Doamne și vagabonți (poveste inspirată dintr-un caz real)
Pe ecran doamna blondă cu buze subțiri și ochi blânzi așterne cu o caligrafie impecabilă a vocii întrebări politicoase interlocutorului care se foiește oarecum nervos pe scaunul lui de invitat. Emisiunea e înregistrată, doamna blondă știe, e o profesionistă. Cuvintele ies buclate, aplecate ușor spre dreapta, cumva egale, ca într-o mantră, și invitatul se calmează, parcă nu îi mai e atât de frică. E asigurat că dacă greșește, dacă spune vreo năzbâtie, va cădea la montaj și el, perfect, corect, coerent, va arăta țării o figură de invidiat, întinsă sub cuțitașul chirurgului editor. Desăvârșit.
O doamnă-asta zic toți despre doamna blondă cu buze subțiri și cu ochi de blânzi. E o doamnă, o femeie cum arareori mai găsești pe la noi și în niciun caz nu dai ușor de una ca ea în presa română plină de pocnitori și bagaboande.
Emisiunea se termină. Doamna strânge mâna invitatului vrăjit de gentilețea și eleganța ei, apoi scuzându-se, se retrage pe culoar, scoate mobilul și îl sună pe Ștefan. Trebuie să facă asta, e vorba de copilul ei, un băiat atât de talentat, un scriitor sclipitor. Nu poate să îl lase să se rateze, nu îl poate lăsa așa, în grămada aia informă de concurenți care se bat toți pe un rahat de premiu. Nu poate să îl lase să își frece cuvintele lui primenite, mirosind a curat și apretat, de vorbele rupte-n fund ale vreunui sărăntoc, copilul vreunui ceferist, crescut undeva pe lângă-o linie ferată.
-Alo Ștefan, sunt eu, doamna blondă cu buze subțiri care face emisiuni politicoase despre oameni interesanți.
-Aaaa, sărumâna doamnă. Spuneți!
-Ștefan, eu te respect pe tine, enorm. Și am văzut ce scrii tu și îți apreciez munca.
-Mulțumesc mult.
-Dar acum te sun pentru că am citit o nuvelă superbă care, întâmplător este scrisă de fiul meu.
-…..Doamnă, sunt în juriu, vă rog spuneți-mi că nu faceți ce cred eu.
-Nu Ștefan, doar vroiam să-ți spun că e o nuvelă superbă, e în concurs și vroiam să-ți spun despre ce e vorba..
-Doamnă, vă rog opriți-vă, vă rog frumos opriți-vă. Știți că lucrările se notează în condiții de anonimat. Nu avem voie să..
-Sigur Ștefan, știu, vroiam doar să mă asigur că ai citit nuvela cu atenție..
-Dacă e în concurs, vă asigur că am citit-o cu atenție și chiar cu rigurozitate.
-În calitate de mamă îți spun, Ștefan este superbă și subiectul fiind..
-Vă rog frumos doamnă, vă rog frumos nu-mi spuneți un cuvânt..
-Dar în calitate de mamă, știu că ai și tu doi copii și e păcat ca fiul meu să nu..Haide să îți spun un pic despre ce este vor..
-Doamnă, îmi pierd respectul pentru dumneavoastră. Doamnă, sunt membru al juriului, nu pot să ..
-Desigur, dar ca mamă..
-Dar faceți trafic de influență. Dumneavoastră încălcați orice fel de normă și..
-Dar cum îți permiți? Dumnezeu mi-e martor că niciodată, dar absolut niciodată nu am făcut așa ceva. Nu am presat, am respectat legea, sunt o persoană onorabilă iar dumneata nu ai pic de morală..
-Cred că glumiți. Eu nu am încercat să influențez juriul ca să îmi împing progenitura în frunte, să câștige un premiu pe pile, pentru că mama lui..
-Nu ți-e rușine? DUMNEZEU MI-E MARTOR CĂ NICIODATĂ NU AM FĂCUT AȘA CEVA. PSIHOPATULE, UN PSIHOPAT NETALENTAT, ASTA EȘTI.
