Toni Erdmann și omătul

Sunt fata lui tata. Cu el seamăn la ochi, la degetele de la picioare, curiozitate și la crizele de isterie spontană cauzate de trafic, aglomerație și cretinism. Nebună ca neamu Feher, spune maică-mea, reprezentată genetic în făptura mea doar prin previzibilul viitor dolofan, post-menopauză, și accesele de panică pecuniară, acești cârcei la buzunar de care sufăr din când în când.
Pe vremuri, când abia mă mutasem la București, tata venea de ziua mea la mine. Uneori cu câte un borcan cu vinete, de la mă-ta sau cu o caserola de salată de boeuf, de la mă-ta și asta. Nu prea înțelegea chibuțul creat în garsoniera de pe Sfântul Constantin, cine sunt oamenii ăștia care mănâncă, dorm, fac duș aici, care fumează și beau pe terasă. Cum poți să trăiești așa?, probabil s-a întrebat. Poate chiar m-a întrebat și pe mine, nu îmi amintesc dacă a făcut-o și ce i-am răspuns. L-am cărat la cârciumi și cinema, i-am spus de nșpe mii de ori să își închidă mobilul-după ce i-am luat unul-ca să nu sune în mijlocul filmului. M-a așteptat la serviciu, prins în plasa conversațiilor țesute de Codin, mi-a răscolit prin lucruri și chiar a ciordit ceasul de aur câștigat la Portoroz și l-a purtat la nunta lu văru-meu.
Mi-a venit să îi dau în cap când a refuzat scârbit să îmi guste mâncărica de mazăre, de unde știi tu să gătești?, mi-e frică. Nu o dată nu am avut chef de vizitele lui și de veșnicele bancuri și de foșgăiala curioasă printre acte.
La toate astea m-am gândit când am văzut filmul Toni Erdmann, la viața mea petrecută în ședințe, dezbătând subiectul: pot folosi cuvintele precursor, mercur, curios sau sunt neplăcute pentru că în ele există particula cur? M-am gândit la efortul de a descrie cât mai apetisant orori alimentare pline de E-uri, la timpul pierdut în boscheții unor intrigi de serviciu cu miros de căcuță. Nu cred că tata m-a întrebat cu ce mă ocup, cred însă că a avut mereu impresia că fii-sa e o persoană dibace care a fentat cumva destinul, a băgat un dribling la mijlocul terenului și a reușit să înscrie la vinclu.
La toate astea m-am gândit când am văzut Toni Erdmann și la oamenii care se fac din ce în ce mai mici lângă noi, la tata care acum are 1,65 și la orele care îi fură milimetru cu milimetru din picioare, tăind felii fine, ca un măcelar expert. Și la nepăsarea cu care arunc orele în troaca porcilor, la fușereala cu care cârpesc mantia mea de super-erou, ruptă, tocită, cu țesătura rărită.
Toni Erdmann te învață ceea ce ai uitat demult, cufundat cu nasul în anusul vreunei corporații. Ai doar o bucățică de timp și nu au ei toți banii de pe lume să ți-l cumpere.
Dar totuși, atunci când vor să te cumpere, râzi, ia-l pe taică-tu de braț și spune-i să le zică bancul cu omătul.
Chiar, știți bancul cu omătul?
O măt pe futa.

3 comments
  1. andone said:

    am mereu impresia că fii-sa e o persoană dibace care n-a fentat destinul….şi înscrie

  2. stefanbragarea said:

    Excelent text – stupid banc final!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: