Am fost cu soțul la spital și să știi că toată lumea îl regretă pe Ceaușescu, îmi spune mama Mihaelei. Întreținerea a venit 500 de lei, ninge și ea a căzut iar, a treia oară iarna asta. Medicamentele sunt scumpe și oamenii îi trag glugile pe cap, să se ferească de fulgii ăștia grei care cad, nu se mai termină iarna asta nenorocită, și oamenii ăștia cu glugi și siluete de urși intră-n tine pe stradă, te trântesc de pereți sau de pământ, nu le pasă.
Și mama lui Sebi, deși Sebi e plecat de 2 ani din țară, îi păzește cu străjnicie locul de parcare din spatele blocului, să fie gol, că poate vin în vizită nepoatele, că poate vine Sebi, mâine, poimâine, peste 8 luni, și nu are loc de parcare. Lăsați-i pe vecini să își pună mașinile, cum să țineți parcarea goală?
Păi tu știi cât de greu am obținut-o? Cu certificatul de handicap. Căci mama lui Sebi are și certificat de handicap, handicapul de a nu empatiza cu oamenii. Mai dă-i în pizda mamilor lor, fiecare e pentru el.
Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să ne urâm aproapele dar să batem grăbit cruci când trecem prin dreptul bisericii?
Țara cu cea mai mare populație rurală din Uniunea Europeană, grânarul Europei, și-a pus țăranii la lucru și a cultivat intens, pe ogoare și câmpii, în săli de ședințe, școli și fabrici, în parcuri, teatre, restaurante și chiar și în ghivece, să poți să crești acasă, la tine în bucătărie, buruiana ipocriziei.
Este peste tot. În dublul discurs al politicienilor, în fățărnicia intelectualilor, în amoralitatea avocaților, în minciunile jurnaliștilor. Nu e loc de comunitate, de mai bine împreună, responsabilitate, asumare, riscuri.
Rătăcim într-o mlaștină puturoasă, de mize mici.
Iar rechinul ipocriziei are mereu cu el remora imposturii.
Impostorul-ipocrit, acest pește-lună, trage aer în piept și se umflă în oglindă, preț de un selfie, apoi dispare în micimea anatomiei lui meschine.
250.000 de oameni într-o piață, anonimi strânși în buchetulul splendid al sentimentului lui Împreună. Acum sunt culeși, aleși, lăudați, premiați, invocați de către impostorii-ipocriți gata să spargă totul în cioburi mici, pe care pot să le rearanjeze așa cum vor ei. Rupând imensul Noi în indivizi, ne reduc la umori personale și mize miniaturale, ne transformă în broaște, pe noi, niște prinți.
Trufia lor ne va pierde pe noi.
Saint Exupery a zis asta: A rock pile ceases to be a rock pile the moment a single man contemplates it, bearing within him the image of a cathedral.
Nouă ni se întâmplă exact opusul. Suntem prezentați nu ca o catedrală ci ca o grămadă de pietre. E simplu să faci pipi pe grămada de pietre, Dumnezeu nu te bate decât dacă ai urina în catedrală.