Își pune cu atenție undița la bagaje. Husa e bleumarin, fermoarul e stricat. Privește cu îngrijoarare ceilalți călători, unul din ei cară o scândură.
-Fag? întreabă bătrânul pescar.
-Stejar. Am luat-o să-mi fac niște icoane.
-Doamne ajută!!! aruncă pios pescarul. Apoi constată că este cald, apoi se întreabă unde e priza, apoi îi explică cetățeanului de pe locul 71 că țara este condusă de ochi albaștri.
-Unde e Marta? zice privind cu subînțeles printr-un singur ochi, ălălalt e beteag, i-a sărit o așchie în el când s-a învrednicit să taie lemne și acum subînțelesul nu mai poate să iasă decât prin cel stâng.
Locul 71 aprobă. Unde e Marta? este un soi de parolă, a înțeles că are de-a face cu un trezit, nu adormit ca restul națiunii care se lasă târâtă în scandalul Grindeanu care e clar că a fost dat jos pentru că știa prea multe.
Pescarul se ridică la suprafața tăcerii, ca o balenă după aer, și apoi se scufundă abrupt într-o conversație despre împinge tava la Jupiter, despre un lac de la Saturn unde a prins căluți de mare, despre plachia pe care i-a făcut-o bucătăreasa din ce a pescuit el, un tăvălug de vorbe pornit de la portița deschisă de locurile 72 și 78, doi bronzați din Miercurea Ciuc care au fost la mare ș-o fo bine, nu fu scump și apa fu numa bună.
-Cât costă un prânz? caută să afle locul 71.
-20 de lei.
-Scump, decide tăios 71.
-Nu-i scump, se apără bronzatul.
-Ba da. Și apoi fiică-mea nu suportă soarele de mare. Eu merg mereu la munte, acolo îmi place. Adevărul e că și stau la munte, în Câmpina.
E șofer pe TIR. Merge la turci des. Explică doct că turcii scot acum bani din petrol și minereuri. Sunt bine turcii, nu ca noi dar dacă stai să te uiți în mall-urile noastre vezi că nici la noi nu e atât de rău, sunt o grămadă de bani. De unde vin banii ăștia?
-Bani negri, punctează bronzatul.
-Da. De pildă din trafic de țigări, spune șoferul.
-Păi da, dar cine e prost să se bage, că-i prinde statul și merg la mititica?, se grăbește pescarul.
-Eu m-aș băga, dar da, mi-e frică să nu ajung la pârnaie, recunoaște șoferul.
Apoi coboară (nu înainte să spună Doamne Ajută!!)  în oximoronicul Câmpina, muntele cu nume de șes și pescarul se îneacă în tăcerea rarefiată din găleata în care a fost aruncat, dă din buze ca un șalău, ochiul pălit clipește albicios și se repede nărăvaș într-o dizertație despre Sevastopol dar bronzații nu-l ascultă, vânează opriri mai lungi ale trenului ca să apuce să tragă o pipă.
Moșul zice că el s-a lăsat de fumat. Apoi recunoaște că s-a lăsat și de băut. Că e mai bine așa. S-a lăsat și de auzit, vorbește într-una peste toată lumea, leorpăind cuvintele ca un câine bătrân și însetat.
Și apoi nu mai am scăpare. Mă ceartă că am ochii roși, că mă uit prea mult în computer că nu citesc cartea în germană pe care o am așezată lângă laptop.
-Nu e în germană, e în engleză.
Am mușcat la conversație. Iaca, știuca șireată a fost păcălită cu o momeală lingvistică.
Tăcerea își ia un pumn în ceafă, un cot în gură, un șut în fund. Zace pe culoar, între scaune, plină de sânge.
Oare de ce simt nevoia bătrânii să vorbească? îmi spun în timp ce privesc buzele pescarului îndoindu-se, curbându-se, ridicându-se și închizându-se peste p-uri și o-uri, m-uri și i-uri.
Vorbele sunt un sonar. Se izbesc de oameni, de stâlpi, de fotolii și se întorc la bătrân cu informații despre obstacolele din lumea asta întunecată unde indivizi dispar ca și banii pe care i-au furat împreună cu alți cetățeni cu ochi albaștri, unde totul e incert și fără contur cam ca ceea ce trimit înapoi bastonașele și conurile din ochiul drept în care a sărit o așchie.
-Coboară moșul Predealul, spune vesel acum la telefon unui ascultător fără chef de vorbă căci zâmbetul dispare și adaugă: bine, ne vedem în 25 de minute.
Apoi perplex, ca un om căruia i s-a scos o monedă din ureche, începe să fluiere speriat o melodie.
-Unde o fi Marta?