-Mai bine psihopat decât impostor, sforar..
Doamna blondă cu buze subțiri închide telefonul. Respiră greu. A ridicat tonul, și-a pierdut cumpătul și cuvintele au ieșit din gura ei, de data asta, nu rotunde și ușor aplecate spre dreapta ci tari și pătrate, ca niște cataroaie de piatră cubică. Au zgâriat-o pe gât și acum o dor corzile vocale fine, obișnuite să împrăștie căldura unei conversații delicate cu un interlocutor de înțeles, cum a fost tânărul ăsta care face președinți din pixeli. O fi plecat? O fi auzit-o cineva urlând la nenorocitul de Ștefan, un bețiv, un scriitor bețiv care s-a trezit el acum să fie corect, să fie riguros și să nu vrea să asculte rugămintea unei mame? Nenorocitul. Psihopatul.
Așa își spuse doamna de la televiziune și se gândi că toată tărășenia asta, chiar dacă va ajunge publică (căci e posibil ca scârba aia de Ștefan să povestească la toți), cine îl va crede când va spune că ea a încercat să facă trafic de influență? Cine? El e un mojic bețiv, ea o mare doamnă.
Se îndreptă din spate. Respiră adânc, își așternu pe față celebrul zâmbet tihnit, ca pe-un kilim afgan cumpărat cu 10.000 de euro. Și apăsă tasta telefonului. Gelu e om de înțeles-își spuse. Bine că în comisia aia de jurizare sunt și oameni de înțeles.
feher 
“Caragiale, contemporanul nistru.”
chiar el
Mda. Și îmi aduc aminte ce bine a ieșit la emisiunea respectivă Madam Diculescu-Șova. Ce trecut de persecutată politic (de comuniști) ! Ce de „cuvinte buclate, aplecate ușor spre dreapta, cumva egale” ieșeau din gura doamnei avocate, de-ți creștea inima că mai avem juriști integri și competenți. Fîs !
Cît despre Caragiale ia ascultați la moșu´ o poveste adevărată chiar din acele vremi.
********************************************************************
Pompiliu Caraioan Ioan Creangă Editura Tineretului 1955 Colectia „Oameni de seama” (ortografia epocii)
Pag.228-229
…Încă de la 16 Mai 1877, poetul scrie din Mirceşti bunului său amic din Franţa, Edmond Grenier: …Ei bine, în loc de a fi în mod pasiv şi prosteşte striviţi între ciocan şi nicovală, să ne ridicăm în vîrful picioarelor şi să ne facem puţin mai mari şi ca să ajungem la înălţimea unei bune săbii. După ce vom fi făcut acestea, să ne întindem braţele înţepenite de veacuri şi să dăm dovadă de vitalitate celor ce ne tratează drept copii ! Să strigăm tare… „Trăiască independenţa Romîniei !” şi să intrăm cu bărbăţie în vîltoare, vom ieşi zdrobiţi poate, dar cel puţin oţeliţi prin foc. Destule umiliri, destule mizerii !
…Creangă avea o mare stimă pentru bătrînul poet. Alecsandri începuse să cam ocolească Junimea, care era împotriva războiului de eliberare, şi Creangă ar fi făcut acelaşi lucru dacă n-ar fi avut nevoie de junimişti. La necazurile ştiute, se mai adăogase unul: el alergă într-un suflet la Negruzzi, la Carp şi la alţii, pe care-i cunoştea, rugîndu-i să-i demobilizeze fiul care, cuprins de un cald avînt patriotic, plecase voluntar pe front. Nu se potoli pînă ce Costache nu a fost trimis la vatră, din ordinul personal al lui Brătianu. E drept, pentru această faptă, Creangă se simţea ruşinat — şi avea de ce; însă, vorba lui, îngroşă obrazul şi-şi văzu de treburi.
Precizare: Costache Creangă era ofițer de carieră. Ulterior, prin 1911, ”Căpitanul” Constantin Ion Creangă a primit în concesiune patiseria Cazinoului din Constanța.
La tinerețe militar-cît-pe-ce-să-devină-erou, la bătrînețe militar-patisier !!! (prin grija educatorului său părinte, de meserie cadru didactic). Caragiale ? Lanțul slăbiciunilor ? Pff ! Literatură !
Porca miseria ! (substitut dulceag pentru inacceptabilele înjurături de mamă autohtone)
Chiar așa, Moș Ioane (Roată) ? Cum e cu românaşii adevăraţi, cei născuţi şi crescuţi la coarnele plugului ? Atît de repede se transformă dumnealor în fîrlifuşi de pe la tîrguri, crescuţi în bumbac, care parcă tot bumbac mănîncă şi bumbac se trezesc într-o zi în loc de carne şi oase ! (extras din aceeași carte – vezi capitolul precedent)
Conștiință de bumbac ! Patriotism de vată ! Obraz de toval !
*******************************************************************************
Dacă mai aveți răbdare, încă una mică DIN HUMULEȘTI – dar fără Creangă.
*******************************************************************************
Nu toți militarii români au acceptat dezonoarea dezarmării, preferând să se sinucidă. Așa a procedat generalul Hugo Schwab, comandantul Corpului 7 armată. Născut în 1887, la Reghin, fusese ofițer al armatei austro-ungare, cu studii făcute la Sibiu, căzut prizonier la ruși, pe frontul din Galiția, în noiembrie 1914. Repatriat în 1918 în Transilvania, a fost integrat la cerere în armata română în 1919. La 24 august 1944, pe când fusese înconjurat de militari sovietici, în apropiere de Humuleștiul lui Creangă, fiind însoțit de mai mulți ofițeri superiori, printre care și colonelul Atanase Lișcu, de care am amintit, și-a tras un glonte în tâmplă. Ultimele momente din viața acestuia au fost descrise astfel de generalul Gheorghe Cosma, care îl însoțea:
„Pe drumul de la Vânătorii Neamț, la Humulești, ne-am pomenit deodată cu focuri destul de dese de automate trase de soldați ruși, care înaintau în formație de luptă dinspre pârâul Ozana spre șoseaua Vânătorii Neamț-Humulești. Am mărit viteza mașinii, dar în satul Humulești strada era ocupată de ruși care trăgeau în mașină. Subsemnatul am deschis geamul și din mers am strigat tare că este armistițiu și că noi suntem ofițeri români. Unii soldați ruși nu au mai tras, dar alții au continuat să tragă în mașină, precum și în alte două mașini care ne urmau (două Horch-uri). De înaintat în drum nu era posibil, așa că mărind și mai mult viteza am ajuns la încrucișarea de drumuri din Humulești, de lângă biserică (Târgu Neamț-Bălțătești cu Vânătorii Neamț-Humulești), punct care era ocupat de circa 20-30 de soldați ruși înarmați cu pistoale-mitralieră și care ne-au primit cu focuri intense, înconjurând mașina și silindu-ne să oprim. Într-o clipă, generalul Schwab, care probabil de mai înainte își scosese revolverul din toc și-l ținea în mâna dreaptă, fără să-l observ eu, și-a tras un glonte în tâmpla dreaptă, rămânând mort pe loc. În aceeași clipă, soldații ruși (toți mongoli) au sărit pe mașină, au deschis ușile iar noi, cei trei ofițeri, am coborât. În momentul când am fost prins mi s-a luat revolverul, centura și binoclul”.
Dacă n-ați înțeles, v-o dau mură-n gură: uite d´-aia se ruinează chicios Sighișoara – fiindcă au ”cucerit-o” urmașii ”plugarilor” (cu plug de lemn), supraviețuitori ai tuturor năvălirilor și războaielor prin ”capul plecat, sabia nu-l taie”.
Bai si ce-au mai inventat astia acuma dom’le, sa ne persecute, ca trafic de influenta, pai dom’le, functia e functie, adica daca eu dau asa un telefon sa ajut, e trafic de influenta? Sursa -> https://www.youtube.com/watch?v=_fvu-gyG1r8
Dar sunt curati si nevinovati, ca ei nu au facut nimic rau … astea-s seturile lor de valori, ce sa le faci?