Archive

Monthly Archives: December 2014

Trenul privat costă jumătate din cât costă trenul de stat. Pe peron sunt studente cu cercel vârât în nașul roșu de frig și babe cu nutrii trase peste urechi. Trenul privat întârzie 10 minute, vine de la Craiova și, se știe, nu prea-ți vine să pleci de la Craiova, mai întorci capul, mai te oprești să vezi orașul de la 5 kilometri și de la 12 și așa, cu nostalgii și melancolii d-ăstea, trece timpul și întârzii. Dar nu te poți supăra pe trenul privat care costă jumate cât ăla de la stat. Și uite-l că sosește. Oamenii veniți de la Craiova se aruncă din mers pe peron, parcă nu mai suportă să mai stea nicio secundă în vagoane, parcă au făcut un căcuț puturos undeva sub scaun și acum fug, lăsându-i pe cei care continuă călătoria, până la Brașov, să se descurce cu fecala.
Călătorii coboară, în dreptul ușilor se bulucește schimbul de valea Prahovei. Plutește o panică în aer, panica aia că o să trebuiască să stai în picioare pentru că la trenul privat nu se dau locuri. Sau nu am găsit eu, căci am cumpărat biletul online.
Călătorii care se urcă în tren, o fac cu țigara în gură. Neaprinsă, e drept, dar pregătită. Par toți să își zică: pun valiza aici și gata, mă proptesc în ușile largi care se deschid ca la vagoanele de marfă, chiar și în timpul mersului.
Nu-s pneumatice, electrice, termosensibile, incomprehensibile. Sunt niște uși de al căror mâner dacă tragi, se deschide. Trenul pleacă, pâlcul de fumători nu și-a terminat țigara așa că mergem vreo 3 minute cu ușile deschise. Oricum e cald.
Pe bancheta de lângă mine se pun el și ea, din Câmpina (o să aflu când vor coborî în Câmpina), studenți la limbi străine, telefoane deștepte pe care joacă ceea ce se cheamă Candy Crush și ceva cu ursuleți care, citez: ”uite-i cum se ascund, fir-ați ai dracului de urâți!”.
Amândoi stau cu ochii în telefon, pocnesc biluțe, caută ursuleți camuflați în pixeli și pe gură curge un râu de nimic cu nimic și cu rahat și apoi iar nimic duhnitor și apoi o rafală de prostie. Se vorbește despre haine, branduri, papanași și cum porțiile sunt prea mici, pe vremuri din ce îți rămânea după ce terminai o porție mai făceai încă una, se anunță că magistrala de metrou aia cu Pipera-Berceni e cea mai nouă, fata știe sigur asta, el e un pic îndoit. Apoi el, după ce mai dibuiește niște ursuleți, îi povestește nimicul mersului la frizer unde…nimic.
Tot dialogul este urlat. Tot dialogul este urlat fără ca vreunul dintre ei să-și ridice ochiul din telefon.
Se poate vă rog să dați volumul mai mic?
Băiatul e suprins dar se conformează. O vreme omoară ursuleți sau sparge baloane fără să mai împroaște compost pe restul călătorilor. Din față apuc să aud o discuție între alți doi studenți. Vorbesc despre Iohannis. Se întreabă dacă ANI îi mai poate face ceva.
Ușa zboară de perete și în vagon intră un alt lătrău. Vorbește cu ”iubita”, îi explică urlând că, în curând va ajunge la ea. Termină conversația și se așează lângă domnișorii interesați de politice. Are un ochi inert, care țintește printre scaune în timp ce, ălălalt, fixează fata din fața lui: ”Iubita mea este psiholog dar mă înebunește de cap.”
Încurajata de urlete, perechea Câmpina repornește să răcnească inepții și să-și transmită de la 30 de centimetri distanță scorurile la doborât baloane și ursuleți.
Îmi amintesc cum, în plină isterie electorală, când totul părea pierdut și țara era cățărată deja pe mormanul de lemne, legată la mâini iar călăul se apropia cu torța într-o mână și canistra cu benzină în alta, babele de pe Facebook nu se pieptănau. Nu. Ele jucau Candy Crash. Printre apeluri la protest, printre   povești din diaspora, scandaluri de la urne și declarații incendiare, erau oameni care jucau de li se încingeau buricele degetelor Candy Crash și Farmville 2. M-am întrebat mereu cine sunt Țuca și Simona, Gelu și Anemona.
În trenul privat am primit răspunsul. Și tot aici, la jumătate de preț de trenul de la stat, pe wifiul oferit de Regio, am descoperit unul din citatele mele favorite din Leagănul PIsicii al lui Kurt Vonnegut. Zice dumnealui așa:

“People have to talk about something just to keep their voice boxes in working order so they’ll have good voice boxes in case there’s ever anything really meaningful to say.” 

Înțeleg. Dar pot măcar să vorbască mai încet?

Am o mie de întrebări după a treia vizionare a filmului ”Videograme dintr-o revoluție” a lui Andrei Ujică. Întrebări pe care pot să le rulez bine, bine și să mi le bag în fund. Pe cine să întreb? Procurorul Dan Voinea nu a ajuns la întâlnirea Frontline Club, a zis la telefon ceva despre drumuri înghețate și lipsa timpului. Istoricii prezenți, Constantin Corneanu și Liviu Țăranu, au fost de acord că, cel puțin la început, am avut de-a face cu o revoluție. Apoi a fost deturnată. Cum adică? Nu a fost lovitură de stat? Nu.

Și atunci ce s-a întâmplat pe 21 în Piața Comitetului Central, la mitingul lui Ceaușescu? Imaginile surprinse de camerele de supraveghere în timpul suspendării transmisiei ”din motive tehnice”, arată poporul rupând rândurile și năvălind peste clădirea CC-ului. Se strigă, se țipă, coloane se deșiră din mulțime și pleacă. După 10 minute de haos, se aude vocea Piticului spunându-i șoptit soției: ”asta e o provocare”. A cui? Că istoricii spun că a fost revoluție pe bune. Că poporul, el însuși, s-a ridicat și s-a scuturat ca un ciobănesc mioritic, aruncând din blană puricii nomenclaturiști.
Cum a pornit îmbulzeala din 21 de la mitingul lui Ceaușescu? Cine l-a lăsat pe Inter pe nea Adrian Sârbu, să filmeze carnagiul din 21 noaptea, de la baricadă? Cum adică Milea s-a sinucis dar, totuși, le-a zis, așa cum susține domnul Corneanu, ostașilor să-l transporte cât mai rapid la spital unde a murit după 5 ore de agonie, fără să primească ajutor medical?

Cum a ajuns să alinieze un nene cu șubă tot TVR-ul și să îi spună ce să facă șefului instituției? Cum și de ce a ajuns Victor Ionescu, proto Gâdea de la TVR, să cheme poporul să apere televiziunea? Ce s-a întâmplat cu Mazilu? De ce au început să tragă pe 22 seara și cine? Același domn Corneanu-cercetător la Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 al cărui președinte onorific este Ion Iliescu (da, sunt tendențioasă, da, nu am scris asta degeaba)-spune că totul este clar. A tras o parte din trupele de securitate, rămase fidele regimului Ceaușescu. Hahahahahaha la puterea 94! Poate că așa arată transcrierea hohotelor homerice.
Cine sunt oamenii ăia, securiștii fideli, unde sunt ei acum, de ce nu e luat la întrebări generalul Iulian Vlad, șeful Securității trecute de partea poporului care are cel mai aiuritor și dezarmant dialog cu generalul Gușe pe una din înregistrările care apar în Videograme?
Este vorba de elicoptere care apar de nicări, nu sunt străine, sunt românești. ”Sunt ale tale?”,  ”Nu. Eu credeam că sunt ale tale.”, ” Nu sunt. Înseamnă că au fost ținute secret, sub pământ și acum au fost scoase și ne atacă de peste tot.”
Hohohohoho.
Frații Grimm.
Fix revoluție a fost în decembrie 1989. Fix revoluție și poporul a învins după lupta cu brigăzi de securiști loiali lui Ceaușescu și nu lui Iulian Vlad care îmbătrânește în București, liniștit, cu dosarul revoluției declarat închis de Laura Codruța Kovesi.

Cei de la Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989, cu președinte onorific Ion Iliescu, da sunt tendențioasă din nou, zic că au date. Constantin Corneanu spune pe ore, minute, secunde, trasee care atestă asta și reflectă astălaltă, nu prea poți să urmărești ce înșiră pentru că vorbește mult și te lovește, exact ca un robot stricat, cu multe mingi de tenis în cap, fără să ai timp să parezi.
Unde sunt teroriștii? Ce s-a întâmplat cu cele 1000 de miliarde de dolari pe care Ceaușescu se pregătea să le fure, conform rechizitoriului? Ce s-a întâmplat cu Fondul Libertatea, cel în care milioane de români au donat bănuți ca să clădim democrația după căderea comunismului?
Cum, în ciuda gloanțelor și a luptelor de stradă, brigada FSN-istă a lui Iliescu și Militaru, îl putea trimite lejer pe Petre Roman să penduleze între CC și TVR?

Un cetățean întreba pe pagina Frontline Club Bucharest de ce ne mai pasă de Revoluție, de ce ne mai batem gura?

Pentru că, așa cum părinții noștri au crescut cu ”Om bogat, om sărac”, ”Dallas” și  vrăjile Samanthei, noi suntem copiii unui program de televiziune cu transmisiune live din studiourile 4 și 1. Pentru că de 25 de ani, căscăm ochii în televizor și punem botu la enormitățile pe care ni le arată. Pentru că, pentru noi, viața este televizorul dar, spre deosebire de serialele care îți oferă closerul dorit, noi nu am avut parte de catharsisul venit din triumful binelui și pedepsirea răului.
Am ajuns la episodul cu numărul 9114 din serialul ”Cum să ciordești o țară”, difuzat zilnic din 22 decembrie până azi. Și ne-am cam săturat. Personajele s-au schimbat, actorii s-au îngrășat, unii au murit, alții au fost trași pe linie moartă. E timpul să ni se dea și nouă finalul apoteotic pe care îl tot așteptăm.

E timpul să se redeschidă dosarul Revoluției și să zicem și noi ”it`s a wrap. mulțumim oameni buni, acum putem, în sfârșit, să ne odihnim”

În ultimii 17 ani ăsta este primul 1 decembrie pe care îl fac în altă parte decât București. Ninge potolit și o pungă plutește la vreo 10 metri deasupra acoperișului sinagogii. Sau este sinagogăi? Stai să verific, e sinagogii, așa zice goagăl. Nu l-am sunat încă pe Dan, cel mai vechi prieten al meu, să-i zic la mulți ani. Îl sun mai încolo, când se mai liniștește și el. Ghinionul lui nu e că s-a născut de ziua națională, ci că s-a născut de ziua Protv-ului. La care și lucrează. An de an, an de an, de când s-a înregimentat în Pache, ziua lui de naștere trebuie să aștepte să treacă întreaga coloană oficială a Protv-ului. Așteaptă ca un țăran cu mielul căciulii strâns în mâinile negre, prăfuit de colbul stârnit de trăsura boierului. Aniversarea lui Dan începe cândva pe la 10 seara, odată cu al treilea pachet de țigări.

Dan m-a băgat la Protv. Așa am ajuns eu la București acum 17 ani. A vorbit cu Sergiu Toader, șeful de la știri, ăsta m-a chemat la interviu, m-a întrebat de când pot să încep. ”De luni”. Așa am zis și de luni am fost la București. Salariul, chiar și cel mai mic din redacție (sau ăla era al Adelei? Nu mai știu), oricum, salariul meu era de 5 ori mai mare decât ce câștigam la Brașov și cam de 4 ori cât câștiga taică-miu la CFR, cu spor de muncă grea și jde ani de condică în spate, cu tot. Păi dacă eu câștigam atât, Andreea Esca sigur avea 15.000 de dolari pe lună. Sau 15.000 de mărci. Sau 15.000 de yeni.

Carte de muncă?Stai să vedem care cum e treaba, cum te miști, ai două luni de probă. Două luni au zburat. A venit 1 decembrie. Ziua lui Dan, ziua națională și ziua Protv-ului cu prime, prime cât salariul, milioane și alte milioane, dar tot nu mi-au ținut de cald și am ajuns la spital cu un ovar cât o noptieră. Unde lucrezi, care-i treaba cu matale? Oamenii de la Urgențe s-au încântat peste măsură când le-am arătat legitimația și nu au insistat să-mi ceară cartea de muncă.
Când m-am întors la serviciu, am întrebat și eu, că poate pe viitor nu mă mai scot cu o scrumieră de la Pro oferită șpagă: ”domnilor, doamnelor, cum e cu cartea de muncă, CAS-ul, taxele, spitalele, pensia, astea?” Cred că Robert mi-a zis atunci că totul e o minciună, că împăratu e în țuțurelul gol, că și cu mama cărții de muncă nu fac nicio brânză pentru că nu plătește nimeni nicio taxă la stat, că de ce măi Raluca să plătească domnu Sârbu pentru tine, tu nu ai auzit de prevenție?Pune și tu o căciulă de lână în chiloți, ia prima asta, cumpără-ți cizme îmblănite și uită de CAS.

Și așa am stat eu, unul din sutele de priculici, arici pogonici angajați la soțul lui Jeanine, pe contract care la fiecare două luni se reînnoia, că oricum carte de muncă nimeni nu-mi făcea. Și nimeni nu zicea nimicuța, mâlc se tăcea pe culoare când auzeai CAS sau dreptul muncii sau …”Iote mă p-asta de la Brașov, a venit ea să ne învețe pe noi”. Păi și Sârbu tot din Brașov e. ”Dar el e numai unul. ”
Și nimeni nu se atingea de el, că îl făcuse pe Constantinescu președinte, cum să te atingi de domnu care l-a pus pe Emil la cârmă, tata presei libere și unchiul mass mediei independente. Poate că-i vine cineva de hac când vine Iliescu la putere. I-a venit Năstase de hac. I-a șters datoriile la buget lui Pro, la mulți ani România, la mulți ani Adriane, la mulți ani Dane.

Între 2000 și 2004 nu a zis o vorbuliță domnu Sârbu și televiziunea sa. Pe 1 decembrie ne-a dat să bem bragă și să halim fasole, ne-a arătat români întreprinzători, Loredana în ie și Smiley pocnind din bici. Ne-a dat ”Singur acasă” în fiecare decembrie și ne-a lăsat să ne bucurăm de liniștea care acoperise întreaga țară, sub zâmbetul blând al lui Iliescu. Eu mă fac că nu văd ce se întâmplă în țară, voi nu mă căutați la ouă.
Nimic nu a zis Pro-ul nici sub Băsescu. Nimic. A făcut infoteinment, cum nu știți ce e aia? Un cabernet sauvignon amestecat cu suc de portocale, cu pulpă, de la Capy.
19 ani.
Nimeni nu s-a atins de Adrian 19 ani. Și uite ce face acum DNA-ul.
La mulți ani Protv, la mulți ani Românie, la mulți ani Dan. Sper să ai o carte de muncă pe care să o poți folosi și la altceva decât la aruncat în televizor atunci când la Protv începe ”Singur acasă” pentru a 19 oară.

aici ceva mai mult despre subiect http://activenews.ro/exclusiv-dosarul-care-va-zgudui-din-temelii-presa-romana-700-de-jurnalisti-interogati-cel-mai-mare-caz-de-evaziune-fiscala_1873962.html