Despre Pinocchio si cum ne crestem copiii 

În filme, atunci când adultul este întrebat ce vroia să se facă atunci când va fi mare, el sau ea își amintește instant, fără o urmă de încruntare, fără cel mai mic efort, ca și când amintirea stă ca o găleată cu apă proptită deasupra ușii memoriei iar atunci când o deschizi ți se răstoarnă, răcoritoare, în cap. La mine pe ușa memoriei e doar praf, nu tu găleată, nu tu apă în găleată. Nu-mi amintesc nimic. Știu că mama a vrut să mă fac balerină, apoi asistentă, apoi bancheriță, apoi contabilă în loc de .. ”ce-i aia relații internaționale?”, a vrut să rămân să lucrez la PROTV, ”că tu ai față de aristocrată, ar trebui să apari mai des pe post”.
Dar oare ce am vrut eu să mă fac când o să fiu mare? Obișnuită să nu dea nimeni doi bani pe părerea mea, cândva am încetat și eu să mă ascult pe mine. ”Tare mi-ar plăcea să fiu arheo..”, ”Ce zici?”, ”Nimic, mormăiam și eu ceva.”
Bertrand Russell a fost un filozof, logician, matematician, istoric britanic, a fost mult mai multe dar nu are sens să punem platouașul de activități al domnului Russell pe masă. El a scris o carte care se cheamă ”În căutarea fericirii”. În această carte plină de rulouri cu bun simț și chifteluțe de înțelepciune, apare capitolul dedicat familiei ca sursă majoră de fericire în viața unui om. Pentru că sunt snoabă și pentru că prefer varianta în engleză celei românești, o să dau citatul în limba domnului Russell.
”The parent who genuinely desires the child’s welfare more than his or her power over the child will not need textbooks on psycho-analysis to say what should and what should not be done, but will be guided by impulse. […] But this demands on the part of the parent from the first a respect for the personality of the child — a respect which must be not merely a matter of principle, whether moral or intellectual, but something deeply felt with almost mystical conviction to such a degree that possessiveness and oppression become utterly impossible.”
Domnul Russell propăvăduiește respectul, un sentiment pe care românul și puiul de român nu sunt obișnuiți să-l aibă. Puiul de român e crescut cu frică: de tac-su care vine obosit de la serviciu și-i trântește două peste ceafă, scurt, după ce ascultă lista de netrebnicii pe care o recită, plânsă, mă-sa, teamă că nu a luat note îndeajuns de bune, că a supărat-o pe mama, că nu a făcut-o îndeajuns de fericită, că e mai puțin iubit decât este copilul din parc care are bicicletă mai frumoasă. Peste blatul din fricile lui se adaugă crema fricilor mamei: că soțul are pe cineva, că nu o mai iubește și o va părăsi, că obraznicu ăsta mic nu a meritat sacrificiul ei, că va crește și nu va mai sta cu ea, ci se va muta cu o bagaboandă și o va suna din an în Paști, că va îmbătrâni singură și și-a distrus viața, pentru ce?
Cum să îi spui unui popor crescut cu joarda, în genunchi, pupând poala popii, a șefului, a doamnei de la administrația financiară, a milițianului, a chelnerului, a primarului, a domnului doctor și a asistentei, cum să spui unui popor îngenuncheat de frică să își crească puii cu o sănătoasă dietă de respect pentru personalitățile lor.
Personali…ce? Tot ce are e de la mine. Ochii, nasul, mintea, inima, tot e de la mi-ne.
Ei sunt artiștii, ei ne-au făcut, ei merită respect pentru ceea ce au creat. Aplauze pentru părinții noștri, acești Geppetto care au fost și ei, la rândul lor Pinocchio. De fapt, gândindu-mă mai bine, sunt în continuare Pinocchio, păpuși de lemn îmbătrânite, camuflați sub mustața albă a unei umanități înțelepte pe care nu au căpătat-o niciodată. Căci zâna albastră din basm îi spune clar lui Pinocchio: Poartă-te cu cinste, curaj și generozitate și atunci vei fi un băiețel adevărat.
Iar eu nu cred că părinții noștri au făcut asta. ”Serios?”-au întrebat zâna generații de români descurcăreți, făcându-i viclean cu ochiul-”nu există o cale mai scurtă, știți dumneavoastră, ne înțelegem cumva.”
Dar să nu o mai lungesc.
Nu am mai scris de foarte mult timp la cartea de marți și începerea școlii, discuția despre religie și scandalurile din ultimul timp mi-au adus aminte de această carte minunată a domnului Bertrand Russell, ”În căutarea fericirii”. Și un ultim citat:
“If we were all given by magic the power to read each other’s thoughts, I suppose the first effect would be almost all friendships would be dissolved; the second effect, however, might be excellent, for a world without any friends would be felt to be intolerable, and we should learn to like each other without needing a veil of illusion to conceal from ourselves that we did not think each other absolutely perfect.”

1 comment
  1. I see you don’t monetize your site, don’t waste your
    traffic, you can earn extra cash every month because you’ve got
    hi quality content. If you want to know how to make extra bucks, search for: Mrdalekjd methods for $$$

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: