul lui Montezuma, cum mi-a zis Ema că se cheamă. Enterocolită, diaree, vomă. Pocnitori afară. Câini urlând înebuniți, muzică izbucnind din subțioarele caselor și eu pe tron, subțiată, din ce în ce mai slabă, gândindu-mă la cocktailurile de la El Pez și simțind cum chiuveta fuge de mine și se face din ce în ce mai mică, acum e cât un capac de spray, cum să o nimeresc când e cât un capac de spray?
În curtea hoteluțului, o familie stă înghesuită pe o banchetă. I-am văzut când cu ceaiul, căci da, am găsit la hotel ceai. Au o neputință de oameni care nu știu cum să-și folosească trupurile. Stau strânși unul în altul, într-un conglomerat de plictiseală și așteptare. Ar vrea orice, chiar și o enterocolită.
Nu le dau din a mea. Am câștigat-o cu greu, am plătit o grămadă de bani pe ea.
Sunt sigură că mă invidiază cum horcăi și oftez în baie, mă aud prin geamul cu plasă împotriva țânțarilor cum rămân 60% apă iar luna își pierde puterea asupra mea. Adio flux, adio maree gigantică, nu mai am de unde să mă ridic.
Câinii latră scoși din minți și, din când în când, artificiile pocnesc ridicol, îmi amintesc de sticlele de apă minerală care proiectau dopurile în cămară.
S-a născut Isus, taximetriștii s-au retras să mănânce cu familiile și la 10 jumate ies iară să adune bețivii consumați de alcool, rătăciți în miracolul polar din rigips din mijlocul orășelului, printre penguini, urși albi, oameni de zăpadă, spiriduși cu zâmbete șirete și un moș Crăciun cu nanism.
Noroc cu enterocolita că pot să îmi păstrez demnitatea. Stau pe tron, mă dau cu parfum și mă las să curg în toaletă.
Crăciun fericit.

Moș Crăciun e brunet, gras și părul gelat are rigiditatea unei crinoline peste care nu reușește să își tragă căciula roșie mult prea mică. Rămâne agățată în părul tare căciula și el transpiră agitat, hipopotam între rafturile cu băuturi fine, uitând să mai îmbie mușterii să le cumpere. În balconul minion, cu feroneria roasă, se bălăngăne un om de zăpadă gonflabil. E făcut dintr-o zăpadă murdară și are vestă roșie. Peste drum de el, în fața unei spălătorii de mașini, tremură ca o piftie, agitat de aerul care îl umple în rafale, un Moș Crăciun cu barbă albă și o burtă imensă, de om obișnuit să mănânce prost și să bea și mai prost.
În piața Medellin sunt atârnate pinatas enorme. Sunt stele de Crăciun, sunt măgăruși sau scheleți, sunt globuri și mașini, uite una cu fățăul lui Trump. No foto, no foto, urlă negustorul. E agitat și își păzește marfa cu un aer de pițigoi atent.
Pinata umplu balcoanele, sunt atârnate în magazine, în cârciumi. Bucățelele de hârtie lucioasă în care sunt învelite prind razele de soare și le trimit înapoi, cu un rever de Venus Williams, soarele se lovește de scutul oglindă al altei pinata și uite așa lumina zboară tăiată sau lobată peste fileul străzii, peste strigătele vânzătorilor de tacos și tamales care toacă cu mișcări iuți ardei, roșii și ceapă, munți de ceapă și totuși nu plâng. Cum fac domle ăștia de nu plâng de la ceapă?
Pinata, zice internetul, a fost adusă în secolul XIV în Europa din China. Pignatta este numele italian al ulcelei de lut umplute cu bombonici și fructe uscate, învelită la rândul ei în cârpe și hârtii colorate. O agăți de o grindă și o lovești cu un ciomag până se crapă și conținutul se varsă pe jos. Împreună cu pojaru și scarlatina, spaniolii au adus și pinata în America Centrală unde, ce să vezi, aztecii aveau și ei un obicei similar. Poate tot de la chinezi, nu știm încă asta. Pinata aztecă era parte importantă din sărbătoarea de la mijlocul lui decembrie a zilei zeului Soare, Huitzilopochtli, era acoperită cu pene și cei care trebuiau să o spargă erau legați la ochi.
Dominicanii și-au zis că niciodată coincidențele nu trebuie lăsate pe raft, să le ia următorul client. Așa că au preluat pinata aztecă, au combinat-o cu Crăciunul și a ieșit o lecție de rezistență în fața răului. Pinata stea avea 7 colțuri reprezentând cele 7 păcate ale omului, vasul de lut era răul iar fructele uscate dinăuntru erau tentațiile care momesc micul amerindian în pădurea păcatelor. Pocnind cu bățul pinata, creștinul se lupta cu răul și era răsplătit pentru credința sa cu dulciurile din vasul spart.
Pe masă sunt pinata de hârtie. Nu se mai fac acum decât din carton și din cârpe. Vasele de ceramică erau periculoase pentru copii a zis statul. Pinata nu are 7 colțuri ci 9. Care or fi celelalte 2 păcate capitale? Să nu mergi la vot și să fii troll de facebook.
Poate.
Pe lângă mine trece un cetățean care are mâna stângă vârâtă în ghips și telefonul prins în fașa care îi ține cotul. Arată ca o pinata cu design nordic în care dacă lovesc o să se spargă și o să cadă nu fructe exotice ci piese de mobilier IKEA.
Sufragio efectivo, No Reeleccion! scrie pe un drapel înțepenit în muralul de la capătul scărilor somptuoase și cuvintele revoluției mexicane lovesc inutil cu ciomegele lor fonetice căpățâna mea de lut. Nu se sparge, nimic nu curge din ea. Nu tu o bombonică, nu tu un prezervativ.
Sunt o pinata seacă din care nimeni nu poate stoarce nimic.
Ce să faci? N-ai ce să faci!