Archive

Monthly Archives: April 2015

Sursa poveștii: Kiki. Și ea a auzit-o din altă sursă, să-i spunem acesteia Andrei. Care, la rândul lui cred că a aflat-o de la Alin. Și tot așa, căluți peste căluți, valuri care se aleargă înspumate până la originara unduire creată de pietricică trimisă în apă săptămâna trecută de către descinderea ANAF la cabana Postăvaru.
Zice Kiki-Andrei-Alin-Tudor-Radu-Simona-Bogdan-Laurențiu-Elena-Tedi, ANAF a pogorât la cabană întocmai ca sabia energetică a domnului Argeșanu și a tăiat antebrațul bucătăresei care tocmai mesteca într-o oală de ciorbă. ”Opriți activitatea!” a cerut ANAF cabanierului, chelnerilor și, desigur, bucătăresei ciunge.
-Ce-i cu banii ăștia în plus în casă? Infractorilor economici!! Fraudatorilor cu miros de ciorbă de burtă!!! Până vă băgați mințile-n cap, sunteți închiși.
Cabanierul și-a frecat tâmpla, bucătăreasa și-a frecat ciotul și din aceste operațiuni care nasc forțe și degajează căldură a rezultat o idee uluitoare: ”Și ce dacă unitatea este închisă. Asta nu înseamnă că nu poate fi funcțională.  E drept că nu mai putem să mai vindem nimic. Dar ce ar fi să dăm turistului mâncare, beuturică și binețe gratuit? Nu vindem adică nimic. Niciun produs nu are preț. Dacă ți-a plăcut mititelu și te-a gâdilat la mustață berea, uite ai o cutie unde poți să donezi cât te lasă pe tine inima.”
Cutia e de carton. Și plină. Pe mese sunt farfurii, pe scaune sunt haiduci. Puie Monta și ție vătaf ANAF.
Locanta duduie, bucătăreasa face scurtă la mână, cabanierul nu mai prididește să te așeze, perieze, epateze și, uite așa, cabana Postăvaru face mai mulți bani acum decât făcea înainte, cu prețul afișat, solicitări, obligații și impuneri fiscale, casă de marcat, calculator, tva, taxă pe și pe și pe…
Trăiască ANAF, această lămâie stoarsă peste maioneza veșnic tăiată a solidarității poporului român. Uite că cineva a reușit, în sfârșit, să o dreagă.
De băbuța care vindea lobodă fugărită de polițiști și ascunsă într-o scară de bloc de locatari ca s-o ferească de urgie, ce să mai zic.
Superb.
După aroganța din noiembrie cu diaspora, iată cum o nouă obrăznicie fără seamăn a guvernului reușește să creeze un pic de coeziune națională, o pară pe care nu o mai vedeam crescută în plopul uscat al miracolelor românești.
Noroc cu ei că sunt atât de proști și răi.
PS. O altă Kiki, care știe de la un alt Radu care știe de la un alt Șerban care a aflat de la un alt Cosmin, mi-a spus azi și povestea aia, pe dos cu istoria de mai sus. Cică ANAF a fost în control la un agent economic cu probleme cunoscute, despre care presa scrie din 2005 încoa, corupție, ilegalități, ciordeli. A stat 6 luni în control, 25 de agenți ANAF blocați juma de an într-un control. Și tot nu a reușit ANAF să găsească decât 7000 de lei pagubă. Deci proști bocnă. Proști și răi.

Nicușor Dan este primar. Nicușor Dan, matematicianul cu discurs calm, mâini îngrijite și păr izbucnit ca într-o erupție hirsută, dumnealui, acest improbabil erou al Bucureștiului, l-a bătut pe Oprescu.
În 2012, iunie, eram în Peru. Din Peru, din cauza curburii pământului probabil, era evident ca lumina zilei că Nicușor Dan urma să câștige. Avea toate atuu-urile și niciun defect. Nu corupție, nu copil din flori, nu cocaină, nu adopții ilegale, nu homosexual, nu luteran. Prietenii mei de pe Facebook aveau, în sfârșit, ocazia să se lepede de votul negativ.
Revoluție. Dar una molcomă, așezată, ca o mutare de șah mat făcută după 4 minute umplute de tic-tacul ceasului de competiție. Calul la G8, regele la …

Nicușor Dan nu a fost ales primar general. Nicușor Dan-spune acum-că a avut o notorietate de 25% în medie pe cartiere. Ca la Werchter, prietenii mei se îmbulzeau la scena mică, a debutanților acneici în timp ce juma de București aclama trupa lu Oprescu de pe scena mare. Se cheamă miopie ecvestră. E o boală care face ravagii în rândul celor care se informează de pe Facebook. Am mai avut o criză, mai gravă, în noiembrie 2014, când am crezut că Macovei va ieși pe locul 3. Oi, vei, vorba evreului.
Revenind la Nicușor Dan.
Își face partid. Vrea să candideze, de data asta pregătit, de data asta cu un buchețel de consilieri, de data asta înarmat cu o katana adevărată, nu cu o jucărie de lemn.
Are un an să îl găsească pe Hattori Hanzo, să se antreneze, să formeze alianțe, să facă obrazul gros și cubulețe pe abdomen.
Nu are timp. Nu are bani. Nu are prieteni.
Are doar o asociație care încearcă să mai salveze ceva de sub călcâiul doctorului în jmenuri de la primărie. Are o mână de oameni cu un sac de păreri despre ce trebuie și ce nu trebuie să facă. Și un munte de dileme.

De unde să facă rost de 1 milion de euro, bani care i-ar trebui ca să înceapă măcar să creadă că are șanse să candideze și să-și pună consiieri la sectoare? Cine i-ar da acești bani și ce ar vrea în schimbul lor?
Există oare vreun om de afaceri care să vrea să candideze în locul meu? Eu mă dau la o parte dacă e..-așa a spus Nicușor Dan, făcând ochii roată și privindu-i pe cei din jurul biroului.
Chiar așa. Există oare în București un antreprenor, un nene cu bani, care să fi avut deja revelația: am făcut destui bani, acum e timpul să mă ocup și de alții (și nu, asta nu înseamnă că își asfaltează doar strada pe care este vila lui)? Vreun Tim Allen, ok, nu atât de bogat și nici atât de generos, dar măcar o sutime de Tim Allen.
Există?
Un nene sau o tanti care să vrea să rezolve problema traficului din orașul ăsta înodat. Să pună mai mult verde pe hartă. Să transforme butaforia de western ieftin care a devenit orașul vechi, într-un loc în care nu pute a vomă, bere și urină. Să vină cu o soluție la problema stringentă a clădirilor cu bulină și să găsească o cale să nu mai fim luați de viitură la fiecare ploaie mai decisă din cauza canalizării inexistente sau precare. Să rezolve problema cinematografelor și a părcărilor.
Un domn sau doamnă care să gândească pe mai mult de 5 ani, la un oraș care ar putea să fie Capitala Europeană a Poeziei sau a Benzii Desenate sau a Cinematografiei, că tot ne umflăm pieptul de fiecare dată când un regizor român saltă o o statuetă poleită pe la vreun festival de film.
Există?

Știți voi vreunul? Dacă da, spuneți-i și lui Nicușor Dan de el. Căci împreună, un matematician cu păr răsculat și răbdare chinezească și un nabab relaxat, cu o viziune confucianistă asupra rolului banilor și a rostului puterii, ar putea să scoată orașul ăsta de păr din canalul în care a căzut.
PS. În ultimul sondaj dat de .. Antene cred, Iohannis era urmat de Oprescu în termeni de încredere. Prostia e multă și confortabilă și populația s-a învelit în ea, ca-ntr-o pătură electrică defectă, care te arde, dar care măcar ține de cald.

Un băiat scrie un scenariu și apoi regizează un film care ia un premiu important la un mare festival european. Media exultă, noul val al cinematografiei românești nu mai este nou dar iată că nu-și pierde vigoarea. Tânărul acesta ne face să fim mândri că suntem români, noi, ăștia de la intersecția imperiilor, unde trage curentul pe sub ușile civilizațiilor, în bătătura plină de noroi adus pe ciubote de turci, maghiari, ruși, austrieci, polonezi, tătari și ce-or mai fi fost.
Tânărul vine acasă cu trofeul, dă interviuri, apare la televizor, maică-mea mă întreabă dacă îl cunosc și e dezamăgită când spun că nu. Filmul lui este o poveste imorală despre infinita dragoste a unei mame pentru odrasla ei care omoară un om într-un accident de mașină. Accidentul este un prilej de intimitate între părinte și copil, acesta din urmă fiind protejat de lege printr-o placentă de cunoștințe, relații, intervenții.
O poveste românească, îți zici și treci mai departe dar zvonurile încep să curgă și nu par zvonuri pentru că oamenii care le rostesc nu sunt genul de țațe bârfitoare care au auzit povestea la coadă la păstârnac. Nu.
Sunt oameni de încredere care lucrează în domeniu care știu pentru că l-au auzit chiar pe regizor spunând că scenariul este făcut după povestea lui. Da, el, regizorul, premiatul internațional, mândria patriei, se pare că a simțit nevoia să-și ecranizeze viața. Viața lui în care a luat o viață, într-un accident, exact ca în film, accident care a fost șters de laveta din mâna sârguincioasă a mamei care nu putea să își lase fiul să facă pușcărie, doar e băiat talentat, cu viitorul în față, o să vedeți voi ce o să facă pentru țara asta. Haideți să facem cumva, să nu distrugem viața unui tânăr talentat, că mortu oricum nu se mai întoarce de la groapă, haideți să ne înțelegem.
Și înțeleși au fost, mama regizorului și familia mortului care nu se mai întoarce de la groapă. Dar după ani și ani, mortul iată că s-a întors și a mai murit odată, în fața rudelor lui și întru gloria internațională a cinematografului românesc care nu contenește să uimească prin veridicitate.
Așa spun zvonurile.
Și niciun nene din mass media, deși povestea asta este cunoscută, nu a șoptit o vorbă despre mortu pe care a fost clădită, faraonic, piramida de statuete culese de pe la nșpe mii de festivaluri, de teamă să nu zgârie mândria de român, să nu stropească mitul creativității fără margini a neamului nostru.

Unde vreau să ajung.
De câteva zile se dă cu huo și sunt bălăcăriți cei 4 jurați de la ”Românii au talent” pentru că au iertat cremenalul ieșit după 15 ani de pușcărie, care s-a dat inocent și a avut tupeul să mintă și să participe la emisiune etalându-și nu talentul minciunii ci pe cel a picturii. Huuuuooooo, rușine Protv, rușine realizatorilor, rușine că ați crezut criminalul și nu ați verificat și i-ați mai și spus că îl iertați pentru faptele lui și…
Huo. Huo pe bună dreptate.
Cremenalul a fost retras urgent din emisiune, trimis în anonimatul infractorilor care nu pictează îndeajuns de bine cât să fie invitați la Bienală sau să trăiască din vânzarea tablourilor către un Năstase sau Vâlcov.

Paralela e simplă. Criminalul a ispășit 15 ani de pedeapsă, a ieșit, a mințit și a încercat să devină faimos, însă lipsa celebrității și a premiilor internaționale l-a văduvit de iertarea poporului.
Regizorul nu a mințit niciodată. Și-a prezentat cazul în văzul tuturor și, în loc de pușcărie-ok, se preschisese fapta, deci în loc de un huuoooo-a luat o roabă de premii și a devenit o celebritate invitată pe la sindrofii, o personalitate care ne reprezintă țara cu onoare în lume.
Trăiască.
Duble standarde. Absolut de așteptat de la un neam de complexați habotnici care bat trei cruci și apoi te dau dracului pentru că te-ai frecat de ei când ai urcat în troleibuz.

Anul IV D.Î. După Îndrăgosteală adică.
Hoarde de vandali, gepizi, avari și pecenegi ne atacă mica noastră fortăreață. Porțile de lemn vor ceda mâine-poimâine, strivite de capetele imense ale berbecelor geloziei. Zidurile de piatră se clatină, subțiate, sub cataroaiele trimise de catapultele încărcate cu probleme financiare. Nu mai avem săgeți, nu mai avem arcuri și nici arcași să le folosească. Nu mai avem ulei și nici căldări din care să îl aruncăm pe el, uleiul încins, în capul barbarilor care se cațără pe zidurile Tapae-ului nostru. Se citește Tape.
Nu mai avem pucioasă. În nici un caz nu pentru hoardele de afară. Ne-am vărsat-o unul altuia în ochi aici, în vechea noastră fortificație, în cetatea în care ne-am închis acum 4 ani, lăsând lumea afară. Ce nevoie avem de lume când ne avem unul pe altul?
Am ridicat un zid mare, am cărat cu cârca bolovani, fiecare mare cât un chioșc de ziare Prescon. O să se mire oamenii de știință ca în fața complexului de la Stonehenge, o să se întrebe ce instrumente am folosit ca să ridicăm cataroaiele la 20 de metri înălțime în zidul care ne separă încă de inamic. O să creadă oamenii de știință că suntem extratereștrii. Și suntem. Eu sunt de pe Venus, tu ești de pe Marte, așa am citit într-o carte.
De pe pământ, de pe planet Earth-se citește Ărt- sunt hoardele de afară. Și atmosfera asta cu mult oxigen care asmute flacăra certurilor și înalță pălălaia scandalurilor. Nu am găsit și noi o planetă unde dragostea să nu ardă sufletele atât de repede. Unde iubirea ar fi trăit sute de ani (ar fi dăinuit-cum scria în cărțile de povești pe care le citeam când eram mică) în nemișcarea unei combinații de azot și carbon.
Dar noi, în aroganța pe care ți-o dă doar credința în unicitatea dragostei pe care o trăiești, nu am căutat o altă planetă.
Am crezut că ne ajunge zidul ăsta de 20 de metri și arcașii pe care i-am pus de strajă și porțile de stejar masiv, retezat din parcul național Retezat. Fără autorizație.
Ne-am retras în turn, în fața vetrei și zilele au curs pe lângă noi, timide, fără zgomot, ca un șir de furnici care trece nepăsător pe podeaua odăii. Zile mici, mult prea mici pentru dragostea noastră care era atât de mare încât trebuia să ținem geamurile deschise ca să poată să încapă în cameră.
Dar, la un moment dat, acum un an cred, unul dintre noi, cred că tu, ai zis că ți-e frig, să închidem geamul. Și uite așa ne-am dat seama că dragostea noastră era acum doar cât un câine mare, puteai să o cuprinzi cu brațele, nu mai era de necuprins. Și eu am zis că mi-e foame. Și atunci ne-am dat seama că nu ne mai suntem îndeajuns unul altuia.
Apoi străjerii-arcași de pe zid au strigat că văd mișcare undeva în zare. Erau oștile neîncrederii și armatele reproșurilor. Apoi li s-au alăturat celelalte armate și nu am mai avut grâne și miei să hrănim arcașii care au depus armele și acum suntem doar noi doi în fața unei gloate care ne vrea morți și iubirea noastră o vrea ștearsă din analele istoriei. Iar ea, iubirea e acum cât un pui de găină. O ții în palmă și știu că, dacă ai vrea, ai putea să o strivești în pumn. Ai putea să o sufoci și să o arunci peste zid și hoardele barbare s-ar opri atunci. Poate ne-ar lăsa să scăpăm cu viață dacă am promite că nu mai facem niciodată.
Că nu mai ridicăm ziduri între noi și lume.
Că nu mai fugim în doi, că e număr cu ghinion.
Că nu mai credem că dragostea ține o viață. Nu o viață de om cel puțin. O viață de oaie poate sau o viață de mierlă. Asta poate. Dar dacă vrei să trăiești o viață de oaie sau viață de mierlă cu perechea ta, nu e necesar să ridici un zid ca la Stonehenge de 20 de metri.
Că nu merită pentru atâta lucru să dai bătăi de cap la oamenii de știință.

Victor Ponta iese din viața politică. Domnia sa a declarat că decizia este definitivă și că va pleca din țară la o clinică din Austria unde va face un tratament hormonal care să îl ajute să scape de sâni și de stratul de minciuni gros de 8 centimetri care i s-a depus pe hipofiză.
Într-un gest neașteptat, Victor Ponta și-a donat prin ordonanță de urgență întreaga avere, chiar și zâmbetul arogant care i-a devenit marca înregistrată, micii comunități de leproși de la Tichilești.
Tot prin ordonanță de urgență, Victor Ponta a donat BOR-ului containerul de ordonanțe de urgențe pe care le-a emis în cei 3 ani de guvernare. BOR a vândut hârtia și a strâns astfel cele 400.000 de euro necesare achiziționării unui clopot bătut cu Swarovski destinat Catedralei Mântuirii Neamului.
Amin.
Cine face glume după miezul zilei este chiar el un prostănac.
Asta sunt.
O fraieră care speră să trăiască într-un an 364 de zile de glume bune și numai 1 cu gluma proastă care este realitatea românească.
P.S. Președintele Iohannis a recunoscut și dânsul azi că străbunica din partea mamei este drezina moștenită de la un revoluționar pașoptist. Asta explică parcursul rectiliniu și uniform al domniei sale și primele 100 de zile în care nu s-a întâmplat decât tăcere.