Piatra, banul și norocul

Ușile vanului zboară și în frigul cenușiu coboară, îmbrăcați în verde țipător și roșu urlător combinat cu un violet violent, doi chinezi. Sau filipinezi sau malaezieni sau indonezieni. Cine poate știi? Sunt urmați de o cameră de luat vederi și de trei grupies și de alți chinezi-malaezieni-indonezieni care întind microfoane. Primii doi, prezentatorii, se reped în poienița plină de mormănele de pietre așezate unele peste altele. Sunt câteva zeci, arată exact ca micile temple ridicate în cinstea lui Apu, zeul munte, de către incași. Prezentatorii vorbesc repede, se precipită, își cațără și ei cuvintele unele peste altele, ridicând versanți de vorbe între ei și cameră. Neatenți, terfelesc o grămăjoară de pietre pe care, stângaci, încearcă să o dreagă dar pietrele alunecă și țara întreagă îi va vedea. De fapt nu, că se taie la montaj.

Pe marginea drumului către Þingvellir-da știu că v-am lovit; litera aia dubioasă se citește th și intregul cuvânt înseamnă Câmpia Thing, adică locul unde se întrunea parlamentul Althing-e plin de munticei de pietre. Cine îi ridică și de ce? Pe unul din panourile din sudul Islandei aflu răspunsul: turiștii. Umblă vorba că, dacă așezi pietricică peste pietricică și ajuți la crearea unui mic zgârie nor (că aici norii își târșâie burta de șosea), o să ai noroc. Așa că fiecare turist oprește ascultător, pune pie..”păi nu mai sunt pietricele tovarăși, ce ne facem?” Nu vă panicați. Autoritatea națională a drumurilor va aduce pietricele destule, să ajungă și la cei din spate, special pentru păstrarea tradiției și inmulțirea mormanelor de pe marginea șoselei. Pe bune, nu glumesc. E scris pe o tăbliță indicatoare că AND-ul lor se ocupă cu furnizarea de material de construcții pentru turiști. Asta da dedicare.

castele de pietreSă ne întoarcem la Þingvellir. Aici s-a întrunit pentru prima dată parlamentul Islandei, la 930 după Cristos. Aici a continuat să se întâlnească, an de an, până pe la 1800. Căpeteniile se strângeau la piatra legii și își spuneau păsurile. Sub ei, faliile tectonice Eurasiatică și Atlantică își dădeau brânci. Geologii spun că se îndepărtează cu 5 centimetri în fiecare an, lăsând o rană adâncă, acoperită cu o apă turcoaz, în care aceeași turiști care nu au avut pietricică să pună pe morman, pot să își hrănească norocul famelic aruncând monezi. Sclipesc cu miile, argintii, de pe fundul riftului în care cetățeni cu piele de lamantin și conturi grase, fac snorkel sau scuba. Dacă aș face scufundări, m-aș îmbogăți din adunatul bănuților aruncați de turiști. O familie de francezi, rârâie, cârâie și trimit între plăci un pumn de eurocenți. Ei sunt în zona euroasiatică, eu sunt în atlantică. Oficial, îmi spune un islandez, sunt în America. Așa e toată țara, ruptă în două între cele două continente. 

bani intre continenteÎn 2006 baza militară NATO de la Keflavik a fost închisă. Mă rog, baza militară americană, deschisă aici în 1952, în plin război rece. De unde la începutul anilor `90 islandezii nu mai știau cum să scape de Texas Cowboys din bătătură, închiderea prăvăliei a însemnat 900 de slujbe pierdute pentru micul popor insular. Auci. Acum, autoritățile din Reykjavik, se dau de ceasul morții, încercând să găsească o destinație comercială pentru uriașele barăci lăsate de americani în urmă. Poate ar trebui să aducă niște pietre și să le spună turiștilor că aduce noroc să acopere barăcile, ca-n ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Sau să sape câteva puțuri în față, unde Jack din Arizona și Genna din Carolina să poată să arunce bănuți. Sunt atâtea oportunități de biznis, aici în Islanda.

riftul euroasiatic-atlantic870.000 de turiști au fost în Islanda anul trecut-zice șoferul de autocar-și anul ăsta batem milionul. Pentru ce vin? Să vadă aurora boreală și să se cațere pe vulcani și pe ghețari, să mănânce puffin și balenă și să îi vadă pe puffini și pe balene înainte să îi mănânce. ”Mă simt ca acasă”-strigă încântat un danez cu mustață, ”toată lumea aici vorbește daneză.” Mai degrabă ăștia mai în vârstă, care erau obligați prin curriculum să învețe limba foștilor suzerani. Danemarca a fost șerifă de facto în Islanda până în 1940 când, profitând de război, islandezii au venit aici, la Þingvellir, și și-au declarat independența. 

Dacă stai pe partea atlantică a marelui rift te îndepărtezi cu 5 centimetri pe an de Copenhaga. Și te apropii cu 5 de Washington. Cum se face că toți vorbiți atât de bine engleză? ”When you speak a shitty language, spoken by only 300.000 people, better try to learn another one” spune Reggie. Sau măcar aprovizionează turiștii cu pietre.

 

2 comments
  1. Ar trebui să creăm și noi un obicei d-ăsta… aduce noroc dacă strângi gunoaiele grămăjoare, să zicem. Vedem dup-aia cum aprovizionăm turistul cu gunoaie

    • feher said:

      Ooooio, ce idee excelenta.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: