Micuța Mitsuko vomită într-o pungă albă la întoarcerea în Nagasaki. Mama o mângâie pe cap și aruncă priviri stânjenite celorlalți pasageri la fel de uluiți ca și mine: de ce vomită Mitsuko? Nu sunt valuri, nu-i tangaj, Black Diamond e de neclintit ca Ion Iliescu din fruntea PSD.
Poate vomită de la agorafobie căci am fost vreo 300 de cetățeni pe barcă. Poate a făcut insolație, căci a fost bătută de un soare mai zdravăn decât ciocanul lui Thor. Drumul până la Hashima nu e scurt, 45 de minute dus, 45 întors. Sigur e soarele. Sau poate o fi de la emoția de a fi călcat pe insula pe care a fost filmată scena din Skyfall când James Bond îl întâlnește pe Bardem oxigenat și protezat?
Toate tururile spre Hashima sunt pline până pe 31 august dar uite că unde încap 298 de oameni, mai intră și doi românași. Recepționera e oracolul din Matrix și trage niște sfori la arhitectul organigramei turismului și iată-ne la 1 fix primind legitimație și bilet cu care ne putem îmbarca la 1.40 pe Black Diamond.
La 1.37 în fața bărcii trag două autocare care scuipă pe trotuar zeci de mămăi cu tocuri și pălării imense, urmăriți internaționali înveliți în cearceafuri și tupilați sub șepci. Cu toții se așează ordonat în coadă căci dacă japonezii iubesc ceva, poate chiar mai tare decât pe împăratul, este coada. Să facem coadă, să stăm în coadă la gogoșele cu caracatiță sau la chifteluțe de pește sau la metrou sau la lift sau la duduia să ne machieze.
Coadă. La stânga mea se încearcă o depășire neregulamentară dar și-au găsit nănașul căci sunt campioană europeană la blocat depășirile neregulamentare în coadă și iată-ne instalați în transpirata colonie niponă, cu un pliant în brațe care explică scurt și concis ceea ce ghida povestește 32 de minute în aerul încins care o înebunește pe micuța Mitsuko. Sau poate nu de la asta i s-a făcut rău ci de la faptul că Hashima nu este locul în care s-a filmat James Bond ci doar inspirație pentru baza lui Raoul Silva căci..
Stați să vă zic: Hashima sau Gunkanjima (adică Insula Crucișător) este o insulă-mină, de cam 6 hectare, părăsită în 1974 și din iulie 2015 intrată pe lista site-urilor UNESCO. Exploatarea minieră a început pe la mijlocul secolului XIX și a fost oprită după ce petrolul a luat fața cărbunelui. În 1959 aici era cea mai mare densitate de popor pe metru pătrat din lume, Hashima fiind locuită de 5259 cetățeni, mineri, neveste de mineri, copii de mineri, soacre și mame de mineri, omul și metrul pătrat.
Ca să uite de înghesuială, minerii aveau sală de jocuri, cinema, piscină cu apă de mare, baie publică și frizerie, aveau școală și aici a fost construit în 1916 primul bloc de apartemente din beton (cu 9 etaje) din Japonia și pe blocuri au fost organizate primele grădini cu zarzavat ”la înălțime” din țară, cu pământ adus din Nagasaki.
Dar cel mai important, aveau salarii babane.
”Uite”-zice Yataro, vecinul de băncuță de pe barcă-”uite-te la fotografia asta făcută în `59 și spune-mi ce vezi.”
Văd pe tatami, îmbrăcați european, membrii unei familii: omu, femeia și cei doi copii. Mănâncă la o măsuță cu picioare retezate iar lângă ei este un televizor acoperit cu un mileu și lângă televizor un radiou imens pe care e o glastră cu flori și în spatele minerului dichisit la costum crește un dulap plin cu sticle de whisky așezate în vitrină ordonat, la distanțe de 2 centimetri una de alta, dând onorul.
”În 1959 doar minerii aveau banii ăștia. Minerii și bancherii. Noi, ăștilalți, nu ne permiteam așa ceva.” Yataro se șterge cu prosopul portocaliu și apoi adaugă un ”sososososososo”, echivalentul lui ”dadadadadadadadada” în japoneză.
Insula e o sprânceană de crocodil bine înămolit. E frunza pipernicită care țâșnește din craniul chel al ridichei uriașe. O vezi, minusculă, plutind ca o navă de război dar nu bănuiești că e pălăriuța oșenească de pe țeasta unei mine gigantice care are tuneluri săpate la sute de metri sub ocean.
Moria.

În `74 minerii au fost trimiși acasă și 40 de ani de părăsire au transformat insula într-un set de Doom. Nu poți să intri fără ghid, de fapt nu poți să intri decât câteva sute de metri pe insulă cu tot cu ghid. A noastră, ghida noastră vorbește și vorbește și explică și cei 300 de japonezi se perpelesc, mititei la grătar. Prind o altă membră a echipajului care are grijă ca nimeni să nu sară pârleazul potecii bine trasate. Rupe 3 cuvinte în engleză și, ajutați de google translate, reușesc să o întreb cum de a obținut Hollywoodul permise să filmeze pe Hashima.
”Nononononononono.”
Degetul zboară stânga-dreaptă, ”nononononononono. Nu au filmat aici. Aici au venit, făcut poze, s-au documentat. Au reconstruit totul în Gleit Blităn.”
Dar de ce? E periculos?
”Sososososososososososo. Deingelos, hai, sosososososo.”
În conversație intră tiptil un barcagiu care știe să spună că typhoonul arunca peste insulă valuri de 50 de metri. Mă întorc pe google translate, îl întreb pe marinar dacă este sigur.
Da domle, e sigur. 50 de metri erau valurile și, în timp ce minerii erau sub pământ și îi durea la bască de typhoon, nevestele se cățărau pe vârful delușorului, în cel mai înalt punct al insulei, adică la 57 de metri și de acolo priveau oceanul încercând să le tragă de picioare. Și ceilalți, ăia care nu vroiau să iasă în vântul de 200 de kilometri pe oră afară? Ăilalți stăteau chirciți în blocurile lor de beton, primele din Japonia.
50 de metri un val.
Acum sunt de 30 de centimetri. Chiar și așa, mămăile și tătăiții obișnuiți cu banda rulantă, reușesc să se urce pe Black Diamond în 23 de minute. Pe ceas. Genunchiul stâng al unui Obelix nipon se frânge sub greutatea mnealui și cei trei marinari de la primire îl însoțesc în căderea zgomotoasă de pe podeaua umedă a vasului.
Nimeni nu îi mai face poze Hashimei care rămâne să se coacă în soarele tropical, sub aripi de vulturi care și-au făcut cuib în fostele grădini de zarzavat de la 9.