Cind treci din Argentina in Brazilia pierzi o ora si 27 de minute, 27 stand la coada in vama si ora din cauza de fus. Brazilia e deci mai aproape cu o ora de Romania, se simte un damf de latinitate transpirata cu iz de jumari si analfabetism. Oamenii sunt mai lenesi decat 130 de metri mai la sud, taximetristii mai ciorditori, ma coclesc sa nu dau o raita prin Foz de Iguazu ca e mui peligroso, sunt pline strazile de talhari, eu, femeie sperioasa zic bine fratioare atunci du-ma la cascada braziliana si gata dar taximetristul simte ca poate sa ma combine “e foarte frumos la parcul de pasari, e pacat sa nu mergeti”, ma preda la poarta parcului “una turista internationala”, domnita cu tricou prea stramt sub care creste un colacel ii zambeste si-mi da un stiker cu numele soferului “claudio”, aha deci claudio, esti headhunter, iti iei comision si d-aia m-ai adus la gradina zoologica sa-mi frec coatele cu grupul acesta simpatic de shloimi si itzici care probabil au venit sa investeasca in bubuitoarea piata de imobiliare din brazilia. Poporul ales se buluceste in fata custilor cu papagali, baga blitzurile in ochii bufnitelor, vorbeste tare si tropaie cu nesimtire prin poza atent studiata a unei duduci intinsa pe gardul oazei de pasari flamingo. Un tucan incearca sa o taie, patruleaza in fata usii, poate-poate o lasa cineva deschisa, prietene nu degeaba ai ciocul ala, vira-l la usa, mi-au zis mie niste fete de la HR ca doar tupeul te scoate in lume. Sau pupatul in fund de care obvious nu esti capabil.

Tucanu incearca sa combine niste evrei, hehehe, se viseaza micutzu, merg mai departe si dau de caimani si serpi si o specie de televizor japonez zidit intr-o pesteruta artificiala, pare decor de emisiune de divertisment romaneasca, trec prin cusca de papagali ara, gigantici, mai galagiosi decat galeria lui manchester, par revoltati, nici eu nu sunt tocmai multumita, plec din parnaia de pasari si sar parleazu vis-a-vis, la parcul Iguacu zona braziliana, vestit pentru vista mult mai generoasa decat cea din argentina.

Intrarea e mai scumpa, parcul mai mic si din nou simti asa un aer de Romania, inghesuiala in autobus, oameni grasi imbracati in treninguri, sudoare in plastic, cefe imbrobonate, ragete de veselie cind autobusele se petrec pe drum, fotografii cu toate cele 4 mobile, dudui machiate gros clatinandu-se pe tocuri, obiectivul rezemat de cornea coatiului impietrit pe marginea drumului de frica, bere la pret de aeroport. Culminand cu trosneala de la miradorul celei mai smechere cascade, imbranceli si coate-n aparat, un grup de sectanti bivolaresti admira cu spatele creatia domnului, timp de 15 minute strambandu-se copilaros in aparatele colegilor cu care impart credinta, autocarul si, probabil, urina, la lift un batranel nu mai pridideste sa dirijeze un grup de grasane orbite de rimelul scurs catre capatul cozii.

Inteleg de ce zice lumea ca suntem brazilia europei, va asigur ca nu e nici un compliment aici. Iote domne, si astia asfalteaza dar inca nu s-au prins ca se fac bani mai cu seama din schimbat de borduri. Na ca e deja 6, Claudio ma inhata din parcarea plina de taximetristi lati ca niste pitoni dupa ce au inghitit o caprioara, spun un nu hotarat capodoperei shoppingului, ma intorc in bunul si batranul Jurrasic Park si-mi recuperez ora lasata sa ma astepte in vama.

In autocarul cu etaj al companiei Via Bariloche se intampla minuni: Mark Wahlberg vorbeste in spaniola cu Danny Glover, daca nu te gusta poti sa alegi altul din cele 14 filme ciordite de compania de transport, ca doar n-or fi nebuni sa dea bani pe asa ceva. Sau mai stii, au postul lor de televiziune la care un domn cu pleoape inflamate de betiv si o blonda cu cupa D la IQ sporovaiesc si se intind printr-un autocar, prezentand avantajele incredibile ale transportului cu ViaBariloche: fotoliul se deschide la 180 de grade, Silvio apare ca scufita rosie cu un cosulet cu vin, whisky si sampanie, inghit bunicuta, inghit scufita, bag o sampanie sa nu am cosmaruri ca e luna plina si ziceau astia la horoscop ca imi va da peste cap viata sentimentala, incerc sa dorm dar cartoful gigantic cu sosete albe care umple fotoliul de linga mine scapa triluri si isi plesneste rapid mana peste sold in timp ce asculta muzica dintr-un telefon roz, delicat, oh Barbie, tu erai, sa nu te recunosc, cred ca te imbogatesti.

Silvio e tatal pe care nu l-am avut, trage perdelele la geamuri ca sa nu deranjeze luminile autostrazii caci au si autostrazi si lumini iar dimineata imi aduce o tava cu niste roadkill, doua croissante calcate de 5 ori cu tasatorul pe care le inghit recunoscatoare. Welcome to Jurrasic Park spune un outdoor gigantic in care o blonda si copiii ei arieni impodobesc cu beteala un stegozaur, Feliz Ano Nuevo adauga un triceratops cu barba si burta falsa, gracias si mai poftiti pe la noi spune Silvio la finalul celor 17 ore de calatorie cu ViaBariloche.Nici nu stiu cum a trecut timpul ii spun emotionata, probabil de la luna plina in gemeni care-mi ravaseste sentimentele.

 

Domnu din poza nu-i nici Silvio nici cartoful, nici vreun actor platit de primarie sa creeze atmosfera decadenta in oras ci cunoscutul plateosaur de autogara, o specie remarcabila prin eleganta si dibacia cu care poate sa scoata rotocoale de fum din tigara.

“Am vazut 17 maimute capucin”, oh my gosh, you’re so lucky, “clar,si am vazut multi coati cu pui, sute de pui, un rau de pui”, jesus, such a great luck, “da. dar am vazut si un armadillo facind tumbe”, unbelievable, “si am vazut si 4 tucani care jucau carti”, dios mios por favor, stop, we’re so gelous, “trebuie sa fiti dar luati-o p’asta: am mangaiat pe cap un bucatar italian cu stea michelin” noooo. Perechea de turisti americani se arunca in valtoarea cascadei sant martin. Pacat, n-au apucat sa auda cum am conjugat verbul a fi cu Christian, blandul si giganticul neamt chelner de 2,10 metri, o aparitie rara in padurea subtropicala Iguazu, adus aici de schimbarile climatice recente tocmai de linga Duseldorf. Christian a facut scoala de receptioneri si de vreo 6 luni atarna prin america de sud imbunatatindu-si spaniola, “o-la, ke tal?”, limba de clopot lutheran zangane in gura, e plin de bunavointa si lipsit de simtul ridicolului, fericit ca si-a gasit job si emotionat ca este sef de restaurant, “sper sa fac fatza acestei oportunitati care mi-a fost oferita, azi am aflat aspectele tehnice ale procesului de fabricatie al fiecarui fel de mancare, am facut schimbari care sa usureze servirea si sa transforme cina intr-o experienta mai productiva”.

Welcome to Jurrasic Park, singurul loc in care poti intalni in libertate megalozaurul germanicus. Il recunosti dupa accent si folosirea excesiva a cuvintelor “proces”, “tehnica”, “eficienta”. Daca nu ai norocul sa-l auzi vorbind tot il poti recunoaste dupa camasa alba apretata, ochelari si aerul de student la TCM. Christian sta la un hostel unde plateste pe noapte 8 dolari si se va muta intr-o camera pe care va plati 6 si va primi si un ventilator in pret. A trecut granita la brazilieni ca sa-si ia 2 camasi albe, pantaloni negri-un pic cam scurti-si pantofi negrii numarul 46 pentru ca barbatushul argentinian se pare ca are piciorul mult prea mic pentru senila nemteasca. “este extraordinar cit de bine ma simt in acest pantof”, timp de 20 de minute laudele nu contenesc, s-a mai ocupat o masa, la dracu, sunt niste spanioli, “ti gusta …pauza de 3 secunde, ochii argentinienilor sunt mari, ai lui Christian sunt ingustati de efort, tocmai trece prin conjugari ..comer asta sera ahi?”  argentinienii sunt bulversati, se prind ca e o forma de spaniola, reactioneaza cu delay si, si, claro, continua sa vorbeasca intre ei infricosati, cu voce scazuta, Christian zambeste larg si-mi dezvaluie generos tainele gramaticii spaniole, nu poti sa razi, omul e curat Forrest Gump. Are 35 de ani si se gandeste ca este mai eficient sa se aseze la casa lui dar stie ca procesul acesta nu este sigur si ca tehnica este sa te lasi condus de femeie. Il gasiti 6 luni de acum incolo la boutique hotel de la fonte, puerto iguazu dupa ora 6. Pentru cititorii fideli facem un platouas cu Simona, proprietara hotelului, pasionata de wrestling cu un brand de patzaichin, Matteo, bucatarul genovez cu stea Michelin si magnetism de sfanta vineri (se pare ca pisici, pasari si pesti cauta salvare in bratele lui) si papagalul verde gay care uraste si ciupeste femeile, sa-i spunem Bote. Quieres algo mas?

Coatiul asteapta cocosat momentul atacului, neamtul e toropit de soare, coatiul tasneste si smulge punga de chipsuri apoi se retrage in tufa daramand cu coada cutia de bere. Otto e stupefiat, fosnete din tufa ii confirma pierderea. Scheiße, dupa greci, alte animale din alte continente il fura, ca vorbeam de lup uite si niste greci, umbla cite 6 in linie, malaca, nu sunteti la termopile, vorbesc tare,rad zgomotos, inghesuie niste coreeni ambalati bine in pungi, cu cozoroacele trase pe ochi, unul din ei vede caimanul si se apuca sa-l fluiere ca pe-un caine, caimanul ii raspunde cu un latrat scurt si ii aduce batul, glumesc, coreeanul pleaca si mai convins ca traim intr-o lume complexa.

Pantalonii mei scurti au 5 kile, tricoul mi l-am scos, mi l-am stors, e jiav, am fost sub cascada la Iguazu cu barca, mie mi s-a parut 3 minute, in pliante zic ca 20 de minute, daca si eu cred in publicitate, hehehe, cert e ca nu am vazut nimic, am stat cu ochii stransi si m-am rugat sa iesim din peretele de apa sa pot sa respir.  Pilotul barcii e un corb carbonizat, cizme de cauciuc galbene, nas acvilin, sa aiba vreo 60 de ani, imobil, isi trage pelerina de ploaie pe el si a 786 oara intra sub cascada, unii au de impins o piatra la deal, altii de bagat o barca sub apa, un localnic care se da ghid rage fericit la prora agitandu-si mainile, gata, cele 20 de minte sunt mai scurte la tropice. Incepe batalia cu hoardele care bifeaza peisaje, click, click, ai facut poza? bine, atunci hai sa mancam, pune mana draga aici, haideti si dumneavoastra domnule Bjorg, uite o doamna pe tocuri, toc-toc-toc pe podetele metalice alunecoase de la stropii cascadei. Peste tot scrie sa nu dai de mancare la animale-in 2 limbi, engleza si spaniola, sunt si niste desenase care iti arata maimuta si coatiul cu x-ulete in loc de ochi, dar nimanui nu-i pasa, lumea e pe sharing, ia de aici frate tucanule niste hamburger.

Tucanul declina si zboara scarbit, as face si eu la fel, carnea din hamburger nu era chiar proaspata, linga mine in trenuletul care merge la Gargantua del Diablo e un francez cam mucezit, duhneste a dihor, nu cred ca au in america de sud specia, cind coboara din vagon se produce un dezechilibru natural si un stol de pasari se ridica, zburand inspaimantate unde vad cu ochii. Cataracta fierbe, coloane de aburi se ridica si te fac fleasca intr-o secunda, degeaba incerci sa scrutezi ce e jos, nu exista jos, doar miliarde de particule de apa si pasari care strapung pulberea alba, poate e tot cer acolo, cerul chinei, tara de dincolo unde oamenii isi fac pedichiura la maini.

Podetele pe care stam par firave, aflu ca in 92 a venit ultima viitura care le-a spulberat, habar n-am daca in timpul zilei si cu oameni pe ele, e clar ca n-ai nici o sansa sa scapi daca ai picat in apa. Strang din fund in timp ce plutim cu zodiacul pe rau inspre o zona de canale, cascadele sunt cam la 80 de metri de noi, aburul se ridica, mi-am facut deja planul cum ma arunc si ma prin de o craca si ma salvez apoi dau interviu la ziar multumindu-i instructorului de paranoia ca m-a pregatit atat de bine, uite tucanul zice ghidul, da-l draculu de tucan, mai bine uite-te la drum imi zic eu, uite si caimanul, uite si alt tucan, maimuta capucin, ea si familia ei de 40 de cetateni, haide c-am ajuns la gara, gracias, sper ca v-a placut parcul Cataracta de Iguazu si il votati a 8-a minune a lumii. Nu stiu frate ce sa zic, cred ca Jurrasic Park e mai meserias, bat cupa cu un diplodoc care bea mate in autobuzul care goneste cu 90 la ora catre Puerto Iguazu. Oare unde ne grabim?

Cristina Fernandez de Kirchner este presedinta Argentinei la al doilea mandat, o doamna pe fatza operata la fatza, in doliu dupa moartea sotului Nestor care i-a lasat mostenire presidintia, partidul si conturile din care isi cumpara bijuterii si-si plateste chirurgii, femeia  e infipta, implicata, roscata dar totusi blonda ca Evita, uite un sarac, sa-i dam o paine, juma de imparatie si pe argentina de sotie, inca un sarac, oh mamasita, sunt 2 saraci in argentina deja? faceti ceva, faceti ca mine, uite eu imi donez o pereche de cercei din care sa va asfaltati strada asta si daca va ramin bani sa va faceti si o vila la Mar del Plata.

Pina ieri am cunoscut doar argentinieni care, sensibili cum sunt, lasau lacrimile mari sa le curga pe obrajii rumeni, rumeni nu de la sanatate, doamne fereste, ci de la palmele morale pe care le-au luat atunci cind partidul lor de dreapta a fost culcat la pamant de pumnul inelat al Cristinei. De exemplu joi, Natalia lasa jos demna creionul chinezesc scos din penarul peruan de carpa, ma intrerupe tocmai cind repetam sigura pe mine “el dia, los dias” pentru ca vezi bine e o exceptie la regula generala a genurilor, “chica voi nu stiti ce frumos, curat si sigur era Buenos Aires si acum e o ghena in care nespalatii curtati pentru voturi de Cristina fac legea, au distrus Retiro, au trecut de Cordoba si acum se apropie de Corrientes, ti-e frica sa umbli linga gara, sunt mahalele paduchioase pline de infractori, da-mi si mie un servetel sa ma sterg la ochi”. Poftim Natalia, putem sa revenim la lectia despre articolul hotarat? el presidente, los presidentes, el gobierno, los gobiernos, “imediat dar trebuie sa intelegi ca femeia asta o sa distruga tara, disculpa me dar sunt tare emotionata”, ok, daca e atat de nasol cum de a ajuns a doua oara presedinte? “pentru ca da subventii si ii scoate pe toti saracii din foame, iti vine sa crezi?” noooooo, incredibil, de unde crezi ca vin draguta mioara?

Ieri am vazut in sfarsit despre ce este vorba, in spatele lui torre inglés e viu, in 3D, tripticul lui Hieronimus Bosch: femeia hidra cara niste tevi pe bicicleta, 3 miriapozi o leaga de o miuta, nu-ti vine sa scoti aparatul foto, nu-ti vine sa respiri, miroase a urina si a infractiune, strangi portofelul si simti batzul intarindu-se in fund, pasii sunt mai mici si mai iuti, ca atunci cind nu mai poti sa te tii si grabesti intalnirea cu toaleta. Intri in autogara unde halimaiul se inteteste dar speri ca turistul neamt din fatza ta pare mai suculent si ca americanul galagios va fi pedepsit pentru asta. Te inghesui cu velociraptorul pitic de bolivia, iti iei un cot in stomac de la guaraniul incruntat, te impingi in alosaurul mapuche care iti stinge tigara pe rucsac si reusesti sa te cateri in autocarul cu etaj. In jurul tau e sambata, televizoare si casti, perna si paturica de plus, un steward numai zambet iti intinde patul, iti aduce paste si ciocolata si sampanie in cupa de plastic ca sa nu poti sa-i iei gatul lui chofer si sa deturnezi autocarul, intinzi picioarele, de la etaj vezi autostrada cu 4 benzi, lumina, postere uriase cu Cristina, ce-aveti frate cu ea? Charlemagne crestea la curtea frantei elefanti, maimute si lei, la fel si William the Conqueror, Elisabetha I, Ludovic al XIV si Michael Jackson. Cristina are si ea menajerie, acum linga gara, maine-n toata tara, e exotic, e putere. Welcome to Jurrasic Park! Sunteti bine veniti sa va uitati dar va rog nu hraniti animalele. Altcineva o face deja, macar din 4 in 4 ani.

Cred ca sunt vreo 37 de grade, soare orbitor, o ard pe mister acoperita cu o esarfa neagra, simt ca ma parjolesc aprig si n-am unde sa ma ascund, stadionul e mic, are doua tribune pentru plebei si una peste drum pentru aristocrati. Nu, nu sunt la fotbal ci la polo. E prima semifinala a celui de-al 118-lea campionat national, se joaca in aceeasi zi cu finala de cupa Davis Argentina Spania pe care na, futu-i, o castiga Spania si tot in aceeasi seara cu meciul care stabileste ca Boca Junior e campioana Argentinei. Terenu’ e mare-mare, vad niste cai undeva in capat ingramadindu-se, trec vreo 45 de minute pina inteleg niste reguli elementare de atac. In fata mea, tolaniti pe treptele de placaj ale tribunei o gasca de vreo 8 ba-e-ti, 40-45 de ani, targetul de Stella Artois din briefurile aspirationale, ceasuri scumpe si mocasini gucci din care ies picioare cu pedichiura facuta perfect, pila jur ca m-am gandit la tine si asante style. Fratiorii dau dume, urla din cind in cind “alegriaaaaaaa”, cu greu ma prind ca asta e numele uneia dintre echipe, caii se bulucesc inspre latura unde click, click, suntem singurii care fac poze, nenicii scuipa un “vamos pacoooo” din varful buzelor si continua sa-l ia la tumbe pe un vanzator de sucuri “haide prietene, o cervecita”, micul bolivian zice nu, n-am decat apa, cola si inghetata, scarbit capul gastii isi ia o inghetata si o linge bovin sub privirile rugatoare ale copilului unui tovaras cu fatza de rus si Rolex de rus, sa-i spunem Igor.

