Am terminat cartea. Iuhuuuuuuuuuuuu!!!!!!
Acum m-am apucat să rânesc tona de greșeli, nu-i ușor.
Iaca, un scurt pasaj de pe secțiunea Japonia.

Secțiunea niponă propune stomacului trezit din somn supă și castronașe cu puiet de anșoa uscat pe care să le presari peste supă, punguțe de cocă umplute cu tofu, icre și prune japoneze, zemoase și aproape negre. Zona internațională plictisește cu veșnicii cârnăciori, omletă, unt și șunculiță, chifle și cereale. Nu am bătut atâta drum ca să propun digestiei aceste ordinare plăceri. Plonjăm așadar în zona japoneză dominată de sorbecăitul imposibil al mesenilor a căror gură incapabilă să se închidă atunci când e plină, trimite plescăituri pe post de complimente bucătăresei. O caucaziană cu figură clasică de vecină din Iancului strânge farfuriile, ne aude vorbind și mai să le scape, distrugând astfel simfonia sleorpăielilor. E, desigur, româncă și, ca orice român, așterne un pomelnic de grozăvii. Ea stă de mult aici, e căsătorită de 10 ani cu un japonez, casa e mică, taxele sunt mari, despre penis nu o întreb nimic, că doar am văzut și noi în reviste de femei că asiaticii sunt praf la capitolul ăsta. Femeii îi pute tot, japonezii sunt grobieni, răi, n-au maniere, muncesc mult, fumează mult, beau mult, râgâie mult.
Să nu ziceți că nu v-am zis.
După ciorbița cu rahat românesc, plecăm sătui și ușor deprimați, să vedem cu ochii noștri ceata asta de animale de povară care părea simpatică până acum, dar trebuie să fim vigilenți, că uite, sunt niște maeștrii ai deghizării și te pot păcăli, doar să lași garda jos și hop, te-au făcut.
Metroul Shinjuku este aidoma Buzăului în timpul sărbătorii cârnaților de pleșcoi, străbătut de mii de oameni, traversat de femei pe tocuri care își târșâie straniu picioarele, cu tocurile terfelite de mușcăturile asfaltului, kioscuri de sushi, de jucării, indicatoare mâzgălite cu simboluri neinteligibile, ce scrie, ce vor ăștia să ne spună? Pentru prima oară în viață empatizez cu chinezii care fac turism în Europa, pozând în neștire orice, neînțelegând nimic, ce mănâncă, ce văd, pierduți într-o limbă învolburată, ca un călugăr tibetan picat dintr-o barcă în ocean. Pe unde o luăm? Unde ne îndreptăm?
Ochii deslușesc cu greu, sub scrisul japonez, copleșitor în lipsa lui de sens, cuvintele englezești care spun: Marunuchi line. Normal, acum 5 ani a fost campionatul mondial de fotbal aici, e firesc să fi pus indicatoare în engleză, ce te făceai cu dacii clasici, cu romanii, cu spaniolii și francezii care oricum nici engleză nu înțeleg? Totul este să ne adaptăm ochii la peisajul ăsta de Blade Runner, odată făcut focusul, e simplu, în cutele indicatoarelor identifici textele scrise cu caractere latine.
Inima revine la loc.

Necunoscutul e mai puțin înspăimântător atunci când are un nume. Știi că se cheamă Marunuchi Line. Asta te duce în Ginza. Ce atâta panică?
Femeile, cele cu tocuri julite și cele în teniși, se fardează vânjos în vagonul de metrou, observându-și linia creionului de ochi în oglinda pe care le-o oferă telefonul. Ce telefoane sunt ăstea? Telefoane cu de toate, cu portofel, cu jocuri, cu manga, proto-smartphonuri care adâncesc și mai tare impresia că Japonia este populată de extratereștrii. Au fost verzi dar au construit metrouri în care să se fardeze, să-și pună un kil de pudră pe față și astfel, ascunși după pelicula de praf albicios, să umilească oamenii cu avansurile lor tehnologice.