Mi-e frică.
Dacă ăștia l-au lăsat pe Gyuri să moară, ce șanse am eu să supraviețuiesc unui atac de panică?
Se moare în România de atâta panică, se dă ortu popii de la frică.
Tolontan a spus ieri că, în ultimii 2 ani de zile, speranța de viață a românilor nu a mai crescut așa cum s-a întâmplat an de an după 1989. Murim cu 10 ani mai repede decât mor ceilalți europeni. Murim de groază, captivi într-un horror cu birocrați în taioare, cu medici cu buzunare largi la halate murdare, cu politicieni hoți.
Doar n-o să mori dacă îți cer 3000 de euro să te operez, doar nu crăpi dacă te chem de 8 ori la administrație să îți cer 187 de hârtii de care nu ai nevoie, doar nu se termină viața dacă rămâi fără serviciu.
Mi-e frică.
La un an după Colectiv, nimic nu s-a schimbat. Au căzut niște capete, așa am crezut noi. Că au căzut niște capete. Dar nu s-a auzit poc, capetele ălea nu cad ci se ridică, baloane cu heliu, sărută tavanul, undeva sus, unde nimeni nu se uită și când e cazul, cineva trage de ața care le leagă gurile și le readuce în spațiul nostru vizual.
Arafat, dispărut scurt de pe ecran, a fost coborât de pe tavan. E aici iar. Și Ponta e vârlav. Cum să nu-ți fie frică atunci când ăștia de îi credeai morți, morți politic, sunt vii, e drept, cu burțile și capetele spintecate, înconjurându-te cu mersul șontâcăit al unui zombie care își târăște șoldul dislocat într-un Thriller din care nu te poți trezi.
La alegeri, morții-vii o să fie votați de morții-morți. Suntem o țară cu miros de pământ reavăn și jerbe putrefacte de flori.
O țară unde se trăiește mai mult după moarte decât în timpul vieții.
Mi-e frică.