Preview din America dezgolita 2. De maine lansata si paralansata. 

Paşte, samba şi feijoada ( fragment)

 

După atâtea zile în care am îndurat mirosul de feijoada, îmi iau inima în dinţi şi merg la ăl mai expert local de feijoada din Rio care se cheamă, surprinzător, Casa Feijoada. Cine zice că e cel mai şmecher loc de feijoada? Expaţii zic. Eu îi cred, căci e grea viaţa de expat aici din cauză de bacalao, feijoadă, mâncare la kil şi alte aberaţii ale firii. Îmi amintesc că am citit cândva despre carbonifer şi permian, două epoci în care nivelul de oxigen ajunsese la 35% din atmosferă (acum e 21%). Pentru că aveau astfel mult mai mult combustibil, vieţuitoarele erau mult-mult mai mari decât acum, ţânţari cât alouette-ul, şopârle cât pubela de gunoi.

Sunt sigură că întreaga Brazilie are masca de oxigen pusă pe faţă, trăind într-un permian actual. Totul aici este cvadruplu. Porţia de feijoada de la Casa Feijoada nu este o farfurie normală cu mâncărică. Nu. Pe masă se înşiră o oştire de castroane şi ceşti, căni şi oale, cratiţe şi patouri, aduse de un chelner simandicos cu un gabarit monstruos.

Expaţii se înghesuie cu poşetele pe genunchi, privind stupefiaţi linia frontului fasolesc. Ce fac cu ceştile cu supă de fasole neagră şi cu farfuria cu 20 de kile de cabanoşi prăjiţi? Mă uit la ceilalţi cetăţeni, ei se uită la mine, împreună ne uităm pe geam. Neajutorare. Simandicosul scoate instrucţiunile de degustare a mâncării naţionale: bei cu sos iute supa din căniţă şi mănânci cât poţi din cărnat. După care, cu ficatul încălzit, treci la castronul gigant plin cu carne şi cârnaţi de porc scăldaţi în aceeaşi neagră supă de fasole, la oala imensă cu fasole neagră şi la platoul uriaş cu orez, tapioca, manioc şi franjuri de usturoi tăvăliţi în ulei. Iei fasolea cu polonicul şi-o arunci peste orez, adaugi portocală, manioc şi hălci de carne. Şi tot aşa, şi tot aşa.

În zece minute se instalează epuizarea. Halucinezi, burta stă să-ţi crape şi n-ai urca dealul pân la favela ta, nici n-ai construi stadionul. Ai dormi pe o bordură până-n 2014, la ţanc să te trezeşti şi să vezi cum Brazilia ajunge campioană mondială. Şi atunci, de bucurie, ai mai servi o feijoada.

Mă-ntorc acasă înfrântă. Nu am reuşit să răpun mai mult de 20% din feijoada mea. Bob râde de i se scutură frenetic sânii.

— Asta e mâncare de sâmbătă la prânz. Sâmbătă, că e liber şi poţi să mergi acasă, să zaci până luni, cu fasolea-n maţe.

Azi e joi. Acum înţeleg de ce la cârciumă eram doar venetici.

Trag să mor undeva în Lapa, sub arcadele apeductului gigantic. Chioşcurile şi-au împletit la tâmple cutii de bere, suc, frigărui şi fructe. Hai la orice neaaaamuleee, oriceeee avem!

— Dă-mi doi orice la trei reali.

— N-am orice atât de ieftin. E Rio. Plăteşti ca să-ţi freci coatele cu zeii bosanovei.

Un tataie se unduieşte pe stomacul gol, travestiţii roiesc cu turbane şi tocuri, un negru rupe bateria-n două. Lângă, un cetăţean pacificat de heroină s-a aşternut la iernat. Doarme în zgomotul infernal. Doarme sau moare, pe faţă are un zâmbet mic, de parcă ar şti ceva ce noi ăilalţi nu am aflat. Pe plasmele întoarse spre stradă e volei masculin. Nimeni nu se uită la volei masculin, gloata e întoarsă în ea însăşi, ascunzându-se de urletele cacofonice ale muzicii.

Bulevardul Catete se deschide într-o parcare largă şi şase-şapte perechi se rup, se sparg, se adună şi se-mpletesc în muzica sălbatic-senzuală. DJ-ul mângâie butoanele. Ce cântă?

Samba, ce altceva?

Fetele sunt cochete, subţiri, se frâng din mijloc, auuuuuu, se-noadă pe pulpa partenerului. Băieţii o ard funky, flexează genunchiul, se caţără pe poante. Michaeleeee, ce spectacol!

În dreapta pleacă scările lui Selaron, se grăbesc pe deal colorate, cioburile unor vieţi imaginate la şapte ani. Au veselia surâsului unoauaşele lui sunt cu brazilience cu burţi imense, ţuguiate într-un Ceahlău al feijoadei. Deci domnu’ Selaron, aţi văzut şi dumneavoastră asta? Şi-or face implant de burtă, că prea n-am văzut un stomac plat până acum.

Artistul chilian n-are chef de vorbă, e pe business: Cumperi sau nu cumperi?

Aleg o vedere cu Selaron, el însuşi, nud, aproape nud, trântit pe scările lui. Aprobă alegerea, mâzgăleşte ceva cu pixul pe cartonul alunecos, pasta nu prinde şi atunci apasă până îndoaie vederea. Bodogăne neguros ceva despre opera lui neterminată. Work in progress, cum ar veni.

— În fiecare an scot din bucăţile vechi de faianţă şi le înlocuiesc cu altele noi. Am primit faianţă şi ceramică din toată lumea. Uite adresa, trimite-mi şi tu.

Clar. Când mă întorc în România sigur bag o tură pe Valea Cascadelor şi-i fac un platouaş.

Treptele cresc roşii, verzi, alb, galben şi albastre sub fundurile vecinilor care au ieşit la taifas. Pisicile se tăvălesc pe gresia caldă. Selaron cască şi-şi întâmpină potenţialii clienţi cu mişcări ample de mustăţi. Pe un supermarket sunt desenate patru ouă încondeiate. E singurul semn ca vine Paştele, dar poate că nici el nu urcă până-n favelă, că e pantă.

Hristos a înviat din morţi şi ce-a văzut când a privit înspre Rio?