In plin atac al Alegriei o fetita rujata adoarme in bratele mamei cu palarie de soare pe care scrie Mercedes Benz, intelegi de ce nu-i nici o tensiune, e  21 la 11 pentru Alegria, scorul e afisat manual de un nene care invarte niste table A2 cu cifre, anacronic, de cind vroiam sa folosesc cuvantul asta, multumesc Argentina pentru aceasta ocazie. Cu toate astea Rolex e sponsor, scrie mare si gras numele Ro-lex, ce paradox stimati cititori, mai ceva ca Dobrogea, Dobrogea, pamintul  uscat dintre ape, dar sa lasam literatura de bufet, fluier final. Baetii isi baga picioarele fine in mocasini si o iau agale catre tribuna unde il pot felicita pe Paco, “vamoooos pacoooo”, Paco are multi dinti albi-albi ca mai toti argentinienii, rade mult cu dintii lui albi, pupa obrazuri cu buzele care nu reusesc sa acopere dintii albi-albi, se apleaca sa imbratiseze un copil si isi scoate tricoul flescait, plin de feromoni si-l ofera baietelului care stanjenit de atentia acordata incepe sa planga. Caii sunt doar iepe, ca ele sunt mai de treaba, oare cum se poarta cind sunt la ciclu ma intreb, daca stie cineva va rog sa-mi scrieti pe feher@cap.ro.

Incepe a doua finala, ne mutam pe stadionul de smecheri, un grup de gauchos baga la chitari, standurile HSBC, CITI, Mercedes( de aici avea deci domnita cu fetita rujata palaria, nu reusesc sa intru pe lista sa insfac una, ramin cu esarfa neagra de Fatah) , Chandon, la Martina si ESPN, raybani, camasi, shaneluri, flaneluri, mocasini si balerini. Miroase mai zdravan a bani decat la trezorerie, bani vechi, familii vechi, Cristiana zice ca daca esti din bacau si ai picioare de 1,20 poti sa-l prinzi pe Batistuta dar nu incerca sa pui mana pe un nene cu 15 nume, ca pina ai zis “que tal Alfonso Alejandro Santiago Bernard Juan Jorge Miguel Nunez..” omul a plecat la studii la Harvard si ai ramas cu buza umflata. In Jurrasic Park clasele sociale sunt foarte bine delimitate: aia care fac bani si aia pentru care de 500 de ani altii fac bani. Fotbalistul e pe teren, prezentatoarea tv e pe sticla si cantareata pe scena, daca ai yacht nu insemna ca esti respectat, daca te-ai babardit cu Maradona nu inseamna ca poti sa candidezi la parlamentare. Sau poti dar tot nu pui mana pe omul cu 15 nume care e mai evaziv ca Big Foot. Pe scurt lumea e mai complicata dar mai usor de inteles, albu-i alb si negru-i negru, tribuna cu copertina si cea fara. Cum ar canta Hrusca, “anacronici si cuminti, implinindu-si rostul lor..” Na ca am folosit de doua ori cuvantul anacronic, doamne ce zi buna am avut,  de aceea o inchei cu un entuziast “Welcome to Jurrasic Park!. Dinozaurii pe stanga si mamiferele pe dreapta. Ce sunteti voi?” Dinozauri pitici sa traiti. “Aha, bashti la coada pina va faceti mari.”

PS. In finala de polo de pe 9 decembrie merge echipa Ellerstina, baieti curatei, din 4 jucatori 3 sunt frati: Facundo, Nicolas si Gonzales Pieres, cat de mandra o fi mamicuta lor? kiki baga un ochi, jur ca nu regreti.

Daca doriti sa revedeti, editia aniversara debuteaza cu postul din 5 decembrie 2011. Este despre Alfredo, taximetristul doct din Buenos Aires si cunostintele sale despre Romania. Unul din favoritele mele.

