Îndepărtați-vă de reflectoare

Autobuzul pute a rânced dar șoferul e bărbierit, stă drept în cămașa apretată și e parfumat. Cerul e negru și plin de stele albe. Stelele dispar când trecem prin dreptul stâlpilor care iluminează stații de benzină sau intrări în resorturi fastuoase.
Prea multă lumină orbește.
Te pierzi în filamentul arzând, detaliile dispar, contururile pier, relieful e șters.
Știința face asta. Anihilează orice există în afara spectacolului plan oferit de microscop.
Presa face asta. Taie adâncimile, elimină subtilitățile.
De prea multă lumină, stelele pier.
Pe străzile orașului colonial San Cristobal de las Casas sunt restaurante thailandeze, italienești, japoneze, argentiniene, spaniole și franțuzești. Sunt magazine cu bijuterii delicate și hăinuțe fermecate, cu ponchouri pentru prințese, din lână de pe burta broaștei și conduri fini, țesuți de femei cu fața tăbăcită și degete boante, ca niște trabuce jumate arse. Femeile ăstea nu sunt îmbrăcate în haine ca cele pe care le vând. Nu au cercei de chihlimbar și nici brâuri din mărgele de culoarea jarului. Au fuste de lână nescărmănată, negre, arată ca și cum au jupuit un urs și s-au îmbrăcat cu blana lui. Și au șaluri negre de sub care ies sprâncene groase cât mustața de gaucho.
Sunt femeile zapatiste, venite din comunitățile din jur să își vândă marfa dar, vezi bine, nu știu marketing. Așa că ele vând cu 50 de pesoși ceva ce în magazinele simandicoase din orașul colonial se vinde cu 200. Sau poate 400. Căci toată lumea vrea să ajute zapatiști, dar p-ăia de la strada principală, nu toți golanii ambulanți.
Toată lumea vrea să cumpere un portofel pe care scrie că aici suntem în teritoriile zapatiste unde poporul decide și guvernul ascultă. Sau poate o batistă cu melcul cu cagulă, simbolul ironic, autoironic, al luptătorilor care nu se tem să recunoască: înaităm încet, dar sigur.
Toată lumea și-ar pune în sufragerie o Fecioară din Guadalupe cu batic la gură sau portretul unor mame cu sugari, și mamele și sugarii cu batice la gură. Toată lumea își dorește păpuși ninja-companeros îmbrăcați de luptă, călare sau în camioane, strângând macete sau mitraliere la piept. Totul e să fie cumpărate din magazinele revoluționarilor, ălea de pe străzile principale, unde chiria nu e de ici de colo. Semn că revoluția o duce bine, niște ani buni ne mai bucurăm de ea. Totul e să dai tu 45 de peso pe batista cu melcul cu cagulă, 95 pe portofelul cu “poporul decide, guvernul ascultă” și 150 de pesoși pe Fecioară.
Prea multă lumină orbește.
Neo zapatismul este o frivolitate pe care ne-o permitem în vacanță. Să-mi cumpăr o cagulă ca a lui subcomandante Marcos sau zici că e mai fashionable să-mi iau o bandulieră peste ia țesută de o companeră dintr-un sat pierdut în norii din fruntea muntelui?
Disneyland cu revoluționari.
În micuța sală de cinematograf, cu un pahar de vin chilian în mâna stângă și cu mâna dreaptă la tâmplă, într-o postură reflexivă, privesc povestea de dragoste a doi tineri, el luptător în EZLN, ea potențială învățătoare, promisă unui tânăr din sat implicat în comisia care se ocupă de electricitate, care poartă tot filmul un tricou cu Che Guevara. Luceafărul în variantă revoluționară, soldatul se strecoară în liniștea nopților fetei, bine rânduite de familie și, după 45 de minute, i-o suflă băiatului cu electricitatea. Ea decide să își părăsească garderoba de cămăși roz, cu mânecă scurtă, fuste cu crăpătură și pantofii cu talpă ortopedică și să lupte în munți alături de omul pe care îl iubește. În sală se râde, se pufnește, este ridicolă întreaga tevatură, drama părinților, bârfa satului, gelozia electricianului, declarațiile soldatului, feminismul fetei cu pantofi cu talpă ortopedică, de asistentă, care aprovizionează EZLN-ul cu tortillas, tăind jungla și trecând râuri. Pe pantofi cu talpă ortopedică.
Toată istoria are un aer naiv-vetust, de jurnal din 1947, o poveste sovietică, plină de morală, despre comunitate, sacrificiu, iubire, alegeri, luptă continuă pentru un viitor mai bun, rezistență, bine, rău. Și eu nu pot să fac decât să mă gândesc, cu mâna la tâmplă, că bunica Scufiței Roșii sigur era zapatistă, cum stătea ea așa, în pădure, așteptând Scufița să aducă tortillas în coșulețul ei și cum a înghițit-o lupul cel rău care nu era vreo metaforă pentru armată sau poliție sau statul represiv-agresiv.
Lupul era mainstreamul, lumina crudă și rea cu care te arde celebritatea.
Bunica a fost înghițită de lumină, Scufița a fost înghițită de lumină și astfel au pierit halite de propria lor faimă. Cum se va întâmpla cu neo-zapatismul, cu bandanele, cagulele, melcii, Fecioarele și portofelele lor care trâmbiță naiv revoluția continuă.

Prea multă lumină omoară.
Stay out of the light.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: