In fata restaurantului sarkis, sub o copertina, sunt asezate unul linga altul scaune de un parai bucata, vreo 15. Intru val-vartej, e 8.20, deja jumate din mese sunt ocupate, o mustata deschide usa, zic ca n-am rezervare, imi face vant undeva in spate, pe mesele goale sunt sticle pe care sunt lipite hartii cu numele celui care a facut rezervarea “diego 12”, la masa apar 12 lebede, niciun diego, desi, daca ma uit atent, una din ele arata a diego, ma scuzati, aveti ceva negru pe cosul pieptului, cum? e par? dezechilibru hormonal deci, inteleg, de acolo si mustata banuiesc, aha, vedeti ca aveti niste humus in mustata, in stanga da, hai buen provecho. Pe doua scaune in capatul salii stau 2 corbi in camasi negre cu veste argintii, par dat pe spate, acum acum o pun de heeeei macarena. Asteaaaaaapta, asteaaaaapta, masooooara, sparg gasca exact cind te apuca exasperarea de la mirosul de kebab si kafta, sarkis e al mai me-se-ri-as restaurant arabesc de pe oras, corbul 1 poposeste pe umar, haide fetito, haideeee, “speak english” ma sfatuieste intelept, bine fratello da si mie o d-asta si o d-astalalta, tztztztz, “nu-ti dau, ca si asta si astalalta au ardei, deci iti dau numai asta. si iti mai aduc niste branza la gratar cu rosii ca imi place mie.”, aluneca catre lebedele lui diego, presara niste beri la litru si infige un imperativ “chicos postres” in urechea unui columbian cu palariuta de justin timberlake. columbianul insoteste o pereche trista, ea chicotitoare, el bautor de ceai, corbul se intoarce cu ceainicul “open your mouth” ii spune razand polonezului agitand punguta de ceai in mana, columbianul ride si blonda chicoteste umed. corbul continua sa dea ture, fund bombat, mers sigur, calca apasat pe calcaie, parul lipit cu gel de cap, frate pariez ca esti italian “norrrrrr-mal” scoate un carnetel mizer din buzunar, cu foi roz patate, ce-o fi asta? carnetu de bal, livretul militar, buletinu, habar n-am, cu unghia afumata a aratatorului imi indica scris cu majuscule numele “santacatalina”, nu stiu ce inseamna asta dar Sebastian pare convins ca m-a lamurit, eeee claro, si? imi vara pe gat apoi niste miel, jumate de portie si inghetata cu rulouri de nuca pentru ca asta ii place lui si eu oricum habar n-am pe ce lume traiesc, cine sunt si ce-mi place, sunt mai rau ca diego care acum se scarpina la scrot prin rochia de seara.

Restaurantul e o hala imensa, cred ca inghite vreo 50 de mese, nu are nici un tablou pe pereti doar niste cuie batute anapoda, e sec si primitor ca o sala de sport dintr-o scoala generala care nu a luat bani pentru renovare de la guvernul nastase. Insa duduie, suntem ca intr-o brosura de martorii lui Iehova, caprioara maninca la aceeasi masa cu lupul si leul cu babirusa, in dreapta mea e chiar Lazar ridicat din mormant, nu pare sa fii avut timp sa se schimbe, oare plateste cash sau card? Sebastian ma atentioneaza ca trebuie sa-i las tip, furculitele rapaie in farfurii, paharele se ciocnesc frenetic, protezele dentare clampane, limbile clefaie, banii fosnesc, peste tot curge mierea cleioasa a unui cantec de craciun, welcome to jurrasic park locul in care nu exista luni, marti, miercuri si nici intristare, nici durere, nici suspin. Ok, un pic de suspin cind ajungi la sarkis la 9 si trebuie sa astepti o ora pe scaune afara sa-ti gaseasca Sebastian un loc, dar vorba lui, “tarde pero seguro”.