“Sunteti din Italia?” Nu, din Romania. “Aaaa, Dracula, sisisisisi”, taximetristul isi pipaie gatul gros ca o conducta de la Apa Nova, il asigur ca poata sa conduca linistit ca nu-i rod jugulara la ora asta, e 3 dimineata. “Cind eram tanar imi placeau filmele cu Dracula, nu Bram Stocker, cele vechi cu un actor american, am uitat cum il cheama”, ridic din umeri, omul ia mana de pe schimbator, o indeasa in desaga cu intrebari, scoate 4 la intamplare si le aseaza frumos pe bord: “l-ati avut pe Tito, nu, nu pe Ceaucescu?” da, Ceausescu, l-am avut si l-am pierdut, “si Ilie Dumitrescu?” da, nici el nu mai e, “cum e vremea in Romania?” iarna vrajbei noastre, “imi placea de Ilie Nastase, jucator de tenis foarte simpatic, foarte bun”, da, el si Tziriac, “tiriac, si, si, cu mustata si par cret, l-a antrenat pe Guillermo Villas”, cetateanul tzopaie ca o vrabie de la un subiect la altul, respir usurata cind oprim in fata casei, “pot sa va intreb ceva?”, tocmai ai facut-o, o faci de 25 de minute, una in plus nu m-o omori, aprob politicoasa, “care sunt eroii nationali ai romaniei?” Hopaaaaa, ce dracului sa-i raspund, mihai viteazu, vlad tepes, iancu de hunedoara, “ce au facut ei?”, s-au batut cu turcii, au unit principatele romane, “aaa, cu turcii, si, si, la 1453, si, si, dar de ce se cheama romania?”, pentru ca suntem urmasii imperiului roman de rasarit, “aaaaa, sisisi, foarte interesant. dar care sunt culorile drapelului national?” rosu, galben, albastru “ahaaaa, dar que significa?”, sange, cereale si cer, “mui interesante”. Simt ca as merita un 6 dupa raspunsurile penibile pe care le-am oferit, Alfredo insa e fericit, a gasit o ureche, scoate din buzunar o palnie de metal, o fixeaza si toarna un butoias de 6 kile de povesti delirante despre San Martin si Bolivar, loja masonica italiana P2 din care amandoi faceau parte, cum Bolivar era mai smecher pe linie masonica si d-aia e mai faimos, cum steagul blanco celest al argntinienilor vine de la dinastia de bourbon dar are legatura si cu eliberarea sclavilor de catre un francez care lupta sub stindard argentinian in california, “dar romania a participat in razboiul crimeei?”, eeeeeee, imi suflec manecile si contracarez cu povestea lui Petru cel Mare si a strategiei rusesti de a ajunge la marile sudice. Alfredo clipeste un pic buimac, i-am dat-o imi spun dar bucuria e scurta, Alfredo e sahist, taximetrist-sahist, se regrupeaza muta la H4 cu “din loja asta masonica italiana, P2, au facut parte toti militarii din junta care a condus argentina in ’70 si toti presedintii argentinei. si acum toti politicienii importanti sunt inscrisi in ea.” se opreste, bulbuca ochii in oglinda retrovizoare asteptandu-mi reactia, nu sunt impresionata atat de tare, stiu de la codin niste masoni care aveau restante la intretinere si erau pe cale sa ramina fara apa calda.

Alfredo schimba atacul, muta calul la B9: “eu citesc gogol, imi place mult, e ucrainian, aveti multe probleme cu ucraina?” nu atat de multe, doar cu un brat al Dunarii care este la granita pe care l-au blocat. “mui interesante. am un mare respect si pentru tolstoi. a scos-o din minti pe nevasta-sa si a dat toate lucrurile din casa. A fost primul hippiot din lume. Stiati ca a murit intr-o gara?” Nu stiam si nu banuiam ca o sa aflu asta de la un taximetrist argentinian de 130 de kile, transpirat si cu camasa plesnita peste burta. “celalalt mare prozator, cum il chema?”, dostoievski “da, a avut un frate dar parintii nu au avut bani sa ii dea pe amandoi la scoala si l-au trimis doar pe dostoievski si el s-a simtit toata viata vinovat fata de fratele sau care nu a avut noroc”. Sunt sah, e 4 dimineata si Alfredo nu da semne ca vrea sa mai castige bani din taximetrie in seara asta, acum povesteste extatic despre incalcarea drepturilor omului in Haiti de catre un soldat al castilor albe. Peste 24 de secunde muta regina la A8 si turuie ceva despre razboiul ucrainiano-polonez de care a citit intr-o carte, poate chiar a lui Gogol. Sunt mat. Alfredo isi freaca manutele de T-Rex si propune sa-mi iau revansa pe geografie si fizica cuantica pe 13 decembrie. Urati-mi noroc. De fapt am tona, doar sunt in Jurrasic Park, unicul loc de pe pamint unde poti primi pentru doar 4 dolari transport si lectii de istorie de la anatoli karpov.

Soferul de taxi uita sa puna ceasul, ne foim agitati, Alejandro il atentioneaza, omul apasa pe butonel si apoi gajaie, racaie fundul gatului in cautarea unor sunete, rad ca proasta, Alejandro traduce “si-a pierdut vocea la curse de cai azi unde zice ca a castigat 19.000 de pesos”, hau, asta inseamna vreo 4000 de dolari, win some lose some, banuiesc ca nu avea o voce de privighetoare asa ca probabil a iesit in castig, auzi, 4000 de dolari, normal ca a uitat sa puna ceasul. Intrebarea este de ce dracului mai e la munca si nu sta acasa cu o bagaboanda pe fiecare genunchi, poate il dor genunchii de la reumatism ca e sarit de 70 de ani, coboram din taxi, Juju traverseaza strada leganindu-se pe 10 centimetri de toc subtire si rosu, mergem la a mai smechera milonga deci si-a luat cei mai meseriasi pantofi de tango din cele 5 perechi pe care le are si si-a pus penele in urechi.

Degeaba are 5 benzi, pe bulevard inspre estadio Obras masinile abia se tarasc. Taximetristul da semne de inteligenta extraterestra cind detecteaza cauza aglomeratiei “un recital? qui es?”, “new order”, “aha, electro, viejo, mui bueno”. Un taximetrist stie cine sunt New Order si ii mai si plac. Imi fac cruce cu limba, vreau sa ii las spaga dar omul nu intelege, nu are sa-mi dea rest asa ca rotunjeste in minus pretul cursei, zice tot el gracias, cobor ravasita. Welcome to Jurrasic Park, locul in care nu exista radio zu si taxiuri cu miros de picioare murdare.

Stadionul e mic dar plin ochi, estimez un 3000 de oameni, e foarte cald, foate foarte foarte cald, mi se lipeste tricoul de spate, nu se vinde alcool, peste multime trec levitand tavi cu apa si cola, caratorii urla ‘agua, agua, cola, agua”, ii bati pe umar, ii platesti, carausii urla mai tare, poate n-ai auzit, ii banuiesc ca umbla cu radiatoare la ei ca sa ne fie si mai cald si sa vanda mai mult. Miroase aprig a iarba, poporul e agitat, 2 agarici pun niste muzica pe scena incalzind multimea, cretinilor luam deja foc.

New Order isi face intrarea, se urla, se aplauda si se leaga repede un “oleee, ole, ole, oleeee”, daca asa e la electro viejo cum dracului o fi la meci. Un cetatean care curge linga mine rage isterizat “vamos, vamos, vamooooooos”, New Order il asculta, ma uit la el cu respect banuind ca e vreun sef ceva, se da drumu la muzica, multimea incepe sa sara, true faith si blue monday, Bernard Sumner bea vinoase si transpira grav, se sterge cu un prosop cat o plapuma si apoi cu greu il arunca in bezna forfotitoare a arenei, declarind “you’re the fucking best public i ever saw”, de acord fratioare. Nu asta pare sa fie si pararea duduiei Gillian de la keyboard careia nu i se misca bretonul, canta nemiscata imbracata intr-o bluza de nasica din fetesti, aratand de parca a lasat niste galusti pe foc si vrea sa termine povestea asta cit mai repede sa verifice sa nu se arda. Gata. Gillian poate sa vada de galusti dar nu, poporul urla, nu se da dus, New Order vin la bis si baga mare, ‘love will tear us apart”,  in fata mea un stegozaur isi scoate maieul plin de apa, il stoarce si il roteste deasupra capului scos din minti de entuziasm, “laaaaaaaa, laaa lala lalala aaaagheeeen”. Welcome to Jurrasic Park, vamos, vamos, vamooooooooos.