E frig. Termometrul arată un roșu 5 grade dar niciunul din cele 5 grade nu ajunge la tine, stau toate strânse sub poala termometrului, înfricoșate de vântul turbat care mătură străzile. La Temppeliankio, biserica din piatră, în hol este un poster pe care scrie: aveți grijă la hoții de buzunare. În casa Domnului? Îhî. Casa Domnului e și ea vizitată de hoții de buzunare care se roagă să găsească unul, un buzunar, fără vreo mână încolăcită înăuntru, dar nu au mare noroc. Al dracu frig.
Din boxe susură un jazz fin și 4 rusoaice de 6-7 ani își pierd răbdarea și încep să se agite printre scaunele îmbrăcate în pânză mov. Mamele lor  sâsâie, șuieră, reped palme care se îneacă în puful gecilor. Grupul se sparge și rămânem 3 oameni în casa Domnului. O fi acasă? O fi la baie? Unde o fi Domnul, că aici nu îl simt.
Dacă îți ții capul pe spate, privirea e suptă ca o vacă de un OZN, de Mandala de cupru, spirala vieții din care e tricotat tavanul bisericii cu pereți de piatră. A fost deschisă în 1969 și e opera lui Tino și Tuomo Suomalainen, doi arhitecți finlandezi care au fost siliți de criza post război să reducă planurile inițiale ale catedralei (planuri din 1930) la un sfert din suprafața originală.
Opoziția poporului nu a fost mică. Unii i-au spus moscheea din piatră, alții bunkerul de apărare al diavolului și primii graffiti artists din Helsinki au scris pe pereții șantierului numele Biafra (la sfârșitul anilor `60 fiind un război civil sinistru în Nigeria), cerând ca fondurile destinate construcției catedralei să fie donate victimelor conflictului.
Naivitate.
Biserica a costat într-un final 4 milioane de mărci finlandeze, la valoarea de azi a dolarului în jur de 100 de milioane de parai și are cam 500.000 de vizitatori pe an. Nu se știe câți dintre ei sunt hoți de buzunare. Temppeliankio este cel mai cunoscut monument din Helsinki, până și macaroanele au inclus-o într-o culegere de arhitectură a secolului XX.
La ieșire, pe căprării, sunt puse bilețele cu rugăciuni pentru fiecare nație. Nemții spun: ”Care este drumul către adevăratul noroc, către adevărata  fericire? Dăruirea totală către Dumnezeu.” Italienii zic: ”Dumnezeu, Tatăl tău, e mai mare decât orice, poate să înfrângă orice suferință din viața ta. Ai încredere în el și-l vei simți.” Englezii spun: ”RUGĂCIUNEA POATE SĂ SCHIMBE TOTUL. Roagă-te și ai credință și-l vei vedea pe Dumnezeu la treabă.” Spaniolii zic: ”Vino la Isus, El îți va împlini dorințele cele mai profunde ale sufletului tău.”
Și iată-ne ajunși la români. ”Spune: EU VREAU SĂ SUFĂR încredințat pe ajutorul și dragostea părintească a lui Dumnezeu ȘI DUREREA TA VA FI UȘOARĂ.”
Așa scrie. Românul cere cu majuscule suferință, dar nu una mare, care să îl transforme într-un virtuos, într-un martir. Ci una mai micuță așa, mai ușoară. Mai mult o poză, ca o femeie pe tocuri și cu jacheta pe umeri care totuși își lipește palma de spatele unei mașini care nu mai pleacă și se face că o împinge. EU CHIAR ÎMPING, zice femeia, dar noi știm că nu o face și că gestul contează.
Venim dintr-o cultură a iluziei, a gesturilor făcute de ochii altora. A crucilor tăiate în autobuz, când treci pe lângă o biserică, a înjurăturilor și drăcuielilor aruncate în același autobuz, 6 metri după ce ai depășit biserica.
Nimic care să te implice pe tine, total, păcătosul, credinciosul.
Fă-te că suferi dar fii convins că suferința ta va fi preluată pe piept de Dumnezeu care ție o să-ți lase așa, de dus vântul în păr și presiunea atmosferică pe umeri.
Uite că nouă, ăștia cu Catedrala Mântuirii, ne-a mers.
Spre deosebire de fraierii din Finlanda care au protestat că e criză, sărăcie și nu e momentul și au restrâns cheltuielile de construcție, BOR-ul nu cedează. Francezii spuneau că o să fie 1 miliard de euro, nemții că sare de 600 de milioane, Evenimentul Zilei zicea acum 7 ani că o să fie 500 de milioane iar Patriarhul Daniel estima un 400 de milioane. Deja a înghițit 80 de milioane, deși e numai la roșu.
”Potrivit BBC, statul da Bisericii 100 de milioane de euro pe an, pentru a plati salariile clerului si pentru a finanta renovarile si constructiile de biserici, noi lacase de cult fiind construite in tara.” scrie presa suedeză.
Jazzul sfios urcă spre tavanul din cupru. E cald în Temppeliankio. Lumina filtrată de tavanul de sticlă te face să te simți strâns într-o bucată de chihlimbar, purtată într-o broșă de o fecioară uriașă, la un bal galactic.