cine ne scapa de bianca dragusanu?

dislexic, fara scoala, provenit dintr-o familie sarmana, dintr-un cartier londonez murdar, ca un vagin de prostituata de centura, Don McCullin a crescut, ca intr-un bildungsroman, intr-un personaj mai mare decat viata si mai tare decat moartea. fotografiile lui fac cat o mie de cuvinte, iar cuvintele nu sunt “flecustet”, “alb negru de dragul dramatismului”, “fals”, “butaforie”. cuvintele pe care le spun fotografiile lui Don McCullin sunt: “demnitate”, “durere”, “nu pot ramane doar un privitor”, “doamne dumnezeule, cum as putea sa ii ajut pe oamenii astia?”.

pe langa vorbele rostite de fotografiile sale, Don McCullin are la el un simt al oratoriei pe care noi, copiii balbelor din epoca de aur, nu putem sa il deprindem nici dupa 7 cursuri de public speaking. descrierile lui taie adanc in minte, traforeaza in placajul imaginatiei, creand emotii devastatoare. in ciuda anilor, McCullin isi aminteste culoarea rochiei unei femei din tabara de refugiati Shatila din ’82, mustele si mirosul salonului de copii din Biafra din ’70. ororile-spune el-il lasa-n pace noaptea dar il ataca in fiecare zi, atunci cand isi tine ochii deschisi.

daca s-ar fi nascut azi, nu in romania, ci tot in londra, ar mai fi fost posibil pentru McCullin sa devina McCullin? regizoarea Jacqui Morris zice ca nu. Adelin Petrisor zice ca nu. Radu Sigheti zice ca posibil. McCullin este McCullin pentru ca s-a nascut intr-o epoca in care publicatiile erau interesate de razboi. cand exista un “The Observer” si un “The Sunday Times” care plateau pentru fotografii de calitate, pentru reportaje din zonele de conflict, pentru investigatii patrunzatoare. McCullin s-a nascut intr-un timp si intr-o tara unde existau reguli si sisteme de drenaj ale stirilor si, astfel, nu erai coplesit de informatie neperiata, propagandistica, falsa, infestata cu minciuni.

da, acum avem parte de revolutia twitter, de rascoala facebook, avem milioane de telefoane care inregistreaza, pozeaza, semeseaza, dar-se intreaba Jacqui-asta inseamna ca stim mai mult? asta inseamna ca ne-am apropiat mai tare de adevar?

si adelin si radu au spus ca nu. ca citizen journalismul, atunci cind este lipsit de educatie jurnalistica, este contaminat cu neadevaruri, subiectivism. “reporterul” este influentat de backgroundul sau si, neavand binoclul cu infrarosii care vine la pachet cu educatia de ziarist, nu poate vedea atele manipularii, care misca marionetele pe scena.

traim intr-o epoca a indestularii, in care mancam mai mult, dar mancam mai prost. chifle pufoase si pui prajit, nimic prea condimentat, nimic prea piperat, nimic mai acru sau mai amar, sa nu suparam sponsorii. sa nu ne ia publicitatea de la gura. si iata ca, in ciuda faptului ca ziarele au jucat pe mana advertaizarilor, tot au mierlit-o.

in tot necazu vine si lucrul bun. moartea institutiilor de presa si falimentul mass mediei traditionale, inseamna ingrasamant bogat pentru hribii si manatarcile jurnalismului independent. fie ca sporii lor sa se propage cat mai departe si sa avem si noi parte de un fane sau nae sau lica mccullin, capabil sa ne faca sa ne luam ochii de pe tatele biancai dragusanu si sa-i mutam pe picioarele amputate ale unui refugiat sirian.

 

5 comments
  1. totusi, pin la urma, n’am priceput care’i treaba; nu cu tzitzele lu aea, ci doar cu cine’i ala muradaru (“dintr-un cartier londonez murdar, ca un vagin de prostituata de centura”), cartieru sau mcculkin asta, sar’na

    • pardon: murdar e cartieru, totusi, dar ca un vagin de prostituata cine’i?

      • feher said:

        Tot cartieru

      • hi hi hi ho!¡

        iata cai inca posibil, chiar daca nu si probabil, sa reusesc sa provoc o discutzie cu o hunguroaica alba avind ca princial subiect vaginu, care vagin poate fi el si murdar, daca nu isca imediat reactzia unei posete trintite energic in cap, cum aproape ca are de fiescare data inclusiv nevastamea, de pork batrin nutzi mai bagi mintzilen cap

  2. Mie mi-a plăcut că în ciuda situației sumbre a presei pe care o conștientizăm toți, oamenii par să creadă optimist în acest tot-raul-spre-bine, în renașterea jurnalismului adică, în întoarcerea la adevăratele valori. Iar Bianca Drăgușanu va deveni doar o fâță uitată de lume într-o garsonieră din Militari. Așa să fie.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: