Care e cel mai dulce popor din lume

Rita se foiește. Nu știu că o cheamă Rita încă, dar voi afla în următoarele 26 de minute de chin. Un torent de vorbe curge în compartiment, abia îmi mai pot ține capul la suprafață, nu înțeleg nimic dar intervine salvator, când trecem prin poienițe și revine semnalul rețelei, google translate.

Rita se apleacă grațioasă asupra telefonului și povestește cu voce gravă ceva, cuvintele întârzie să apară, mă simt ca Gandalf după ce l-a rugat pe Frodo să arunce în foc suspectul inel al lui Bilbo. Dacă e țignal, dezlânat și adesea absurd apar considerații despre Caucazul de Nord unde Rita a fost la băi termale. E tare frumos și chiar și Cecenia, și Groznâi sunt frumoase. Eu merg la Irkutsk, voi unde mergeți?

Yekateringburg.

Frumos și acolo. Țignalul pleacă, îi ofer Ritei șampanie dulce. Am primit-o de la restaurantul numărul 2 pe tripadvisor din Perm.  Bucătărie rusească. Am mâncat soleanka, o ciorbă superbă cu pește care vine la pachet cu un pahar de vodcă și m-am delectat cu un soi de pernuțe de foietaj cu icre de somon care arătau ca niște bibelouri pe care maică-mea le-ar pune în vitrină. Și limbă de vită umplută cu pastă de hrean și un soi de turnuleț de hering, cartofi și sfeclă roșie acoperit cu maioneză am mâncat. Și peste toate am luat o sticlă de șampanie sovietică, așa scria pe meniu, a costat o sticlă întreagă cam 7 euro. Restaurantul este în beciul unui bloc infect cam ca toate blocurile din Perm, construit din cărămizi inegale, ei le zic chirpici la cărămizi, dar sunt cărămizi sfărâmicioase gri-palid puse una peste alta, întrerupte de ferestre cu termopan. Este atât de urât afară încât bieții oameni trebuie să depună eforturi sporite să nu moară uciși de oroare așa că se căznesc să pună cele mai frumoase haine pe ei, tocuri și pălăriuțe, rochii cochete, broșe și cercei, bărbați în cămăși și uneori cravată. Așa sunt toți de dichisiți în restaurantu numărul 2 de pe tripadvisor care este o splendoare, pereți tapetați, lumini discrete de sub abajururi cu franjuri, tablouașe cu familii înghețate într-o sepie de dinainte de revoluție, mileuri bunicești și scaune tapițate cu modele cu flori. Chelnerițele au șorțuri dantelate și la final, pentru că expirase și pentru că era păcat să o țină, ne așează pe masă, cadou, o sticlă de șampanie dulce din care bea acum Rita.

E dulce, zice. Dar continuă să bea și îi mai pun că nici mie nu îmi place dulce dar ce să fac, e cadou de la poporul rus așa cum am primit în 2011 în Sankt Petersburg când m-am așezat la coada de 169 de oameni de la intrarea metroului și un cetățean a venit la mine când eram undeva la jumatea cozii, deci la 84,5 oameni distanță de casierie și mi-a dat o moneduță, cartela lor cum ar veni și mi-a zis ceremonial: din partea poporului rus.

Rita bea șampania dulce și expirată cu înghițituri mici. Acum se prezintă și zice: Rita. Apoi îmi arată cartea pe care o citește, nu avem țignal, așa că silabisesc greoi și reușesc să citesc că este despre biznisul lui Donald Trump.

Da, ar vrea să știe mai mult despre el Rita. Are vreo 50 de ani, pare contabilă sau profesoară, cum să nu știi nimic despre biznisul lui Donald Trump până la vârsta asta? Și mai are și o carte a lui Pelevin. Mă încânt peste măsură când o văd. Pelevin, știu, Generation P.

Habar nu are, a luat o carte pentru că merge 4 zile cu trenul până în Irkutsk.

Cobor.

E vineri seara și s-a dat cep la sezonul de nunți. Sunt 7 mirese pe poduri, închizând lăcățele de fiarele balustradelor. Mă tot gândesc la viitorii arheologi, ăia de își vor freca tâmplele peste 3000 de ani întrebându-se ce porți zăvorau lăcățelele ăstea de pe care după 2 ani s-a șters deja numele amorașilor.

De la toaleta restaurantului Paștet, numărul 1 pe tripadvisor în Yekaterinburg, vine direct către mine un bătrân crucișător torpilat în prova. Zâmbește șăgalnic, ca unei amintiri din liceu, îmi aruncă un gsfkljjghfga, râde și trece mai departe, maiestuos cu pantalonii uzi de pipi, complet ignorat de chelnerii care aleargă prin interiorul aproape identic cu cel al restaurantului numărul 2 din Perm, aceeași mobilă burghezo-moșierească, tablouri impresioniste cu pădurici și lebede, abajururi și tapet înflorat. Cine să se mire că în casa bunicii pricopsite umblă un bețiv pișat pe el? La mese sunt familii de nomenclaturiști aplaudând vesel corul de chelneri care cântă la fiecare 7 minute un laaaa muuuulți aaaaaani!!!, dar unul rusesc, fără influențe de happy birthday to you.

Toată lumea bea vin italian, că e mai bun decât ăla gruzin. Prosecco nu mai e, sunt 6 nunți în cele 6 separeuri de 15-30 de persoane. Se ciocnesc paharele și din când în când se mai sparg pahare când socru mic sau cumnatu pierde războiul cu gravitatea.

-La voi între ce ore se poate vinde alcool? mă întreabă inginerul Dima, 36 de ani, numărul 693 în topul jucătorilor profeșioniști ruși de șah.

-La noi se vinde non-stop.

-Ooooooo, țipă admirativ mai întâi el și apoi prietenul Serioja din Kazakstan.

-Și cu femeile cum e?

-Femeile nu sunt nici pe jumate atât de frumoase ca femeile din Rusia, îi spun și el traduce și omul din Kazakstan zice că nu, ălea din Ucraina sunt mai frumoase dar stai să le vezi pe ălea din Bielorusia.
Nu le-am văzut. Nu știu.

Se îmbie unul pe altul să vină în România, că uite, e liber la alcool, apoi mă momesc la țigară. Nu mulțumesc, m-am lăsat de 16 ani.

Așa că Dima îmi face cadou o cicolată Alenka. Din partea lui și a poporului rus.

E dulce.